Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot - Doina Ruşti Mămica la două albăstrele - Doina Ruşti Patru bărbaţi plus Aurelius - Doina Ruşti Cămaşa în carouri - Doina Ruşti Lizoanca - Doina Ruşti Fantoma din moară - Doina Ruşti Zogru - Doina Ruşti Omuleţul roşu - Doina Ruşti
Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot Mămica la două albăstrele Patru bărbaţi plus Aurelius Cămaşa în carouri Lizoanca Fantoma din moară Zogru Omuleţul roşu

engenglish                       fran français          it italiana


Lizoanca
la 11 ani
primul tiraj - epuizat înainte de lansare

Editura Trei
Premiul "Ion Creangă" al Academiei Române




„Cu multă bucurie recomand romanul Lizoanca la 11 ani, autoare: Doina Ruşti, pentru a i se decerna Premiul Academiei Române pentru literatură.

 Istoria unei pubere dintr-un sat românesc de câmpie, în anii noştri, schiţarea clară, memorabilă, vie, a trăsăturilor caracteristice vârstei, dar şi ale personajului care balansează continuu între caracteristic şi patologic – o patologie ce e mai degrabă a vremii şi a mediului! - , vigoarea şi bogăţia evenimentelor „mici” care o înconjoară pe această fiinţă, agresivă din pricini ale neînţelegerii şi durităţii umane, o jertfă de fapt a timpului şi a istoriei, fac meritul acestei cărţi.

Siguranţa, măiestria portretizării, descrierea exactă şi originală a mediului, urmărirea unui crescendo subtil al epicului, cu aerul fals al stării pe loc, fac din Doina Ruşti, după părerea mea, un prozator de primă mărime al literaturii actuale.”

Nicolae Breban



english
french

lizoanca

Berlin, 2013
lizoanca

Bucureşti, 2009
lizoanca

Milano, 2013
Lizoanca

Budapesta, 2015
Lizoanca

Grandada, 2014
Lizoanca
Skopje, 2016

Horlemann Verlag

Lansarea romanului


Interviu cu Afrodita Cionchin

Interviu cu Ovidiu Şimonca, in Observator Cultural






lizoanca de doina rusti

Îi spuseseră Lizoanca, de-a dracu’ ce era. I-ar fi putut zice Eliza, Eli ori Lizica. Dar nu i s-ar fi potrivit. Pe când Lizoanca era ca o mănuşă: o arăta ursuză şi greu de clintit.

Subiectul
 Lizoanca (11 ani,) devine personajul principal al unui sat, după ce se află că are o boală molipsitoare. Deși tratabilă, maladia capătă proporții hrănite de mentalități străvechi dar și de adevăratul rol pe care îl are Lizoanca în comunitate. Treptat aflăm că mulţi dintre locuitorii Satului Nou au trecut cel puţin printr-o întâmplare legată de acest copil, ceea ce dezvăluie puțin câte puțin istoria secretă a unei mici așezări. Traume, iubiri vechi, invidii şi chiar crime ies pe rând din subteranele unui sat, pe cât de neobișnuit pe atât de românesc.
Ursuză şi independentă, cu o voce de brotac bătrân, poreclită Lizoanca, fetița învață de timpuriu legile supraviețuirii. Părinții nu sunt pe măsura inteligenței sale, sătenii o tratează ca pe un adult, iar autoritățile sunt blocate într-o rutină insurmontabilă. Derulată de-a lungul unei veri toride, povestea ei rezumă nu doar intrarea într-o adolescență  dură, ci și într-o societate defectă.
Romanul a primit Premiul “Ion Creangă” al Academiei Române (2009). Versiunea germană a intrat în bibliotecile publice, fiind considerată o "cutremuratoare carte despre violenta împotriva copiilor", scrisă "într-un stil rafinat si nuanțat" (Martina Freier). De asemenea, în Italia,  cotidianul  Libero compară romanul Doinei Ruști cu Ciuma lui Camus.

Romanul “Lizoanca la 11 ani”, în care și cel mai mărunt detaliu  se dovedeşte veridic, este o prezentarea autentică a sărăciei rurale extreme şi lipsite de perspective, desenând  totodată portretul unui copil foarte de vulnerabil.
(Magyar Nemzet, 31 decembrie 2015)
http://mno.hu/konyvesirodalom/ezek-voltak-2015-legjobb-konyvei-1321445

Cronici despre toate romanele

Ce s-a zis despre Lizoanca

Vintilă Mihăilescu -  Dilema Veche
Dan C Mihăilescu - Omul care aduce cartea, Pro TV

La Parte de carte (Cristian Tabara), Pro Tv
Lizoanca pe site-ul Andreei Marin

Cu Nicoleta Dandu la Weekend cu prietenii
(Radio International)

"Am citit Lizoanca si mi-a placut tare. Ma cucerise dinante sa o citesc pentru ca mi s-a parut minunata ideea cartii."
 (Cristina Bazavan, 18 01 2009, 17.45, e-mail)

Cum am scris romanul Lizoanca la 11 ani

Am deschis ziarul şi-am citit o frază care mi-a făcut gaură în creier: o prostituată în vârstă de  11 ani a umplut un sat întreg  de sifilis. Bineînţeles, ştiu foarte bine că în jurul meu există prostituţie infantilă, copii mutilaţi, agresaţi, ucişi, împinşi să supravieţuiască în genunchi, de cum văd ochiul soarelui.  Dar în titlul acesta de ziar mai era ceva: o făloşenie greţoasă a vânătorului de rating. Povestea mergea în mod pervers pe amănunte de genul că fetiţa se prostituează încă de pe când avea 9 ani sau că printre clienţii ei se numără chiar şi bărbaţi de 80 de ani. Deşi ştirea a fost apoi preluată în aproape toate cotidienele importante, era evident că nimeni nu se obosise să investigheze sau măcar să verifice informaţia. Şi tocmai această indiferenţă năucitoare m-a determinat să scriu un roman.


Subiectul

Lizoanca este o fetiţă care se prostituează de la vârsta de 9 ani. Povestea ei se desfăşoară ca şi cea a fetiţei reale, însă în romanul meu apar alte 13 povestiri, un fel de sertare înfipte în subterana lumii. Iar rotiţele acestei istorii sunt propulsate de o serie de erori. De exemplu, un personaj găseşte un banal monogram crestin (de la Sit tibi terra levis), al cărui înţeles nu-l cunoaşte şi nici nu încearcă să-l afle, şi trăieşte toată viaţa convins că acel mesaj îl protejează. În numele acestei credinţe comite violuri, încalcă reguli, îşi consumă cu seninătate toate plăcerile la care îi permite educaţia să viseze. În acest carusel al neînţelegerilor se derulează nu doar drama unui copil, ci şi drama unei colectivităţi care şi-a pierdut coeziunea culturală.

cuprinsul romanului


fragment din roman


 Se plimbau printre tarabele cu haine, în special tricouri şi maieuri de toate culorile, la preţuri super şi amândoi s-ar fi oprit să cerceteze mai de-aproape marfa, dacă nu le-ar fi fost fiecăruia jenă de celălalt. În fond aici erau ţoale pentru ţopine, în general chinezării, turcisme, multe cârpe care se rupeau cât te uitai la ele ori le ieşea vopseaua la prima spălare. Lena ridică ochii din maldărele de rufărie şi privi o dată de-a lungul aleii ca să simtă pulsul acelei clipe de vară. Cumpărătorii erau oameni din mahalale, în special femei, cele mai multe adolescente îmbrăcate cu pantaloni treisferturi şi încălţate cu pantofi fără tocuri, îngrijite, cu unghiile vopsite, şi cu siluete zvelte, încât ea se simţi brusc bătrână şi rămasă în afara filmului. În zvârcolirea pieţii, o faţă zburlită şi negricioasă o privea râzând, şi-n puţine secunde descoperi că fetiţa de lângă tarabă era Lizoanca. O văzuse, iar acum îl punea la curent şi pe bărbatul de lângă ea. Reportera îi făcu semn lui Clapă să filmeze şi veni glonţ spre Greblă:

- Aţi venit la cumpărături cu Lizoanca?

Bărbatul răspunse foarte fâstâcit:

- S-a luat după mine de dimineaţă şi m-a rugat să-i cumpăr nişte haine. Apoi ca şi cum ar fi vrut să se justifice, privind spre lumea care făcuse deja cerc strâns în jurul lor, mai adăugă: Stă de-atunci, cu pijamaua pe care i-au dat-o la spital.

- Foarte frumos din partea dumneavoastră că vă ocupaţi de copil, îl încurajă Lena, iar Greblă îşi arătă dinţii, bucuros şi el de remarca ei.

- Dumneavoastră sunteţi vânzătorul de la magazin, d-l Greblă, nu-i aşa?

- Da, aşa este. Acum sunt venit după marfă.

- Din informaţiile noastre şi dumneavoastră vă număraţi printre cei care întreţineţi relaţii sexuale cu Lizoanca.

Greblă se uită la ea ca şi cum l-ar fi pocnit mâna adorată. Nu putea să răspundă, iar pe la tâmple îi apăruseră un milion de picături infime de transpiraţie. În jur se auziră râsete şi comentarii răuvoitoare, de genul ia uite mă, relaţii sexuale! Adică s-a futut cu ea! şi în cele din urmă el răspunse aproape agonic:

- Nu m-am... Ia lăsaţi-mă în pace, domnişoară! Ce eu v-am întrebat pe dumneavoastră cu cine aveţi relaţii sexuale?

Pe margine se crease ilaritate. Un băiat cam de vârsta Lizoancăi se băgase între Greblă şi Lena, ţipând piţigăiat: Cu cine ţi-ai tras-o madame?

 Greblă prinse momentul şi-o luă pe Lizoanca de mână, apoi mări pasul printre oamenii curioşi care-l priveau drept în faţă râzând, şi făcând comentarii.


18. Stăteau amândoi pe pătura lui catifelată şi moale şi se uitau fix la televizor, aşteptând în tăcere momentul în care ar fi trebuit să se vadă pe ecran. Lizoanca apucase să-şi cumpere papuci roz de plastic şi-un tricou galben, însă rămăsese tot cu pantalonii de pijama care păreau trecuţi prin bătălii crunte.

În afară de ei, multă lumea din Satul Nou stătea cu ochii lipiţi de televizor, însă era cineva cu mult mai nerăbdător şi emoţionat decât toţi, şi anume Sanitara. Ea primise SMS de la Lena şi ştia precis că în seara asta se dă lista. Nu-i spusese nimic clar, ci doar numele televiziunii şi ora.

Se nimerise bine pentru că era tocmai crainica ei preferată, care-i semăna leit. Era îmbrăcată cu o bluză transparentă, prin care i se vedea sutienul, ceea ce Sanitarei i se păru foarte elegant. Pe ecran apăru banderola mult aşteptată, pe care scria A umplut satul de sifilis.

- În sfârşit, prostituata de 11 ani din Satul Nou a rupt tăcerea, deconspirându-şi clienţii. Aşa s-a aflat că aceştia sunt nici mai mult nici mai puţin decât 23 de bărbaţi, de diferite vârste, printre ei aflându-se şi unii octogenari, citea crainica, deschizând din când în când ochii ori uitându-se dintr-o parte ca şi cum s-ar fi bucurat de bogăţia ştirilor.

Urmau imagini din sat, tăiate din reportajele mai vechi, apoi ecranul se umplea cu figura lui Vizitiu, a primăriei, a şcolii şi în fine cu faţa lui Vică, în timp ce vocea unei reportere spunea liniştit:

- Printre cei incriminaţi se află şi autorităţi importante precum învăţătorul, poliţistul şi chiar primarul. Unul dintre aceştia a fost surprins astăzi împreună cu fetiţa care se prostituează.

 Şi apărea pe ecran faţa uluită şi transpirată a lui Greblă, apoi Lizoanca, agăţată de haina lui, încercând să-i spună ceva la ureche.

Amândoi se uitau la televizor, uimiţi de aceste imagini care nu semănau deloc cu amintirile lor despre dimineaţa din en gros.  Apoi intra din nou pe ecran faţa lui Greblă, ceva mai mică, pe fundalul multicolor al târgului, rostind intimidat: m-a rugat să-i cumpăr nişte haine.

 Urma întrebarea despre relaţiile sexuale, şi răspunsul lui încruntat: v-am întrebat pe dumneavoastră cu cine aveţi relaţii sexuale?

Reportajul se încheia cu ei doi, strecurându-se prin mulţime, apoi camera se apropia de palma Liozoancăi, înnegrită de soare şi încleştată pe câteva degete de-ale lui Greblă.

Aici se termina ştirea, crainica trece repede la altele, scuturându-şi sânii care păreau gata să scape în fiecare moment din hamurile care se vedeau bine prin bluza de nailon.

Tuturor li se păruse cam scurt, aşa că zeci de mâini se repeziră să apese alte butoane ale telecomenzilor. La alt post se vorbea tot despre Lizoanca. Ce-i drept nu era aşa picant. Pe ecran scria mai simplu: Fetiţa cu sifilis, iar în studio era invitată o femeie impunătoare. Crainicul o întreba, silindu-se să fie amabil:

- Doamnă Dora Ciocârlan, sunteţi secretar de stat şi coordonator al Departamentului Afaceri Sociale şi Egalitate de Şanse din cadrul Ministerului Muncii. Ce credeţi c-ar trebui făcut în cazul fetiţei din Satul Nou?

 - În astfel de situaţii, explică femeia, poliţia e prima care trebuie să acţioneze fie prin anchete, fie aducând cazul in atenţia Direcţiei Generale de Protecţie a Copilului, care poate sa înceapă, în felul acesta, demersurile necesare pentru a scoate copilul din acel mediu.

Iar oamenii oftară dezamăgiţi. Şi Cristel, şi Vică, dar şi ceilalţi, risipiţi prin toate colţurile ţării, oameni obosiţi ori cu viaţă uşurică, vânzători, profesori, miniştri, chiar şi preşedintele ţării, cu toţii oftară în acelaşi timp, întrebându-se când dracu’ de s-au degradat în aşa hal moravurile.

 Apoi televizoarele se aruncară nebuneşte pe alte ştiri, arătară întreceri sportive, clipuri muzicale şi defilări de modă. În restul nopţii, subiectul Lizoanca nu mai suscită interesul niciunui post.

Sanitara era dezamăgită că despre eforturile ei nici măcar nu se pomenise, dar îi părea bine că măcar îi transmisese un mesaj boului de Vizitiu. Ar fi trebuit să-i dea numele. Lumea va crede că e vorba despre primar. Deşi îi dăduseră faţa, ce-i drept. Dar Sanitara nu ştia că Vizitiu nu era doar un ins oarecare.

 

Ce nu ştia Sanitara

 

Vizitiu aflase de multă vreme că oamenii nemulţumiţi sunt şi cei mai fricoşi. Şi asupra lor îşi încercase şi el de multe ori forţele, aflând de la vârste fragede că adevărata putere vine atunci când nu mai eşti prins în corzile unor reguli.

Vizitiu făcuse ochi într-o casă de oameni curajoşi. Tatăl lui era preşedintele Colectivului şi toată lumea din Satul Nou privea spre el ca spre un zeu. Iar dacă pe bătrân îl respectau pentru că era cineva, pe fiul lui îl ocroteau ca pe ochii din cap. Micul Vizitiu şi-a dat seama repede că putea să facă multe dintre lucrurile care nu le erau permise altor copii. Aşa de pildă, putea să sufle în fluierul auriu drept în urechea educatoarei, putea să ia orice jucărie i-ar fi plăcut, de la oricare copil, mai mult chiar, putea să spună porcării sau să scuipe pe oricine din satul ăla. Uneori bătrânul Vizitiu îl mai chema la ordine, dar el ştia că era doar de formă. Îi zicea, câteodată nu-i frumos, hai că vorbim noi acasă, dar de cum treceau pragul sufrageriei, preşedintele se prăpădea de râs şi avea grijă să-l recompenseze imediat cu câte ceva, o bomboană ori o ciocolată şi să spună, dă-i în pula mea, mă tată, să nu-i ierţi, că imediat îşi pierd respectul!

La un moment dat al vieţii sale, tânărul Vizitiu începuse să se întrebe cât şi până unde îi este permis să se-ntindă. Îl vedea pe tatăl lui că devenea căţeluş blând în faţa unora mai importanţi ca el, şi mai cu seamă în faţa primarului de atunci, care se numea pe vremea aia prim-secretar. Îl chema Petrescu şi era un bărbat morocănos, în mod evident nemulţumit; dar lumea tremura în faţa lui, chiar şi bătrânul Vizitiu se fâstâcia şi-şi pierdea integritatea.

 Într-o seară, familia Petrescu a venit în vizită la Vizitii. Adulţii au petrecut la masa mare din sufragerie, cu muzica dată la maximum, iar copiii au fost lăsaţi în camera lui. Petrescu avea o fată, care era cu an mai mică decât el, dar amândoi erau deja la gimnaziu. Fata era tot aşa ca şi părinţii, bosumflată şi înnegrită de nemulţumire. Stătea pe un scaun, şi-o aduce aminte încă, grăsancă negricioasă, cu părul împletit în două codiţe împodobite cu pampoane mari, de mătase albă. El i-a arătat casetofonul cel nou, apoi i-a povestit ce făcuse în tabără la mare, i-a mai arătat şi nişte stilouri chinezeşti pe care i le adusese taică-său. Dar ea era mută. Îl privea smolită, strâmbându-se uneori, ca şi când nimic din ce-i spunea ori îi arăta el n-ar fi avut valoare. Vizitiu cel de atunci stătea tolănit pe canapea, iar fata pe un scaun, în faţa lui. El îşi epuizase la un moment dat toate resursele, şi pentru că ea continua să tacă, privindu-l oarecum îngăduitor, dar ca şi când n-ar fi putut să treacă de marea supărare care îi încleştase fălcile, se ridicase pe marginea canapelei, ca un soldat gata de atac. Stătea în picioare, pe recamier, şi-o privea de sus, cercetător. Apoi i-a venit ideea. Nu cumva fata asta a celui mai important personaj din zonă era hotarul pe care nu avea voie să-l treacă? Era curios, o curiozitate care nu-l mai părăsise de atunci încolo, şi care îl făcuse să încerce toate posibilele hotare din viaţă. Şi-a tras fermoarul de la pantaloni şi dintr-o singură mişcare a luat poziţie. Fata se uita scârbită şi insultată, dar fără să bănuiască intenţiile lui. De aceea, nici nu-şi luase măsuri de precauţie, iar primul jet o lovise în plin. El râdea, urmărind-o cu şuvoiul verzui, în timp ce ea îşi ascunsese faţa în palme, copleşită, umilită poate, dar în tot cazul trezită la viaţă.

Petrescu era de-a dreptul oripilat, fata plângea, iar bătrânul Vizitiu îi poruncise cu un ton ridicat să mişte imediat de-acolo.

Însă cum plecaseră Petreştii venise la el în cameră, prăpădindu-se de râs:

- Cum dracu’ ţi-a dat în gând să te pişi pe botoasa aia! îi spusese el cu admiraţie şi-i dăduse o sută de lei ca să-şi cumpere ceva frumos. Dar vezi să te-arăţi spăşit faţă de ei, oricare dintre ei trei, măcar un timp, până mai uită. Dă-i dracului de nenorociţi, care se cacă pe ei de frică!

Iar această dorinţă permanentă de a trece cu discreţie hotarele devenise o deviză de viaţă, despre care Sanitara n-avea nicio cunoştinţă.
(Doina Ruşti - Lizoanca la 11 ani, Ed Trei, 2009)


Despre

L i z o a n c a
la 11 ani

"În ceea ce priveşte valoarea literară a romanului [Lizoanca la 11 ani ], cred că este unul dintre cele mai remarcabile din literatura actuală. Inteligenţa narativă, fluiditatea acţiunii, expresivitatea mereu surprinzătoare a textului, concizia, pregnanţa personajelor, precizia gesturilor caracterizante în interiorul unui episod (scurt şi direct atacat, fără introduceri, uneori cu abia schiţate reflecţii auctoriale) şi felul cum fiecare scurt capitol se înscrie în întreg sunt mărci ale romancierului care are o disponibilitate de mijloace ce ar putea face ca şi viitoarele sale romane, după Fantoma din moară şi Lizoanca să devină evenimente literare importante." (Gelu Ionescu, Apostrof, nr 10/2009)


Doina Ruşti a abandonat tipul de scriitură personaj pozitiv/personaj negativ, n-are puseuri moralizatoare, nu îngroaşă situaţiile, n-are nici măcar o vehemenţă pe invers care să condamne otova presa şi ziariştii. Lizoanca e un personaj credibil. Ovidiu Şimonca - Fără patetisme, o poveste cu o fată căreia îi plac croasantele, Observator culturalnr, 465, 2009



    Există încă un plan al scriiturii, care face rezistentă construcţia ficţională: Doina Ruşti nu spune doar o poveste la timpul prezent. Pentru fiecare personaj există o anamnesis, o plasare a personajelor mature în contextul vîrstei lor de 11 ani. Fiecare personaj reface acea vîrstă a contrariilor, cînd nu mai eşti nici copil, dar n-ai ajuns nici la maturitate. Ovidiu Şimonca - Fără patetisme, o poveste cu o fată căreia îi plac croasantele, Observator culturalnr, 465, 2009

 

    Lizoanca  se constituie din trei mari secvenţe narative, cărora li se alătură un epilog; discutarea lor în detaliu ar merita un studiu aparte care să releve forţa prozatoarei Doina Ruşti, soluţiile adoptate, mereu altele, capacitatea de a trece de la un procedeu la altul, modalităţile de configura cadre ale verosimilităţii excesive, ale unei credibilităţi care să situeze discursul romanesc înaintea celui tendenţios şi, mai cu seamă, priceperea cu care se montează şi se demontează mereu, cîte ceva, într-un joc sui-generis care este arta romanului, singurul constructor de lumi viabile, lumi posibile. Constantin Dram - Realitatea în luptă cu ficţiunea, Convorbiri literare, aprilie, 2008

 

  

    De la debutul în proză în 2004 cu Omuleţul roşu, cuvântul cel mai des întrebuinţat în legătură cu romanele ei este vigoare. Cu fiecare nouă carte (au mai fost Zogru, în 2007, Fantoma din moară, în 2008, iar acum Lizoanca la 11 ani), s-a putut vedea şi o combinaţie specială de laitmotive şi versatilitate ficţională, lăsând invariabil rest sub forma unui personaj (feminin) caracteristic, mereu în poziţie de apărare, cu toţi ţepii scoşi, adaptat să reziste uzurii unei lupte de gherilă cu viaţa, nu neapărat de pe poziţii de învingător. Tania Radu - Revista 22, 7 aprilie, 2009

  

    Unul dintre criticii Doinei Ruşti a observat că toate personajele ei se decupează la fel de bine, cu o pregnanţă ieşită din comun. Nici galeria din Lizoanca la 11 ani nu face excepţie. Trăsătura comună e răutatea, în forme foarte variate, de la invidia periculoasă (Sanitara) până la reflexul agresiv de apărare (Lizoanca, Goarna), de la lichelism (poliţaiul Vică) la laşitate (viceprimarul, Greblă), de la viclenie (Titoaşcă) la duplicitate (învăţătorul Preduică) şi de la insensibilitate (Florenţa, mama Lizoancăi) la cruzime fizică (tatăl). Tania Radu - Revista 22, 7 aprilie, 2009

 

Cu Petrache Notaru ne aflăm în prim mit de întemeiere, ba chiar într-un soi de cosmogonie a păcatului: dacă la baza oricărei societăţi umane stă tabuul incestului, această lume în care s-a născut şi Lizoanca s-a întemeiat tocmai pe răsturnarea acestui tabu, sub protecţia confuză a unor divinităţi difuze. Romanul Doinei Ruşti este deci mai „romanesc“ decît o afirmă însăşi autoarea. ( Vintilă Mihăilescu - Dilema Veche, 16 aprilie, 2009)

lizoanca
                    la pro tv

 Dan C Mihăilescu - Omul care aduce cartea, Pro TV

 

    Mi se pare admirabil felul în care autoarea construieşte acest roman în jurul vârstei de 11 ani, ca laitmotiv. Fiecare personaj, care intră într-un fel sau altul în contact cu Lizoanca, de la locuitorii din Satu Nou la jurnalista căreia i se pune pe tavă acest subiect, suferă o întoarcere în timp, la vârsta de 11 ani,, ca atinşi de o baghetă magică - de aceea majoritatea episoadelor se numesc Ixulescu la 11 ani. [...] În acest fel Doina Ruşti reuşeşte să-şi ţeasă urzeala complicată de legături, motivaţii, istorii, care alcătuiesc în final un complex tablou de ansamblu, format din mai multe poveşti particulare. Bineînţeles că până la urmă o recunoşti şi pe Doina Ruşti din celelalte cărţi ale sale, în uşurinţa povestirii şi în obsesia pentru rădăcini şi strămoşi, chiar dacă de data asta rădăcinile nu merg mai jos de această vârstă obsedantă şi chiar dacă elementul fantastic lipseşte din această poveste. Dar cum ar fi putut să-şi facă loc Zogru aici? (Mihaela Spineanu - Dilemateca, iunie, 2009)


"Doina Ruşti scrie un roman cu bătaie mai lungă decât s-ar crede la o lectură pripită: un roman despre Rău. Banalitatea întâmplărilor şi a personajelor din Lizoanca la 11 ani are legătură cu o aşa-numită „banalitate a Răului“.

Cartea e de un realism puternic, solid, construită cu acel condei sigur de sine al „prozatorului obiectiv“ în legătură cu care s-au rostit destule cuvinte zeflemitoare în a doua jumătate a secolului XX. Formula obiectivă e însă la fel de viabilă astăzi ca aceea „subiectivă“; în plus, am avea motive să considerăm că impune mai multe dificultăţi scripturale. [...] Neutră, rece, în permanenţă supravegheată, vocea naratorială nu face decât să descrie „obiectiv“ diferitele situaţii  dar le descrie cu acurateţe, cu o foarte vie atenţie la detaliul semnificativ, la nuanţele unui gest sau ale unei replici." (Bianca Burţa Cernat - Revista 22, Bucureştiul cultural, nr. 87, 6 oct. 2009)


Doina Ruşti nu e o favorită a comentatorilor cu gust prioritar pentru experimentalişti rafinaţi. Predilecţia ei pentru investigarea unei ruralităţi crude, francheţea şi duritatea unui discurs nu lipsit de empatie, grefat pe o imaginaţie compoziţională bogată, sunt elemente care îi fac mefienţi pe amatorii de artifexuri postmoderne. Autoarea are toate datele romancierului de vocaţie, cu rădăcini adânc înfipte în humusul lumii de jos, căreia comunismul i-a smuls reperele tradiţionale.

Personajele Doinei Ruşti sunt puternice şi credibile uman, iar mediul rural, cu notabilităţile şi declasaţii lui, e la fel de acut surprins, ca şi oamenii dintr-o media avidă de rating.[...]
[Lizoanca la 11 ani ] o experienţă narativă intensă, şocantă şi insolită, pe care doar o prozatoare înzestrată cu vână epică şi forţă interioară o putea oferi. (Paul Cernat - "Revista 22", Bucureştiul cultural, nr. 3 nov., 2009)

http://www.youtube.com/user/d0f971b7?feature=em-share_video_user



Copyright © Doina Ruşti