Lizoanca la 11 ani de doina rusti

La Parte de carte (Cristian Tabara), Pro Tv
Lizoanca pe site-ul Andreei Marin

Cu Nicoleta Dandu la Weekend cu prietenii

(Radio International)

"Am citit Lizoanca si mi-a placut tare. Ma cucerise dinante sa o citesc pentru ca mi s-a parut minunata ideea cartii."
(Cristina Bazavan, 18 01 2009, 17.45, e-mail)

Cum am scris romanul Lizoanca la 11 ani

Am deschis ziarul şi-am citit o frază care mi-a făcut gaură în creier: o prostituată în vârstă de 11 ani a umplut un sat întreg de sifilis. Bineînţeles, ştiu foarte bine că în jurul meu există prostituţie infantilă, copii mutilaţi, agresaţi, ucişi, împinşi să supravieţuiască în genunchi, de cum văd ochiul soarelui. Dar în titlul acesta de ziar mai era ceva: o făloşenie greţoasă a vânătorului de rating. Povestea mergea în mod pervers pe amănunte de genul că fetiţa se prostituează încă de pe când avea 9 ani sau că printre clienţii ei se numără chiar şi bărbaţi de 80 de ani. Deşi ştirea a fost apoi preluată în aproape toate cotidienele importante, era evident că nimeni nu se obosise să investigheze sau măcar să verifice informaţia. Şi tocmai această indiferenţă năucitoare m-a determinat să scriu un roman.

Subiectul

Lizoanca este o fetiţă care se prostituează de la vârsta de 9 ani. Povestea ei se desfăşoară ca şi cea a fetiţei reale, însă în romanul meu apar alte 13 povestiri, un fel de sertare înfipte în subterana lumii. Iar rotiţele acestei istorii sunt propulsate de o serie de erori. De exemplu, un personaj găseşte un banal monogram crestin (de la Sit tibi terra levis), al cărui înţeles nu-l cunoaşte şi nici nu încearcă să-l afle, şi trăieşte toată viaţa convins că acel mesaj îl protejează. În numele acestei credinţe comite violuri, încalcă reguli, îşi consumă cu seninătate toate plăcerile la care îi permite educaţia să viseze. În acest carusel al neînţelegerilor se derulează nu doar drama unui copil, ci şi drama unei colectivităţi care şi-a pierdut coeziunea culturală.

Derularea acţiunii:

În Satul Noul, la 25 de km de Bucureşti, pe apa Neajlovului, un copil (Lizoanca) este maltratat de părinţi şi pleacă de-acasă, refugiindu-se într-un "culcuş" provizoriu, pe malul râului. Împreună cu alţi copii intră în viaţa maturilor, care o abuzează sexual, fără să aibă dileme morale: de la primar, la poliţist sau sanitar, tot satul participă de fapt la drama fetiţei. Când se află că Lizoanca este bolnavă de sifilis, toate aceste autorităţi, în frunte cu părinţii, o consideră vinovată şi o acuză că a îmbolnăvit satul de sifilis. Ziariştii, televiziunea alimentează latura senzaţională a poveştii, uitând de drama copilului. În final, ea este dusă la un centru specializat în abuzuri, însă realizează cu mâhnire că adevărata ei drama stă în faptul că depinde de oamenii maturi.
De-a lungul acestei acţiuni apar 13 povestiri despre bunicii, părinţii, autorităţile satului, fiecare abuzat, umilit, amputat moral la un moment dat al copilăriei sau al adolescenţei.

cuprinsul romanului

fragment din roman

Vasăzică la 11 ani. Chiar când a împlinit 11 ani, pe 6 octombrie. Începuse şcoala şi scăpa pe la prânz. Era încă soare şi cald, dar o căldură de octombrie, depărtată şi grijulie. În general toate zilele de octombrie şi le-aduce aminte la fel, deşi ştie precis că au fost ani în care luna octombrie a înotat în apă ori când a bătut vântul de-ţi încreţeau chiloţii. Dar în amintirile lui, octombrie este luminos şi curat ca un balon de spumă. Îşi aminteşte pământul arat, lunca râului ruginită şi pantofii ca nişte peştişori desenaţi. E o amintire veche şi penibilă, lipită pe peretele cel mai dosnic al căpăţânii lui. Poate nu era chiar ziua de 6, dar precis era octombrie.

Ştia că maică-sa e încurcată cu tot felul de bărbaţi, o vedea uneori făcând glume fizice cu diverşi indivizi care strigau din remorca unui camion, bărbaţi duşi la munci undeva ori venind de la vreun meci, Tooori! Ia-o, Tori! iar ea ţuguia botul umflat şi roşu. Îşi închipuia că se întâlneşte cu astfel de bărbaţi în zilele lungi în care era plecată, chiar îi spunea uneori să stai cuminte, să nu faci prostii c-am să-ţi aduc ceva bun, iar el înţelegea că se întâlneşte cu un bărbat căruia o să-i ceară aia şi aia special pentru el. De multe ori pierdea vremea pe la Răducu, sperând să se uite la televizor. Erau înnebuniţi după lupul care striga domol Nu zaiet, nu pagadi! Aşteptau cu sufletul la gură să-i vadă trupul cenuşiu, legănându-se printre şirurile de blocuri, căutându-l din ochi pe nenorocitul iepuraş. Ori stăteau de vorbă şi măsurau faptele mamei sale. E cam fufă, maică-ta, zicea Răducu, am văzut-o prin cutare loc, îi ridica unul fusta, are bulane, orişicât, nu se compară... iar el râdea, râdeau amândoi, pentru că li se părea ceva haios, ca ea să fie dorită de toţi bărbaţii. Chiar şi-acum, când e trecută de cinzeci de ani, se mai duce prin luncă ori prin pădure şi se tăvăleşte cu câte unul - cui îi mai pasă ce face ea?! Singurul episod care l-a plesnit peste ochi a fost în ziua luminoasă de octombrie, când a văzut-o de după tufişurile ghimpoase şi înnegrite de arşiţa verii.

Coborâse pe malul râului. Mergea încet, adâncit în gânduri. Mai întâi i-a văzut pantofii. Avea nişte pantofi roşii, cu toc bej, care imita lemnul, şi care păreau desenaţi pe tălpile ei albe şi mici. I-ar fi cunoscut şi dintr-o grămadă de pantofi, mai ales că erau pe picioarele ei, de asemenea inconfundabile. S-a lăsat jos, la rădăcina tufei de mur. Printre crengile ţepoase şi răsucite se vedeau pantofii roşii, ieşind de sub picioarele unui bărbat. Acesta avea pantalonii de salopetă lăsaţi până-n glezne, strânşi în inele ondulate, încât i se vedeau şoldurile făcute coardă, ridicându-se şi coborând într-un efort alert, ca şi cum s-ar fi aflat într-o competiţie pe viaţă şi pe moarte. Cristel s-a lăsat şi el pe burtă, curios şi totodată lovit în creier. Bărbatul era Ţuţu camionagiul. Iar dedesubt era mama lui, cu fusta ridicată până-n brâu. Era prima dată când vedea doi oameni încălecaţi şi până să mediteze asupra descoperirii a văzut că de fapt erau trei. Când camionagiul ridicase o dată capul, o văzuse şi pe ea. Tori ţinea ochii închişi, iar lângă fruntea ei stătea în genunchi Greblă, bătrânul, şi el cu pantalonii în vine, frecându-şi-o atent, cu o faţă plină de suferinţă. Mai văzuse până atunci câteva puli mature, mai ales luate-n mână, niciodată însă una atât de roşie, ca şi când ar fi stat trei zile într-un hârdău de struguri striviţi.

Faţa mamei lui, acoperită parţial de braţul de fier al camionagiului, mâinile negre care strângeau o bucată de carne vie şi ramurile răsucite ale murului, toate înfipte în pieptul arămiu al lunii octombrie, i-au intrat cu violenţă în măduvă. Ca o ilustrată pusă în rama oglinzii.

Extracte cronici -

Lizoanca la 11 ani, Doina Ruşti, Editura Trei, Bucureşti, 2009

"În ceea ce priveşte valoarea literară a romanului [Lizoanca la 11 ani ], cred că este unul dintre cele mai remarcabile din literatura actuală. Inteligenţa narativă, fluiditatea acţiunii, expresivitatea mereu surprinzătoare a textului, concizia, pregnanţa personajelor, precizia gesturilor caracterizante în interiorul unui episod (scurt şi direct atacat, fără introduceri, uneori cu abia schiţate reflecţii auctoriale) şi felul cum fiecare scurt capitol se înscrie în întreg sunt mărci ale romancierului care are o disponibilitate de mijloace ce ar putea face ca şi viitoarele sale romane, după Fantoma din moară şi Lizoanca să devină evenimente literare importante." (Gelu Ionescu, Apostrof, nr 10/2009)

Doina Ruşti a abandonat tipul de scriitură personaj pozitiv/personaj negativ, n-are puseuri moralizatoare, nu îngroaşă situaţiile, n-are nici măcar o vehemenţă pe invers care să condamne otova presa şi ziariştii. Lizoanca e un personaj credibil. Ovidiu Şimonca - Fără patetisme, o poveste cu o fată căreia îi plac croasantele, Observator culturalnr, 465, 2009

    Există încă un plan al scriiturii, care face rezistentă construcţia ficţională: Doina Ruşti nu spune doar o poveste la timpul prezent. Pentru fiecare personaj există o anamnesis, o plasare a personajelor mature în contextul vîrstei lor de 11 ani. Fiecare personaj reface acea vîrstă a contrariilor, cînd nu mai eşti nici copil, dar n-ai ajuns nici la maturitate. Ovidiu Şimonca - Fără patetisme, o poveste cu o fată căreia îi plac croasantele, Observator culturalnr, 465, 2009

    Lizoanca  se constituie din trei mari secvenţe narative, cărora li se alătură un epilog; discutarea lor în detaliu ar merita un studiu aparte care să releve forţa prozatoarei Doina Ruşti, soluţiile adoptate, mereu altele, capacitatea de a trece de la un procedeu la altul, modalităţile de configura cadre ale verosimilităţii excesive, ale unei credibilităţi care să situeze discursul romanesc înaintea celui tendenţios şi, mai cu seamă, priceperea cu care se montează şi se demontează mereu, cîte ceva, într-un joc sui-generis care este arta romanului, singurul constructor de lumi viabile, lumi posibile. Constantin Dram - Realitatea în luptă cu ficţiunea, Convorbiri literare, aprilie, 2008



    De la debutul în proză în 2004 cu Omuleţul roşu, cuvântul cel mai des întrebuinţat în legătură cu romanele ei este vigoare. Cu fiecare nouă carte (au mai fost Zogru, în 2007, Fantoma din moară, în 2008, iar acum Lizoanca la 11 ani), s-a putut vedea şi o combinaţie specială de laitmotive şi versatilitate ficţională, lăsând invariabil rest sub forma unui personaj (feminin) caracteristic, mereu în poziţie de apărare, cu toţi ţepii scoşi, adaptat să reziste uzurii unei lupte de gherilă cu viaţa, nu neapărat de pe poziţii de învingător. Tania Radu - Revista 22, 7 aprilie, 2009



    Unul dintre criticii Doinei Ruşti a observat că toate personajele ei se decupează la fel de bine, cu o pregnanţă ieşită din comun. Nici galeria din Lizoanca la 11 ani nu face excepţie. Trăsătura comună e răutatea, în forme foarte variate, de la invidia periculoasă (Sanitara) până la reflexul agresiv de apărare (Lizoanca, Goarna), de la lichelism (poliţaiul Vică) la laşitate (viceprimarul, Greblă), de la viclenie (Titoaşcă) la duplicitate (învăţătorul Preduică) şi de la insensibilitate (Florenţa, mama Lizoancăi) la cruzime fizică (tatăl). Tania Radu - Revista 22, 7 aprilie, 2009

Cu Petrache Notaru ne aflăm în prim mit de întemeiere, ba chiar într-un soi de cosmogonie a păcatului: dacă la baza oricărei societăţi umane stă tabuul incestului, această lume în care s-a născut şi Lizoanca s-a întemeiat tocmai pe răsturnarea acestui tabu, sub protecţia confuză a unor divinităţi difuze. Romanul Doinei Ruşti este deci mai „romanesc“ decît o afirmă însăşi autoarea. ( Vintilă Mihăilescu - Dilema Veche, 16 aprilie, 2009)

Dan C Mihăilescu - Omul care aduce cartea, Pro TV

    Mi se pare admirabil felul în care autoarea construieşte acest roman în jurul vârstei de 11 ani, ca laitmotiv. Fiecare personaj, care intră într-un fel sau altul în contact cu Lizoanca, de la locuitorii din Satu Nou la jurnalista căreia i se pune pe tavă acest subiect, suferă o întoarcere în timp, la vârsta de 11 ani,, ca atinşi de o baghetă magică - de aceea majoritatea episoadelor se numesc Ixulescu la 11 ani. [...] În acest fel Doina Ruşti reuşeşte să-şi ţeasă urzeala complicată de legături, motivaţii, istorii, care alcătuiesc în final un complex tablou de ansamblu, format din mai multe poveşti particulare. Bineînţeles că până la urmă o recunoşti şi pe Doina Ruşti din celelalte cărţi ale sale, în uşurinţa povestirii şi în obsesia pentru rădăcini şi strămoşi, chiar dacă de data asta rădăcinile nu merg mai jos de această vârstă obsedantă şi chiar dacă elementul fantastic lipseşte din această poveste. Dar cum ar fi putut să-şi facă loc Zogru aici? (Mihaela Spineanu - Dilemateca, iunie, 2009)

"Doina Ruşti scrie un roman cu bătaie mai lungă decât s-ar crede la o lectură pripită: un roman despre Rău. Banalitatea întâmplărilor şi a personajelor din Lizoanca la 11 ani are legătură cu o aşa-numită „banalitate a Răului“.

Cartea e de un realism puternic, solid, construită cu acel condei sigur de sine al „prozatorului obiectiv“ în legătură cu care s-au rostit destule cuvinte zeflemitoare în a doua jumătate a secolului XX. Formula obiectivă e însă la fel de viabilă astăzi ca aceea „subiectivă“; în plus, am avea motive să considerăm că impune mai multe dificultăţi scripturale. [...] Neutră, rece, în permanenţă supravegheată, vocea naratorială nu face decât să descrie „obiectiv“ diferitele situaţii dar le descrie cu acurateţe, cu o foarte vie atenţie la detaliul semnificativ, la nuanţele unui gest sau ale unei replici." (Bianca Burţa Cernat - Revista 22, Bucureştiul cultural, nr. 87, 6 oct. 2009)

Doina Ruşti nu e o favorită a comentatorilor cu gust prioritar pentru experimentalişti rafinaţi. Predilecţia ei pentru investigarea unei ruralităţi crude, francheţea şi duritatea unui discurs nu lipsit de empatie, grefat pe o imaginaţie compoziţională bogată, sunt elemente care îi fac mefienţi pe amatorii de artifexuri postmoderne. Autoarea are toate datele romancierului de vocaţie, cu rădăcini adânc înfipte în humusul lumii de jos, căreia comunismul i-a smuls reperele tradiţionale.
Personajele Doinei Ruşti sunt puternice şi credibile uman, iar mediul rural, cu notabilităţile şi declasaţii lui, e la fel de acut surprins, ca şi oamenii dintr-o media avidă de rating.[...]
[Lizoanca la 11 ani ] o experienţă narativă intensă, şocantă şi insolită, pe care doar o prozatoare înzestrată cu vână epică şi forţă interioară o putea oferi. (Paul Cernat - "Revista 22", Bucureştiul cultural, nr. 3 nov., 2009)


Doina Ruşti		Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu