Doina Ruști

Omulețul roșu

Omulețul roșu - Doina Ruști
Editura Vremea, București, 2012
Omulețul roșu - Doina Ruști
Editura Nikita, Florența 2012 (italiană)
Omulețul roșu - Doina Ruști
Editura Vremea, București, 2004

Când am intrat pentru prima oară în alazar am trecut pe lângă Albert, m‑am uitat ori am trăit diversele lui nefericiri, și, pe la a doua ori a treia intrare, am găsit șablonul narativ. Era acolo un loc sobru, o sală cu geamuri și podea albastră, în mijlocul căreia se afla o mașinărie scheletică, ceva ca un război de țesut. M‑am jucat mai întâi ca să învăț cum funcționează. Avea niște clape mari, cum are pianul, și pe fiecare clapă erau desenate semne negre, litere, acolade, chiar și note muzicale. Am încercat din amuzament să apăs pe câteva și, aducându‑mi aminte de cifrele creatoare din Timaios, am selectat 3/2, 4/3, 9/8 și așa mai departe, până am ajuns la proporția numerică 256/243. Așteptam și‑mi doream să văd apărând din neant sferele lui Platon ori măcar ceva care să‑mi dea iluzia unei reușite. Și chiar au apărut. Am privit în sus și abia atunci am observat plafonul care arăta ca un ecran de computer pus pe Norton. Apoi, am văzut cum se alcătuiau deasupra mea, fragment cu fragment, cele două sfere cu suflete unite. Arătau ca două globuri galbene frământate de o mână invizibilă, ca două baloane de săpun care se chinuiau să devină unul singur. Mă așteptam să aud și melodia, știți ‑ muzica sferelor‑ . Pe la 1937, un individ, pe nume Cornford, a echivalat numerele lui Platon cu note muzicale și‑a alcătuit un crâmpei de cântec. Mă așteptam să aud ceva de genul ăla, dar nu pătrundeau până la mine decât fâșâituri fine de bandă mototolită. Imaginea se ridica în cameră și plutea desprinsă de aparatul care o crease.

Pe clapele pianului de țesut imagini am dat peste un grafem ca o notă muzicală. Am alunecat pe ea, urmărindu‑i rădăcinile până într‑un loc luminos, o piațetă presărată cu mii de fântâni arteziene, care scoteau sunete de diverse intensități, încât era un vacarm fără capăt. De deasupra puteam să culeg ici și colo câte un sunet, iar prin țesătura lor am zărit, în sfârșit, tabloul de comandă, o masă ca un laptop uriaș. Pe ecran stăteau desenate cele cinci linii, iar tastatura avea note și semne muzicale. Nu avem în minte decât muzica sferelor. Am tastat micul solfegiu al lui Cornford, făcut din numerele lui Platon, și am ascultat. Era sunetul binecunoscut mie, un crâmpei de melodie, inițial ca un clinchet ușor, apoi ca o risipire de perle pe un parchet de stejar. Suna puțin altfel, decât îl știam. Ieșit din apa unei fântâni, peste foșnetul general, semăna cu o mare de șoapte scoase din rărunchii unei întregi omeniri: indivizi obosiți, triști, entuziaști, nebuni, apatici, îndrăgostiți, trași pe sfoară, premiați, în sfârșit toată gama de suspine și de fericiri.

M‑am întors în sala albastră și am împins afară sferele mișcătoare, din miezul cărora mi se părea că aud încă melodia, și‑am tot rătăcit prin labirintul de rețele galbene și roșii, plutind alături de cele două baloane, care arătau ca două portocale hotărâte să se devoreze. Mi‑e greu să spun dacă mergeam dus de sfera dublă ori dacă ea mă urma pe mine.

Când am ajuns în hala enormă, a trebuit să mă învârt ceva timp, până mi‑am dat seama ce se întâmplă. Era acolo lume peste lume, care venea din toate părțile, prin niște canale așezate ca razele, de jur împrejurul sălii. Grupuri‑grupuri se adunau și se desfăceau, își schimbau instantaneu hainele și fețele, vorbeau, se agitau, ridicau brațele, se luau la bătaie, se îmbrățișau cu tandrețe, plângeau, își furau lucrurile și așa mai departe.

Cum priveam de sus mi se părea că văd Proverbele lui Bruegel.

La un moment dat, răsucindu‑mă fără voie, am măturat un val de oameni și în scurtă vreme mi‑am dat seama că puteam să fiu un dirijor nevăzut al acelei lumi. Și de‑aici a început totul.

Treptat am învățat să fac exact combinațiile pe care mă ispitea gustul meu să le fac. Puteam să combin indivizii în grupuri, să‑i îndrum încolo și încoace. Prin mișcările mele, emanam un flux de dirijare, pe care mă amuza să‑l folosesc adeseori. Dar era suficient să mă gândesc, să imaginez scenarii pentru ca ele să se deruleze în fața mea. A fost o perioadă în care am pus la cale mici spectacole. Mă simțeam ca un creator de lumi. Cunoașteți cu siguranță sentimentul victorios al celui care citește o carte tonică ori vede un film cu eroi învingători. Cam așa mă simțeam eu când puneam un individ răuvoitor ori crud să salveze ființele neputincioase, aflate în încurcătură. Când nu mai puteam face față, încremeneam întreg tabloul, să mă odihnesc, să‑mi las timp de gândire.

Cu vremea, am înțeles că în alazar era un material inepuizabil de gesturi, întâmplări, dar mai ales indivizi pe care puteam să‑i aduc în cele mai năstrușnice contexte. Oamenii din alazar erau embleme fragile ale unor cuvinte care ieșeau spumegând din ABIS, din dicționare, din cutii care îmi păreau fără fund. În carcasa fiecărui om stă închis un cuvânt, o combinație insolită de sunete care propulsează în lume ființa acelui ins.

În afara hangarului larg eram complet neputincios. Numai acolo, în matricea narativă, puteam să fiu făuritorul de povești.