Doina Ruşti		Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

Cronici la romanul Zogru

Editura Polirom, 2006, colectia Ego. Proză, prefaţă de Ioan Groşan,

Referinţe critice

HotNews, George Mihalcea, Ştefan Agopian, Iolanda Malamen, Mihaela Spineanu, Horia Gârbea, Cristina Balinte, Constantin Dram, Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu, Luminiţa Marcu, Andreea Răsuceanu, Pavel Radu Gheo, Marcel Tolcea, Daniel Vighi, Geo Vasile, Jean-Lorin Sterian, Ovidiu Verdeş, Andreea Răsuceanu, Alex Ulmanu, Gabriel Coşoveanu, Lucian Alecsa  Mirela Roznoveanu, Simona Mantarlian, Iulia Micu, Luminita Corneanu, Curierul Armatei , Andra Tischer,Silviu Gongonea, Dumitru Augustin Doman Daniel Cristea Enache Adrian Oproiu
 

Radio-convorbiri:
De vorbă cu Dana Pitrop la Generatia 2000 -  Radio Cultural, 14 martie, 2006
Interviu cu Dan Daia, Radio Iasi, 11 martie, 2006

Semnalări:
Parte de carte (Cristian Tabără), PRO TV, 9 aprilie, 2006
Radio-PRO FM, 17-22 aprilie, 2006

Revista Timpul: http://www.timpul.ro/magazines/46.pdf

Revista Tabu, martie, 2006

Interviu Radio Cultural, 9 martie, 2006

Interviu Alfa TV, 9 martie

Tv Cultural, în Jurnal (18.50), 9 martie 2006

Interviu cu Dan Daia, Radio Iasi, 11 martie, 2006

Dialog cu Iolanda Malamen, Ziua, 21 martie, 2006

Dialog cu Atena Graur, Radio Cultural, Structurile umanului, mai, 2006

Premii

---

HotNews, 14 februarie, 2006

Doina Rusti, Zogru
"Fantome, glole, morgoni, pitici, fiinte cu radacini mitice; o carte frumoasa..." (Ioan Grosan)
Nemuritorul Zogru, un personaj fabulos nascut in "Saptamana Mare a anului 1460" si folosind ca vehicule de inaintare prin istorie trupurile umane, este, la rindu-i, vehiculul prin care Doina Rusti ne atrage intr-o lume fascinanta a evenimentelor mici din istoria mare, a povestilor savuroase, a fantasmelor. Prin increngatura povestii insa, extrem de atragatoare, vie, se dezvolta mesajul.

Cautarea de sine a celui venit in alte lumi ne poarta prin sentimente profund omenesti, sentimentul iubirii sau cel al singuratatii acute, ba chiar, surprinzator poate, isi face loc in roman atasamentul fata de istoria si locurile romanesti.

Ironia fina si umorul debordant, personajele fantastice, de la spiridusi la fantome, viata de dupa moarte, toate acestea vin sa contureze rama unui tablou in care regasim probleme si mize mereu actuale.
Doina Rusti este conferentiar la Facultatea de Cinematografie a Universitatii Media, din Bucuresti, unde tine un curs de istoria culturii.

Formatiei academice i se datoreaza majoritatea cartilor ei, intre care se numara: Enciclopedia culturii umaniste pentru oameni grabiti (2004), Dictionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade (1997), Presa culturala (2002), Dictionar de teme si simboluri din literatura romana (2002), Mesajul subliminal in comunicarea actuala (2005) s.a. A debutat in proza cu romanul Omuletul rosu, 2004, Editura Vremea, 2002.
Sus

---

De vorbă cu George Mihalcea la B1Tv, 3 martie, 2006
Lumea cărţilor

Doina Rusti, trebuie sa spunem din capul locului, ca sunteţi o prozatoare din punctul multora de vedere, pe care eu mi l-am insusit,  o scriitoare total atipica. Atipică pentru că, spre deosebire de alţi scriitori, nu aţi trecut prin etapele acelea pregătitoare, care înseamnă proza scurta,  ci aţi plonjat direct cu un roman, Omuletul rosu, care putea sa reprezinte, şi in creaţia multora chiar aşa s-a întâmplat, cartea de vârf. Asa a fost receptată de critica, aşa a fost receptată de mulţi dinte cititori:  un roman extrem de solid.  Mulţi intr-o astfel de situaţie ar simţi că ar începe să sa apară o oarecare teama, deoarece e greu sa te autodepăseşti după ce ai o astfel de limită. Si iată, apare acest al doilea roman, deloc paradoxal, din p. m de vedere, care se duce,  plonjează, ţinteşte într-o cu totul altă dimensiune şi care arată o altă Doina Ruşti, care nu că s-a dezbrăcat de toate acele lucruri care s-au întâmplat cu ea pana la Zogru,  dar care şi-a asumat o lume întreagă invetandu-si un Macondo propriu, fabulos, tragic. De unde vine Zogru?

Sigur ca e vorba, în primul rând, despre lecturi, nu vine dintr-o experienţă nemijlocită, ci este rodul experienţei mele de viaţa, care este in primul rând una intelectuală. Coperta sugerează foarte bine lucrul acesta.  M-am gândit si Angela  Rotaru, care este o artistă, a reuşit să sugereze foarte bine, m-am gândit la un personaj fabulos care evadează din cărţi în lumea reală, printre nori, cum apare aici pe frontispiciul cărţii, si care de fapt prin aceasta evadare deconstruieşte mituri, mituri foarte cunoscute, intrate in conştiinţa generală. N-a fost ruptă, bineinteles, de lecturile mele, de existenţa balcanică, de adolescenta marcată de Cocoşul roşu zboară spre cer al lui Bulatović ori de Copiii Domnului al lui Petru Popescu. E vorba despre o serie de cărţi, despre literatura sud-americană, de altfel începutul romanul s-a vrut evident legat, nu numai de Marquez, dar de toată literatura care ne-a alimentat...

Da, sunt acolo sugestii si din Llosa şi din Borges

Da. Dar  am scris cu sentimentul că eu aparţin acestui spaţiu, si sper că mesajul cărţii se leagă de această realitate  care se traduce prin relaţia scriitorului cu spaţiul in care s-a format.

In Zogru avem intr-adevăr o destructurare a mitului, dar şi recompunerea intr-un alt mit; e un fel de transcendere, pentru că iată că si printr-un astfel de roman se demonstrează cumplita nevoie de mit. Personajul acesta fabulos se plimba prin istorie sute de ani,  e un fel de fiinţă vampirică,  intra dintr-un trup in altul, ăsta este si mobilul pentru calatoria sa in timp, iubeşte, urăşte, se razbună, ucide, undeori din placere, dar are si, bine sesizează Ioan Groşan in prefaţă, are o morala aparte care trece de ceea ce omeneste adimtem. Plimbarea aceasta, care are un iz de balcanism... Chiar vreau să vă întreb daca aţi citit Dictionarul kazar a lui Pavić

Da

Este a doua oră, după Dictionarul kazar, când mi se întâmplă să descopăr o mitologie specifică Balcanilor, în altă viziune, desigur, şi de o forţa copleşitoare, dacă nu aş acuzat ca vreau să flatez. Si nu vreau. Acest Zogru ajunge pană încoace, către noi, si aici descoperim personaje reale, care sunt prezentate prin tuse groase, uneori mai fine - cunoscătorii vieţii literare ar putea sa găsească câte un personaj al romanului, pe cineva care se plimbă pe strada sau pe la Uniunea Scriitorilor, cum se întâmpla, de altfel si in Omuleţul roşu. Cat de tare aţi simţi nevoia sa aduceţi aceasta realitate in cărti? Prin ce ne poare interesa?

Bine, aceasta este realitatea mea si nu mi s-a parut  important că se leaga de un personaj sau de altul

Desi poate fi descopertit...

Ştiţi,  după Omuletul rosu am primit multe scrisori de la oameni cunoscuţi sau necunoscuţi care se identificau diverselor personaje ale romanului, deşi eu nu mă gândisem la asta, ceea este flatant. Nu totdeauna personajele pe care le-am pus in carte au rădăcini in realitatea obiectivă. Dar, bineinteles, eu sunt om, trăiesc aici, in Bucureşti, iar oamenii din romanul meu seamănă cu oamenii de aici; nu pot veni din neant.

Haideţi să  încercăm să stabilim cele câteva două-trei straturi necesare ale lecturii unei astfel de cărţi care are si anumite chei. Avem pe de o parte aceasta glisare a personajului Zogru de la o epoca la alta, de la un personaj la altul, împrumutând de fiecare data ceva  din bunele sau din relele fiinţei pe care o locuieşte temporar, cruţându-o sau nu (că dacă stă prea mult in cineva acela expiază),  ar fi un prim strat de lectură.  Un altul ar fi viziunea cu totul speciala pe care romanul o propune asupra istoriei. Şi un al treilea, poate cel mai delicat este viziunea asupra aceea ce este etern în om: dragostea. Imi spuneţi in cele câteva rânduri scrise la începutul cărţii ca este un roman de dragoste si chiar este un roman de dragoste, dar unul cu totul special. Care dintre aceste straturi vi se pare mai semnificativ?

N-as putea sa fac un clasament, dar, e adevărat, am ţinut cont de toate cele trei si mă bucur ca le-aţi identificat si ca le-am adus acum in discuţie. Nu poţi sa desprinzi iubirea ca subiect de epocă si nici epoca de istoria mare, pentru ca toate evenimentele mici ale lumii se leagă de istoria esenţială, chiar  şi in acest moment in care a vorbi despre istoria naţională nu mai este la moda. Mi-a plăcut sa trec prin toate epocile pe care le-am reprezentat in carte, tocmai in ideea aceasta de a vorbi despre un aspect binecunoscut. Orice om care iubeşte de fapt nu numai ca împrumută de la celălalt, cum aţi spus dvs,  diferite caractere, atitudini, dar el se comportă in cadrul unei istorii si nu poate să uite nicio clipă lucrul  acesta si, odată cu iubirea lui, se manifestă strămoşii lui, se manifesta atitudinile care ţin de locul lui de formare, mai cu seama de educaţia lui, care este una naţională, până la urmă.

Aş vrea să-mi spuneţi in ce măsură greşesc daca spun că  in condiţiile in care s-a proclamat moartea poeziei in special si a literaturii in general, Fukuiama a proclama în urmă cu ceva anişori moartea istoriei, câteva grupări de scriitori au simţit nevoia să destructureze textul -  nu mai aveam poveşti, nu mai există povestea, şi având în vedere că la toate acestea se adaugă si un anume complex al culturii române, in raport cu culturile majore, in aceste condiţii, context, romanului dvs dovedeşte ca povestea există, ca ea poate fi reinventată, că nu avem nici un motiv să avem complexe, că legaţi fiind de un spaţiu, care este acesta românesc, cu influenţe balcanice, bizantine, dar si cu contactele occidentale, acest spaţiu poate genera valori. Din acest punct de vedre eu as vorbi despre carte la superlativ, daca n-aş fi de faţă. Dar spuneţi-mi in ce măsură greşesc, privind aprecierile anterioare.

Nu greşiţi, toţi am trăit acesta dorinţă de a distruge povestea. În ultimul deceniu a fost prioritară această chestiune. Pe la inceputul anilor 90 am citit Michel Folco, Numai Dumnezeu şi noi, si el te învaţă sa se te intorci la poveste. În momentul acela mi-am dorit sa scriu o poveste care să sintetizeze, ca si cartea lui Folco, bineinteles, asa as fi vrut,  spiritualitatea unei colectivităţi, pentru că asta reuşeşte să facă el. Am avut mereu in minte lucrul acesta si m-am detaşat de dorinţa de a distruge povestea. Dar in acelaşi timp nu pot să uit ca ne aflăm în alt timp. In roman sunt o suma de povesti -  povestea despre Vencica, in anii 50, povestea despre Zoe Moruzi, in perioada fanariota, diverse poveşti medievale...

Superbele personaje din epoca lui Vlad Ţepeş! Vor trage extrem de puternic şi vor face imaginaţia cititorului să alerge.

...dar mi-am dorit, mi-am dorit foarte mult, să leg aceste poveşti, să se lege de destinul lui Zogru, care luptă pentru supravieţuire, pentru a-şi găsi iubirea, pentru a-şi găsi perechea pentru a înţelege de ce se află în lume. Si toate poveştile care apar in roman se leagă de aceste întrebări ale  lui Zogru si de revelaţia finală care ii da sensul vieţii. El este un învingător, în cele din urmă, si un învingător in sensul in care este fiecare fiinţă omenească in încercarea ei de a ieşi la suprafaţă.

Cu câteva zile în urmă, când citeam cartea v-am asociat intr-un fel, de-asta v-am întrebat de Dictionarul kazar, v-am asociat  cu un alt pol al prozei balcanice, in care tot aşa, se merge spre un strat de mare adâncime, un  strat fabulos si aveam ca rezultantă nişte Balcani prin care curge foarte mult sânge, si prin cartea dvs curge foarte mult sânge, dar în care există si ceva al naibii de mult frumos. In ceea ce mă priveşte,  eu vreau sa le spun celor care vor avea şansa să cumpere Zogru de Doina Ruşti că vor avea  o mare bucurie a lecturii, si se vor confrunta cu, probabil, unul dintre prozatorii extrem de puternici ai momentului.

Vă mulţumesc. Mi-aţi spus atât de multe lucruri măgulitoare...

M-am dezvăţat să-mi mai fie frica de cuvinte. E nevoie sa spunem ceea ce credem, e timpul sa nu ne mai ascundem după diverse faţete care sunt de buna-cuviinţă, dar care ne obligă să nu ne spunem până la capăt opiniile.  Da,  avem o carte extrem de puternica. Citiţi-o fraţilor!
Sus

---

 Luminita Marcu, la lansarea romanului Zogru

inapoi

---

Ştefan Agopian
24-FAN, 17-23 martie, 2006

"Autoarea, specialistă (a publicat un dicţionar) în simbolurile din opera lui Mircea Eliade, a debutat în proză cu romanul Omuletul roşu (2004), roman în care un spiriduş îşi face de cap într-un Bucureşti postecembrist. De data aceasta eroul este un spirit care se vâră pe gâtul oamenilor, la propriu, se cuibăreşte în trupul lor şi de acolo urmăreşte ce se mai întâmplă pe afară. Aşa că autoarea are ce povesti!"
Sus

---

Dialog cu Iolanda Malamen în ziarul Ziua
DIALOGURI  - Marti, 21 martie 2006

Am pornit de la mituri pe care am incercat sa le demontez

Cartile ei: "Dictionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade" (1997), "Presa culturala" (2002), "Enciclopedia culturii umaniste pentru oameni grabiti" (2004), "Mesajul subliminal in comunicarea actuala" (2005), "Omuletul rosu" (2004), "Zogru" (2006) si alte cateva, epuizate de pe rafturile librariilor, o situeaza in prim planul literaturii de ultima generatie.
 

Doina Rusti, dupa "Omuletul Rosu", "Zogru" este al doilea tau de fictiune, aparut de curand la "Polirom", cu o prefata de Ioan Grosan. Este in el minutios si expresiv detaliata o intoarcere la arhetip, o cautare a implinirii spirituale. Este o poveste (sa o numesc asa), captivanta si foarte bine scrisa

Mi-am dorit foarte mult sa scriu o poveste incheiata, in aceasta perioada in care epicul este bulversat si in care se poarta povestea fragmentata, cu final deschis. Aceasta dorinta s-a materializat in scrierea cartii in care este vorba despre un spirit si despre cautarile lui intr-o lume romaneasca in care el isi gaseste nu doar locul, dar si implinirea spirituala. Experienta mea a insemnat in primul rand o intoarcere la arhetipuri esentiale, precum: omul negru, fiinta diabolizata, vampirul, s.a.m.d., de pe pozitiile actuale marcate de idealul deconstructiei si al participarii la fictional.

Incepe fictiunea sa se reaseze pe pozitiile de forta literara, de pe care a cam fost detronata de literatura confesiunii, a memoriilor?

Eu asa cred. Ne aflam intr-un moment in care oamenii sunt avizi de intamplari adevarate, dar in acelasi timp plictisiti de biografii si de marturisiri. Cititorul vrea sa participe in masura in care o face pe Internet, adica de pe pozitiile anonimitatii, dar in nici un caz nu este dispus sa asculte fara sa intervina. De aceea, eu cred ca o poveste incheiata si clasic scrisa il stimuleaza pe acest tip de cititor, punandu-l in relatie cu aceleasi bucurii pe care le traieste scriitorul, cand nu-si aroga si rolul de personaj.
In alt sens, este un timp al povestii si pentru ca ne aflam cred eu, la sfarsitul perioadei de avangarda in ceea ce priveste mesajul ei. De acord ca va mai dura aceasta insurgenta fata de poveste, dar fara sa mai aduca ceva in plus in ceea ce priveste mesajul.

Crezi in cititorii momentului? Au ei nevoie de ceea ce se publica? Sau ne iluzionam in chip naiv? Ce ecouri ai in sensul asta?

Sunt extrem de multi oameni care seamana cu mine, care simt ca mine si care ma citesc sau ar putea sa ma citeasca pentru ca se regasesc estetic in tipul meu de scriitura. In afara de "ecourile" criticii, am primit si primesc mereu email-uri de la diversi cititori care vor, aproape unanim sa afle daca nu cumva m-au cunoscut candva. Or, acesta este un semnal pentru mine ca nu sunt singura care iubeste povestea.

Nu esti singura, bineinteles, dar cum literatura nu este chiar intr-un moment de maxima gratie, orice aparitie editoriala aduce cu ea si un anumit risc. Sa lasam asta si sa vorbim despre proza tanara a ultimului deceniu, proza din care fac parte si cele doua romane ale tale.

Ma simt foarte bine in generatia actuala de scriitori, deoarece non-conformismul lor ma stimuleaza, dar in acelasi timp ma simt inca legata si de optzecisti, prin cateva obsesii deconstructiviste. De pilda, in "Zogru", am pornit de la mituri binecunoscute pe care am incercat sa le demontez cu mijloacele postmodernismului, insa sub impulsul prozei tinere am adoptat un discurs narativ in consens cu notatia si chiar cu marturisirea, uneori. In roman, chiar apare un scriitor din generatia 2000, iar povestea lui ca personaj ilustreaza si atitudinea mea fata de literatura actuala, careia am vrut sa-i transmit un mesaj tonic.

Prozatorii acestei generatii sunt extrem de activi si de aplicati catre proza si, nu putine sunt cartile care se pot citi cu incantare. Crezi ca au (re)gasit calea cea buna catre roman si povestirea pe care tu o elogiezi?

Fiecare scriitor isi are destinul sau dincolo de tendintele unei generatii. Dar cred ca da, unii dintre ei se vor intoarce la povestea clasica. Acest lucru se intampla periodic, iar istoria literaturii ne-o confirma. Afluenta actuala de proza si mai cu seama predilectia catre roman se datoreaza istoriei in care traim si in care comunicarea prin media si prin cinematografie directioneaza scriitorul spre relatare.

Nu te-ai grabit sa publici literatura foarte de timpuriu.

Ba m-am grabit, dar nu am avut ocazia. Pe la finele dictaturii am incercat sa intru in mai multe edituri, dar niciodata nu am trecut de poarta pazita. Apoi am inceput sa scriu carti academice, enciclopedii... Probabil ca acesta a fost timpul meu si al literaturii mele. In 2002 am trimis un text liric la un concurs international si am luat un premiu, apoi am publicat "Omuletul rosu", pe vremea cand deja lucram la "Zogru". Acum scriu al treilea roman.

Tot o "poveste"?

Da si tot fantastica. In acest nou roman accentul este pus pe confruntarea dintre realitate si planul ei fabulos.

Ai amintit de cartile academice si didactice pe care le-ai scris: dictionare, enciclopedii, studii, manuale, eseuri, carti care, cel putin in mediul studentesc, ti-au adus multi cititori. Sunt aceste carti atat de diferite de literatura pe care o scrii?

A fost un "antrenament". Multi oameni nu stiu ca a scrie un manual nu este un lucru cu mult diferit de constructia narativa. Creanga, Slavici au inceput cu manuale, iar lucrul acesta mi-a dat idei. Nu vreau sa minimalizez rolul scriitorului de fictiune, ci doar sa atrag atentia ca o opera epica presupune o atentie maxima asupra intregului, in aceeasi masura in care o pretinde un demers didactic. Pe de alta parte, specializarea mea in istoria culturii si doctoratul in simbologie mi-au deschis perspective profitabile in planul fictiunii romanesti. Experienta mea de viata este si una intelectuala, iar romanul, dupa cum se stie, vine din experienta traita. Nu poate fi despartita viata unui om de acumularile lui intelectuale.

Care este primul roman romanesc care te-a marcat puternic?

"In absenta stapanilor", al lui Nicolae Breban. Mi s-a parut naucitor modul in care sentimentele omenesti devin personaje intr-o lume fara stapani si fara valori morale, asa cum era lumea adolescentei mele. De altfel, imi plac toate romanele lui Breban, dar pe acesta il pun mai presus, ca experienta de lectura.

Romanele tale contin o puternica imagistica, metafore-cheie cu care te "joci", construindu-ti stilul.

In "Omuletul rosu" am trait tentatia metaforicului printr-o serie de micro-naratiuni care marcau intrarea personajului intr-o lume fantastica. Dar in amandoua romanele am creat un tip de fantastic care coexista realitatii si m-am ferit, pe cat posibil, de mecanismele obisnuite ale trecerii de la real la fantastic. In lumea actuala in care se misca "Zogru", apar "glole", "morgoni", fantome, alaturi de oameni reali, precum Lucian Mindruta sau Horia Garbea. Personajele istorice (Vlad Tepes, Alexandru Moruzzi, Enachita Vacarescu si altii) isi intersecteaza destinele cu cele ale personajelor de fictiune. Am vrut prin aceasta sa-mi satisfac nevoia mea de fantastic, ca a oricarui om traitor in aceasta istorie.

Si, daca s-ar intampla sa ma intalnesc cu "glole"" si "morgoni" prin Bucuresti, cum i-as recunoaste?

Nu i-ai recunoaste. Ei exista doar pentru "Zogru". El insusi este o aparitie subtila pe care numai oamenii iesiti din obisnuit o percep.

Cum ar trebui sa fiu? Ce ar trebui sa fac?

Nu pot sa-ti dau retete, dar unul din personajele romanului, Achile, este un om insingurat, complexat, are creasta si coarne, iar aceasta constiinta a anomaliei, ii deschide o poarta spre metarealitate.

Pana la...coarnele cu pricina corespundeam perfect. Doina Rusti, dupa aceasta mica incursiune in intimitatea romanului, as vrea sa vorbim despre critica literara. Ce astepti publicandu-ti cartile, de la ea? Pana acum esti multumita de perceptia de pana acum?

Sunt destul de multumita, chiar flatata de felul cum a fost primit "Omuletul rosu". In general un scriitor nu ar trebui sa fie influentat de ceea ce spun criticii, dar in realitate recenzia critica are aceeasi importanta pe care o au legaturile dintre scriitori si cititori. O cronica buna iti lumineaza sufletul, alta critica te mobilizeaza. Ma enerveaza doar comentariile celor care nu citesc, dar au opinii, dau sfaturi, cunosti genul...

Consideri ca ea, critica, asaza astazi ca lumea, literatura, intr-o ierarhie viabila? Sunt valorile ilustrate bine?

Exista critici tineri ca Luminita Marcu ori Costi Rogozanu care au reusit sa impuna prin cronicile lor cel putin o atitudine fata de anumite carti si sa faca selectii care au fost luate in seama. Si ceea ce faci tu prin dialogurile acestea, constituie tot o selectie care cred ca va contribui la asezarea valorilor.

Nu e foarte departe de adevar ceea ce spui, dar pentru mine ele sunt in primul rand o marturie (evident a valorii chiar si subiective), pe care vreau sa o las unor posibili viitori istoriografi.

Orice opinie critica este subiectiva, dar exista oameni ale caror opinii isi gasesc ecou in modul general de receptare si au forta de a semnala valoarea.

Exista o evidenta fractura (ca sa folosesc un cuvant care defineste mai nou o tendinta a noii generatii), intre tinerii si varstnicii literaturii romane? se fac vinovati unii sau altii de acest lucru?

In masura in care exista conflict intre parinti si copii. Eu nu cred in ruptura dintre generatii, ci pur si simplu cred ca exista oameni care se afla in sympathie si oameni care se antipatizeaza visceral. Din aceste puncte incep legaturile dintre oameni. Restul tine de coincidenta, de interese si de prioritatile de la un moment dat. Luptele se dau intre indivizi, si nu intre generatii.

Si totusi, la noi batranetea in literatura pare o vina.

Cred ca-ti dai seama ca nu e vorba despre varsta, ci despre situari.

N-am incotro si renunt. Ma las batuta. Nu vrei sa-mi dai deloc dreptate.
Ai locuit in Iasi, din adolescenta si pana la terminarea facultatii. Cum arata Iasiul trait de tine?

Peste Iasiul meu straluceste soarele de primavara si sunt infloriti castanii.

Dar locul vacantelor tale, Comosteni, din sudul Olteniei?

Aici sunt toate experientele copilariei, pe care le leg de bunici si de o casa cu multe camere, in care bantuia "Zogru" impreuna cu lumea lui balcanica.

Si Bucurestiul actual?

Pentru mine incepe din Calea Mosilor si coboara spre sud. Nordul Bucurestiului ma deprima. Cum trec de Piata 1 Mai, cum mi se pune o pacla pe creier.

Ai putea incepe o carte cu aceasta ultima fraza?

Multumesc pentru idee!

Abia astept sa-mi caut aidoma lui "Zogru", un rost nou printre "morgonii tai".

Dialog realizat de Iolanda Malamen
Sus

---

Mihaela Spineanu
Revista Elle, aprilie, 2006
 Cartea lunii

Doina Ruşti - Zogru (Polirom)

Dragele mele, vi-l prezint pe Zogru, un personaj cu care vă asigur că veţi empatiza de la primele rînduri ale acestui roman. Cine este Zogru? El este un fel de duh, de entitate  ieşită din adîncul pămîntului în anul Domnului 1460, în apropierea unui sat care astăzi se numeşte Comoşteni, dar care pe-atunci se numea Coteni. Acest Zogru, neavînd trup, se va folosi de trupurile omeneşti, pe care le va locui, generaţiilor şi secolelor, pînă în zilele noastre. Sub acest pretext, autoarea romanului construieste o poveste minunată şi foarte tonică, populată  de tot felul de personaje, unele imaginare, altele istorice (Tepeş, Ienăchită Văcărescu, Zoe Moruzi), iar altele de-a dreptul fantastice (glole, morgoni, pitici sau fantome). Cît despre Zogru, acesta nu are nimic sinistru, ba este chiar înduioşător, un personaj plin de înţelegere faţă de slăbiciunile oamenilor pe care îi locuieşte temporar, dominat de trăiri comune omenirii, de la iubire şi ură, pînă la căutarea de sine.
Sus

Horia Gârbea
Săptămâna financiară, 27 martie, 2006
Despre cărţi numai de bine

Nu vă feriţi de Zogru! Poate e oricum prea târziu...

La anul 1460, în Valahia, Zogru intră în Pampu. Pare bizară această propoziţie, dar ea rezumă apariţia în spaţiul nord-dunărean a lui Zogru, unul dintre cele mai interesante personaje ale literaturii contemporane, creaţia Doinei Ruşti din romanul omonim apărut la Polirom. Pampu nu prea contează, el e un simplu argat boieresc, deşi remarcat de fiica boierului, un simplu vehicul pentru Zogru.
Zogru este un duh nemuritor, un fel de spiriduş din ectoplasmă, invizibil oamenilor, dar candriu, care locuieşte şi se deplasează prin intermediul unor muritori. El nu e atotputernic. De pildă, nu poate trece dincolo de hotarele Ţării Româneşti. Dar poate locui în diferite corpuri, se poate întâlni cu stafia lui Vlad Ţepeş şi se poate îndrăgosti. Chiar, în secolul XIX, de soţia lui Vodă, Zoe Moruzi. Pentru a o cuceri, pătrunde în corpul poetului Ienăchiţă Văcărescu. Şi uite aşa, el ajunge dincolo de anul 2000, mereu îndrăgostit, mişcându-se prin lumea scriitorilor şi chiar intrând, ca fapt divers, în Ioan Groşan.
Destinul şi faptele lui Zogru ar putea trece drept simple fantasmagorii dacă nu ar exista autoarea lui, care ţine în mână drumul său prin vreme. Zogru este oglinda purtată cu abilitate de Doina Ruşti de-a lungul drumului istoriei mari şi mici, liantul unor povestiri piIduitoare şi palpitante, scrise cu nerv şi măiestrie. Zogru e un spirit aproape uman, iar cei din jurul său sunt personaje puternice, interesante şi vii. Ele de fapt, mai puţin protagonistul, fac din "Zogru" unul dintre cele mai delectabile romane apărute la noi în ultimul timp, un timp care nu duce lipsă de romane interesante. (După "Omuleţul Roşu", apărut în 2005, Doina Ruşti putea fi considerată o prozatoare de încredere, debutul său matur fiind reuşit. Acum, "Zogru" depăşeşte net cota primului roman. Cu Zogru prin lumea românească, singura la care simpaticul pricolici are acces, nu ne plictisim niciun moment. Autoarea are o imaginaţie bogată, dar şi un simţ al realităţii dezvoltat încât, exceptându-l pe Zogru, pe care tot n-am putea să-l zărim, recunoaştem şi ne interesează toate personajele. Iar Zogru ne captează şi el atentia şi, ăici e arta prozatoarei, devine în final credibil, firesc, simpatic. Aşa încât ne despărţim cu greu de el la finalul unei cărţi ce nu se poate abandona înainte de ultima pagină. Ne rămâne speranţa că foarte curând Doina Ruşti va reveni cu un nou roman de aceeaşi forţă. "Zogru" rămâne unul dintre cele mai valoroase şi mai insolite romane din câte s-au publicat în ultimul deceniu. Primiţi-l cum se cuvine şi întrebaţi-vă dacă Zogru nu a intrat între timp în voi!
Sus

---

Cristina Balinte
Revista Cultura, 6 aprilie, 2006

Un personaj năstruşnic şi o "poveste" salvată

Prin (de)formaţia iniţială, stabilită în funcţie de tipicul genului de scriitură practicat şi omologat ca tendinţă de fond într-o perioadă istorico-literară, Doina Ruşti face parte din generaţia derutată a ultimilor optzecişti, pe care "vântul de libertate" de după 1989, departe de a le amplifica în mod firesc elanul creativ, i-a trimis de-a berbeleacul înspre etape de (re)formare continuă.

---

De pe urma experienţelor (livreşti, general-culturale, pedaqgogice, sociale, de uzanţe comunicative), cumulate şi asimilate meticulos timp de un deceniu de ezitante verificări ale temperaturii apelor literaturii, s-au împlinit - mai întâi - ambiţii profesionale de strictă specializare: manuale şcolare, cursuri universitare ("Presa culturală" - 2002; "Mesajul subliminal în comunicarea actuală" - 2005), instrumente auxiliare de învăţare ("Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade" - 1997; "Dicţionar de simboluri din literatura română" - 2002; "Enciclopedia culturii umaniste pentru oameni grăbiţi" - 2004). Apoi, bunăvoinţa adaptării la actualitate' şi lipsa lucidă a prejudecăţilor faţă de noile tehnici de informaţie- ce asigură accesul la civilizaţia-internet au adus după sine posibilitatea asumării unui discurs tentant ficţional pentru pretenţiile cititorului de la mijlocul anilor 2000, hyper-asaltat şi de alte oferte de ocupare a timpului decât lectura.
Structural, atât "Omuleţul roşu" (Ed. Vremea, 2004), cel dintâi roman al Doinei Ruşti, cât şi recentul "Zogru" (Ed. Polirom 2006) dau dovada însuşirii tiparelor de construcţie a textelor în regim world-wide-web. Această noutate de format reconfigurează, de fapt, soluţii narative îndeajuns de rodate în tradiţia literaturii universale. În primul caz, clasicizatul schimb de misive între personajele romanului epistolar se converteşte în destăinuiri pe chat, întreţinute şi comentate într-o comunitate de nikname-uri. De cealaltă parte, în "Zogru", unde specia narativă luată în considerare este cea a romanului picaresc, modalitate de prezentare epică, deşi manifestând aceeaşi înclinaţie către dezvoltarea în schemă de reţea (conectările şi ieşirile duhului vampiroid Zogru, personaj principal, în, din chatul sanguin al corpurilor intermediare pe care le ia în stăpânire), devine mai subtilă, mai detaşată, de explicită tehnicitate stilistică, într-un act salutar de recuperare a seducţiilor uitate ale povestitorului: "Mi-am dorit foarte mult sa scriu o poveste încheiata, in aceasta perioada in care epicul este bulversat si in care se poarta povestea fragmentata, cu final deschis", mărturiseşte autoarea cărţii, într-un dialog cu Iolanda Malamen, publicat în cotidianul "Ziua".
Depăşind cadrul bunelor intenţii şi limitându-ne la rezultatul obţinut, adică la romanul Zogru, remarcăm, în ierarhia factorilor ce-l determină pe cititor să efectueze cu plăcere lectura, mai ales abilitatea de a crea un personaj simpatic (dintr-un spirit malefic, conform tradiţiei culturale: vampirul), ale cărui peripeţii şi întruziuni justiţiare în vieţile subiecţilor umani să poată fi demne de urmărit. Această strategie de resemnificare eufemistică a figurilor conotate negativ în repertoriul fantastic (vrăjitori, căpcăuni, zmei, balauri, spiriduşi, valorificată de-altminteri asiduu în Iiteratură şi cinematografia ultimilor ani, impunând personaje de tip Hary Potter ori Shrek, acţionănd de partea binelui, fără a se lipsi totuşi de mici maliţii, funcţionează captivant, reuşind să câştige aproape de una singură, cu un minim suport al meşteşugului scrierii naraţiunii, întreaga bătălie a impunerii cărţii pe piaţă.
În cazul nostru, Zogru, duhul cu manifestări vampireşti, inventat de Doina Ruşti, ţâşneşte la suprafaţă, venind din adâncurile pământului, neapărat din zona corespunzătoare pe interior plaiurilor româneşti. Intrat în lumea realităţii istorice de la 1460, străbate călătorind prin trupuri jumătate de mileniu, până în anul 2005, în tot acest timp căutând să elimine cât mai mult din indeterminările naturii proprii, să-i ajute pe cei merituoşi din descendenţa onestului slujitor Iscru şi să-i şicaneze pe oportuniştii urmaşi ai trădătorului Ioniţă, de la curtea spătarului Gongea din Comoşteni (Coteni).
Nu ştim dacă Doina Ruşti, ai cărei strămoşi provin chiar din Comoşteni, aparţine uneia sau alteia dintre cele două serii genealogice. După felul în care se desfăşoară aventura romanului am putea încerca intuitiv să riscăm identificarea unei afinităţi. Este din lumea celor sprijiniţi de Zogru, de vreme ce datorită lui se fac până la urmă uitate indecizii de concepţie, "ferestre" epice de surplus, stângăcii stilistice.
In secvenţa de început, care durează până ta desprinderea lui Zogru din lemnul porţii mănăstirii Snagov, genul proxim trimite simultan către reconstituire istorică, naraţiune de aventuri, roman de mistere, fără ca vreuna din potenţialele traiectorii să capete relevantă definitivă. Autoarea îşi doreşte prea mult să reuşească scrierea, încât expune precipitat tot arsenalul tematic, mizând pe talentul sigur al povestirii. În acest decupaj, Zogru este individualizat forţat în raport cu celelalte personaje de la curtea din Comoşteni: intră în sângele unei prime gazde, retrasul Pampu, fiu din flori al spătarului Gongea şi subiect de iubire telenovelistică pentru Ghighina, fiica demnitarului, care nu ştie că Pampu îi este aproape frate. Istoria lui Zogru ca Pampu, strecurată printre amoruri de ocazie, trădări, întâlniri cu tâlharii prin pădure, perindări pe la Curtea domnească din Târgovişte şi pe la strania mânăstire din mijlocul lacului Snagov, nu convinge, în pofida apetitului pentru descrieri de situaţii. Prezenţa episodică a personajelor istorice (Mihnea, Vlad Ţepeş) nu aduce nici ea  sprijinul scontat, acestea fiind simple nume dintr-o epocă. De asemenea, absorbţia lui Zogru-Pampu în lemnul de platan al porţii mănăstirii, unde devine icoană şi scop de pelerinaj mistico-religios, nu depăşeşte, în succesiunea evenimentelor secvenţei, nivelul unei bizarerii imagistice.
De-abia în legătură cu a doua parte a cărţii, de la desprinderea de pe lemn a lui Zogru şi până în vara lui 2005, ea dobândeşte importanţa cuvenită. De-a lungul perioadei de captivitate în lemn, Zogru află, ca martor al rugăciunilor celor sosiţi la icoana lui Pampu, cine sunt cei care merită în viaţă sprijinul unei forţe supranaturale şi cine nu. În chip maniheist, pentru el lumea se împarte în cei buni ai lui Iscru şi cei răi ai lui Ioniţă. Că un adevărat picaro, Zogru porneşte să cunoască epoci (vremea domniei lui Moruzi, perioada interbelică, anii de imediat de după război, societatea actuală) şi medii umane (fanarioţi, boieri pământeni, proprietari şi gazetari, boemi, scriitori - Ioan Groşan şi Horia Gârbea, doctori, cercetători în Academie, politicieni), căutându-i în fiecare etapă şi pe urmaşii foştilor slujitori de la Comoşteni. De această dată, personajul se desprinde chiar din galeria celorlalţi, scapă de ambiguităţile comportamentale şi jucând pe cărţile justiţiarului năstruşnic şi a indrăgostitului în pericol de ratare (în ciuda_puterilor deosebite pe care le posedă, îsi câştigă cititorii. Relatarea se pliază şi ea pe acest efect de popularitate, multe dintre întâmplări, în special scenele demascărilor de impostori, fiind construite cu o adecvată şi măiastră ironie. Vencica, fata în casă a proprietarului interbelic Achile Vintilescu, născut cu creastă şi corniţe, unicul individ care-l poate vedea pe Zogr,. fără a avea nevoie de un trup intermediar, ajunge după instaurarea puterii populare un cadru de nădzjde al partidului: dezicerea de trecut îi este răsplătită cu funcţii dar şi cu împroprietărirea in casa unde lucrase ca servitoare; ipocrizia tovarăşei nu-1 lasă indiferent pe Zogru care, intrându-i în sânge, o face să se autodemaşte în plenul unei şedinte, model adoptat şi de alte asemenea caractere. Tot în categoria "dezvrăjirilor" se include şi intervenţia într-o reuniune academică, a celor care contribuiseră la succesul unui proiect fantasmagoric, însă atrăgător de finanţări substanţiale de la Ministerul Culturii.
În ceea ce priveşte "auxiliarii" din această parte a romanului, entităţi precum g,lolele, morgonii, fantomele sunt mult mai potrivite ca apariţii ce întreţin atmosfera de fantastic în cotidian decât amintitele figuri istorice.
Reuşind un personaj, Doina Ruşti a dus la bun sfârşit si o carte. Simpaticul Zogru, o data intrat in acţiune, focalizează tot interesul lecturii. Puţin mai contează precauţiile autoarei de a se asigura ca romanul atinge câteva dintre poncifele de succes ale literaturii de după 2000. In acest sens, episodul cu sex si scena avortului sunt mai degrabă nişte Ťferestreť de Windows deschise aiurea, logica povestirii si profilul personajelor putându-se dispensa oricând de ele. Misiunea lui Zogru este de a le închide tacit, oprindu-se îndelung in zone mai fericite ale povestirii, unde săvârşeşte de fiecare data câte o fapta memorabila ce compensează aceste scurte rătăciri ficţionale. Pentru a scrie un roman atrăgător, nu este nevoie, cel puţin in cazul de faţă, de supralicitare de formule si tehnici de manual: un personaj bine construit, capabil sa-i devina familiar cititorului, plus plăcerea de a povesti a scriitoarei ii sunt suficiente.
Sus

---

Constantin Dram
Revista Convorbiri literare, aprilie, 2006

ZOGRU

Aceasta ar putea fi prima mea cronică, din cîte ţin minte, în care renunţ la plăcerea căutării unui titlu, care să trimită, cumva, la o relaţie explicită cu cartea la care fac trimitere, preferînd să folosesc acum, drept titlu de cronică, doar pe cel care trimite direct la volumul respectiv. Motivul este, desigur, legat de particularităţile cărţii despre care voi vorbi în continuare, de capacitatea acesteia de a căuta să se impună, de la bun început, la nivelul unui segment cît mai extins de cititori, pornind de la un asemenea titlu, simplu şi provocator, în acelaşi timp.
Cel de al doilea roman al Doinei Ruşti (Zogru, Polirom, 2006) vine după acel Omuleţul roşu, primit cu excelente cronici de majoritatea criticilor momentului; se remarcau atunci, pe bună dreptate, calităţile unui text care surprindea prin construcţie narativă, prin acutul simţ în descendenţă cumva caragialescă de a vedea, a înregistra, a comenta lumea cotidianului, într-o dublă percepţie, a faptului social şi a celui cultural, în tuşe remarcabile, atestînd curajul unei autoare ce debuta relativ tîrziu în beletristică, avînd însă de la început forţa de a impune liniile propriei scriituri, despre care afirmam, la vremea respectivă, că repune în discuţie inclusiv problemele unui nou tip de realism, în contextul prefacerilor postpostmoderne..
Lectura şi, mai ales, re-lectura romanului Zogru mă îndreaptă spre re-aşezarea unora dintre afirmaţiile făcute atunci. Doina Ruşti face parte din acea categorie (elitistă, desigur) care alege plăcerea unui joc mai mult sau mai puţin creditabil cu un cititor potenţial apropiat în competenţe; nu este însă vorba de capcanele unui text obligatoriu postmodern, care obligă la identificarea aluziilor, citatelor, capcanelor de tot felul strecurate în text şi care obligă la re-cunoaşterea acestora, pentru a putea configura semnificaţiile dorite. Autoarea lui Zogru, de certă formaţie academică, prin urmare fină cunoscătoare a fenomenului literar în general şi a celui contemporan, în particular, este mai degrabă interesată de provocarea cititorului ideal la nivelul paradigmelor culturale, oferindu-i acestuia o profitabilă capcană în care, cu mare uşurinţă, se poate cădea. Sau, pur şi simplu, se poate trece pe lîngă.
Romanul poate fi citit de la acele aprecieri critice din cuvîntul înainte semnat de Ioan Groşan (asimilat, de altminteri, de text, atunci cînd de face trimitere spre peisajul cultural contemporan, în cod postmodern, ca şi Horia Gîrbea sau Andrei Blaier) orientate explicit spre trăsăturile remarcabile ale volumului: "Zogru este un roman care se citeşte repede, cu plăcere şi lasă în urmă gustul complicat al meditaţiei. Este o carte frumoasă, bine scrisă, care aduce în actualitate lectura voluptoasă, grija faţă de poveste şi o memorabilă invenţie stilistică." Acelaşi critic pare să accepte una dintre posibilele "piste false" sugerate de autoare: "excedat de atîta românitate şi balcanism, duhul Zogru ar vrea să locuiască, să evadeze şi în trupuri străine, europene. Însă nu mai poate, nu-l primeşte nimeni în afara spaţiului nostru. Spiritul lui Zogru s-a autohtonizat, a rămas prizonierul plaiurilor mioritice. Pe acest fond de restricţii este plantată întîmplarea mult dorită, învăluită în aburii mov ai visului."
În fapt, prin acest roman, asistăm la articularea unei stratageme textuale. Zogru trimite, aparent într-un set de modalităţi neutre, spre cîteva posibile piste de lectură ale textului. Cea mai plauzibilă pare a fi, desigur, aceea a receptării unui fantastic elaborat de o fină cunoscătoare a literaturii despre, în primul rînd, ca şi a marilor experienţe de gen. Dincolo de povestea unui duh, venit din adîncurile pămîntului, cu atestarea nemuririi prin călătoriile sale vampiristice (intrînd în sîngele unor oameni, de la 1460 încoace - vremea lui Vlad Dracul cel Tînăr! - care mor dacă duhul stă mai mult de patruzeci de zile) poveste care înseamnă asigurarea unei reţete sigure; aceea a călătoriei prin timp, într-o altă variantă de "nemuritor"; există şi o anumită fixare pe tipologia şi sintaxa fantastică, apărînd fantome, pitici, glole, morgoni, Omul Negru, într-un imaginar ce s-ar crede că funcţionează după regulile celui impus de o literatură consacrată mai cu seamă în ultimele două decenii, pe piaţa occidentală, care resurecţionează un anume gen de magico-fantastic. Dar, dincolo de o necesară pigmentare, care ţine mai degrabă de acompanierea traseului unui personaj dat ca "fabulos", se remarcă absenţa unui plan sintactic care să implice respectivele personaje strict fantastice Un episod, simptomatic, îl prezintă pe Zogru, întrupat în Pampu, prima sa gazdă, din anii 1460, cel de care va rămîne fundamental legat, ca memorie şi imagine, intersectîndu-şi traseul (se va vedea, astfel, că e altul, decît cel fantastic clasic) cu un pitic, acesta din urmă fiind determinat doar de un mic interes, mai degrabă uman, să relaţioneze cu Zogru-Pampu: recuperarea locuinţei, uzurpată de o pisică sălbatică şi nu de atributele cunoscute ca fiind specifice unei asemenea făpturi din lumea fantasticului. De altfel, şi incidenţa glolelor, morgonilor, fantomelor, se încadrează într-o reţea complementară de semnificare, ţinînd de sentimente, stări, atitudini umane mai greu explicabile: "Morgonii aceştia sunt nişte fiinţe jalnice, pe care Zogru le striveşte fără milă ori pe unde îi ies în cale. Arată ca nişte hîrtii mototolite, cenuşii, de fapt, ca nişte feţe boţite şi posomorîte ce se rostogolesc peste tot  şi se prind nebuneşte de minţile oamenilor, care nici măcar nu pot să-i vadă. Sug melancolia picătură cu picătură şi, cu cît cer mai mult, cu atît omul le dă. Cînd vede oameni cu morgoni pe creier, pe Zogru îl apucă isteriile." Desigur, apar şi fantomele, prima dintre ele fiind cea a lui Vlad zis Ţepeş; e o incidentare cu virtuţi parodico-demitizante, într-o completare a unui tablou de re-mitizare care priveşte transformarea lui Pampu, băietanul simpluţ, cuminte, aproape prostatec, în sîngele căruia intră, pentru prima sa experienţă umană, Zogru, în sfîntul atestat de imaginea duhului plantată pe poarta din lemn de platan a mînăstirii Snagov. Moartea acestuia, după faptele săvîrşite în cele patruzeci de zile de posesiune exercitată de Zogru, reacţia unei comunităţi, deturnarea imaginarului colectiv, sunt aspecte la care se poate reveni, într-o altă discuţie.
O altă posibilitate de a de-coda textul acestui roman ţine de acea perspectivă a istoriei particularizate, a istoriei mici, parte sau nu a istoriei mari. Se ştie, de altfel, că această relaţie, între istoria personalităţilor şi aceea a persoanelor este cea care asigură dreapta cumpănă a existenţei în timp şi a înţelegerii corecte a acesteia. Romanul Doinei Ruşti devine însă cu adevărat captivant şi, din punctul meu de vedere, mărturisesc o anumită insatisfacţie determinată de o "limitare secvenţială" a acestei perspective narative, impuse de bornele narative. Pornind de la epoca lui Vlad Ţepeş, reducînd totul, meşteşugit, în jurul unui grup social urmărit în timp, pînă în 2005, cînd naratorul ne atrage în lumea cultural-socială a unui Bucureşti recognoscibil, ca şi în Omuleţul roşu, prin trimiteri directe, raportări, persiflări, diatribe, descripţii, remarci acide, toate ţinînd de acea "vînă" satirică, socială, pamfletară a unei autoare atente la carnavalescul existenţial surprins caleidoscopic (de altfel, un personaj cotidian, scriitor, este extrem de orgolios şi de mîndru de un prim roman intitulat, cum altfel, Vîna !). Practic, acest itinerar prin timp se poate decupa în două secţiuni, una ţinînd de perioada de pînă la cel de al doilea război mondial (1939, mai precis), cealaltă de perioadă de după, concretizată, de la început, prin instaurarea puterii comuniste. Episoadele sunt detaşabile, naraţiuni cu forţa surprinderii unor epoci la nivelul unor nume "necunoscute" alăturate numelor consacrate de epoca în sine; remarcabile întîmplările legate de perioada fanariotă, prilej pentru autoare de a lega într-un acelaşi episod pe Zoe Moruzi, Alecu Moruzi, Ianache Văcărescu, un alt personaj fantast, Omul Negru, creatură a bălţilor, faimoasa ciumă a veacului fanariot şi, desigur, pe Zogru, un alt fel de Saint-Germain, cum ar putea fi înţeles în spiritul scrisului de atunci şi de mai tîrziu. Epoca totalitară oferă alte înţelegeri, nu doar ale lui Zogru, cel care descoperă că nu poate intra chiar în sîngele oricui, cel care îşi clarifică problema posibilităţii (parţiale, restricţionate) de a călători dincolo de graniţe (dar care graniţe, e o întrebare la care nu se răspunde decît ambiguu; ideea comunităţii de români din exteriorul ţării neacoperind aşteptarea). În schimb, descoperim un adevărat bestiariu, o re-adaptare a Evului Mediu în alte coordonate, cu inşi (urmăriţi în timp, de la acel an 1460, din satul Coteni, devenit mai în alt veac Comoşteni, prin dania maicii Nălbica) transformaţi, ajustaţi de liniile de forţă ale unui sistem cultivînd manipularea, servilismul, puterea grobiană, demagogia, delaţiunea, falsitatea relaţională, cinismul, propaganda neacoperită. Înţelegerea unui alt imaginar social, în totalitate opus celorlalte, este mediat de două personaje, aparte în economia acestui roman, cu care Zogru se întîlneşte înainte de 1939 ( după acest an Zogru dispare pentru o vreme, trezindu-se direct în comunism, în 1959, existînd, desigur, şi un anume determinism al deplasărilor cronologice ale duhului). Unul este Achile Vintilescu, nefericit nu numai erotic ci "fiindcă se născuse cu creastă şi coarne", stranie opţiune a autoarei de a trimite spre un simbol a altceva decît lumea comunistă, o lume obligată să dispară, să emigreze, să nu poată reacţiona,  în codul unei simbolistici la graniţa dintre real şi fantastic; celălalt personaj este servitoarea - menajera acestui trist personaj, prieten de secol XX al călătorului temporal Zogru (de altfel, Achile scrie un roman Saint Germain de Dîmboviţa, desigur, de dorul celui dispărut intempestiv!) cea care ajunge, cu mijloacele specifice dictaturii roşii, o "tovarăşă de nădejde şi victimă a fostului proprietar îşi făcuse în cîţiva ani şi liceul, şi facultatea, la fără frecvenţă ori prin cursurile rapide organizate de comunişti special pentru victime ca Vencica. Aşa că în 1959 Zogru a găsit-o membră în guvern, cu Pobedă neagră priponită în poarta cu pantere."
Ar mai fi, cum altfel, interpretarea ca roman de dragoste, prin la fel de susţinute argumente ca şi în cazul romanului prim, Omuleţul roşu. Din prima ipostază, ca Pampu, duhul venit din adîncurile pămîntului (valah sau nu!, de remarcat o anume preferinţă semnificant onomastică a autoarei) se îndrăgosteşte de medievala fiică a spătarului Gongea, Ghighina; există însă alte episoade, primul iniţiatic, frugal, cu văduva Tenica, urmînd însă episoade elaborate, argumentînd strania alcătuire a fiinţei fantastice care vrea să fie mai degrabă om, demonstrînd o mare apetenţă erotică, în special faţă de Zoe Moruzi şi faţă de Giulia, studentă la cinematografie, cursantă la Andrei Blaier, episod care contopeşte toate planurile, înspre finalul romanului. Desigur, duhul, alcătuire ceţoasă, gelatinoasă, firicel subţire sau alcătuire plată, străvezie, are nevoie de învelişul trupurilor gazdă pentru a putea să-şi direcţioneze jălalnicul libov, chin straşnic pentru cel care, pînă la urmă pare mai mult om decît duh în sine.
Mai poate exista şi o altă direcţie de lecturare, aceea care trimite spre "românitate şi balcanism", în cantitate excesivă. Şi, într-adevăr, nu e dificil să găseşti argumente. E o Valahie medievală, cu realitatea satului, a proprietăţilor , cu boieri, oşteni, argaţi, cu capitala Tîrgovişte, cu povestea celor doi Vlad Dracul, cu atmosferă completată de lumea călugărilor, de naşterea legendelor cu sfinţi şi fantome, cu apariţia interesului pentru cultură, cu primele semne de civilizaţie europeană, precedată de episoade fanariote, cu descripţia Bucureştiului, mai vechi şi mai nou, cu incidenţa comunismului şi reflexele sale, aparent româneşti. Pentru că "amintirile" lui Zogru, alias Pampu, sunt şi nu sunt explicit româneşti, cu atît mai puţin elaborate din dorinţa de a configura un spaţiu balcanic, cel puţin după accepţiile moderne ale termenilor.
Rămîne, prin urmare, să căutăm şi o altă cale de navigare prin hăţişurile unui text care, dincolo de toate perspectivele prin care îl abordăm, se impune, în primul rînd, prin calitatea scriiturii, bazată pe resuscitarea poveştii de calitate şi pe certa invenţie de ordin stilistic, pe ştiinţa elaborării unor strategii convingătoare, în care descripţia clasicizată se întîlneşte cu ironia postmodernă, cu observaţia psihologică sau cu "efectul de real" ("Pampu era argat de curte, dat de mic la stăpîn. Era un băiat oacheş, cam în genul lui George Clooney, viu şi deschis, respectuos şi învăţat cu de toate. Avea 25 de ani.").
Ar trebui să căutăm alte avertizări, ascunse într-un text gîndit ca o ingenioasă alcătuire ce poate trimite spre mai multe paradigme, deoarece Doina Ruşti conştientizează un important aspect al prozei din anii recenţi, anume că, după aventura modernă - postmodernă a romanului, nu se mai impun riscurile unor noi încadrări şi tentative paradigmatice, fiind preferate acele formule care, sub semnul ambiguizării formale şi tematice, pot să răspundă, fie şi parţial, unor felurite orizonturi de aşteptare. Căci, la urma urmei, romanul e rezultatul unei ecuaţii ce priveşte, deopotrivă, orizontul de receptare şi modelul de scriitură adecvat acesteia; or, dacă istoricitatea a rezolvat, în timp, această problemă, oferind felurite paradigme ale romanului după cum o solicita structurarea mentalităţilor, astăzi acest aspect devine cu totul aparte, chiar dacă se vorbeşte, mai mult sau mai puţin timid, despre un anume neorealism, neoromantism, transmodernism  ş.a.m.d.
Considerăm acest nou roman semnat de Doina Ruşti, dincolo de reuşitele certe de ordin stilistic, ca pe o provocare interesantă, de ordin formal şi tematic. În acelaşi timp, dincolo de perspectivele posibile comentate pînă aici, identificăm o alta, pe care o consideram mult mai tentantă. Textul îşi propune configurarea unei lumi văzută în durate repetabile; e o lume care se continuă prin inşi din aceleaşi linii genealogice, păstrînd, tot aşa cum Zogru rămîne Zogru, indiferent de trupul în care poposeşte vremelnic, atitudini şi aptitudini care amintesc, în special eroului-duh, de strămoşii lor plasaţi în jurul lui 1460, reaşezînd mentalităţi în noi cadre. Nu întîmplător, pe primul om-gazdă pentru duhul-nemuritor îl cheamă Pampu, nume care nu trimite în nici un fel la o specificitate românească sau balcanică. Trecerea acestor descendenţi prin timp, modificările istoriei, noile contexte socio-culturale nu determină schimbări esenţiale, iscîndu-se astfel o ipoteză mai degrabă tulburătoare. Dacă lumea medievală, cea care era mai degrabă atentă la imaginea comunităţii restrînse, neconştientizînd ceea ce nouă astăzi ni se pare firesc: etnie, spaţiu, patrie, se lasă descoperită şi reinventată de o societate ultramodernă, din nou atentă la o globalizare care reiterează forţa de comunicare a teritoriilor regionale, cu particularităţi şi persoane ce îşi transmit, din veac în veac, aceleaşi date referenţiale, constituie punctul de plecare pentru romanul de faţă, reprezintă un punct de forţă al unui nou model imaginar şi modelul de reprezentare poate fi cel oferit de un text precum cel de faţă. Putem astfel vorbi de noul trup medieval, realcătuit paradigmatic, de o stranie continuitate, dezvoltată într-o istoricitate altfel înţeleasă decît comun. Un Horia Gîrbea, postmodern circulînd sub privirile cercetătoare ale personajului plecat de niciunde spre lume (identificată la nivelul satului Coteni, devenit apoi Comoşteni), în acea Săptămînă Mare a anului 1460, cînd se afla la domnie Vlad Dracul cel Tînăr, nu face altceva decît să justifice o continuitate servind unei cauze cu totul speciale: umanitatea se întoarce în noi spaţii de semantizare, acelea care ţin cont de particularizare, de cîmpuri genealogice, de arealul cunoscut şi transmis genetic, ceea ce nu înseamnă reducţie, restrictivism, ci, mai degrabă, o desprindere de formulele specifice secolului XIX şi XX, cînd umanitatea era prinsă în capcane naţionaliste, adesea pernicioase. Comoşteni (urmaş sătesc pentru Coteni) se transformă într-un fel de supra-model social-cultural-relaţional, depăşind importanţa statalului, regionalului, continentalului. Iar grija, aparent ironică, în fapt ţinînd de reinventarea argumentului istoric, pentru prezentarea istoriei locale, cea care se referă la dania maicii Nălbica, la întemeierea bisericii, la continuitatea liniilor genealogice, nu face decît să justifice afirmaţiile şi să permită unei autoare care ştie mai multe decît scrie! să trimită la un altfel de abordare a unei probleme de mentalităţi grefate pe un circuit social direcţionat într-un mod ce aminteşte de vremuri cînd magia şi realul se intersectau, cînd natura semnifica mereu simbolic, cînd totul era încifrat şi se cerea descifrat; o asemenea lume poate fi oricînd redescoperită, chiar şi într-un încurcat şi controversat veac XXI, despre care spuse celebre avertizează asupra unei încadrări într-o altă paradigmă decît a secolelor trecute. Altfel spus, sub tipare recognoscibile sau nu, romanul Doinei Ruşti propune re-descoperirea unei lumi, dincolo de graniţe temporale sau spaţiale, motiv pentru care această lume, adusă dinspre şi cu Zogru, uneşte imagini din veacuri medievale cu imagini din epoci moderne şi postmoderne, atestînd perenitatea formelor, zădărnicia cunoaşterii şi identităţi tulburătoare, motivate nu doar prin insidioase zvîcniri ale sîngelui, ci prin repere mult mai diversificate, ţinînd de competenţe ştiute sau bănuite.
Toate acestea într-un roman care se impune şi prin ritmul alert al lecturii, care nu poate restrînge însă frumuseţea imaginilor, ca şi prin acea plăcere ce numai povestirea "din umbră" o poate conferi romanului, pentru încă multă vreme singurul gen cu adevărat autarhic în lumea contemporană.
Sus

---

Alex Ştefănescu
România literară, 21 aprilie, 2006

O carte pe săptămână

Fantezie fără limite

Diavol, vampir, extraterestru...

Zogru este cel mai fantezist roman care s-a publicat la noi în ultimii ani. Seamănă, prin inventivitate epică şi prin amestecarea dezinvoltă a epocilor istorice, cu un roman al lui Platon Pardău, Minunata poveste a dragostei preafericiţilor regi Ulise şi Penelopa, scris sub influenţa lui Alvaro Cunqueiro. În Zogru există însă în plus un realism fulgurant şi un fior horror care nu-l lasă pe cititor să trateze totul ca pe un simplu joc literar.
Autoarea, Doina Ruşti, ne-a mai luat prin surprindere, în 2004, cu un roman la fel de greu de clasificat, Omuleţul roşu, plin de referiri sarcastice la viaţa culturală din România azi. În Zogru, perspectiva este alta. Cea care istoriseşte întâmplările nu mai este atât de implicată, nu mai dă impresia că se zbate exasperată în propria ei naraţiune, din care nu găseşte ieşire, ci priveşte totul de sus, cu detaşare şi chiar cu un anumit cinism, ca un copil aplecat asupra jucăriilor lui.
Personajul principal al romanului este un spirit, Zogru, de genul celor care în poveştile din O mie şi una de nopţi stau închise sute de ani într-o sticlă. Dar este un spirit de provenienţă românească, astfel încât în compoziţia lui se regăsesc reminiscenţe ale unor reprezentări populare (unele precreştine, altele aparţinând unei mitologii creştine apocrife). Zogru este, aşadar, şi duh, şi diavol, şi vampir, şi vârcolac, câte ceva din toate. Descifrăm în el, pe de altă parte, şi-o structură de extraterestru (asemănător cu extraterestrii din unele filme SF), apt să locuiască în fiinţe omeneşti şi dornic să înţeleagă sentimentele lor.
 

Strălucire stilistică

Prima instalare a lui Zogru în corpul unui om are loc "într-o zi de primăvară; în Săptămâna Mare a anului 1460". Victima aleasă este Pampu, servitorul spătarului Gongea, răsplătit de domnitorul Vlăd Dracul, după expediţia antiturcească din 1443, cu moşia Coteni.
Episodul luării în stăpânire a trupului lui Pampu ("un băiat oacheş, cam în genul lui George Clooney, viu şi deschis, respectuos şi învăţat cu de toate") de către misterioasa entitate este antologic:
"Cum stătea cu spatele sprijinit de trunchiul copacului, văzuse ţâşnind parcă din inima pământului un fuior subţirel de lumină verde, care stătea încă în faţa lui, drept ca o lumânare. Era ca şi cum ar fi căzut lumina soarelui pe iarba măruntă şi s-ar fi reflectat culoarea de-a lungul unei raze. Se uitase un timp, apoi continuase să se gândească la ale lui, fără să mai dea vreo importanţă firicelului de lumină, subţirel cam cât o coadă de cireaşă, verde-strălucitor. Apoi văzuse cum şnurul se unduieşte spre el. Înainta lent, ca un cordon fin, lung, poate de cinci metri.
În dreptul lui s-a oprit brusc, apoi s-a aruncat fulgerător.
A intrat prin vena care pulsa pe gâtul încordat şi a pătruns cu bucurie în sângele fierbinte. Era cuprins de un entuziasm nemărginit. Alerga prin vene şi vase, punând stăpânire pe un teritoriu primitor şi stimulativ. A trecut prin inimă, s-a lăsat strâns şi răsucit de bătăile ei, apoi a ieşit în acelaşi periplu nebunesc pe alte canale, până când a ajuns din nou de unde plecase. A străpuns iarăşi vena şi-a ieşit puţin lângă locul de intrare, la timp ca să prindă fâşia îngustă care se furişa fâlfâind. Contactul cu propriul lui corp a fost o nebunie. "
Puţini prozatori de azi ar putea relata cu atâta siguranţă. o întâmplare imaginară, cu totul năstruşnică, lipsită de orice corespondenţă în realitate. Romanul are, în mari părţi ale lui, o strălucire stilistică prin care eclipsează cărţile de proză din noul val, scrise în general stângaci.
În mod subtil, Doina Ruşti evidenţiază contaminarea duhului-intrus de vestigii ale personalităţii lui Pampu. Deşi Zogru controlează situaţia şi foloseşte corpul tânărului doar ca pe un deghizat şi ca pe un vehicul, el simte uneori bucurii şi nostalgii neaşteptate, aparţinând vechiului "locatar".

Putea fi un mare roman

Pe de altă parte, romanciera exploatează, cu o remarcabilă intuiţie psihologică şi artistică, dorinţa secretă a oricărui cititor de a fi un superman, de a învinge în eternele dispute cu semenii, de a-şi lua în cele din urmă revanşa pentru umilinţele îndurate în viaţa de fiecare zi. Pampu, considerat de ceilalţi argaţi un bleg, este mereu sâcâit de ei, în mod special de Ioniţă, "un băietan enervant, care obişnuia să-1 strige de departe, ori de câte ori îl vedea, Pampule-boule, ce mai faci, neneacule?" După metamorfoza suferită, Pampu (de fapt Zogru, instalat în corpul lui Pampu), se răzbună spectaculos: "Totul s-a petrecut repede şi surprinzător. Pampu a intrat, a dat cu ochii de Ioniţă şi din doi paşi a fost lângă el. L-a prins de gât cu o singură mână, când tocmai terminase prima parte a întrebării, l-a ridicat într-o secundă şi l-a aruncat în zidul grajdului ca pe-un mototol rufos. Şi-a dat seama imediat că făcuse ceva care nu trebuia făcut. Avea în mod vag un sentiment de regret, dar era în aceeaşi măsură satisfăcut. Băieţii de la grajduri tăceau uluiţi, iar Ioniţă zăcea căzut pe-o parte, roşu, cu buza de sus muşcată."
Autoarea părăseşte însă de la un moment dat această linie a naraţiunii, care îi putea transforma romanul într-un best-seller (şi într-un posibil scenariu pentru un film de succes) şi se lansează într-o sarabandă de călătorii în timp, realizate, bineînles, prin mutarea lui Zogru dintr-un corp în alt corp. Epocile se amestecă asemenea unor cărţi de joc, întrucât, în afară de aventura pământeasca a duhului, orientată dinspre trecut spre viitor, intervin şi digresiunile romancierei, care, în mod capricios, se întoarce adesea în trecut. Personaje reale din vremea noastră răsar pe neaşteptate, pentru câte o secundă, din această masă epică efervescentă, ca nişte înotători în pericol să se înece. Ioan Groşan, semnatarul unei atente şi pătrunzătoare prefeţe, observă cu umor că el însuşi se numără printre aceste personaje.
Regretabil este doar faptul că, treptat, ceva din farmecul excentricei ficţiuni se pierde. Plictisită parcă de propria ei invenţie, autoarea aduce tot mai frecvent în prim-plan existenţa cotidiană- nemiraculoasă, anostă:
"Eliza era tarabagioacă, dar nu-i plăcea. După ce a terminat gimnaziul, a-nceput să vândă în piaţă, la o tarabă vecină cu a Alinei. Şi cum scăpa de la piaţă, venea la Giulia şi se plimbau seara, uneori şi până la zece, pe digul înalt, povestind fiecare ce avea de povestit, Giulia despre Italia şi Eliza despre fraţii ei care văzuseră multe ţări.
Intreaga biografie- temă- a Giuliei este un balast în roman.
Inteligentă, inventivă, tinzând să schimbe repede, nervos registrul narativ, dintr-un fel de nerăbdare de fiinţă răsfăţată, Doina Ruşti face o (nouă) demonstraţie de virtuozitate stilistică, dar ratează (iar) ocazia de a scrie un mare roman, cum numai ea (şi încă doi-trei prozatori de azi) ar putea scrie. Sus

---

"Putini prozatori se pot mindri astazi ca pot spune o poveste - cursiv, fermecator, fara digresiuni, narcisiste. Doina Rusti e printre ei, fara indoiala:

---

Dan C. Mihăilescu Omul care aduce cartea
Pro TV
26 aprilie, 2006

Doina Ruşti, al cărei debut în roman, Omuleţul roşu, vi-l prezentam în 2004 (o carte în care o tânără ajunge să se îndrăgostească pe computer, pe chat, pe Internet,  un roman cu un omuleţ roşu care îi apare mereu pe ecran), Doina Ruşti este mai complicată decât pare, nu este numai prozator, este şi un om care se ocupă de comunicare, de psihanaliză, are un eseu despre modul în care publicitatea se inserează subliminal în făptura noastră, este preocupată de simbologie, are un dicţionar de simboluri în opera lui Mircea Eliade, dar văd că până la urmă fanteziile, proza picarescă, realismul fabulos îi dau târcoale tot mai abitir.
Recent a scos un roman, al doilea, care ne propune un personaj, Zogru. Romanul se numeşte chiar aşa, Zogru, şi a apărut la editura Polirom.
Subiectul decolează cam în vecinătatea acelei splendori care era Parfumul lui Patrick Süskind. Dar nu este un roman de aşa natură; câteva pagini mai încolo te îndeamnă către Michel Tournier. Părăseşte şi aceste piste pentru a se situa în vecinătatea lui Ştefan Agopian, din Manualul întâmplărilor. Dacă vrem să ne dăm erudiţi ne putem aduce aminte de pildă de Diavolul şchiop al lui Lesage sau de Veghile lui Bonaventura. În orice caz, despre ce e vorba în aceasta carte: Există un spirit, un duh, dacă vreţi diavolul, dacă vreţi o făptură îngerească fantomatică, la mijloc de înger şi diavol, acest Zogru, care este un vampiraş sau un vampiroi, care este un fel de Ahazverus, cartea fiind un fel de jurnal al unui suflet rătăcitor. Un Ahazver, un diavol, un duh jucăuş care, practic, de pe la 1460 până în anul 2005, intră în diferite, sute, mii, milioane de fiinţe - bărbaţi, fecioare, oameni bogaţi sau săraci. Acest Zogru este o făptură vecină cu silfii, cu elfii, cu spiriduşii, cu kobolzii , dacă vreţi îl înrudim cu romanul gotic, dacă vreţi îl înrudim cu romanul fantastic, cu ce înseamnă demonul în romanul rus, dacă vreţi îl legăm de romanul picaresc la spanioli sau la Agopian, după cum vă spuneam.
Dar, personajul nostru care ar putea să fie jucat de Adrian Paul, este şi un nemuritor care face dreptate unei familii luate de prin epoca medievală românească, existând aici şi un joc între două familii rivale, Ioniţă-Iscru. Dar nu detaliile ne interesează, cât modul în care acest duh care se reverberează, care intră prin tot felul de carcase umane, ajunge să vadă lumea, omul.
Sunt tot felul de brasaje, de mixaje între epoca din secolul XV-XVI şi vremea noastră de astăzi. Se schimbă întru câtva natura umană de-a lungul veacurilor? Nu. Până la urmă toţi suntem, rămânem la fel. Interesante sunt toate aceste fiinţe, cum sunt morgonii, pe care autoarea ştie să îi nască din te miri ce. Morgonii, care arată ca nişte "hărtii mototolite, ca nişte feţe boţite şi posomorâte ce se rostogolesc peste tot. Ele sug melancolia din noi,  picătură cu picătură."
Romanul, deci, este şi un studiu de psihologie, dar şi o fantezie în cea mai bună tradiţie a literaturii, cu duhuri şi priculici.
Sus

---

Luminiţa Marcu
Suplimentul de cultură, 29 aprilie - 5 mai 2006

Doina Ruşti, pe fîşia îngustă
dintre kitsch şi literatură adevărată

Trebuie să recunosc că mă nedumereşte insistenţa elogiatoare cu care e întîmpinat de ceva vreme romanul Florinei Ilis Cruciada copiilor, nominalizat de curînd şi la premiile Uniunii Scriitorilor (acolo unde e nominalizată, de altfel, absolut incredibil, şi acea glumă proastă care e istoria literară a lui Alex Ştefănescu!). Mă nedumereşte succesul Cruciadei copiilor nu pentru că n-ar fi o carte onorabilă, foarte corect scrisă şi probabil destul de muncită, ci pentru că mi se pare că recunosc nişte reflexe de valorizare mai degrabă leneşe şi comode: e o carte serioasă, mare, de sute de pagini, iar autoarea are ceea ce se cheamă cu un eufemism spaniol cojones. Adică ştie să ţină în mînă cî teva zeci de personaje, ştie să facă poveste etc. Cartea Florinei Ilis este o carte de reţetă, aceeaşi pe care o folosea Cezar Petrescu în Carlton, de pildă, sau Petru Cimpoeşu în Simion Liftnicul sau Dan Lungu în Raiul găinilor.
Un recipient, de data aceasta un tren, altădată un bloc de locuinţe sau o stradă pe care stau nişte oameni, personajele, pe care scriitorul îi ia la rînd, cum s-ar spune. Inovaţia Florinei Ilis: virgula între paragrafe. După 50-70 de pagini, un cititor obişnuit se plictiseşte. Povestea poate merge la nesfîrşit, ca serialul Tînăr şi neliniş tit. Nu are nici umorul cîteodată tragic al lui Cimpoeşu, nici acuitatea auditivă a lui Dan Lungu şi, în general, nici un fel de deschidere, de anvergură, de semnificaţie. E doar o carte foarte lungă, care a impresionat prin acest lucru o piaţă
literară mai degrabă neobişnuită cu romane lungi. Dar e un roman pe cît de mare, pe atît de previzibil... Premiile vor curge probabil în continuare, nu putem ignora spiritul gregar al receptării actuale din Romînia, căreia cînd îi căşună pe ceva... Voiam doar să subliniez, meditînd zilele acestea la romanele scriitoarelor din ultima vreme, că mă delimitez de fanii Cruciadei... şi nu cred că e mai mult decît o carte onorabilă.

O carte foarte curajoasă

Se scriu însă acum şi se publică o mulţime de romane interesante şi chiar am senzaţia, plăcută de altfel, că receptarea nu prea mai poate să ţină pasul cu producţia. Ceea ce îmi creează o mare satisfacţie, pentru că am fost printre cei care au crezut în urmă cu cîţiva ani în explozia pieţei de proză contemporană.
Aşa cum cred, azi, într-o viitoare explozie a traducerilor în străinătate exact din această proză. Pentru că, în ciuda unor păreri elitiste şi sceptice, am convingerea că avem ce să propunem. Am citit de curînd romanul ciudat şi acaparant al Doinei Ruşti, Zogru. Nu e o carte desăvîrşită, nu e un roman care să schimbe faţa literaturii, dar e cu siguranţă o carte foarte curajoasă
şi originală. Povestea e următoarea: o entitate nedefinită, un spirit cu valenţe justiţiare, dar şi cu trăiri proprii (născut, iată, exact în Săptămîna Mare!),
traversează veacurile istoriei romînilor, de la Vlad Ţepeş încoace.
Se întrupează în diverse persoane, pe care le parazitează cu efecte mai mult sau mai puţin dramatice, cam aşa cum se întîmpla în Dosarele X, în unele episoade. Comparaţia cu filmele science-fiction are tîlcul ei, tocmai pentru că autoarea ştie să nu se ferească, fandosit, de asemenea vecinătăţi. Are, cu alte cuvinte, curajul de a propune o poveste, care s-ar putea transforma la o adică în scenariu de serial de televiziune, fără frica de a cădea în ridicol şi fără plasa de siguranţă pe care i-ar asigura o un subiect mai "de con ştiinţă", mai "de introspecţie" sau mai "biografist", aşa cum se întîmplă în multe romane de azi. E foarte uşor să pari intelectual rafinat vorbind despre abisurile adolescenţei sau creînd în mod demonstrativ (şi gratuit) personaje călătoare într-un tren şi foarte uşor s-o păţeşti, mai ales ca imagine publică, asumî nd un subiect de film SF. Dar dacă tot sîntem în ecuaţia obsedantelor cojones, nu ştiu cine ar cîştiga totuşi concursul în acest caz.

Parodierea vampirismului

Sigur că, vorbind despre reţete, putem găsi şi aici una, veche de cîteva veacuri: personajul picaresc, găselniţa care face legătura între vremi şi locuri, spiritul Zogru care uneşte firele unei întregi istorii şi aduce împreună, altfel imposibil, oameni şi locuri de la mari depărtări. Se întîlnesc, prin Zogru: Pampu, un argat negricios din secolul al XV-lea, prima gazdă "cea mai apropiată fiinţă, fratele lui drag"; o uşă de lemn a unei mănăstiri care îl ţine prizonier 50 de ani şi la care lumea se închină ca la o icoană făcătoare de minuni; Ioniţă Zugravu, şase călugări, apoi, în 1912 "a nimerit din greşeală într-un hahol beat şi n-a mai putut să se elibereze pînă cînd omul n-a ajuns la Kiev, unde Zogru a ţîşnit pe caldarîmul rece şi a căzut în beznă, fără simţire". Mai tîrziu, după ultimul război, Zogru îl vizitează temporar chiar şi pe scriitorul romîn plecat să facă un interviu cu Mircea Eliade... Toate aceste întrupări sînt fie prilejuri de interesante şi sensibile analize ale personajelor-gazdă şi implicit de poveşti ale lor, fie pur şi simplu anecdote cu miză etică şi de biciuire a moravurilor, aşa cum se întîmplă în ultima parte, cînd istoria lui Zogru ajunge în zilele noastre.
Ambele procedee sînt reuşite, aşa cum reuşită e povestea în întregime, care prinde cititorul în chingile ei narative şi-l ţine acolo pînă la sfîrşit. Dar cred că cel mai bine îi ies Doinei Ruşti scenele de epocă medievală pentru care autoarea are bibliografia necesară, a predate la un moment dat în cariera ei literatură romînă veche, scene tratate însă dintr-o curajoasă perspectivă contemporană, cu un lexic amestecat - arhaisme, dar şi comparaţii cu George Clooney, de pildă - şi permanent pigmentate cu un fel de sentimentalism ataşant, cald, cu o înţelegere melancolică a relaţiilor umane...
Scena de la început, în care Zogru vede pentru prima dată lumea prin ochii unei fiinţe umane, este de fapt o scenă de dragoste, de contopire aşa cum rar am citit în literatura romînă de azi: "Era acum ca un cerc mototolit, ca un continuum care se mişca ameţitor prin cotloanele fiinţei lui Pampu, în timp ce acesta stătea rezemat de trunchiul dudului, cu ochii pierduţi în zare, cu gîtul roşu, contractat şi pătat de un strop verde, abia vizibil. Era stăpînul acestui om şi plutea cu mintea amorţită şi fără dorinţe. Pe urmă s-a moleş
it tot şi a căzut înăuntru, topindu-se, ştiind dintr-o dată toată istoria şi toate gîndurile lui Pampu. Vedea cu ochii minţii întîmplări şi gesturi, înţelegea rostul vieţii şi bucuriile ei, simţea chiar şi groaza care îl cuprinsese pe Pampu în momentul cînd îi săgetase gîtul. Era el, dar în acelaşi timp şi omul care făcuse popas sub dud. O parodiere a vampirismului, chiar şi cu celebrele semne de pe gît ale celor aleşi, dar în acelaşi timp şi o ciudat de tristă înţelegere a singurătăţii umane şi a nevoii de contopire cu o altă entitate!

Autoarea atinge un echilibru de invidiat
 

La un moment dat, Zogru-Pampu are parte de prima experienţă cu o femeie: "A pus cu grijă vesta lui cea nouă cu lîna spre pămîntul tare, de carieră şi s-au aşezat pe ea. Bătea un vînt călduţ, care aducea miros tămîios de flori, ca în ziua de Paşte. Apoi s-au sărutat. El i-a desfăcut şiretul subţire de la cămaşa de bumbac şi i-a muşcat uşurel sfîrcurile negre. Îi plăcea să se uite la faţa ei frumoasă şi, în acelaşi timp, să-i dea la o parte fusta lungă. Cînd a pătruns în ea, a intrat într-un vîrtej şi, odată cu el, toată lumea. Vedea în zare coroanele albe ale copacilor, cerul senin ca lacrima şi auzea stins ritmul muzicii şi glasurile care chiuiau din timp în timp. Pe urmă a privit în ochii ei şi l-a cuprins un sentiment de milă, de bucurie, de biruinţă şi de sacrificiu în acelaşi timp. Se simţea trup şi suflet cu ea, era parcă pregătit s-o înghită, să ştie sigur că face parte din el şi se simţea stăpîn peste fiinţa ei plă pîndă. Chiar şi acum, cînd îl aş teaptă pe Andrei Ionescu, după ce a iubit atîtea femei de nici nu le mai ştie numărul, cînd se gîndeşte la după-amiaza de Paşte, în care a cunoscut pentru prima oară iubirea prin trupul lui Pampu, îi tremură sufletul şi e gata să se întoarcă acolo, în cariera de piatră, dacă ar mai exista măcar o singură cale de întoarcere". Fragmentul, unul dintre cele mai frumoase din roman, aminteşte plăcut de amestecul de directeţe şi melancolie din proza lui Gib Mihăescu, de pildă, unde la fel se întîlnesc două direcţii contrare şi extreme, sentimentalismul nostalgic şi curajul frust al subiectelor şi scenelor tari.
Zogru, o carte curajoasă şi o autoare care alege să meargă pe fîşia periculoasă dintre kitsch şi literatură adevărată, cu adîncimi nebănuite, reuşind, de cele mai multe ori, să atingă un echilibru de invidiat! Sus

---

Timişoara
la Mihai Crîznic - Joc secund, Humanitas
Întâlnire cu cititorii
 

Andreea Răsuceanu "Trebuie să citiţi cartea pentru că e dintre puţinele care, deschise la orice pagină, conving şi fascinează. Veţi vedea că Doina Ruşti e o prozatoare cu scriitură foarte vie, foarte tânără, dublată de o erudiţie extraordinară şi că vă aflaţi în faţa celui mai bun roman românesc scris după 1990." Marcel Tolcea "Zogru are foarte mult verb, dilată spaţiile temporale şi le contractă, trecând de la personaje din manualul de istorie la altele din manualul de literatură, de la scene, medievale la Dogville, într-un joc pe muchie de cuţit, între clişeu şi investiţia estetică." Pavel Radu Gheo La o lună după ce-am citit Zogru, adică după ce se presupune că entuziasmul primei lecturi s-a mai stins, părerea mea despre acest volum rămîne neschimbată: mi se pare cel mai bun roman întîlnit de mine în literatura română de după 1989  indiferent de generaţia de scriitori la care m-aş referi. Cel mai bun. Punct. E o carte care rivalizează fără complexe cu romanele contemporane din literatura universală. Doina Ruşti reuşeşte să menţină tensiunea şi să păstreze pofta de lectură pînă la ultima pagină a cărţii. Adică să farmece şi să subjuge cititorul, lucru de care nu sînt în stare prea mulţi scriitori. Daniel Vighi Unul dintre rarele romane din actualitatea noastră epică încărcate de un fel de feerie specială, un mixaj măiestru care amestecă suspansul ficţionalului născut din lumea veche, de extract balcanic, din vecinătatea povestirilor lui Ion Ghica, Panait Istrati sau Ştefan Bănulescu, cu modernitatea ultimă, vorba ascuţitului analist Caius Dobrescu. Ăsta este romanul Zogru al Doinei Ruşti, un mare pariu postmodern cîştigat. Temele clişeu ale imaginarului epic de largă respiraţie turistică ale vampirului valah nemurit de Brian Stoker sunt aduse în perimetrul acut al lumii cu parfum urcat parcă din canalul Discovery science. Aşa cumva, totul îmbogăţit cu parfum de epoci diverse, cu umor discret, cu ştiinţă a construcţiei romaneşti. O reuşită certă şi o izbîndă a romanului actual.

StudentFest, 2006 Alte imaginini de la StudentFest     Marcel Tolcea, Daniel Vighi, Doina Rusti, Andreea Răsuceanu, Radu Pavel Gheo, Alina Radu

Sus

---

Geo Vasile
 Luceafărul, 24 mai, 2006

Duhul romanului identitar

În urma acestui recent roman de succes, Zogru [...] şi al cărui principal merit este tehnica acţiunii continue preluată din cinematografie, Doina Ruşti ar putea să devină un fel de Amélie Nothomb a românilor, aptă să ofere un bestseller pe an, menit să reinstaureze magia epică, vitală pentru cititorul postmodern. Convenţia literară propusă este chiar Zogru, protagonist şi duh nemuritor al adâncurilor chtonice, cu al său modus operandi de pricolici care pătrunde în sângele personajelor şi figuranţilor prin străpungerea în două puncte a carotidei, amintind de mitologia universală a vampirului, a zburătorului, incubului, dar în primul rând de poveştile horror din folclorul românesc, reciclând totodată temele elixirului nemuririi şi fericirii.
Aşadar, personajul Pampu, trăitor pe vremea lui Vlad Ţepeş la conacul unui spătar din Coteni, penetrat sau mai degrabă fecundat de Zogru, se trezeşte că face ce n-ar fi putut înainte de acea întâmplătoare metamorfoză: îl face k. o. pe vătaf, munceşte cât şapte, devine brusc mai guraliv şi întreprinzător faţă de Ghighina, fata stăpânului. Posedat de acelaşi Zogru, în plină scenă erotică cerebrală, este animat de sentimente contradictorii, de la pietate la canibalism.
Documentată până-n dinţi, Doina Ruşti conturează o frescă a veacului XV românesc (pars pro toto), focalizând protipendada şi curtea domnească de la Târgovişte, văzută prin ochii Ghighinei. [...]
Romanul de epocă este şi roman gotic cu duhuri, fantome, avatari sau dedublări, dar şi un roman genealogic urmărind isprăvile descendenţilor lui Ioniţă Bubosu (vânzătorul lui Pampu) în paralel cu faptele urmaşilor lui Iscru, oştean credincios al lui Vlad Dracul cel Tânăr.
Identificându-i vreme de cinci veacuri până la ultimele vlăstare (istoricul Andrei Ionescu din - Pantelimon şi studenta Giulia Colceru din Crângaşi ), autoarea realizează un cadru şi o  senzaţie de continuitate şi comuniune a generaţiilor, de sprijin în găsirea propriei identităţi.
Doina Ruşti face tipologie, atribuind celor două serii antagonice de personaje trăsături fizice moştenite, dar şi modificări caracterologice neaşteptate, cum ar fi căinţa vânzătorului Iuda, evlavia ctitorului de biserici, credulitatea. După şaizeci de ani, Zogru evadează din poarta de platan a mănăstirii eu ocazia unui incendiu şi-şi reîncepe periplul prin sângele multor indivizi, comportându-se uneori ca un serial killer: ucide fără milă şi chiar "tematic (criminali, escroci, mironosiţe, politicieni, feluriţi conducători )", deşi nu s-a bucurat niciodată de moartea oamenilor, ba chiar s-a căit, cel mai rău părându-i de Pampu. Oamenii sunt pentru Zogru un soi de vehicule de deplasare în timp şi spaţiu, mijloace si surse de informare, dar si de studiu, în unele cazuri până la îndrăgostire. Dorinţa lui cea mai mare este să fie iubit (asemeni luceafărului eminescian), mulţumindu-se totuşi cu condiţia de alien care se umanizează şi tânjeşte, fie după Zoe Moruzi, fie după Giulia, intermediază, regizează şi modifică evoluţia lucrurilor, intenţia, traseul şi scopul unor personaje, fie din amuzamentul spectacolului, fie din spirit justiţiar. Zogru are toate prerogativele naratoruiui, încât Doina Ruşti poate spune cu măna pe inimă: Zogru c'est moi. [...]
Calităţile scriiturii Doinei Ruşti - sunt naturaleţea şi credibilitatea, dincolo de care se simte amuzamentul, daimonul parodic şi satiric-caricatural, umorul grav sau negru, dar şi tentaţia fantasticului şi fabulosului, populat de emisarii unei lumi paralele: duhuri rele (morgoni), bune (glole), gnomi şi fantasme ce bântuie văzduhul, case, lacuri ş.am.d.  Punerea în pagină scontează pe rapelul aproape telepatic între personajele de secol XV şi stricta actualitate, romanul de epocă fuzionând cu romanul tranziţiei de la totalitarism la capitalismul simulant,  de la romanul istoric şi  de moravuri la romanul de iniţiere şi educaţie sentimentală.
Zogru, în fond, este un picaro autohton şi anxios, o cuantă de timp ce se desprinde din bezna teratologică într-un irepresibil elan ascensional al căutării frumuseţii şi nemuririi. Are ceva de erou de basm răsărit din popor şi care, spre deosebire de cavalerii occidentali, umblă să salveze principii care stau la baza firii, mereu de partea celor umiliţi sau traumatizaţi din pricina propriei credulităţi (vezi cazul Giuliei). Lui Zogru îi repugnă slava deşartă, fanfaronada şi frauda morală şi totuşi Zogru, ca şi emblema romanului de debut Omuleţul roşu, este o ecoplasmă pe monitorul computerului. Conceput ca realitate virtuală, el se livrează asemeni autoarei, într-un imperiu al libertăţii cu toate datele servituţii şi dezamăgirii, şi totodată ale excesului de libertate, riscând să nu-şi mai amintească acum de ce şi cărei identităţi aparţine. Primejdie evitată cu brio de Doina Ruşti, de vreme ce, substituindu-se lui Zogru, memorează şi transcrie felii de viaţă, pune la cale biografii care îşi găsesc însumarea în romanul identitar a lui Pampu şi al Giuliei.Sus

---

Jean-Lorin Sterian
Revista Tabu, iunie, 2006
DOINA RUSTI - ZOGRU

Un duh bântuie trupurile românilor din vremea lui Ţepeş Vodă şi până în zilele noastre, când se amuză intrând în loan Groşan. Povestea lui Zogru, martor nu chiar pasiv al istoriei noastre, ne atrage într-o lume plină de poveşti savuroase.

Colecţia "Ego. Proză" dedicată scriitorilor autohtoni a devenit un fenomen literar în toată regula. La doi ani de la primul titlu, colecţia primeşte un lifting vizual şi o diversificare tematică care o - redefineşte. Una dintre ultimele apariţii ale seriei este ..Zogru , cel de-al doilea roman al Doinei Ruşti.
Zogru" este povestea unei creaturi fantastice, născută în Săptămâna Mare a anului 1460 şi care, din trup în trup, cu întreruperi de câţiva ani, ajunge până în zilele noastre. Zogru este o fiinţă înzestrată cu sentimente şi, într-un fel, cartea este o înşiruire a neîmplinitelor sale iubiri, neîmpliniri cauzate de opoziţia dintre forma .,duhulară" şi simţămintele sale atât de omeneşti. Un fel de Luceafăr, dar mai pământean, căci existenţa sa este strâns legată de glia unde a apărut pentru prima oară.
Zogru este un spirit mioritic, conectat pe vecie la pământul ţării. De altfel, de-a lungul secolelor, el urmăreşte traseul membrilor unor neamuri dintre cei întâlniţi în timpul naşterii sale, în secolul XVI, în destinul cărora se implică adesea. Într-un final, Zogru reuşeşte să-şi găsească alter-ego-ul feminin şi să conştientizeze cine este: pulsul neştiut al lumii.Sus

---

Ovidiu Verdeş
Rev. Cuvântul, iunie 2006

Proba celui de al doilea roman

Protagonistul celui de-al doilea roman al Doinei Rusti este un simpatic duh justitiar.
Zogru iese din pamant in chip de abur verde si strabate istoria nationala de la 1460 pana in prezent, circuland prin corpurile oamenilor. Vampirismul nu este insa decat o "impachetare" ironica, personajul fiind animat de cele mai bune intentii: le face pe victimele sale sa se indragosteasca, le ajuta sa-si recupereze casele nationalizate etc. Interventiile sale respecta culoarea locala a diverselor epoci, concretizandu-se, dupa caz, fie prin ispravi eroice, fie prin manipulari mai subtile, in urma carora cei rai se autodenunta. Remarcabil este faptul ca, desi "nemuritor", Zogru nu ramane "rece": el se umanizeaza treptat, identificandu-se cu "vehiculele" sale prin sentimente de prietenie, dragoste sau vinovatie.
Doina Rusti are tactul de a nu insista pe caracterul supranatural al personajului, sugerat indirect, prin legendele contradictorii care se tes in jurul sau. Procedeul coborarii miraculosului in cotidian aminteste, prin efectele sale umoristice, in primul rand de Bulgakov. Un alt "maestru", tematizat ca personaj episodic, este Ioan Grosan (care semneaza, de altfel, prefata cartii). Inventivitatea si verva povestirii, plonjonul dezinvolt in plin Ev Mediu romanesc amintesc O suta de ani de zile la portile Orientului. Sus

---

Andreea Răsuceanu
Revista Viaţa Românească, nr. 8-9, 2006

 "Zogru"- între saga marqueziană şi romanul de atmosferă

În ultima vreme, mare îi este emoţia cititorului de literatură când se apropie de rafturile cu noutăţi. "Noua" literatură e un soi de chintesenţă a vremurilor morbide (în viziunea tinerilor prozatori ) pe care le trăim, o sumă a tuturor dejecţiilor şi dezamăgirilor din care este alcătuită lumea. E de-a dreptul şocant să deschizi un roman care să-ţi vorbească, printr-o poveste frumoasă care se citeşte ca pe apă, despre frumuseţea lumii în care trăim, despre sensurile ei profunde şi adevărate, călătoare prin timp.

Un astfel de şoc plăcut este romanul Doinei Ruşti, "Zogru". Prozatoarea dovedeşte un condei îndelung exersat, erudiţie, un simţ al povestirii care lipseşte autorilor contemporani şi, mai presus de toate, un stil care îi poartă amprenta inconfundabilă. Cazul său este unul special pentru că Doina Ruşti are ceva ce lipseşte celorlalţi autori contemporani, dintre care unii chiar valoroşi: autoarea are curaj. Romanul aminteşte de la primele fraze de Marquez şi iniţiază o sumă de saga complicate, adevărate labirinturi narative care fac deliciul lectorului erudit. Pe de altă parte, jocurile stilistice sofisticate trădează talentul prozatoarei, care nu caută nici o clipă să frapeze. Doina Ruşti ştie să povestească. Lucru rar dacă ne gândim la moartea poveştii şi la nenumăratele încercări de resuscitare a sa.

Zogru este un spirit născut din miezul lumii, "din leagănul cald al pământului", spune autoarea, este o entitate cu dimensiuni profund omeneşti (Zogru se poate îndrăgosti, ştie că este bărbat, se roagă, îi este frică), rătăcitoare prin timp şi sanitar invizibil al lumii, care locuieşte în interiorul fiinţelor omeneşti, amestecându-şi trăirile cu ale lor. În descrierea peripeţiilor lui Zogru, autoarea traversează cu nonşalanţă epoci istorice, curente de gândire, leagă şi dezleagă cu dibăcie destinele personajelor, le urmăreşte evoluţia şi creează pe marginea lor poveşti întortocheate care ne ţin cu atenţia trează şi sufletul la gură până în final, când toate firele se descălcesc şi rămânem din nou uimiţi de complexitatea nebănuită a cărţii şi de luciditatea autoarei care îi struneşte cu măiestrie planurile convergente. Romanul este structurat pe trei părţi (fiecare pe gustul unui alt tip de lector!) şi urmăreşte destinele a două neamuri, începând de la anul 1460. Povestea Doinei Ruşti este una despre sânge şi importanţa acestuia, despre cum destinele ne sunt conduse pe nesimţite  de umbre misterioase, din alte vremi şi condiţionate de amalgamul care ne curge prin vene, al atâtor trăiri şi întâmplări, străine de noi, dar asumate în mod inconştient. Povestea începe cu o serie de întâmplări petrecute în vremea lui Vlad Ţepeş, la curtea uni spătar pe nume Gongea, unde slujesc Ioniţă Bubosu şi Iscru, cele două personaje care iniţiază saga romanului. Destinele acestor personaje sunt urmărite de-a lungul epocilor, trecând prin vremea Zoei Moruzi, (de care cititorul se va îndrăgosti, căci autoarea o portretizează cu grijă, presărând cu abilitate în text amănunte specifice epocii), şi ajungând în contemporaneitate. Valoarea textului este însă conferită de micronaraţiunile inserate, care creează infinite planuri de lectură, desluşite magistral în final şi care ne plasează în permanenţă în intimitatea magicului: dintre acestea, le amintim pe cele mai frumoase - povestea piticului din Copacul Adevărului (care trimite cu subtilitate la mitul Gurii Adevărului), povestea inelului capturat de spătarul Gongea de la un turc, ( în ultima parte a cărţii îl aflăm într-un anticariat de pe Bulevardul Magheru), povestea lui Achile Vintilescu, bărbatul cu creastă şi coarne, însingurat şi îndurerat de moartea femeii iubite, cel care se eliberează de istorie pentru că este singurul care crede (şi prin aceasta îl poate vedea pe Zogru şi se împrietenesc).
La nivelul stilului, prozatoarea se remarcă printr-o frază sigură, ce trădează îndelungatul exerciţiu dar şi forţa interioară, şi prin sintagmele explicative (Zogru o uită pe Ghighina, fiica spătarului, întrucât este "prins în vârtejul vieţii", Andrei Ionescu se află în strada Gelu Căpitanu aşteptându-l pe Zogru, pentru că spaţiul respectiv fusese "atins de aripa altor timpuri"). Totodată, autoarea dovedeşte o rafinată grijă pentru amănuntul de atmosferă care conferă spectaculozitate şi recreează cu precizie spaţiul întâmplărilor: Tenica văduva, iubita lui Pampu, are la gât un şirag de mărgele făcute din gâturile unor guguştiuci, Ghighina îşi coase beladonă în corsajul rochiei (cunoscute fiind efectele sale miraculoase în vrăjile de dragoste), tot ea îşi pune miere descântată la subraţ şi se unge cu alifie făcută din Phytolacca Decandra (carmin). Frazele memorabile, de factură marqueziană, ne fixează temporal, oferind liantul prin timp şi spaţiu pe care se sprijină naraţiunea : "pentru Zogru, primăvara anului 1460 e tot atât de actuală ca şi după-amiaza aceasta de iulie, în care îl aşteaptă pe Andrei Ionescu". Imaginile puternic vizualizatoare sunt un alt atuu al scriitoarei: la moartea lui Pampu, chipul acestuia se mişcă de parcă ar fi fost prins "într-o picătură uriaşă de ulei verzui", ochii Giuliei seamănă cu "două măsline uleioase" iar Zogru simte că i se "desface sufletul ca o portocală în felii distincte" când o vede pe Giulia, de care se îndrăgosteşte fără speranţă.
Ultima poveste joacă un rol conclusiv, explicativ, aici este vorba despre un prozator contemporan, Andrei Ionescu, a cărui sursă de inspiraţie sunt ştirile macabre de la ora 5, şi care scrie romane obscene. Ajuns într-un post confortabil la Academie, prin protecţia tatălui său, Andrei este un individ narcisit până la sufocare, limitat şi superficial, a cărui motivaţie pentru a scrie este epatarea şi confirmarea unei poziţii privilegiate în lume. El este ultimul descendent al lui Ioniţă Bubosu, argat la curtea lui Gongea şi vechi duşman al lui Zogru, un individ arogant şi trădător, trăsături moştenite, pe linia sângelui, de toţi descendenţii săi.  De el este îndrăgostită nebuneşte Giulia, ultim vlăstar al lui Iscru, al cărui neam se remarcă printr-un acut simţ al datoriei, care în cazul Giuliei (studentă  la Cinematografie) se transformă într-un sentiment al lucrului bine făcut. Dacă până acum scriitoarea a urmărit evoluţia acestor două neamuri, acum poveştile îşi află un final firesc, şi ne sunt desluşite destinele unor oameni întâlniţi pe parcurs (de pildă, nepoata spătarului Gongea, Nălbica, ce alesese călugăria, se întorsese  în casa moştenită de pe Podul Mogoşoaiei, casă clădită în secolul al XV-lea şi care ajunge să fie locuită de Achile Vintilescu, apoi de Vencica, servitoarea acestuia, a cărei ascensiune survine odată cu instaurarea regimului comunist, etc. ).
Câteva cuvinte se cer spuse şi despre încercarea autoarei de a deconstrui mituri şi structuri mitice, precum cea a Omului Negru (care se credea că ar fi locuit în Balta Icoanei), a lui Dracula (cu a cărui fantomă Zogru se împrieteneşte ), virusul mortal, etc. Însă, în economia textului, esenţială ni se pare această reuşită de a stăpâni o naraţiune năvalnică, infinit ramificată, de o complexitate care aminteşte de proza sud-americană. Totodată, romanul degajă un optimism deconcertant, o poftă de viaţă incredibilă care te fac să crezi că romanul e scris de un condei din cele mai tinere: in final, Andrei Ionescu, se umanizează, Giulia devine ea însăşi o entitate eliberată de povara existenţei normate, lumea spiritelor vesele şi binefăcătoare triumfă, dar pentru aceasta şi pentru multe altele trebuie să citiţi unul din cele mai bune romane româneşti de la  începutul  mileniului. Sus

---

Alex Ulmanu
Evenimentul zilei, 29 sept. 2006

Am citit recent Zogru, al doilea roman al Doinei Rusti. Aventurile unui ciudat personaj, un duh, din evul mediu si pana in zilele noastre. Poveste faina, scriitura alerta, imaginatie bogata. Unul dintre romanele adevarate, cu poveste, din literatura romana contemporana - ca m-am saturat de introspectii si de texte criptice, ce se vor inteligente, dar produc mai degraba plictiseala decat catarsis.Sus

---

Gabriel Coşoveanu
Revista Ramuri, nr. 9, septembrie, 2006

Cu înţelegere despre duhuri

Zogru, romanul Doinei Ruşti (Polirom. 2006) este una dintre cărţile despre care îţi vine să te pronunţi "neştiinţific'', precipitat, în sensul că aparţine acelei categorii epice care te ţine cu sufletul la gură, fără să fie policier, nici horror, nici thriller, deşi câte ceva din toate acestea se detectează în textura imbricată. Nici nu putea fi altfel o atare textură, pentru că personajul numit de titlu are o "carieră" de duh, de spectru, dacă vrem, si transgresează epoci, corpuri şi obiecte, imprimând story-ului o dinamică în care orice plan se vede interferat cu oricare altul, din moment ce "legile" unei entităţi inefabile scapă percepţiei unei lumi omogene, cu timp liniar şi ireversibil. Aventura unui spirit,  în sensul nonmaterialităţii, te poate conduce spre ideea romantică (în ordine literară, asiatică în ordine filosofică) a nesfârşitelor avataruri, catapulte spre microstudiile de caractere, ca şi spre mordanţa deloc inocentă când vine vorba de secţionare transversală a cutărei epoci (prilej de a "portretiza" omul medieval, trăitor, printre superstiţii, sub zodia insecurităţii, ori omul contemporan, cu mitologia lui a succesului, hrănită frenetic de mass-media).
Pentru un duh nu există secrete prin chichiţa self-ului, puterile sale excitate în situaţii limită, sunt enorme, sosirea lor ar trebui evitată, căci e capricios şi uneori ratează acţiunile, eliminând, din imprecizia tirului, pe cel nevinovat. Asta, teoretic. Pentru că Doina Ruşti ar vrea să propună un duh cu sensibilităţi şi neputinţe, cu reacţii de "om luat prin surprindere", capabil să tremure "ca prostul", caz în care spune "câte-un Tatăl nostru", capabil, de asemenea de afecte şi doritor de iubire. Zogru chiar se impune cititorului (contrariat, la început, de invocarea "optimismului"" şi a "cumpătului" la o creatură ieşită aleatoriu "din leagănul cald al pământului" în primăvara anului 1460) drept o conştiinţă mai bună a lumii, cu intenţii lăudabile, dar şi cu umori, cu ezitări şi points aveugles. Din această perspectivă, avem o poveste "păgână": dorind să repare nedreptăţi diverse, duhul înţelege să elimine, fizic, persoane malefice, să se erijeze în "poliţist nevăzut al lumii", cum singur îşi spune. Cu aspectul său de "fluture diform şi uriaş" (coperta ajută prin coperta soft-macabră, la înţelegerea creaturii ce poate locui oameni, e adevărat, dar are ochii dilataţi şi gura deschisă a uimire), Zogru, vizibil doar anumitor forme de "viaţă" de dincolo de moarte - îşi face, de exemplu confidenţe cu Vlad Dracu, proaspăt ucis - are acces în sângele multor fiinţe, "canonic", prin vena care pulsează la gât. Aici identificăm elementul popular, anume inserat,  al celor două orificii care trimit la colţii vampirului. Cei vizitaţi de "vampir" sunt, aşadar, identificabili, iar starea lor transmite, după epocă, panică, isterie sau descumpănire a comunităţii, câtă vreme "posedatul" nu mai corespunde parametrilor sociali iniţiali.
Autoarea dezvoltă ingenios şi "periculos" pentru că reţetarul poveştilor cu fantome - care îi stă la îndemână ca oricărui specialist în umanioare -, deşi vizitat consistent pentru satisfacerea nevoilor referenţialului, nu trece nicio clipă în zonă comericală, iar asta se produce prin umorul fin produs de abundenţa intertextului. Ne întâlnim cu figuri reale, actanţi în evenimente reale, probate, spre pildă, de cronicile muntene, şi-l "vizualizăm" pe Stroe Leurdeanu dus la Snagov, pentru a fi călugărit împotriva voinţei lui. Dăm şi de familia Băleanu, şi fatalmente de fanarioţi. Într-un loc îşi face simţită prezenţa Radu de la Afumaţi. într-altul e invocat regimul fiscal al lui Alexandru Moruzi, în altă parte se află citat mitropolitul Varlaam. Tonul etapei vechi a duhului este evocator, ca în basmele culte, sau mai la îndemână retoric, precum în Tolkien: "V1ad Dracul i-a ţinut tovărăşie lui Zogru un timp. El culegea veştile, plutea pe deasupra pădurii, asculta ce spun călugării şi venea apoi să stea de vorbă. Şi-au povestit vieţile, şi-au împărtăşit experienţele. Până într-o zi de august a anului 1481, când fantoma a dispărut după cum venise, închizându-se într-o boabă verde şi neliniştită, care s-a pierdut repede printre celelalte suflete ce ţin în viaţă lumea".
Prin locuri întunecate ori tensionate, temniţe, zone ale combustiei sufleteşti se iţesc glole, pitici şi, cel mai des, morgoni, definiţi ca profitori şi augmentatori ai melancoliei, arhitecţi ai posomorârii şi, desigur, agenţi ai prăbuşirii lăuntrice. Zogru îi detestă, prioritar, pe aceştia din urmă, pentru că exercită o influenţă teribilă asupra psihicului, scad tonusul şi e aproape imposibil să-i vânezi, din moment ce ei vin în "turme", fără să se oprească, avizi "să-ncalece vreun creier căzut".
Subiectul de maximă libertate ales îi permite vocii auctoriale, pe de altă parte, să mixeze în voie - cu ingerinţa estetică, evident, de-a evita stridenţa, practic manierismul - limbaje diverse, în care apar, în voie, Lucian Mândruţă şi Horia Gârbea, Andreea Esca şi Ioan Groşan, dar şi în regim de comparaţii, multe de un haz nebun, actori din Hollywood-ul contemporan şi sufocant propulsat mediatic. La un moment dat, în primăvara lui 1510, Zogru "stătea pe malul lacului şi zâmbea ca Robert de Niro, când pregăteşte ceva". Îi regăsim, în regim similar, pe Orlando Bloom, pe Leonardo Di Caprio sau pe Johnny Depp. Sigur, periplul conjecturilor ar fi fost pândit de aglomerare, dacă ne-am gândi doar la mecanismul "adaptării" unei poveşti cu un alt uimit esenţial, Forrest Gump, să zicem. Multiplicarea supărătoare a referinţelor este evitată, însă, de Doina Ruşti, care nu pierde din vedere datele grave ale eroului ei, "controlate" de momentul naşterii (da, şi duhurile se nasc!; ba, mai mult, ele renasc, după eşecuri din care nu lipsesc prea-omeneştile stări din categoriile penibilului şi jenei, în teritoriul "matricial"). În speţă, Zogru descoperă lumea de la suprafaţă prin Pampu (adică datorită primei sale gazde mundane, aflate în minore litigii cu alde Ionită sau Iscru, şi ei servitori), un argat de curte de secol XV (,un băiat oacheş, cam în genul lui George Clooney viu şi deschis..."), pe care încă şi-1 mai aminteşte ca pe cea mai apropiată fiinţă, ca pe fratele lui drag".
Logic, primele impresii ale unei emanaţii din străfundurile pământului se leagă de cel dintâi vehicul de tip flesh and blood al inconsistenţei lor. Asta, în ipoteza în care putem vorbi de logică pe teritoriul speculativului, deşi dacă dorim să propunem un background, acesta ne este asigurat, fără probleme epistemologice, printre alţii de către Eliade şi Culianu. Ipoteticul beneficiază de o viaţă a lui, greu, burghez discutând, de dovedit, dar şi mai greu, cu instrumentar antropologic, de contestat. este de fapt problema oricariei scrieri elansate spre un orizont ce nu are de-a face, chipurile cu main-stream-ul, respectiv cu "aşezările omeneşti în care metafizicul nu constituie decât un segment "exotic", la o adică, recte neglijabil, eventual chiar decorativ. Ştie însă Doina Ruşti să "salveze" narativ nerecognoscibilul (Eliade ar vorbi despre "funcţia irealului"), întrucât miza ei artistică tinde spre controlul palierelor permise, aparent infinit, de tema saltului prin epoci, la adăpostul atanş al puterii extramundane. Totuşi, umoralul Zogru nu are decât la prima vedere ceva dintr-un picaro spiritualizat, pentru că toate firele povestirii duc undeva, dincolo de registrul exploatării insesizabilului şi stocasticului. reuşita romanescă, indiscutabilă, constă în convertirea unor itemi intens cirulaţi în literatura fantastică în piese la un dosar de erou neconvenţional, ce-şi păstrează, fără să o ştie el însuşi, secretul, până într-o clipă de iulie a anului 2005, după imersiuni chinuitoare în absurdul comunist (unde Zogru a intervenit ca justiţiar de dincolo, unde a putut, pentru că sufletele, "activiste" se dovedeau impenetrabile).
 Revelaţia, ca să-i spunem aşa , se produce în contact nu cu o femeie, deşi ea are corp narativ, o cheamă Giulia, ci cu un principiu feminin, apt, în durata lungă să descifreze un traseu ce părea să nu promită mai nimic în ordine concluzivă, pe lângă "atacurile" sau "letargiile" duhului, prizonier al spaţiului matricial muntenesc. Giulia îl ajută să-şi descopere, după atâtea sute de ani de vaganţă, identitatea şi rostul. Astfel se produce iluminarea duhului: "Din înaltul cerului ori din înaltul lumii lui, Zogru vedea în urmă un labirint de coridoare albe, care treceau dintr-un sânge într-altul, de la Pampu spre Mânăstirea Snagov, printr-o mie de Ioniţă şi de Iscru, de-a lungul timpului şi împreună cu el. Era legat în continuare de acest drum întortocheat şi strălucitor ca un neon aprins şi se simţea fericit că îl are, că îl stăpâneşte şi că face parte din fiinţa lui.
Şi-atunci s-a luminat până-n adâncul creierului şi-a înţeles subit că el este pulsul neştiut al lumii şi fiorul morţii." Acest final îi iese foarte bine Doinei Ruşti: fără emfază, cu accente strunite atent, ideea dramatică a descoperirii unui mister primordial impresionează şi indică faptul că, deşi cartea părea întemeiată pe ludic, ea este de esenţă grav-metafizică.Sus

---

Lucian Alecsa
Evenimentul de Botoşani, 20.oct., 2006
 
 

O noua entitate literara

Dupa ce citesti romanul "Zogru" al Doinei Rusti, poti afirma c-ai dat de-o noua "entitate" literara. E, într-adevar, greu de definit, de masurat de la prima citire valoarea literara, important e ca romanul te lasa aproape fara aer. Romanciera l-a parasit pe "omuletul rosu" pentru acest "Zogru", ce dimensioneaza un alt spatiu narativ, configurat pe-un fabulatoriu atipic peisajului nostru imaginativ, compune un alt tip de romanesc, c-un spectru de exprimare mai viu, mai palpitant, care ne trimite cu gandul la literatura sud-americana. Este o scriitura voluptoasa, plina de farmec, construita cu multa acuratete. Ar putea fi apropiata de proza fantastica a lui Vasile Voiculescu, între cele doua spirite exista o relatie de empatie.
Sufletul omului reprezinta fermentul reasezarii lumii în matca ei originara, spiritul pacatului pulseaza în fiecare dintre noi, ne bantuie în orice moment, iar forma lui "materiala" nu poate fi decat fantastica. Este uimitoare usurinta cu care romanciera reuseste sa pipaie un spirit, sa-l disciplineze, sa-l conduca în "corpul" naratiunii fara a-l infesta cu cine stie ce virus poetic. Nu, Doina Rusti tine spiritul lui Zogru în causul propriului suflet si se joaca cu el de-a literatura. îi reuseste de minune. Nu da pe dinafara, nu lasa nici o secunda a se întelege c-ar fi în incapacitate de inspiratie pe parcursul naratiunii, din contra, iese cu bine din fiecare conflict provocat de duhul lui Zogru. Ori de cate ori creeaza un arc voltaic între acest spirit rebel si între cel al carui corp îl poseda, tot de atatea ori intervine prompt prozatoarea si-i da o mana de ajutor celui ajuns în dificultate. Sunt cateva secvente de-a dreptul memorabile. Cuvantul naratoarei este aidoma unei raze laser, care lasa impresia ca lucreaza "orbeste", însa taie contururi fantastice, stilizeaza lumi dure, dispuse istoric în timpi diferiti si care, la prima atingere, par total incompatibile si greu de asezat pe acelasi suport narativ. Îti trebuie mult curaj sa te "aventurezi" în a provoca  tensiuni unor asemenea fantezii, sa te joci cu personaje care misuna pe o distanta de cateva sute de ani, sa încerci resuscitarea lor ori de cate ori nu tin pasul cu prezentul. Cand se simte în impas apeleaza la ironie, la mult umor, fara a eclipsa în nici un fel "tinuta" fantastica a  romanului. Fara nici o îndoiala, Doina Rusti are o mare disciplina a scrisului.
Dar sa vedem despre ce este vorba în romanul "Zogru", aparut anul acesta la Editura Polirom. Ah, legendele noastre, tare neglijate au mai fost! Zogru este un duh nascut în "Saptamana Mare a anului 1480", care nu-si gaseste locul, cauta în permanenta cate un trup spre a-si face simtita prezenta. El rupe barierele impuse de mersul logic al  lumii, la un moment dat spatiul si timpul devin simple elemente de decor. Duhul se "camufleaza"  în carcasa diferitilor indivizi, pe care-i întoarce pe dos, îi face din "oameni - neoameni", îi persecuta prin forta sa de "persuasiune". si uite asa, din poveste în poveste, autoarea tese o naratiune fabuloasa, articulata pe un sentiment de iubire fata de spiritul locurilor noastre istorice. Poate ca fraza suna usor frivol, dar autoarea, pe drumul naratiunii, ne face cunostinta cu multe locuri istorice si cu fascinantele lor "apucaturi". Rar mi-a fost dat sa vad o asemenea topire a realului în fantastic fara a "mirosi" a artificial în jur. "Adaposturile umane"  ale lui Zogru nu au cine stie ce "încarcatura" istorica, dar printr-o "conlucrare" atenta cu acest spirit ciudat reusesc sa atinga maduva timpului indus de naratiune si sa lase ceva urme. Personajul odata " locuit" de Zogru intra într-un alt camp destinal, trasaturile celor doua entitati se amesteca, ca dominanta ramane însa "personalitatea" duhului, care pune în cele din urma stapanire pe situatie si traseaza faptele ce urmeaza a se întampla. Acest experiment alchimic este surprins de catre autoare cu-o profunda naturalete, sentimentele care sunt aruncate în creuzet sunt cat se poate de omenesti: iubirea, durerea, singuratatea, ura. Autoarea reuseste, fara a lasa impresia ca depune vreun efort suplimentar, sa contureze cadrul istoric care sa-i permita noii entitati sa-si exercite personalitatea, sa nu para un intrus într-o lume de mult apusa. Momentul patrunderii lui Zogru în trupul lui Pampu este desenat cu mult mestesug. Romanciera urmareste destinele a doua neamuri, începand de la anul 1460 de pe vremea lui Vlad tepes. "Posedatii" intra sub controlul noilor destine, sunt condusi de duhul lui Zogru fara a ridica prea multe întrebari, fara a se opune prea mult destinului de împrumut, vietile lor se contorsioneaza, dar nu se frang, în cele din urma intra în firescul  trairilor. Un portret cu totul deosebit este cel al Zoei Moruzi, atmosfera în care i se reflecta frumusetea este una încarcata de mister, ea traieste în permanenta cu sufletul la gura fiecare moment al vietii. întamplarile din jurul ei nu fac decat sa-i sporeasca lumina de pe fata. Cei care îi sunt prin preajma sunt vrajiti de spiritul ei. Voluptatea comportamentala îi accentueaza farmecul.
Romanul încorporeaza mai multe povestioare care dau consistenta textului si sporesc aura naratiunii. Merita amintite:  povestea piticului din Copacul Adevarului si cea a barbatului cu coarne si creasta, Achile Vintilescu, îndurerat de moartea iubitei. Prozatoarea insereaza cu multa atentie magicul în textura destinelor, în tensionarea atmosferelor surprinse, fara însa a parasi lumea reala. Epocile care traverseaza romanul sunt conturate veridic, chiar pigmentate cu amanunte. Valoarea acestor secvente creste si datorita limbajului la care recurge prozatoarea, elementele specifice vremurilor sunt în permanenta utilizate. Doina Rusti ramane "fidela" timpului actual, îl pozeaza cu multa atentie, dar îl împlineste si cu-o unda de mister. Andrei  Ionescu îl asteapta pe Zogru pe strada "Gelu Capitanu", pentru ca doar acel loc a fost atins "de aripa altor timpuri". Nici un moment romanciera nu scapa din vedere sa evidentieze interactiunea dintre planuri, atractiile  dintre personajele din timpi diferiti se produc prin intermediul lui Zogru, el atinge toate lumile în acelasi timp si-i supune pe "posedati" tuturor minunilor, dar fara a-i soca si a-i scoate din firescul uman. Se traieste în normalitate, chiar daca aceasta este dimensionata de alti vectori de viata si personajele raspund altor impulsuri existentiale. Pe parcursul cartii se destructureaza mituri, se repun altele în circulatie, într-o noua arhitectura, pe "gustul" autoarei, precum cea a lui Dracula sau cea a Omului Negru. Imaginile rezultate sunt zguduitoare prin cromatism, de altfel, sunt extrem de bine cabrate pe proiectia emotiilor si sentimentelor traite de catre personaje. Momentul îndragostirii lui Zogru de Giulia este extraordinar de bine exprimat, fantasticul apasa fiecare cuvant, scurta secventa emana magie, chiar daca exprimarea pare cat se poate de simpla: "Lui Zogru i se desface sufletul ca o portocala în felii distincte". La fel de mult socheaza si frazele de mari dimensiuni, ce topesc realitatea si fictiunea în aceeasi masa metaforica, în care vraja devine nucleul sau emitatorul atmosferei fantastice proaspat conturate. Aici, Doina Rusti ne aminteste de proza sud americana pe care, dupa cum se observa, o stapaneste din plin. Ultima parte a cartii socheaza. Andrei Ionescu îsi traieste viata într-un mod superficial, epidermic, îsi alimenteaza talentul de scriitor cu stirile macabre de la televizor si scrie romane "subtirele", cu-o sumedenie de scene obscene. Este prototipul tanarului din zilele noastre, consumator de speculatii si trairi ieftine. Este ultimul descendent al lui Ionita Bubosu, slujitor la curtea spatarului Gogea, un aprig dusman al lui Zogru. Aici, scriitoarea aseaza povestirea într-un plan al concretului, fara a mai recurge la prea multe linii de mister, destinele celor implicati în miezul actiunii (Andrei si Giulia -  ultimul vlastar al lui Iscu) se supun oarecum normalitatii. Prin acest episod, autoarea da din nou dovada de curaj, de stapanire a tuturor tehnicilor narative.
Romanul Doinei Rusti este o adevarata calatorie fantastica în timp, inconfundabil prin scriitura, care face deliciul oricarui tip de cititor.Sus

---

Mirela Roznoveanu despre "Zogru"

04.04.07 23:19:00

    Zogru de Doina Ruşti (Editura Polirom, 2006) poate fi citit ca un construct fantastic, ca un basm, pe alocuri ca un scenariu cinematografic cu imagini de SciFi dar şi  ca un roman istoric. De fapt, ca toate acestea laolaltă. Aflată la al doilea roman, autoarea manipulează cu talent ficţiunea fantastică, arhetipuri mitice ale folclorului românesc, simbolistica ascunsă de tip iniţiatic ca şi  imaginarul serialelor de succes tip Stargate SG1 sau Babylon 5. Rezultatul este un  univers original  de care cititorul se va desprinde cu greu.
     Ambiguitatea temporală conferă atemporalitate balansului dintre prezentul prins în bune pagini de proză realistă şi istoria mitologizată. Personajul central, Zogru, definit în final drept "pulsul neştiut al lumii şi fiorul morţii" este un gen de Goa'uld symbio (vezi SG1), spiritul indiferent la trecere manifestat în coji umane prizoniere ale temporalităţ ii care îl poartă în secvenţe de timp şi de existenţă, u n gen de înger dar şi de vampir cu o conotaţie pozitivă. Încarnat pentru prima oară în Săptămâna Mare a anului 1460 într-un Pampu (argat de curte, oacheş, "cam în genul lui George Clooney"), fiul nelegitim al spătarului Gongea din Coteni, localitate devenită ulterior Comoşteni, el va exista prin conştientul şi subconştientul colectivităţii căreia îi va aparţine de acum înainte, exeprimentând prin sângele ei laşitatea, vânzarea şi remuşcarea, aşteptarea fără sens, inacţiunea, dedicaţia muncii fără orizont, abnegaţia şi devotamentul necondiţionat -- ca tot atâtea caracteristici naţionale. Migrând în miriade de personaje, Zogru face istorie şi devine istorie. Descrierea perioadei comuniste şi a omului "nou" prin investigările în  conştiinţele epocii  poate fi înscrisă printre  paginile bune ale romanului politic  de azi.
     Fie că îşi plasează acţiunea în trecut sau în prezent,  Zogru este scris cu umor şi detaşare, într-un limbaj modern, uneori epatant, dar care face bine în context. Rescrierea istoriei şi inventarea de prezenţe mitice categoriale într-o cadenţă supravegheată,  relevă darul autoarei de a-şi struni, când vrea,  caii nărăvaşi ai imaginarului .  Zogru apare drept martorul omniprezent şi naratorul omniscient al romanului. Acest personaj narativ omniscient rezolvă dilema naratorului central şi chiar a vocii au ctoriale. Prin Zogru, aceştia vor avea acces la intimitatea oricărui personaj care va intra în vizorul narativ.
Zogru schimba în bine linia gândurilor,  a viselor ("la care lua parte ca un spectator, uneori implicându-se la maximum, chiar schimbând direcţia" p .123), a acţiunilor. El este o emanaţie păgână şi totodată creştină care vrea binele colectivităţii pe care o are în grijă dintr-un dat cosmic şi metafizic, un spirit protector al existenţei poporului român. Dar Zogru are şi duşmani pe măsură iar forţele lui sunt limitate. Eşecul lui Zogru se transcrie ca atare de istorie.   "Pelerin prin sângele muritor" (p.112), din când în când afundat sau absorbit de miezul dulce al pământului într-un somn de 20 de ani "ori de câte ori se aventura dincolo de Dunăre."(p.113), el este o prezenţă mitologică responsabilă de românitatea din zona Comoşteniului, extrapolată treptat la aceea a  Ţării Româneşti, un fel de "ţarc, dincolo de care nu putea să mai facă nimic, nu putea să umble ori să trăiască". Există totuşi  excepţii, cum ar fi "pământul locuit masiv de oameni legaţi cumva, şi mai ales prin naştere, de pământul românesc." (p 125) Este vorba de exilul românesc circumscris spiritualităţii protectoare a lui Zogru.
 Două sunt deschiderile caracteriale pe care Zogru  le urmăreşte de la 1460 până în prezent, cu opriri intersante în perioada interbelică şi apoi cea comunistă: linia lui Ioniţă Bubosu, a logofeţilor, demnitarilor, pe care romanul îi vitrolează în pagini de satiră politică; şi linia lui Iscru, cu gustul cărţilor, al construcţiei spirituale. Activiştii, hoţii, trădătorii de neam, complicii vânzărilor, nesimţiţii, cei dedaţi cruzimii vin din osul Bubosului, bine prăsiţi în timp şi instalaţi comfortabil în istorie, reprezentaţi azi în ultimul pe această linie numit Andrei Ionescu, scriitor aspirant, profitor, fiu şi nepot de activişti de partid care îşi extind influenţa  malefică în prezentul României.
 Românii cei buni, urmaşii lui Iscru, cei care au dus greul Ţării Româneşti pe umeri cu un "devotament ieşit din comun faţă de muncă şi faţă de semeni" (p. 150)  sunt  şi cei mai vulnerabili, cei care mor repede, care se prăsesc cu greu, cei care trebuie să se refugieze în exil pentru a-şi salva vieţele. Zogru îşi va da toată silinţa să le ajute urmaşii puţini să se perpetueze. Ultima lor descendentă în spaţiul sacru al Comoşteniului este Giulia Colceru, pe care Zogru o salvează de amorul pentru Andrei Ionescu, "un cinic, fără sentimente durabile şi fără devotament" (p. 157). Giulia devine în final un alias al lui Zogru, într-o scenă  care furnizează speranţă deschiderii romanului.
 Voi aminti în treacăt sexualitatea, scenele pipărate din unele episoade (obol pe care prozatorii de azi cred ca au datoria să îl ofere obligatoriu publicului cititor pentru a avea succes) şi care, din fericire,  nu sunt discordante în economia cărţii. Partea cea bună este că literatura română s-a lecuit de pudibonderie, că limbajul şi-a intrat in firesc. Cine ar fi avut curajul să scrie "penis" sau "orgasm" într-un roman de acum nu foarte mulţi ani? Ceea ce mi se pare nefiresc, este spaima criticii de întâmpinare de a vorbi despre pornografie şi a o trata ca atare atunci când este cazul, preferând consideraţii aiuritor de docte, luând-o drept  o expresie postmodernistă, intertextuală etc a romanului de azi, fără a respinge maculatura.
Interesante mai sunt în Zogru consideraţiile estetice pe marginea artei prin personajele creatoare de obiecte estetice din roman. De relevat apoi talentul autoarei de a crea nu doar un personaj ci un univers epic complex care ar fi putut, în partea lui ultimă, să fie ceva mai condensat.  Ritmul "trecerilor" lui Zogru pare a fi motivat la un moment dat de plăcerea pură a invenţiei. Sunt episoade şi personaje la care  romanul ar fi putut renunţa fără să altereze frumus eţea poveştii. Dar aceast "mult" derivă  în fond chiar din capcana creată de personaj,  practic deschis experienţelor infinite.
 Doina a scris un roman iniţiatic care reabilitează personajul, construcţia narativă, plăcerea textului şi a poveştii. Acest roman este profund patriotic. Într-un timp în care acest cuvânt, "patriotic",  a fost atât de demonetizat, nu ma sfiesc să spun că Zogru este un roman care exprimă o conştiinţă critică naţională şi chiar un fantastic naţional. Sus

---

SIMONA MANTARLIAN

Pentru că se cheamă Zogru
Lucrare distinsă cu Marele Premiu "Mihail Iordache"

 Al doilea roman al Doinei Ruşti, Zogru (Polirom, 2006) este o carte în care prezentul nu exclude istoricul, sacrul nu exclude profanul şi fantezia nu anulează plauzibilul. Ironic, pe alocuri ludic, uneori tragic, în funcţie de timp, de spaţiu dar mai ales de oameni (factor care de-a lungul roamnului eclipsează orice concepte universale şi statistice) Zogru este un roman complex în tematică, variat stilistic, dar limpede scris şi uşor de înţeles. Nu vom întâlni aici efuziuni poetice, patetisme, memorii sau, în orice caz, detalii introspective redundante care ar încurca acţiunea. Din contră, nimic nu pare aşezat la întâmplare în labirintul acţiunii din Zogru, cititorul fiind surprins de fiecare dată să descopere o logică istorică în spatele unor  fapte aparent întâmplătoare. Spre exemplu alternanţa planului contemporan cu planul istoric pare iniţial o încercare de contrast, probabil moralizator, probabil doar estetic, până când se dovedeşte a fi clădită pe o succesiune de generaţii, de mituri, şi dincolo de toate acestea  pe  deplasarea lui Zogru prin istorie.
 Zogru este un personaj fantastic, apărut în Săptămâna Mare a anului 1460, un duh care se strecoară în sângele oamenilor sau animalelor, însă vizibil numai pentru celelalte duhuri şi pentru oameni  ciudaţi, neadaptaţi social, cum este cazul personajului Achile Vintilescu din roman, născut cu o malformaţie neobişnuită (două coarne şi o creastă de piele pe spate). Zogru  ese un punct de intersecţie al miturilor străvechi şi ficţiunii cinematografice (are o înfăţişare mai degrabă futuristă : verde, gelatinos, în forma unei pisici de mare), un amalgam de arhetipuri  gravitând în jurul mitului eternei reîntoarceri. Locul de origine al lui Zogru este satul Coteşti, ulterior numit Comoşteni. Zogru descoperă cum toate persoanele de care existenţa lui se leagă în mod necesar sau întâmplător sunt unite printr-o origine  directă sau indirectă în zona Comoşteniului, iar spiritul-personaj pare condamnat să revină în acest loc, ba chiar să rupă legătura cu istoria  pentru 10 ani, de fiecare dată când se aventurează dincolo de Dunăre.
 Tehnica  de înaintare narativă prin istorie nu plictiseşte ci depăşeşte tentaţia unei prezentări liniare, reorganizând istoria în funcţie de flashback-uri, amintiri, nostalgii sau întâmplări care trec prin gândul lui Zogru. Rearanjarea istorică se realizează în stilul destabilizării metanaraţiunilor, fenomen teoretizat de Lyotard în "Condiţia postmodernă". Istoria, ca ideal suprauman, imuabil şi superior îşi pierde valabilitatea ca urmare a atomizării eu-ului şi proeminenţei microistoriilor. Aşa se întâmplă şi în romanul Doinei Ruşti, unde fenomene majore ale istoriei - de la schimbări de domnitori medievali şi campanii antiotomane la  persecuţia politică şi robotizarea oamenilor din perioada comunistă - există numai în măsura în care influenţează viaţa personajelor, şi prin ochii acestora. Asupra istoriei din manuale şi enciclopedii, obiectivă şi convenţională, primează istoria subiectivă a personajelor, care ne transmit într-un mod direct spiritul epocilor.
 Notabilă este şi ironia cu care autoarea prezintă mistificarea istoriei. O legendă inventată de Zogru, pentru a impresiona fetele şi băieţii de la curtea domnească pe la 1460, apare peste sute de ani în culegeri de folclor (se face trimitere la Mitologia lui Tudor Pamfilie); descoperirea unui cadavru din vremea lui Ţepeş aparţinând prinţului Mihnea (pe care Zogru îl cunoscuse la vremea respectivă) era pe punctul de a trece drept însăşi descoperirea mormântului lui Vlad Ţepeş, ş. a.
 Registrul ironic se continuă cu satira politică şi socială,  şi observaţii critice bine plasate, care ne amintesc de importanţa şpăgii, de nepotisme drept criterii prioritare de obţinere de subvenţii (de la Ministerul Culturii - vezi cazul lui Andrei Ionescu - sau Sănătăţii -ca în situaţia lui Bogdan Ilie, personaj pozitiv dealtfel,  care semăna cu Orlando Bloom-), despre cum se furau medicamente din spitale pe timpul comunismului (chiar dacă străbunicul lui Andrei Ionescu fura mai cu bun simţ, aflăm din roman ce însemna asta exact), şi cât de automaţi şi lipsiţi de gânduri deveniseră oamenii în acele vremuri. Andrei Ionescu, scriitor din Bucureştiul anilor 2005 este instrumentul perfect de satiră a intervenţiei superficialităţii în viaţa literară. Personajul încerca "să fie simpatic, să se împrietenească, să discute, să dea de băut, în fine, să intre în lumea literară" (pag. 143). De asemenea întâlnirile cenaclului aduc aminte de Artiştii pe care îi ironizează Alexandru Vakulovski în romanul de debut. O descriere memorabilă este cea a unui personaj episodic,  care apare drept "o femeie blondă, genul cu bocanci şi fustă, dar care n-a fost în viaţa ei la un concert rock".  Concertele rock sunt dealtfel repere în ceea ce priveşte acţiunea  romanului, viaţa personajelor principale din planul contemporan al romanului (Giulia Colceru  şi Andrei Ionescu) legându-se şi de evenimente din 2005 precum concertul Celelalte Cuvinte din Backstage sau concertul Megadeth de la Arenele Romane. Reperele muzicale sunt completate de câteva trimiteri cinematografice, inclusiv o conversaţie  bine construită pe marginea lui Dogville (regizat de Lars von Trier), lucru care contribuie la caracterizarea Giuliei, ca studentă la Regie film.
 Este de menţionat faptul că  în "Zogru" întâlnim conflicte puternice, care ar putea constitui, luate separat, adevărate nuclee de romane diferite şi chiar contradictorii (roman fantasy cu fantome şi morgoni - roman istoric cu aer conservator prezentând personaje gen  Vlad Ţepeş, Ienăchiţă Văcărescu, Zoe şi Alecu Moruzzi - satiră gen "Ferma animalelor" - roman violent tratând realitatea contemporană în plină degradare, cu prostituţie şi pornografie, pornind de la relaţia Giulia-Cristi ).  Atmosfera surprinde natura de sinteză, înţeleaptă dar superficială, sacră dar comică a unei lumi româneşti afectată constant de năravuri balcanice pe parcursul istoriei.
 Zogru rămâne, cu toate acestea, un roman profund prin intuiţia pe care o trezeşte în cititor, prin sensibilitatea la sacru şi trecut, văzute nu într-o formă idilică, şi exagerată, ci în constantă raportare la prezent. Prin Zogru conştientizezi trecutul, fără să te desprinzi de prezent şi intuieşti sacrul fără să respingi realul. Este un proces simultan şi unitar, reflectat într-o scriitură inedită şi plină de suprapuneri epice neaşteptate. Sus

---

IULIA MICU
Iatromitik Resurecţia poveştii prin locuire... Doina RUŞTI,
Zogru
Cuvânt înainte de Ioan Groşan,
Editura Polirom, Coleţia "Ego. Proză", Bucureşti, 2006, 270 p.
 

După Omuleţul roşu, Doina Ruşti revine în rafturile librăriilor cu un al doilea roman, Zogru, povestea fantastică a unui duh "ca o gelatină transparentă şi întinsă, ca o peltea verde-argintată" care transcede istoria infiltrat în sângele indivizilor umani, influenţăndu-le manifestările. Pact al ficţiunii cu realitatea si, respectiv cu istoria, romanul trădeză specializarea autoarei ca medievalist şi om de televiziune, un melanj al timpurilor vechi- patronate de imaginile lui Vlad Ţepeş, Ienăchiţă Văcărescu, Zoe Moruzi, cu imediata contemporaneitate ce împrumută figurile lui Horia Gârbea, Ioan Groşan, Andreea Esca sau Lucian Mândruţă.
Construcţia mizează pe translaţia de planuri, pe avalanşa de poveşti ca permanente acumulări, unele urmând tehnica bulgărelui de zăpadă, altele imaginate ca mii de fire aparent auxiliare, dar cu semnificaţie bine determinată pe parcurs sau abia la final. Din prolificitatea nucleelor epice se desprind: povestea inelului care străbate istoria, povestea casei lui Achile sau chiar poveştile cu finalitate imediată, cum ar fi cea din anii '50 despre Vencica, cea despre Zoe Moruzi în perioada fanariotă, ori multiplele istorii medievale. Episoadele satirice, dialogul care decurge absolut firesc, imaginea vieţii culturale specifice fiecărei epoci, periplul prin varii medii sociale, asigură toate, deliciul lecturii. Nota de savoare e dată însă, în mare parte, de aportul fantasticului care acţionează într-un sens mai puţin obişnuit, devenit un punct de referinţă notabil în construcţia realităţii. Procesul la ordinea zilei constă în demolarea unor poveşti împrumutate din arealul demonologic tradiţional, şi substituirea cu replicile lor mult mai hilare şi inofensive, totodată. Astfel, locurile blestemate sunt asimilate erorilor de procedură datorate unui călugăr "senin şi zâmbitor"- Dionisie, Omul Negru e un biet copil rătăcit de părinţi care plânge, iar Drăculeştii, nici pe departe atât de înfiorători pe cât par, sfârşesc prin a fi confundaţi de memoria posterităţii. Micro- şi macro-istoria se întrepătrund. Miturile sunt demolate cu instrumente postmoderne. Dincolo de universul acesta virtual, permanent erodat de referenţialitate, se află fantomele "alergând neobosite în toate direcţiile", glolele ce patronează pivniţele întunecoase, morgonii bântuind sufletele melancolice, cu alte cuvinte, instanţele pasive, martorii tăcuţi ai evenimentelor, într-un discurs ce se autogenerează.
Motorul întâmplărilor e însă Zogru, cel "ieşit din leagănul cald al pământului, într-o zi de primăvară, în Săptămâna Mare a anului 1460", şi care se vede sortit să împrumute istoriile tuturor celor pe care-i locuieşte. Filmul existenţei lui se derulează, după etalonul romanului picaresc, în mare parte pe un traseu ce gravitează maniheist în jurul genealogiilor a două personaje din "Comoşteni, fostul Coteni": cea a lui Ioniţă, respectiv cea a lui Iscru, una dintre mizele romanului devenind, tocmai soluţionarea unei vechi situaţii conflictuale. Drumul acesta, "întortochiat şi strălucitor ca un neon aprins" pe care e obligat să-l urmeze, înlocuieşte treptat istoriile trecute cu unele tot mai recente, culminând cu aducerea naraţiunilor în prezent, în universul de azi al numeroaselor cuceriri tehnologice, în lumea laptopurilor, autoturismelor marca Logan, în lumea lui Orlando Bloom şi a Piraţilor din Caraibe, în avalanşa realităţilor media. Bucureştii de ieri şi de azi apar patronaţi de un Zogru- justiţiar, un duh umanizat care trăieşte, simte, visează şi suferă la fel ca oricare dintre oamenii pe care-i locuieşte, care se teme în egală măsură de moarte şi viaţă, deopotrivă ucigaş şi ucis, pătruns de suflul platonician al teoriilor despre suflet într-o semantică redimensionată şi inevitabil condamnat la o questă continuă.
Pasibil de captivităţi numeroase şi diverse, un neobosit prilej de acumulări discursive, personajul e totuşi un stigmatizat. El poartă tara autohtonismului, pământul străin nu-l primeşte. E aici un fel de retorică a circularităţii sesizabilă chiar la nivel de tehnică narativă. Zogru se trezeşte mereu în matca autogenerativă a spaţiului românesc, minat de logica eternei reîntoarceri, la fel cum discursul e frecvent ameninţat de povestea aşteptării din strada Gelu Căpitanu, prin intermediul suspansului în epic.
Romanul Doinei Ruşti e unul cuminte care mizează tacit pe resurecţia naraţiunii proiectată pe fondul unei admirabie dexterităţi stilistice, păstrând simultan o distanţă binevenită faţă de avalanşa imaginilor uneori brutale pe care încearcă să le impună proza actuală. Lectura, aparent facilă, are bătaie lungă. Fapte imaginare, poveştile relatate cu originalitate, se regenerează într-o reverberaţie de nestăvilit mult timp încă după ce scriitura rămâne închisă între coperţile cărţii. Astfel, lumea lui Zogru continuă să fie o lume posibilă, cheia căutărilor sale fiind împlinirea erotică, o dovadă în plus alături de Omuleţul roşu pentru încrederea autoarei în caracterul absolut şi nesubstituibil al acestui sentiment. Virusul ucigaş care sfârşeşte prin a fi muşcătura iubirii, plurivocitatea ce se topeşte treptat în idealuri conexe, într-un deznodământ care sterge diferenţele transformând totul într-o poveste despre bucuria de a trăi, într-o lecţie despre cum e să te simţi pătruns de "pulsul neştiut al lumii" şi de "fiorul morţii".
Tradus, romanul (perfect ecranizabil!) ar împrumuta statutul principalului său actant, şi-ar bântui lectorii şi, asemeni celor O mie şi una de nopţi, Poveştii fără sfârşit a lui Ende, sau asemeni romanelor lui Tolkien ar putea sta oricând mărturie pentru incredibila forţă de autogenerare a povestirii.Sus

---

Luminita Corneanu
Mozaicul, anul X, nr. 5 (103), 2007

Revenirea la
poveste

Iată-ne aproape de mijlocul lui 2007; premiile literare ale anului 2006 s-au acordat, premii ale Uniunii sau premii de reviste, şi, una peste alta, lucrurile au fost corect judecate, Petru Cimpoeşu şi Răzvan Rădulescu meritând din plin distincţiile şi nominalizările primite.
Totuşi, mi se pare că a rămas pe nedrept uitat un roman care la data apariţiei lui părea "în cărţi": Zogru, al Doinei Ruşti (Polirom, 2006). Fără a fi un proiect maximalist, romanul Doinei Ruşti reuşeşte dintr-un foc, aş zice, adică din 260 de pagini bine scrise şi just cumpănite, să fie un fascinant fantasy, în care te afunzi cu delicii ca într-un volum de Tolkien, un bildungsroman (al unui duh) şi un roman istoric, pe "capitole", căci reînvie mai întâi vremea lui Ţepeş, apoi veacul al XVIII-lea (rescriind povestea de amor dintre Ienăchiţă Văcărescu şi Zoe Moruzi), România interbelică, face un mic excurs prin cea comunistă şi apoi prin România de azi, cu o acţiune condusă prin atelierele de la Buftea, Academie şi Institutul Cantacuzino. Fie-mi permis să spun, în sprijinul demonstraţiei, că romanul acesta l-am citit, cu un an în urmă, de plăcere şi nu pentru că aş fi avut de scris vreo cronică despre el; revin astăzi la el pentru că mi se pare necesar un mic act de reparaţie şi deoarece cred că reprezintă, în literatura română a momentului, unul dintre puţinele momente de respiro, în care cititorul îşi permite să fugă din cotidian şi să hălăduiască, împreună cu un duh năzdrăvan şi necopt afectiv, prin epoci şi locuri demult pierdute, să le simtă aroma, să le pipăie textura. Zogru este un roman intens senzorial datorită faptului că eroul, din perspectiva căruia se face relatarea, este un spirit ieşit din adâncul pământului care descoperă lumea prin ochii şi simţurile diverşilor muritori pe care-i locuieş- te temporar. Nici el nu ştie de unde a venit şi care-i e menirea: întocmai ca o fiinţă umană. Zogru este nu numai un spirit care invadează trupuri străine, ci şi o conştiinţă care locuieşte alte conştiinţe, se împleteşte cu ele, într-un mod în care reuşeşte să le domine.
Povestea începe cu ieşirea lui Zogru din adâncul pământului: în mijlocul unui câmp, pe care iniţial îl vede cu totul violet, unde se află Pampu, prima lui "gazdă", care va rămâne pentru totdeauna fratele lui drag, cel mai bun prieten. Aventura intrării într-un corp uman, descrisă ca un vertij fulgerător, este urmată de uimirea amestecării cu fiinţa acestuia: "Pe urmă s-a moleşit tot şi a căzut înăuntru, topindu-se, ştiind dintr-odată toată istoria şi toate gândurile lui Pampu. Vedea cu ochii minţii întâmplări şi gesturi, înţelegea rostul vieţii şi bucuriile ei, simţea chiar şi groaza care îl cuprinsese pe Pampu în momentul când îi săgetase gâtul. Era el, dar era în acelaşi timp şi omul care făcuse popas sub dud." Este momentul în care Zogru descoperă frumuseţea lumii, care "se deschisese într-o mie de culori" şi pe care o va explora cu o neobosită curiozitate, dorind să audă, să pipăie, să ştie tot. Doinei Ruşti îi reuşesc de minune pasajele în care duhul Zogru trăieşte cu uimire bogăţia senzorialităţii umane, poate cel mai reuşit dintre acestea fiind cel în care eroul cunoaşte dragostea fizică pentru prima oară (tot prin trupul lui Pampu); scriitoarea ştie să amestece detaliile vizuale cu senzaţiile tactile, schimbând direcţia privirii narative cu abilitate de cunoscător în ale cinematografiei: "Îi plăcea să se uite la faţa ei frumoasă şi, în acelaşi timp, să-i dea la o parte fusta lungă. Când a pătruns în ea, a intrat într-un vârtej şi, odată cu el, toată lumea. Vedea în zare coroanele copacilor, cerul senin ca lacrima şi auzea stins ritmul muzicii şi glasurile care
chiuiau în acelaşi timp." În aceeaşi măsură, remarcabil este talentul de povestitor al autoarei: de la Evul Mediu la epoca fanariotă, de la interbelic în actualitate, adecvându-şi stilul la moment şi evenimentele de relatat, Doina Ruşti spune poveşti consistente, viabile, palpabile, creează atmosferă, construieşte personaje, dă culoare locală, ştie să se focalizeze pe cutare detaliu vestimentar (un pieptar, o ie) ori să descrie o sală de ospeţe, e capabilă, în acelaşi timp, să scrie în manieră relaxată romanul României contemporane, prin destinele şi personalitatea a doar două personaje (Giulia şi Andrei Ionescu), astfel încât se poate aprecia pe bună dreptate că romanul
 care a rezultat din acest complicat proiect romanesc este un adevărat tur de forţă epică, o dovadă de stăpânire magistrală a propriului condei.
Firul roşu care străbate aventurile seculare ale eroului este lanţul pasiunilor sale, care-l subjugă rând pe rând; preluând trupul unui om, îi preia şi afinităţile, şi antipatiile, astfel încât are mereu câte un ţel: să se răzbune pe câte un adversar sau să găsească o femeie iubită, să caute un prieten care a emigrat sau să facă un act de dreptate. Deşi pentru "gazdele" sale el este un spiritmalefic, care le posedă în chip demonic (lucru vizibil pentru cei din jur) şi care le ucide fără să vrea, prin simpla locuire, în patruzeci de zile, Zogru este, în fond, simpatic şi pătimaş, aiurit şi dornic să experimenteze ca un adolescent, cu spirit de dreptate şi ataşamente trainice, în iubire sau în prietenie. Mitul vampirului este întors pe dos: Zogru nu are nici o vină că nu are o formăfizică, suferă cumplit când din cauza lui moare Pampu şi e fericit când descoperă că poate ieşi când vrea dintr-un om - iar ulterior îşi va părăsi gazdele înainte de cele patruzeci de zile fatidice,ca să le protejeze.
Aventura lui se petrece într-o zonă intermediară între lumea noastră şi lumea cealaltă, printre tot felul de fiinţe magice, pitici, glole, morgoni, zmei, fantome, Omul Negru, invizibile muritorilor de rând şi care îi sunt ajutoare, ca în basme, în aventurile sale.
A urmări şirul întâmplărilor şi epocilor prin care trece Zogru, până în actualitate, înseamnă a asista la dezvrăjirea lumii: în anii 2000 nimeni nu mai crede în spirite, sângele locuiţilor de Zogru este dus la analize şi se ajunge la concluzia că este vorba de un fel de virus, spre dezamăgirea totală a eroului, care se vede redus la explicaţii prozaice şi litotizante. Până a ajunge însă în prezent alături de el, cititorul are de trăit aventuri şi de încercat senzaţii: Zogru este un roman scris de unom îndrăgostit de lume, care ştie să-i etaleze acesteia frumuseţile. Una dintre cele mai persistente impresii după lectura cărţii este ceva din vitalismul şi prospeţimea Visului unei nopţi de vară.Sus

---

I. G.
Curierul Armatei, nr. 16, 31 august, 2007

Cartea din vitrină

 Zogru

A apărut la Editura Polirom cartea "Zogru", a scriitoarei Doina Ruşti.Căutarea de sine a celui venit în alte lumi ne poartă prin sentimente profund omeneşti, sentimentul iubirii sau cel al singurătăţii acute,ba chiar, surprinzător poate,îşi face loc în roman ataşamentul faţă de istoria şi locurile româneşti. Nemuritorul Zogru, un personaj fabulos născut în "Săptămâna Mare a anului1460" şi folosind ca vehicule de înaintare prin istorie trupurile umane, este, la rându-i, vehiculul prin care Doina Ruşti ne atrage într-o lume fascinantă a evenimentelor mici din istoria mare, a poveştilor savuroase, a fantasmelor. Prin încrengă tura poveştii însă , extrem de atră gătoare, vie, se dezvoltă  mesajul.
Ironia fină  şi umorul debordant, personajele fantastice,de la spiriduşi, la fantome, viaţa de după  moarte,toate acestea vin să  contureze rama unui tablou în care regăsim probleme şi mize mereu actuale.
Sus

---

Andra Tischer
Didactic

Zogru
                                                  de Doina Ruşti

                           O călătorie în lumea de dincolo

 Zogru este, in primul rând , o stare de spirit specifică  celor despre care se spune că au intrat în  anul morţii, chiar dacă ei nu sunt tocmai pe moarte, ci doar într-o situaţie nouă şi năucă... (Doina Ruşti)
 

                        “Zogru” este cel de-al doilea roman al Doinei Ruşti,  precedat de deja renumitul "Omuletul roşu" (2004), primit deosebit de bine atât de critici, cât şi de cititori.  Apărut in 2006, „Zogru” este un roman de fictiune în care autoarea, după cum mărturiseşte, „ a pornit de la mituri pe care a incercat să le demonteze”, într-o tesătură epică suprinzătoare şi incitantă de la inceput şi până la final. Arhetipuri esentiale in viziunea prozatoarei, omul Negru, fiinta diabolizată, vampirul, se regăsesc intr-o scriitură modernă, cu ecouri optzeciste, marcată însă de o vădită predilecţie spre gustul clasic al povestirii „cu tâlc”, de care scriitoarea se simte indestructibil legată.
                           Critica literară şi recenziile cărţii o consideră pe Doina Ruşti “un intelectual de excepţională rasă  si un prozator de mare, mare talent” (George Mihalcea), adresând un îndemn tranşant tuturor consumatorilor de literatură bună: "Trebuie să citiţi cartea pentru că e dintre puţinele care, deschise la orice pagină, conving şi fascinează. Veţi vedea că Doina Ruşti e o prozatoare cu scriitură foarte vie, foarte tânără, dublată de o erudiţie extraordinară şi că vă aflaţi în faţa celui mai bun roman românesc scris după 1990." (Andreea Rasuceanu).
                           Compoziţia romanului este omogenă, ea desfăşurându-se, în acord cu tehnica acţiunii continue preluată din cinematografie, de-a lungul celor 36 de micronaraţiuni, în jurul aventurii iniţiatice a personajului central, Zogru. Construcţia circulară, cu incipit şi final construite pe principiul oglinzii, închide în sine o „călătorie în lumea de dincolo” (în termenii lui Culianu) a unui personaj simbolic, actant metafizic, pornit în căutare de sine.
                           Incipitul şi finalul romanului constituie cheia de lectură a romanului şi o punere în abis a discursului auctorial, desfăşurat pe mai multe niveluri de semnificaţie: al aventurii propriu-zise, captivantă prin fluenţa şi ineditul evenimentelor narate, şi al semnificaţiei simbolice, al cărei resort  trebuie căutat în câteva structuri arhetipale ale imaginarului, legate de călătoria extramundană, vampirul, avatarii, sensul existenţei, şi poate cel mai important, destinul. Romanul de faţă aparţine acelei categorii de cărţi care fascinează la prima lectură, dar se lasă descifrat abia la o a doua sau chiar a treia lectură, fiind o provocare chiar şi pentru cititorul avizat. Autoarea mărturisea, într-un interviu, dorinţa de a scrie o “poveste încheiată”, dar rezultatul este contrar aşteptărilor. Finalul, marcat printr-o ingerinţă auctorială subtilă, în ciuda afirmaţiei tranşante: ”Şi-atunci s-a luminat până-n adâncul creierului şi-a înţeles subit că el este pulsul neştiut al lumii şi fiorul morţii”, are un statut paradoxal: închide cercul existenţei personajului printr-o revelaţie a identităţii de sine şi, în acelaşi timp, aşază un mare semn de întrebare în faţa unui lector dedat cu orizontul metafizic al existenţei umane, propunând o viziune insolită asupra destinului, în general. Provocarea odată lansată, deschide cititorului un drum labirintic către sensurile de profunzime ale textului, presărat cu o serie de simboluri şi arhetipuri culturale cunoscute dar totodată insolite, prin tratarea lor au rebours, într-o scriitură cu alură realistă în care se întâlnesc, contrapunctic, mărci recognoscibile ale insolitării fantasticului. Abia acum devine eficientă lectura romanului, care începe să-şi lămurească sensurile încă de la primele rînduri.
                        Ecuaţia pe care o deschide romanul abia în final, Zogru  = “Pulsul neştiut al lumii şI Fiorul morţii”  distanţează lectorul de lectura facilă, evenimenţială (selectându-şi, nu în cele din urmă, cititorii)  şi dă cărţii un caracter profund alegoric. Aventura lui Zogru-Pampu-Ioniţă-Iscru-Andrei Ionescu ş.a. poate fi citită, într-o paradigmă mitocritică, drept aventura fiinţei marcată de alteritate şi aşezată sub semnul unui destin măsurător. Scriitoarea propune un nou mit al trecerii, al cărui model iniţial ar putea fi regăsit la Mircea Eliade  sau la Culianu, la care am făcut trimitere anterior. În “La ţigănci”, spre exemplu, Eliade propunea tiparul unui drum iniţiatic spre moarte, guvernat de ideea Destinului, parcurs, după un model cunoscut cititorului, de o fiinţă umană, de un individ cu existenţă palpabilă, în care se poate recunoaşte oricine. La Doina Ruşti, însă, cel care îşi caută sensul este Destinul însuşi, cu care, după cum s-ar putea deduce, trăim fiecare, într-o simbioză se pare profitabilă de ambele părţi, sau care, la un anumit moment, s-ar putea insera pe nebănuite în fiinţa noastră, marcându-ne iremediabil traseul existenţial.
                          Încercarea de a da un înţeles Morţii, Limitei, destinului de fiinţă muritoare a omului nu este nouă, ea reprezintă o tentaţie nu numai a cercetătorilor sau a artiştilor, a scriitorilor, ci a oricărui individ care îşi pune probleme în legătură cu sensul existenţei sale şi cu ceea ce există Dincolo. Acest roman, construit pe tema Destinului, îşi revelează astfel dimensiunea filozofică, existenţialistă, propunând o viziune sui generis asupra condiţiei umane: Limita, finitudinea face parte din existenţa omului, este o (omni) prezenţă virtuală,  marchează viaţa celui care o percepe transformându-l în erou sau în victimă, metamorfozându-l în sens spiritual, făcându-l să trăiască clipa, în aşteptarea Marii Treceri.
                             Povestea de acum a lui Zogru este inserată, în stilul incipitului realist, în cursul unei desfăşurări de evenimente începute într-un timp ancestral, mitic, şi fixează motivul central al cărţii, pe canavaua căruia se va ţese întreaga aventură a personajului:  întâlnirea cu Andrei Ionescu, prevăzută ca “memorabilă”, întâlnire care-i provoacă o stare contradictorie, de “mulţumire şi nemulţumire”, “nerăbdare şi dorinţă” şi care, totodată, îl face să realizeze că , pregătindu-se pentru această întâlnire, în chip cu totul neobişnuit, “şi-a pierdut cumpătul şi optimismul care îl ţinuse atâtea veacuri la suprafaţă”. Această tehnică de captatio benevolentiae face parte dintr-o strategie textuală care va miza, pe tot parcursul cărţii, pe efectul de surprindere al cititorului şi de permanentă implicare a lui în actul lecturii. Aparenţa realistă a povestirii va fi spulberată însă de rema textului, inserată ca un moment retrospectiv (generat de aşteptare), aşezând  textul într-o cheie de lectură arhetipală, mitică: “Ieşise din leagănul cald al pământului într-o zi de primăvară, în Săptămâna Mare a anului 1460”. Naşterea lui Zogru ( primul indiciu etimologic în lămurirea numelui ar putea fi englezescul ogre,căpcăun, trimiţând spre basm, ca mod de abordare imaginară a unei situaţii excepţionale, petrecute în afara firescului, aşa cum “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este un basm al fiinţei, în accepţia lui Noica) reiterează imaginea arhetipală a Pământului ca mater genitrix universală şi fixează un reper temporal simbolic: Săptămâna Mare, moment al marilor întâmplări, dar şi al mântuirii prin suferinţă, moment ales şi de Dante pentru călătoria iniţiatică înspre Paradis. Drumul personajului va fi pus, aşadar, sub semnul excepţionalului, mai ales că epifania  se petrece “dintr-un impuls năprasnic”. Deocamdată, lectorul este vitregit de o referinţă  concretă  în ceea ce priveşte portretul lui Zogru, care, printr-o strategie narativă foarte ingenios instrumentată, este lăsat în seama unui alt personaj, cu care acesta îşi intersectează traiectoria. Pampu, “pe care încă şi-l mai aminteşte ca pe fratele lui drag”, un argat de curte “în genul lui George Clooney”, îl percepe ca pe “un fuior de lumină verde …,subţirel cam cât o coadă de cireaşă”, care îi penetrează vena de la gât şi-l înstăpâneşte, devenind, prin corporalizare, unul şi acelaşi. Ca într-un proces de mistică dedublare, “era el, dar în acelaşi timp şi omul care făcuse popas sub dud”. Miracolul odată petrecut, creat pe tiparul mitic al vampirului, va face loc unor întâmplări narate dintr-o dublă perspectivă, a naratorului omniscient şi a lui Zogru-Pampu sau Pampu-Zogru, căci naratoarea nu pierde niciun prilej de a păstra ambiguitatea pe care şi-a construit dintru început discursul narativ.
                            Trama epică va urmări, sinuos, dar păstrându-se, cu fiecare frază, incitantă, traseul personajului printr-o lume proiectată în Evul Mediu, pe vremea lui Vlad Dracul şi, de-a lungul timpului , în lumea de astăzi, până  “într-o după-amiază de iulie a anului 2005”. Romanul se încheie simetric, revenind în punctul din care a început, suspendând aventura personajului cu descrierea unei stări de beatitudine pe care i-o provoacă viziunea „acelui drum întortocheat şi strălucitor ca un neon aprins....fericit  că îl are, că îl stăpâneşte şi că face parte din fiinţa lui”, o metaforică imago mundi prin care autoarea defineşte universul aflat sub puterea  Destinului. Intreaga sa aventură este construită pe principiul acroniei, căci Zogru, ca un genius loci, nu cunoaşte scurgerea cronologică a timpului. Singurul reper ordonator este un timp simbolic, de 40 de zile, în care spiritul habitează diferiţi indivizi, prin care vede lumea şi prin intermediul cărora îşi desăvârşeşte experienţa. Asistăm, pe tot parcursul cărţii, la numeroase scene proiectate labirintic, multiplicându-se prin retrospective care dau un plus de savoare cărţii.  Scriitura este provocatoare şi  exploatează toate valenţele povestirii : regăsim în roman descrieri de tip tablou şi de tip portret, realizate într-o manieră  inedită , cu o tehnică a imaginii esenţializate printr-un  detaliu semnificativ, ca în cinematografie, anecdote de un umor infailibil (cum este cea cu piticul Donţu, care, realmente, “îl prosteşte” pe Zogru care îi eliberează locuinţa de un oaspete nepoftit), parabole ( de exemplu, într-o zi de Paşte, când toată lumea se strânsese la încondeiat ouă, el desenează “un copac mic şi stufos, de care era rezemată o siluetă,iar în faţa ei se ridica un firicel ca un şarpe”, conotaţie vizând imaginea biblică a păcatului şi a seducţiei ,  fragmente de analiză psihologică  ce punctează permanent prefacerile pe care le trăieşte Zogru  ( de exemplu,  la curtea spătarului Goncea, trece printr-o scurtă criză erotică ce “îi deşteaptă un arsenal întreg de dorinţe”, şi trăieşte sentimente noi, care încep să-l clarifice sufleteşte:” Atunci simţise pentru prima oară dorinţa clară de a avea o identitate şi realizase instantaneu că putea să fie oricine, putea să-şi ia orice nume”- fără îndoială, una din frazele-cheie ale romanului, care afirmă circulaţia universală a spiritului prin univers construită, în regim mitic, pe  teoria mistică a avatarurilor) , legende ( Zogru este autorul propriei sale legende, pe care o invernteză într-o seară “cu un chef nebun să povestească lucruri înfiorătoare” şi care va circula “câteva sute de ani”, apărând chiar într-o culegere de folclor românesc), scene erotice, unele cu o tentă chiar licenţioasă, dar savuroase prin francheţea stilului etc.
                          Romanul  se remarcă şi prin mitologia sui generis pe care o creează . Universul, “labirint de culoare albe” este stăpânit de “pulsul neştiut al lumii şi fiorul morţii”, care are un nume: Zogru. El este o stihie, dormitând în “leagănul cald al pământului” , de unde iese câteodată, ca un ignis fatuus(“un fuior subţirel de lumină verde”), se poate strecura în orice fiinţă fără să-şi trădeze întotdeauna prezenţa, căci stie foarte bine să disimuleze: Zogru “nu i se părea(n.n. spătarului)  nici schimbat, nici primejdios…..Avea părul puţin umezit şi dat cu grijă după urechi, ca un servitor respectuos, care trecuse pe lângă butoiul cel mare de la streaşina casei şi îşi netezise în grabă freza ca  să intre primenit la stăpîn), poate fi găsit şi în poarta  unei mânăstiri, sub chip de icoană, ispăşind păcatul de a lua viaţa celui în care se înstăpâneşte.Poate să  fie “ ca o gelatină transparentă şi întinsă, ca o peltea verde-argintată, care păstrează încă faţa tristă a lui Pampu”, sau ca   un Hercule autohton, care să arunce ca pe nişte ghemotoace de hârtie ditamai hoţii, cei mai temuţi tâlhari ai locurilor. Oricât de mare  ar fi mirarea celui care s-ar întâlni cu  el sau care l-ar simţi în sânge (deşi, Doamne fereşte!), nu trebuie să simtă frică, pentru că Zogru are mult simţ al umorului, ştie să se facă plăcut, poate suci capul fetişcanelor şi e dispus tot timpul să înveţe cîte ceva nou.  În afară de el, în univers mai există glole, “nişte globuri cenuşii  de mărimea unui măr mare, din miezul cărora clipeşte un ochi strălucitor, ca flacăra unui chibrit”, morgoni , “nişte fiinte jalnice, pe care Zogru le striveste fără milă ori pe unde îi ies în cale. Arată ca niste hîrtii mototolite, cenusii, de fapt, ca niste feţe boţite si posomorâte ce se rostogolesc peste tot  si se prind nebuneste de mintile oamenilor, care nici măcar nu pot să-i vadă. Sug melancolia picătură cu picătură si, cu cît cer mai mult, cu atît omul le dă. Cînd vede oameni cu morgoni pe creier, pe Zogru îl apucă isteriile”. Nu lipsesc fantomele,  altfel însă de cum le ştie toată lumea, umanizate şi ele prin ochii lui Zogru, care le vede : “…mai întâi ca pe nişte puncte luminoase ,apoi ca pe nişte mici globuri verzi, alergînd neobosite în toate direcţiile.Din când în când, câte  unul explodează ca şi cum s-ar arde o siguranţă, se întinde ca o linie verticală de lumină  şi ia formă omenească.Exact forma pe care a avut-o în viaţă. Dar existenţa aceasta de fantomă e destul de grea. Fiecare om viu devine un obstacol, iar fiecare atingere este ca o electrocutare…”.
                                  Astfel, romanul poate fi citit ca o lecţie despre viaţă şi moarte, despre bucuria clipei şi despre posibilitatea unei întâlniri cu Moartea, care nu trebuie să ne sperie, ci să ne facă să vedem cu alţi ochi existenţa noastră pământeană.
Sus

---

Silviu Gongonea
Argos, 30 ianuarie, 2008

Povestea duhului Zogru

Romanul Zogru de Doina Rusti, aparut la editura Polirom in 2006, prezinta povestea unui duh iesit din “leaganul cald al pamantului intr-o zi de primavara, in Saptamana Mare a anului 1460.” (p. 11). Statutul sau ca personaj este unul aparte, intregile sarcini de expunere vor fi lasate pe seama acestuia, iar faptul ca nu stie prea multe despre lumea in care va intra sporeste cu succes sansele ca cititorul sa urmeze cu toata convingerea firul narativ si sa-l asigure pe acesta de “autenticitatea” peripetiilor. Perspectiva temporala este rasturnata inca de la inceput si ca atare va trebui reconstituit progresiv un puzzle evenimential compus din piesele unui timp cand apropiat, cand indepartat, pana in finalul in care Zogru va intelege ca este “pulsul nestiut al lumii si fiorul mortii.” (p. 270).

Zogru devine un fel de liant narativ, prin intermediul gandurilor sale facandu-se multiplele salturi. Existenta sa nu poate fi deplina decat intr-un fel parazitar si uneori, fericit, simbiotic, intrand in sangele oamenilor prin vena de la gat, unde, dupa intrari si iesiri succesive, va lasa doua semne rosii usor inflamate. Un simt al dreptatii si o inteligenta “native” nu-i lipesc, insa – data fiind proportia fortelor sale –  este mai mereu neindemanatic in relatiile cu semenii gazdelor pe care si le ia in stapanire. Prima dintre acestea este Pampu de care se va simti ulterior “legat si fizic, si sufleteste” (p. 12). Intr-un mod cu totul misterios Zogru va imprumuta mai multe secole chipul lui Pampu ce va deveni aproape o proiectie in toata povestea. Ipostazele “umane” ale lui Zogru nu vor fi lipsite de peripetii, se indragosteste, este atras de necunsocut, cauta aventura, se lupta, cunoaste experienta nefericita a mortii lui Pampu si imediat, ca o incetare a ritmului in parcursul narativ, se trezeste tintuit in poarta uriasa a unei manastiri, unde va ramane peste 50 de ani, “facut afis, lipit de lemnul care-i sugea puterile si viata.” (p. 70). La chipul regretatului Pampu zugravit pe portile manastirii vor veni omenii sa se roage ca in fata unei icoane facatoare de minuni.

Doina Rusti are un talent aparte in a construi atmosfera de epoca, cu curti boieresti, cu viata targurilor, conduce cu succes destinele simple, pe care le apropie de cele importante ale vremii. Umorul nu-i lipseste nici el, caci, de exemplu, de cine putea fi intovarasit Zogru, in perioada cat este prins pe poarta manastirii, daca nu de sufletul lui Vlad Dracul care fusese ingropat la poarta manastiririi pentru a fi calcat de “picior sfintit”. Zogru este mai intai uimit, dar Vlad culege vestile, zboara pe deasupra padurii, asculta ce spun calugarii. Chiar daca intr-o zi disparuse peste padure, ii facuse totusi suportabil prizonieratul de care numai neglijenta calugarului Dionisie il mai putea scapa uitand o torta langa poarta de lemn. Lipsa de experienta a lui Zogru mentine imprevizibilul la cotele initiale. El afla ca dupa 40 de zile gazda sa poate muri, ca, daca va fi respins de aceasta, ar putea sa fie azvarlit in miezul pamantului pentru un somn de 20 de ani. La fel poate pati daca incearca sa treaca granitele, spirituale am putea spune, ale spatiului autohton.

Relatarea din primul pasaj al romanului, din care aflam ca Zogru il asteapta pe Andrei Ionescu, capata sens spre mijlocul romanului. Curiozitatea ce il tine pe Zogru aproape de acest personaj reiese din faptul ca acesta vine in descendenta lui Ionita Bubosu, un baiat artagos si o “cunostinta” de-a lui Pampu. Din acest punct, anul 2005, cercul evenimentelor tinde sa se stranga si sa ne apropie mai mult de contemporaneitate si de experientele cotidine ale Bucurestiului recent. Pe langa povestea nereusita de dragoste dintre Giulia si Andrei Ionescu se mai infiripa si altele. Cunoastem destinele individuale ale celor doi, dar si viata lui Achile Vintilescu a carui casa va fi confiscata de regimul comunist si facuta apoi mai mult cadou Vencicai, menajera care mintise ca fusese persecutata de Achile. Zogru intervine in nenumarate randuri pentru a face dreptate, insa rezulatele nu sunt intotdeauna cele dorite.

Concretetea din final nu eclipseaza dimensiunea fantasticului construita deja pe parcursul romanului. Din mirarea mereu proaspata a duhului trebuie lasat cate ceva si cititorului. Este, in primul rand, un merit tehnic la baza unei astfel de retete in care intra oameni simpli, figuri istorice, tot felul de personaje fantastice, povesti de dragoste, eroice, despre comunism s.a.m.d., toate apropiate intr-un joc concentric pornind dinspre un Ev Mediu romanesc spre inceputul mileniului trei. Romanul poate satisface toate gusturile: Pampu e in esenta sa retro, dar poate fi si un personajul “in genul lui George Clooney”, experientele pot fi si ele soft, dar pot fi si mai dure daca privim unele scene istorice sau chiar adolescenta Giuliei. Nu mai punem gustul placut al aventurii si nevoia de a ne plia privirea pe cea indiscreta a neastamparatului duh. Sus

---

Dumitru Augustin Doman
Argeş, martie, 2008

Avatarurile unui duh

Precum Umberto Eco, Doina Ruşti a ajuns la roman dinspre teorie. E universitar şi a scris initial un Dictionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, un alt Dictionar de simboluri din literatura româna, apoi Mesajul subliminal in comunicarea actuala si altele. Fara a-si parasi preocuparile academice, Doina Rusti a publicat şi doua romane, cel mai recent fiind Zogru (Polirom, 2006), cu un cuvant inainte de loan Groşan (relansata si la Centrul Cultural Piteşti, cum am mai scris). Zogru este un duh „ca apa, ca apa verzuie de balta", aparut' in vremea domniei lui Vlad Tepeş şi care a intrat in sangele mai multor personaje din Muntenia Evului Mediu, din Romania moderna si contemporana şi care inca mai haladuie prin Bucurestii anilor 2000. Spirit enciclopedic, Doina Ruşti işi face un pretext din duhul Zogru, cu suita de fiinte imaginare dupa el: glole, fantome, morgoni, pentru a-1 plimba pe cititor prin medii diverse şi prin epoci altfel de nelegat intre ele, lectorul putand opta pentru o poveste de dragoste din secolul al XV-lea sau pentru una din secolul al XXI-lea, pentru intrigile politice din Evul Mediu sau pentru cele din „obsedantul deceniu”, pentru urmarirea unui arbore genealogic sau altul, pentru intamplari cu talhari din epoca trasurilor ori pentru scandalurile mondene din mileniul III al telefonului mobil şi al internetului... Zogru e un spirit neliniştit, pios, in fond - unul bun, care incearca sa influenţeze in bine pe politicieni, sa mentina armonia sociala etc. Dar, in acelaşi timp, e unul vioi, jucaus, uşor intrigant (fiind vorba, insa, de intrigi marunte si nevinovate), e simpatic, invidiaza pe unul, pe altul, adica vehiculele care-1 gazduiesc, se emotioneaza pentru te miri cine, pentru te miri ce. Altfel zis, cu expresia autoarei, e un duh „cu existenta faramitata", marunt fragmentata. Actiunea e alcatuita din flash-uri de un realism crud alternand cu altele fantastice si localizata prin Muntenia si Oltenia in Bucuresti, dar şi in Comosteai, satul natal al autoarei dintr-o zonă cunoscută pentru poveştile cu vampiri, moroi. Se îmbină povestirea clasică, pe calapod de basm, cu naratiunea (post)moderna, fantastica şi realista in acelasi timp, ca - de pilda - la Eliade, unde fantasticul e o dimensiune a realului, din acest punct de vedere avand de-a face cu o carte rotunda, fragmentele care incep in fantastic incheindu-se in real, iar cele terestre-terestre alunecând pe nesimţite in imaginar. Nu sunt de neremarcat elementele de best-seller gen Codul lui Da Vinci: vd. povestea inelului cu sigiliu domnesc, filmul despre mormantul lui Vlad Tepes etc. Autoarea are ştiinta creionarii din doar cateva tuşe a atmosferei dintr-o epoca, abandonarea ei brusca şi reinvierea alteia, la fel de veridica. acest unghi privind, putem spune ca avem de-a face si .n roman istoric. Prozatoarea se joaca liber, cu umor, nemiios, cu imaginatia cititorului, oferindu-i de la o pagină la alta sau in cuprinsul aceleiasi foi personaje fictive alături de personaje reale din diferite timpuri ale istoriei: Vlad Dracul, Ianache Vacarescu, Alexandru Moruzzi, apoi Grosan, Andreea Esca, Horia Garbea... Unele personaje sunt de-a dreptul memorabile prin insolit, precum Achile Vintilescu, cel care „se nascuse cu creasta si coarne. Nu era ceva ehiar de neascuns, dar nici viata comoda nu putea sa duca. Deasupra fruntii avea două umflaturi cat corcoduşa, un fel de corniţe, asezate simetric, dar pe care le putea camufla cu parul. In fiecare dimineata isi fixa cu agrafe doua fasii de par peste coarne, apoi aseza restul părului, umflat bine intre cele doua cocoloase (. .. ). Se tundea singur intre doua oglinzi si se chinuia ingrozitor ca potriveasca tunsoarea la spate. Si, de parca n-ar fi fost ajuns, Achile avea si creasta. De fapt, erau doua halci de piele, inalte de-o palma, crescute de la ceafă pană la noadă, de-parte şi de alta a coloanei. Aratau ca o gusa de curcan, vineţie şi dantelata, si tot asa umflandu-se uneori, cand era enervat ori excitat..."
Scriitoare nu doar talentata, dar si erudita, Doina Rusti foloseşte o mare diversitate de tehnici narative, dar o face .discret, firesc, deloc ostentativ (cum o faceau la începuturile lor scriitoricesti regretatii Mircea Nedelciu si Gheorghe Craciun). Finalul - placut surprinzator -- este de o ironie shakespeariana.
Carte dificil de etichetat, de o cursivitate originala, cursivitate rezultata din cioburi şi ciobulete, cerandu-i cititorului detaşare  si implicare alternative, cum mozaicul autentic cere apropierea si distantarea privitorului, pentru a analiza detaliile sau, respectiv, pentru a se delecta cu ansamblul, Zogru e de citit pe nerăsuflate.
 
 Sus

---

Daniel Cristea-Enache
România literară Nr.23 din 13 Iunie 2008
Evenimentul zilei, 26 iunie, 2008

Un vampir de treabă

Pentru cei care, pe necitite, expediază întreaga proză tânără de astăzi sub eticheta sex, drugs & hip-hop, lectura romanului Zogru de Doina Ruşti va fi probabil deconcertantă. În loc de scene fărâmiţate cu adolescenţi blazaţi, episoade scabroase şi vocabular minimal, avem aici o proză pe cât de surprinzătoare, pe atât de bine condusă şi scrisă. (Cele câteva neglijenţe, ca şi timpii morţi, în care cartea trenează, subliniază prin contrast calitatea artistică a întregului.) Fiindcă n-am parcurs romanul de debut al autoarei, Omuleţul roşu (2004), cel de faţă constituie o surpriză de primă instanţă. Se remarcă de îndată originalitatea şi maturitatea prozatoarei. Doina Ruşti reuşeşte să desfăşoare şi să monteze inteligent un roman dificil ca subiect şi registru de abordare, ce ar fi putut eşua cu mult succes.
Eroul titular este un "pelerin prin sângele muritor", un fel de vampir ieşit la suprafaţă dintr-un "buzunar ascuns al lumii" pentru a intra şi reintra înlăuntrul oamenilor de pe meleagurile noastre. Prima penetraţie se petrece în Săptămâna Mare a anului 1460; după care, timp de secole, au loc mii de invazii şi retrageri strategice, manipulări, cuceriri şi înfrângeri, poziţionări biologice şi redirecţionări spirituale. Zogru nu seamănă câtuşi de puţin cu vampirii standardizaţi din producţiile hollywoodiene. Nu e, adică, un bărbat bine, cu părul negru şi fără pic de mătreaţă, cu ochi mari şi sângerii, cu doi colţi sticlind scurt în gâtul victimelor preponderent feminine. Este o alcătuire gelatinoasă, un "fluture diform şi uriaş", o pisică de mare (de văzduh) care pluteşte halucinatoriu pe deasupra capetelor şi pătrunde fulgerător în sângele cald al receptorului. Contactul cu Pampu, prima lui "gazdă", nu-l va uita niciodată, iar moartea tânărului e văzută cu întristare. Vampirul acesta de treabă a intrat adânc în sufletul şi mintea lui Pampu, iar Doina Ruşti intră, la rândul ei, fără mari inhibiţii narative în creierul şi inima lui Zogru: "l-a cuprins o jale imensă. Pampu zăcea mort, iar Zogru se simţea vinovat şi incapabil să-şi repare vina. Era fratele lui, era leagănul din care văzuse lumea, iar el - ucigaşul care îi supsese vlaga şi îi risipise viaţa. Nimic din ce-a mai trăit după aceea nu s-a mai putut compara cu legătura aceasta fierbinte şi nimeni nu i-a mai arătat faţa vieţii aşa cum i-o arătase Pampu. Era fratele, era el însuşi, ucis înainte de a-şi fi trăit viaţa. (...) În timp ce Zogru fâlfâia deasupra cada­vrului, Ghighina privea şi ea îngrozită vălul uriaş, ca o frunză plutitoare, cu faţa lui Pampu mişcân­du-se ca şi când ar fi fost prinsă într-o picătură uriaşă de ulei verzui." (p. 68).
Cu asemenea fluid şi propulsor epic, mobilitatea internă a romanului este asigurată. Viaţa fără capăt a lui Zogru se împleteşte cu existenţele date, finite ale pământenilor, într-un cadru de continuitate istorică şi stabilitate geografică. Bampirul care se scaldă în sângele valahilor nu poate părăsi zona. Dincolo de Dunăre şi de celelalte graniţe, se simte îngrozitor; sau este efectiv respins de o obscură forţă contrară, ca un produs autohton refuzat la export. Nu poate face absolut tot ce vrea. O uşă de mănăstire din platan îl ţine ţintuit ani întregi (perioada din uşă, notează autoarea cu umor fin). În unii oameni nu reuşeşte să intre. Din alţii nu poate să mai iasă. Viaţă grea are amoeba noastră în timpul comunismului, când cetăţenii sunt pustiiţi de gânduri, vidaţi interior, iar activiştii au o frenezie diabolică. De precizat că Zogru e un personaj fantastic, dar nu demonic. Ascultă cu evlavie slujbele, ţine Sărbătorile creştine, vrea să facă, pe cât e supraomeneşte posibil, bine celor pe care-i locuieşte. Ca un haiduc al aerului şi al sângelui, Gelatina Sa îi pedepseşte pe cei răi şi-i ocroteşte pe cei buni, trecând rapid dintr-unii în alţii pentru a reface echilibrul moral. Înspre finalul cărţii, pare chiar conştient de "îndatoririle lui curente, de poliţist nevăzut al lumii". Dar şi în această ipostază a Binelui metafizic şi infrabiologic, el nu este invulnerabil. Uneori se înmoaie şi plânge, fiind cuprins de teamă. Are adesea remuşcări. Îşi contemplă cu frică propriile puteri şi se străduieşte să nu abuzeze de ele.
Cu aşa vampir e o plăcere să ai de-a face. Doina Ruşti a creat un personaj delectabil, pe care îl exploatează de-a lungul întregului roman. Zogru este un insider la propriu, dar şi la figurat. E instrumentalizat pentru a se "accesa" diferitele momente şi contexte istorice şi a se recupera specificul lor, limbajele vechi, parfumul arhaic. Din secolul 15 şi până în anii 2000, intriga se întinde şi se desface, urmând însă un ax romanesc, la care autoarea revine consecvent. De la "aripa răcoroasă a altor timpuri", prin sângele "strecurat în urmaşi", se proiectează o vastă Istorie ereditară, întreţesută cu avatarurile nemuritorului Zogru. Mai puţin reuşite (fie din cauza schematismului, fie din cea a dispersiei non-semnificative) sunt cadrele comuniste şi postcomuniste. Frumoasa Giulia, figură feminină importantă a romanului, se combină neverosimil cu un ţigan poreclit Greaţă, după care, distrusă, face un avort şi aruncă fătul în Lacul Morii! "Către seară, Giulia era altă fiinţă: veselă, fermă, cu priorităţi." (p. 215). Episodul nu se integrează nicicum în fluxul şi în desenul epic, devenind strident.
Doina Ruşti excelează, în schimb, în reconstituirea (invenţia) epocilor trecute, prinse în secvenţe vii, proaspete, de un firesc socio-uman bine elaborat. Aşa cum Zogru este umanizat fără să-şi piardă trăsăturile distinctive, Vlad Dracul şi Mihnea, Târgoviştea şi Înalta Poartă, boierii, oştenii, negustorii şi hoţii evoluează pe scena romanului în chipul cel mai firesc. Fabulosul, miraculosul, supranaturalul interferează cu istoria mică, la firul ierbii, inclusiv în regimul diurn. La un Pitic atoateştiutor, un Ciung ameninţător şi un Om Negru ceva mai liniştit, să adăugăm fantomele, glolele şi morgonii "cenuşii, mototoliţi şi pânditori" care se deplasează fulgerător prin aer şi stau ciorchine în jurul muritorilor. Cu toţii sunt nişte vampiri de sentimente, emoţii, senzaţii omeneşti, receptacoli ai gândurilor ascunse şi ai dorinţelor noastre intime. Glolele, de pildă, apar ca nişte şoricei ai Nevăzutului ce află absolut totul despre Zogru şi despre noi: "Erau nişte globuri cenuşii, de mărimea unui măr mare (sic!), din miezul cărora clipea un ochi strălucitor, ca flacăra unui chibrit. Mai întâi i s-a părut că vin spre el o pereche, apoi o turmă de şobolani. Mişcările bilelor care se târau pe pământul pivniţei, ca şi sunetele ascuţite, ca nişte chiţcăieli îndepărtate, îl speriaseră instantaneu. Pe măsură ce armata de cocoloaşe se apropia, începuse să înţeleagă. Era un grai cunoscut şi atât de cald, încât îşi simţea inima palpitând şi creierul invadat de amintiri imposibil de legat într-o poveste. Şi imediat ştiuse că sunt glole. Îi înconjuraseră capul şi îi povesteau tot felul de lucruri, că abia a răsărit luna, că la nici trei metri sub el trece un izvor, că trebuie să respire de trei ori şi pe urmă să se învârtă încetinel" (p. 59). Toate aceste suflete curioase, neliniştite, "ţin în viaţă lumea".
Un roman consistent şi palpitant, căruia nu vreau să-i deconspir finalul (destul să spun că e impredictibil şi... la înălţime); o apariţie cu totul insolită în peisajul literar actual.

Sus

Adrian Oproiu
Argeş Expres, Curtea de Argeş

“Zogru” - reinventarea povestirii

Ultima întâlnire culturală organizată de Muzeul Municipal în colaborare cu Biblioteca Muncipală a constituit o adevărată invitaţie la lectură. Atât profesori, oameni de cultură ai oraşului, cât şi elevi ai Colegiului Naţional “Vlaicu Vodă” au pus mâna pe romanul Doinei Ruşti. “Zogru” este o carte liberă, scrisă de un spirit liber, ludic, însă nu neserios, o carte care îmbină reuşit cotidianul cu fantasticul şi fabulosul. Zogru este un duh “care ieşise din leagănul cald al pământului într-o zi de primăvară, în Săptămâna Mare a anului 1460 (...). Simţise un impuls năpraznic să părăsească locul cald în care picotea de multă vreme, mângâiat de un aer umed şi înmiresmat. (“Zogru”). Acţiunea romanului prezintă povestea duhului care pătrunde în diverse personaje până în anul 2005. Prezentă în sala Muzeului Municipal, Doina Ruşti a reliefat cele două planuri ale romanului: “Este vorba despre entitate care nu-şi cunoaşte destinul, e un pretext pentru a trece prin istoria naţională, prin momentele pe care le-am considerat esenţiale pentru istoria noastră, de la epoca lui Vlad Ţepeş până în 2005. Pe această poveste se calează o a doua naraţiune legată de destinul individual al acestui personaj care trăieşte cu emoţiile fiecărui om, care se îndrăgosteşte la un moment dat, îşi caută perechea, îşi caută sensul destinului său şi în cele din urmă află că are un rost bine precizat în această lume, acela de a fi pulsul neştiut al morţii şi, totodată, măsura vieţii”.
Critica din toată ţară a primit bine romanul. Cuvântul înainte de Ioan Groşan - el însuşi personaj în carte - cronica lui Ştefan Agopian, ca şi croniciile altor personalităţi importante în domeniul culturii au reliefat că, prin acest roman, avem de-a face cu o revitalizare a povestirii făcută din şi pentru plăcerea de a povesti.
“La o lună după ce am citit <<Zogru>>, adică după ce se presupune că entuziasmul primei lecturi s-a mai stins, părerea mea despre acest volum rămâne neschimbată: mi se pare cel mai bun roman întâlnit de mine în literatura română de după 1989”, spunea într-o altă cronică Pavel Radu Gheo.

Sus

Copyright © Doina Ruşti