Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot - Doina Ruşti Mămica la două albăstrele - Doina Ruşti Patru bărbaţi plus Aurelius - Doina Ruşti Cămaşa în carouri - Doina Ruşti Lizoanca - Doina Ruşti Fantoma din moară - Doina Ruşti Zogru - Doina Ruşti Omuleţul roşu - Doina Ruşti
Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot Mămica la două albăstrele Patru bărbaţi plus Aurelius Cămaşa în carouri Lizoanca Fantoma din moară Zogru Omuleţul roşu
engenglish                       fran français          it italiana 

Cămaşa în carouri

şi alte 10 întâmplări din Bucureşti
,

Polirom, Ego. Proză, 2010


camasa in carouri - doina rusti
pe copertă: Laura Vasiliu



Prin Bucuresti, împreună cu bursierii ICR si Florin Bican, în cautarea locurilor din Cămasa în carouri (video, TV Cultural)

Vară bucureşteană apăsătoare ca un oftat, maşini grăbite, cămăşi cadrilate şi elevi care îşi pregătesc examenele de la sfârşitul liceului. Pe acest fond, o fată, care nu avea niciun chef de-nvăţat, ajunge în secolul al XVIII-lea, pe vremea în care un farmacist cochet şi occidentalizat căuta elixirul fericirii.

 Ieri şi azi, pe străzile prăfoase şi-n prăvăliile cu mătăsuri şi mărgele se răsuceşte cu aceeaşi lene firul subţire al unei poveşti fără sfârşit.


Despre:

Dan C Mihailescu:

"Acesta este stil! Este stil care nu are pereche la noi decât la doua persoane: Ştefan Agopian şi 
Mircea Cărtărescu!" (Omul care aduce cartea, Pro TV, 15 04 2010)
Altele

 
Volumul cuprinde 11 povestiri, cu legătură între ele.
Povestirea Cristian a fost publicată în franceză, spaniolă şi maghiară
şi este în curs de apariţie într-o revistă italiană.


Subiect:

Intriga volumului este conferită de un accident: O fată este lovită de o maşină în faţa Universităţii, tocmai în momentul în care îşi striga iubitul, iar sunetele care alcătuiesc numele lui fac o fabuloasă călătorie până când ajung la destinatar (Cristian).  În drumul lor, se produc o serie de incidente, întâmplări ori vagi deplasări de sens, pe care spiritul oraşului le favorizează. Astfel, o cămaşă în carouri devine un bun refugiu pentru un papagal ucigaş (Cămaşa în carouri), un telefon celular interferă cu o femeie din secolul al XVIII-lea (Lângă Biserica Sf Silvestru), o elevă de liceu, care chiuleşte de la o oră, cade într-o buclă temporală (Un sfert de oră apăsător), acţiunea unui film se schimbă în mod miraculos (Ceasul de la Universitate) etc. Toate aceste  povestiri sunt imbricate, au personaje comune şi duc direct sau nu spre Povestea lui Iane Farmacistu (care încheie volumul).



Fragment:

"Strada Batişte este ca o felie de pâine uitată în cuptor. Nu doar acum, ci în general vara, mai ales în luna iulie, când soarele se-nfige în asfaltul din faţa Ambasadei Americane, pe care Iulică o priveşte fugitiv, cu coada ochiului. Îl arde-n spate cămaşa cam groasă, dar în graba dimineţii i se păruse destul de bună. Şi nici n-avusese intenţia să cutreiere atâta şi să-l apuce căldura cea mare împachetat în pânza cadrilată şi roşie ca focul. Două şiruri de maşini încing aerul, iar drept în faţă strălucesc norii aburoşi ai verii. E mai mult o impresie pe care o ştie oricine bea o bere pe căldura de moarte şi când numai fâşia de cer îndepărtată îţi dă puterea să mai bei încă o halbă. Terasa Pescarul rămăsese în urmă, în timp ce strada clocotită şi sufocată de maşini urca deasupra Bisericii Batişte. Între clădirile înalte, bisericuţa asta albă arată ca o jucărie, mai ales că are şi-o curte mică şi înverzită, până în marginea străzii, unde stă înfipt Dudul lui Brâncoveanu.

Iulică se opri lângă gard şi-şi şterse faţa cu amândouă palmele, apoi privi trunchiul gros, pansat cu ciment şi văruit cu multă vreme în urmă. E un dud bătrân, de trei sute de ani, de pe vremea lui Brâncoveanu. Nu e obligatoriu să fie aşa. În ceaţa istoriei nu contează decât faima. O fi fost acolo un copac pe care l-a înlocuit altul, dar cine să-şi fi bătut capul cu o răgălie anonimă, când locul ăla era deja acoperit de glorie? Cu siguranţă dudul ăsta era altul decât ăla de pe vremea lui Brâncoveanu. Dar dacă nu?

Trase în nări fraganţa micii grădini, aplecându-se moale peste gardul de fier. Dintre crengile dudului cobora ceţos parfumul unei vieţi năvalnice, pe care şi-o închipui imediat trecută cu viteza fulgerului printre oameni neliniştiţi, milioane de capete alunecând pe strada Batişte, printre căsuţe cu pridvor, în locul cărora creşteau repede grădini, apoi vile calcaroase, lungindu-se în strălucitoare cuburi de sticlă verde, pe faţa cărora stătea scris prozaic numele unei bănci. Ţepuşele gardului îi împungeau din lateral carnea, iar dintre tufele de liliac pământul verii răsufla bătrâneşte.

Ridică din nou ochii spre dud. Din coroana lui licăritoare ţâşniră spre el doi ochi vii. Iulică se trase instinctiv, dar nu-şi dezlipi privirea de pe ochii care-l aţinteau nemişcaţi.

De peste stradă venea fierbinte mirosul de gogoşi cu brânză.

„Ce faci acolo? Te ascunzi de căldură, nu-i aşa?“

Ochii se mişcară în frunzişul ceros şi deasupra lor scânteie un breton ca un indigo nou-nouţ. Iulică privi interesat, încercând să ghicească şi restul acestei fiinţe care se ascunsese în dud. Nu avea o coroană mare, se vedea că supravieţuise ca un veteran, doar cu partea lui mai rezistentă, o creangă sau un lăstar întârziat, înverzit miraculos din miezul unui umăr amputat. Unde se putea ascunde cineva în coroana asta renăscută? Poate că stătea de fapt în spatele dudului, cu silueta lipită de trunchiul ţinut de o tijă ruginită. Instinctiv, înclină capul cât să vadă mai bine, ocolind din ochi petuniile supte de căldură şi tufănicile ţepene.

„Vii de la Universitate?“

Iulică se răsuci fără să mai aibă timp să-şi ascundă surpriza. Lângă gard stătea o fată prin care, pentru o clipă, i se păru că se zăresc coloanele albe ale bisericii.

Din cer cobora ochiul soarelui de iulie.

„Da“, miorlăi el, enervându-se imediat pe vocea de rahat, care-i ieşise fără voie, apoi spuse ferm: „De fapt, vin de la Pescarul, de la terasa aia, dac-o ştii...“

„Eu mă duc la Universitate!“, spuse fata scuturându-şi cu două degete bretonul negru-lăcuit.

Între ei alunecă tăcerea fierbinte a primei întâlniri, întreruptă o clipă de mişcarea ierbii.

„Cum te cheamă?“

„Madi“

Fata răspunse fără să-l privească, în timp ce-şi ridica un picior în furculiţa gardului.

„Ţi-aduci aminte când ai fost la dentist?“

Ea îl privea acum zâmbind, iar în rochia de voal cremos creştea umbra unor pulpe de citrin. Iulică împietri instantaneu, neştiind ce să răspundă, şi pentru că ea continua să-i arunce pe sub breton o privire de soră care îi ştie foarte bine toate secretele, mormăi încet:

„Când am fost atunci...?“

Madi aprobă repede, iar el văzu cum i se mişcă botişorul ţâţelor sub pânza transparentă ca un giulgiu.

„Mă dureau două măsele, şi pe-o parte, şi pe-ailaltă...“

Îşi amintea şi acum durerea care-i seca rădăcina, din fundul gurii până sub cine ştie în ce şanţ neştiut al creierului, ca şi cum ar fi ţâşnit la fiecare secundă un glonte trimis să-i găurească ceafa. Bineînţeles, nu durase mult, ea îl duse de îndată la doctor, cum făcea întotdeauna; dacă păţea ceva, alerga imediat la ea să-l apere, cu braţul neobosit, care se agita pe deasupra creştetului său, ţinând strâns polonicul, răsucind rufele şi strecurând cu precizie Kentul şi teancurile de bani în buzunarele albe ale doctorilor.

„Păi, m-a dus mama la o dentistă de prin Colentina, pe care a umplut-o de bani şi de alea vreo două săptămâni. Aia, care era o javră, normal, m-a tot chemat să mă panseze, să mă plombeze, să-mi facă nu ştiu ce, ca până la urmă să mi le scoată pe-amândouă deodată, fiindcă erau de lapte... Dar asta a fost demult...“

Iulică ar fi vrut să-i spună că mama lui murise anul trecut, însă, în lumina amiezei care începea să se ducă, văzu din nou cum rochia de voal se lipea alene de piciorul velin, care tocmai îşi schimba poziţia pe drugul gardului.

„Hai, nu vii încolo, spre Moşilor...?“

„O, nu“, spuse fata ca şi cum s-ar fi simţit jignită, „am întâlnire la Universitate“.

Un vierme, o giardie, o cohortă de râme îi traversară aorta.

„Cu prietenul?“

„Mda!“

Iulică făcu o pauză şi apoi întrebă mai mult de formă, cu ochii încă lipiţi de piciorul agăţat în gard:

„Şi cum îl cheamă?“

Madi îşi privi şi ea genunchiul înroşit de căldură, apoi îşi mută laba pe altă bară, ceva mai sus. Cureluşele sandalelor străluciră în lumina portocalie, care se lăsa acum obosită peste trotuarul tăbăcit al străzii Batişte.

„Nu-mi mai amintesc“, spuse ea cu o voce atât de indiferentă, încât Iulică, pentru un moment, uită ce-o întrebase.

„Păi, atunci de ce te mai duci?“

Madi îşi greblă buza cu doi dinţi văruiţi, apoi îl privi cu o urmă de mirare, făcându-l să se lase cu toată greutatea pe gărduleţul din care se ridicau suliţe negre.

„Pe mine mă cheamă Iulian!“

Glasul lui răsună cam tare în căldura verii şi avu chiar impresia că se ridicase volatil, odată cu mârâitul maşinilor.

Ea îşi bâţâi piciorul din gard, iar prin rochia de gheaţă respiră nepăsătoare o mică pungă cenuşie.

Iulică evită să se uite în acel loc, deşi îl remarcase de câteva clipe bune, mai ales pentru că i se părea improbabil să fie ceea ce mintea îl îndemna să creadă.

„Dar nimeni nu-ţi zice-aşa!“

El dădu drumul gardului şi-o privi cu îndrăzneală de actor:

„Înseamnă că de fapt mă cunoşti, nu-i aşa?“

Prin poala rochiei se vedea grămăjoara întunecată, pe care Iulică o examină cu mai mult curaj. Era un ghemotoc ca o burtă de pisic, o bucată de carne vie peste care se întindeau cu tandreţe chiloţii negrii. Nu-şi amintea să mai fi văzut la alte femei o proeminenţă ca asta. Dar câte femei văzuse el cu un picior atârnat în gardul Bisericii Batişte?!

În lumina încleiată de culorile verii, Madi se mişca alene, cu chiloţii ei pungoşi, cu bretonul în ochi şi sandalele care păreau împletite din izmă creaţă.

Îşi dădea seama că fata are un aer cam caraghios, nicidecum nu era tipul lui de femeie. Cu toate astea, îi era greu să se urnească şi s-o lase în urmă, pentru că ştia precis că, oricât s-ar fi îndepărtat, peste un ceas, peste o zi sau poate chiar peste săptămâni de-aici încolo, sângele lui ar fi rămas legat de Dudul lui Brâncoveanu.

Trase aer în piept, hotărât s-o întrebe de unde-l cunoaşte, când Madi strânse în palme colţii gardului, îşi făcu vânt şi, din două mişcări, ajunse lângă el, pe trotuar.

„Pe strada asta am fost de un milion de ori până acum şi cred c-am să mai vin încă de-atâtea ori.“

Ea trecu pe lângă Iulică, iar cămaşa lui vibră ca un tango în căldura verii. Înspre Calderon scăpărau bordurile încinse.

„Cel mai mult îmi place în sus, când se-ntâlneşte cu Lascăr. Ştii casa aia cu uşă din secolul al XVIII-lea?“

Iulică habar n-avea, deşi trecuse şi el de multe ori pe Batişte şi pe toate străzile din zonă, până în Moşilor, de unde lua tramvaiul 21 spre Andronache.

Madi povestea fără grabă, în timp ce-şi târa sandalele pe asfaltul ondulat ca o tablă care tocmai luase ciocane bune în fălci. Unde naiba se ducea? Nu zicea că are întâlnire la Universitate? Poate că uitase, dar nu se îndura să-i aducă aminte, pentru că în gândul lui încolţise o mică speranţă.

În dreptul unei case cu zugrăveala făcută zdrenţe, Madi îi arăta uşa despre care îi povestise şi el se simţi vinovat că n-o prea ascultase. Era o uşă groasă, deasupra căreia spânzura prăfuit un acoperiş făcut din împletituri, ca un cozoroc. Pe muchia lui se vedeau nişte litere săpate cu atât de multă vreme în urmă, încât toate şanţurile erau lăbărţate pe lemnul topit.

„Ştii ce scrie acolo?“

Iulică ridică din umeri şi-şi arătă pentru o clipă dinţii.

„Scrie Sambuca fusca.

„Dacă zici tu! Şi ce înseamnă?“

„Pe la 1700, a trăit aici un farmacist, un tip foarte mişto, cu inele subţiri pe toate degetele. Îl chema Iane.“

.


Prin Bucureşti în căutarea Cămăşii:
Foto: Karina Knapek



karina
Clara Mitola si Faustine Vega

karina
Faustine Vega si Shasa Gorda


karina
sus:

Jelena POPADIĆ (Serbia), Anja ARSIC (Serbia),Clara MITOLA (Italia) Irina DJURAN (Serbia), Kerstin AHLERS (Germania), Alexandru GORDA (Ucraina)Piotr FEDEROWICZ (Polonia)

jos:
Faustine VEGA (Franţa)
, Doina Rusti, Elena BORRÁS GARCIA (Spania), Florin Bican


Colindand prin Bucuresti 


"Se poate vorbi şi despre un stil Doina Ruşti, fluid, intens senzorial, simplu la nivel lexical, dar cu o stilistică ornamentală, supraetajată, flexibil şi adaptabil deopotrivă episoadelor epice alerte şi radiografierilor psihologice de mare precizie." (Catalin Sturza, Observator cultural,16 04, 2010)

 

Cămasa în carouri si alte 10 întîmplări din Bucuresti este, pur si simplu, o nouă dovadă că, în proza fantastică de azi, Doina Rusti nu are egal." (Emanuela Ilie, Convorbiri literare, iulie, 2010)

 

 „Doina Ruşti compune o carte cu texte frumoase şi subtile, solfegiind cu dexteritate pe clapele fantasticului. Stilul ei e proaspăt şi îndrăzneţ, aiuritor câteodată prin şocul metaforelor suprarealiste.„ (Dan Cristea – Luceafărul, nr 38-39/2010)


Doina Ruști posedă toate cheile prozei realiste plus spirit ludic și o imaginație puternică. Scrisul ei este seducător și de un desăvîrșit profesionalism în conducerea scenariului și înodarea finală a tuturor firelor epice. „Cămașa în carouri” este o carte pe cît de serioasă și profesionist scrisă, pe atît de plăcută lecturii, de fascinantă pentru cititor.  (Horia Gârbea, Luceafărul de dimineaţă, nr. 14/2010)


"Acesta este stil! Este stil care nu are pereche la noi decât la doua persoane: Ştefan Agopian şi Mircea Cărtărescu!" (Dan C Mihăilescu . Pro TV, 15 04 2010)

 

 

"Doina Rusti ne rasfata cu o proza dezbarata de orice inginerii metatextuale, cu multiple schimbari de perspectiva, fosnitoare de taine si de energii fantomatice, intr-o scriitura fluida ca matasea, deopotriva plutitoare, feerica, dar si senzuala, carnoasa, colorata de comparatii plastice. (Gabriela Gheorghisor, Dilemateca, mai, 2010)



Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti are  o culoare locală, balcanic-fanariotă ce se mulează perfect caracterului magic, ezoteric şi halucinant al povestirilor Doinei Ruşti" (Daniela Firescu, Ramuri, nr. 6/2010

 

 


Copyright © Doina Ruşti