Omuletul rosu (roman)


Doina Ruşti		Patru bărbaţi plus Aurelius	Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

english

français

Editura Vremea

Romanul prezintă povestea unei femei care corespondează pe Internet cu un necunoscut si se îndrăgosteşte de acesta. Pe măsură ce istoria se derulează, apar o serie de alte povesti venite din trecut (şi chiar din viitor), se înfiripează o a doua "biografie", susţinută de intruziuni subliminale. Cum povestea ajunge pe un forum, treptat, cu participarea diverşilor cititori, naraţiunea se transformă în hypertext.
În epilog, sunt reunite detaliile ascunse în pliurile romanului, pe ideea lui Platon, ca exista un cifru al universului.

curriculum vitae

Cronici

la romanul Omuletul roşu

L'omino rosso

Dan C. Mihăilescu - Omul care aduce cartea, PRO Tv, 5 aprilie, 2005

Fragmente din roman
Omuleţul roşu
Ed. Vremea XXI,
ISBN 973-645-101-1
320 pagini; format 11.5x16.5;
Lovitura din acea săptămână a constituit-o scrisoarea lui Rufă
Rufă n-o văzuse însă la masă, ci prin uşa crăpată a toaletei
Intrasem într-o sală imensă, luminată de candelabre

Lovitura din acea săptămână a constituit-o scrisoarea lui Rufă. Mi-e foarte greu s-o pun pe forum, îmi vine să leşin când mă gândesc la ea şi în acelaşi timp îi dau dreptate, mă simt penibil şi mi se face frică la gândul că sunt bolnavă. Nu mi-am dat seama ce îl şocase mai mult: că sunt îndrăgostită de un bărbat cu mult mai tânăr ori că m-am îndrăgostit de cineva fără să-l văd. Cred că a doua. Deşi recunosc că mi-ar fi greu să povestesc cuiva prin viu grai, de pildă Ralucăi, în sinea mea situaţia mi se pare perfect normală. E posibil să nu-mi placă dacă îl voi vedea; să zicem că l-aş întâlni întâmplător, fără să ştiu cine este, şi ar fi un individ antipatic, gen Rufă. Foarte bine. Nu l-aş plăcea. Dar aceea oricum este altă legătură decât aceasta pe care o trăiesc acum şi care este ameţitoare, acaparatoare, atât de densă cum niciodată nu mi s-a întâmplat să trăiesc în desfăşurarea mea istorică de până acum.
În fine, fie ce-o fi, ca să n-o mai lungesc, Rufă mi-a scris următoarea scrisoare:

Dragă doamnă LolaQ,
Am citit scrisoarea dumneavoastră de mai multe ori şi vă rog să mă credeţi că m-a impresionat profund, dincolo de faptul că mă angajează necondiţionat. Vă mulţumesc pentru încrederea pe care mi-aţi acordat-o şi pentru sinceritatea mărturisirii dumneavoastră. Ştiu cât este de greu să povesteşti astfel de lucruri intime şi sunt fericit pentru dumneavoastră că aţi avut curajul s-o faceţi şi pentru mine că mi-aţi încredinţat o astfel de confesiune.
Am să încerc să le iau pe rând, cu toată grija pentru sensibilitatea dumneavoastră.
Îmi spuneţi că sunteţi îndrăgostită de un bărbat mai tânăr cu mult decât dumneavoastră şi că nu l-aţi văzut niciodată. Că vă scrieţi de câteva luni, adică din noiembrie, şi că doriţi să găsiţi o cale de a ieşi din această situaţie delirantă, apăsătoare şi tiranică - iată, am citat chiar cuvintele dumneavoastră.
Desigur, "situaţia" despre care vorbiţi este perfect omenească. Oamenii îşi amplifică sentimentele prin scris, iar scrisoarea de la o fiinţă dragă ia proporţiile pe care doreşte mintea destinatarului să i le dea. Există numeroase cazuri în care cuvinte nevinovate ca de pildă sunt bine sănătos ceea ce îţi doresc şi ţie ori mă gândesc la tine ori sper să-mi mai scrii devin declaraţii de dragoste pentru omul care le primeşte. Dar de ce şi mai ales când? Este vorba despre oameni singuri, izolaţi de lume, desocializaţi şi pentru care orice intrus în lumea lor capătă faţa pe care ei vor să i-o dea. Vă rog din suflet să nu vă supăraţi pe mine şi să nu mă urâţi pentru ceea ce am să vă spun.
Scumpa mea doamnă, lăsaţi-mă să ghicesc: locuiţi singură şi aveţi de-a face cu oamenii din ce în ce mai puţin. Vă petreceţi timpul citind, uitându-vă la televizor ori în faţa unui computer. Existenţa dumneavoastră de izolare şi, îndrăznesc să spun, de nefericire, a generat acest sentiment. El poate fi plăcut şi învăluitor, cum ziceţi dumneavoastră, chiar devine confortabil pentru unii, dar, cu timpul se transformă, este chinuitor şi distructiv. Raţional, situaţia nu vi se pare normală nici dumneavoastră înşivă: omul acesta, căruia am putea să-i spunem amantul din vis, nu v-a făcut nici o declaraţie, nu a rostit niciodată cuvântul iubire. A fost doar prietenos, chiar foarte prietenos, dar aceasta nu dovedeşte nimic. Iar dumneavoastră aveţi nevoie de o dovadă. Tocmai această căutare a unei certitudini începe să vă stăpânească şi să vă facă rău. Un rău imens, cu urmări de multe ori catastrofice.

Rufă n-o văzuse însă la masă, ci prin uşa crăpată a toaletei. El intrase în club mai mult mânat de o nevoie urgentă. De cum intrase la toaleta bărbaţilor fusese şocat de râsul uşurel care venea dintr-o cabină şi se apropiase încet, curios şi nedumerit în acelaşi timp. Prin uşa crăpată se vedeau picioarele lungi ale Crissinei, dezvelite, şi mâinile lui Cornel. Iniţial stătuse pe loc, uitându-se cum alunecă fusta minusculă pe cimentul toaletei. Apoi crăpase uşa şi-i văzuse pe amândoi. Cornel, îngenuncheat lângă vasul de faianţă, cuprinsese cu amândouă mâinile şoldurile netede ale femeii. Ea îşi ridicase un picior pe vas, lăsându-l să-şi apropie gura de sexul ei. Pe urmă, Crissina îl privise pe Rufă uşor amuzată, cu un strop de aroganţă, închizând ochii şi pufnind uşurel pe nas. Tocmai atunci mai intrase un bărbat, care privise spre cabină şi expert îi făcuse lui Rufă un semn de discreţie şi complicitate, ducând degetul spre buze, închizând cu intenţie un ochi şi trecând rapid spre pisoarele de alături. Rufă a ieşit extrem de tulburat şi până acasă aproape că n-a îndrăznit nici să respire ca lumea. Dar, după vreo oră, s-a întors. În noaptea aia a urmărit-o pe Crissina până acasă. Apoi în alte zile s-a tot ţinut după ea. Nici el nu ştia exact de ce. Îi suscitase interesul, se simţea atras de ea, o dorea poate. Se gândea nopţile la silueta înaltă, vedea în detalii surprinzătoare capul acoperit de păr negru, cârlionţat, aşezat între picioarele Crissinei şi se simţea cuprins de o exaltare care punea stăpânire pe creierul, pe inima şi pe suflul lui.
Q121: Tu de unde ştii?

Intrasem într-o sală imensă, luminată de candelabre sofisticate şi care, după primul pas s-a cufundat în beznă totală. După ce m-am obişnuit cu întunericul mi-am dat seama că în centru se afla o groapă adâncă, pe marginile căreia se zăreau poteci şi în stânga şi în dreapta mea. Te-am văzut imediat după ce te-am auzit strigând. Erai dincolo de prăpastie şi mă întrebai încotro aveam s-o apuc:
- Spune-mi neapărat încotro o iei! Să nu cumva să păşeşti până când nu aflu în ce direcţie te îndrepţi! Urlai tu cu o voce care umpluse sala. Deşi îţi făceam semne disperate se părea că nu mă vezi, iar glasul meu nu răzbătea prea departe. Pe urmă mi-ai cerut să-ţi scriu:
- Scrie, o dată, femeie, nu mai pierde timpul, scrie-mi în ce parte o iei!
Asta mi se părea şi mai teribil, dar după puţină vreme am văzut la picioarele mele un fel de pix fosforescent. Am smuls o stinghie din parchetul care fusese făcut ferfeniţă când sala se adâncise ca o prăpastie, şi am scris cât am putut de citeţ, cu litere roşii: O iau spre dreapta, pentru că se vede un punct luminos. Am ridicat bucăţica de lemn laminat, am agitat-o şi fără să vreau am scăpat-o în hăul de la picioarele mele. De aici începe să fie interesant, pentru că ceea ce s-a întâmplat apoi m-a fascinat pe negândite.
După ce lemnul a alunecat în prăpastie, în jurul lui s-a creat o lumină stranie şi în câteva fracţiuni de secundă, de jur împrejur s-a plăsmuit un om transparent, ca o gelatină mişcătoare, căruia totuşi, în mod ciudat, îi vedeam trăsăturile feţei, hainele şi chiar grimasele ori gesturile mici. În interiorul lui, de la cap, de-a lungul coloanei, până la noadă, strălucea mesajul meu, ca un fir roşu de semene mici şi încâlcite. Omul era tânăr şi vesel, fluiera uşurel o melodie, ţinându-şi mâna stângă în buzunarul pantalonului bej. A făcut câţiva paşi, iar pe unde trecea se lumina locul. Din neant s-a desprins o femeie tânără şi suplă, cu părul negru şi buclat ca în ilustratele argentiniene din perioada interbelică. Îi vedeam bine buzele rujate şi ochii scânteietori. S-a apropiat de bărbat, pe care instantaneu, am ştiut că îl cheamă Barbu. S-au sărutat şi, încet, mesajul meu s-a strecurat în ea. Îi vedeam îmbrăţişaţi, intrau apoi într-o casă, în jurul ei începeau să crească flori, apoi aveau un copil, un băiat pasional - îl chema Alexandru şi purta de-a lungul coloanei vertebrale mesajul meu. Alexandru s-a căsătorit cu Magdalena, şi-au ridicat o casă mare, înconjurată de gard înalt, au făcut cinci fete care se mişcau în toate direcţiile, încât nu ştiam pe care s-o urmăresc mai întâi, şi toate aveau în ele firul roşu, alcătuit din cuvintele mele banale. Dana era băieţoasă, se îmbrăca în haine lejere şi juca handbal la un club sportiv din cartier. În jurul ei roiau oameni de toate categoriile şi vârstele. Era în centrul vieţii, nu refuza pe nimeni, era dreaptă şi gata să lupte în numele dreptăţii. S-a îndrăgostit de un bărbat, a trimis mai departe mesajul meu, iar după ce bărbatul a părăsit-o, a început să lupte pentru supravieţuire cu o risipă dementă de energie. Copilul ei era un derbedeu pe nume Petru, care se trezea târziu, scotocea genţile, portmoneele şi buzunarele mamei lui şi pleca la o sală de jocuri mecanice în care spera să devină bogat. Într-o zi l-au omorât alţi derbedei, în colţul străzii Bastilia, pe trotuarul căreia a rămas lipit mesajul meu.
Surorile Danei au trăit şi ele vijelios, luminând hăul de la picioarele mele, căci fiecare crea o lume în drumul ei. Alina cânta într-un bar când l-a întâlnit pe Dragoş. Amândoi erau iubitori de artă: ei îi plăcea muzica, el era pictor. Au trăit un timp într-o mansardă, apoi, după ce Alina a început să dea concerte, şi-au cumpărat o casă mare, n-am mai vrut să ştie de nimeni, şi-au înconjurat-o de garduri metalice şi şi-au pus toate telefoanele pe mesagerie automată. Mai târziu, Alina l-a azvârlit în stradă pe Dragoş şi şi-a luat alţi bărbaţi. Abia cu Miki a avut un copil, o fată blondă pe nume Cătălina, care mi-a dus mai departe mesajul. Mariana, sora Alinei şi a Danei, a mers la facultate. În drumul ei l-a întâlnit pe Dragoş, dar şi pe alţi bărbaţi abandonaţi şi nefericiţi, cărora a vrut să le dea ceva din dragostea ei generală pentru lume. Pe unde a trecut s-au înălţat hoteluri, case mici, cartiere întregi cu lume nevoiaşă, locuri prin care se întâlnea cu acei bărbaţi mâhniţi irecuperabil. Toate încercările mesajului meu de-a prinde viaţă au eşuat, pentru că Mariana se grăbea să avorteze după fiecare deziluzie amoroasă.
Celelalte două surori ale Danei, Alinei şi Marianei, au trăit la bloc, în acelaşi cartier, au intrat vânzătoare într-un supermarket, s-au măritat cu băieţi veseli şi muncitori şi au făcut fiecare câte doi copii. Aceştia, împreună cu celălalt copil, Cătălina, au dus mai departe cuvintele mele. Şi-au făcut case frumose şi numeroşi prieteni, încât aproape toată adâncitura din mijlocul sălii arăta acum ca un oraş luminat şi încărcat de lume, case şi mişcare. Peste tot se zăreau firicele roşii alunecând într-o direcţie sau într-alta, din capătul în care mă aflam eu către cel în care erai tu.
Unul dintre purtătorii mesajului îngenunchease la marginea oraşului. Era Valentin, fiul cel mare al Cătălinei, un băiat fericit că există şi cuprins de dragoste pentru Dumnezeul său. Valentin avea 22 de ani şi era student la Teologie. În ziua aceea fusese copleşit de un extaz, de o bucurie venită din altă lume şi înţelesese că se află aproape de Dumnezeu. El ieşise din oraş sub un impuls de neînţeles, cu presentimentul vag că avea să trăiască ceva excepţional; îngenunchease pe buza unui şanţ, dincolo de care se întindea un câmp proaspăt arat. La orizont creştea peste lume cerul senin şi îndepărtat de martie. În timp ce Valentin se ruga sau îşi trăia chemarea ca pe o bucurie, din corpul lui urca uşor spre cer şirul lung de cuvinte pe care eu le scrisesem pe scândurica ruptă din parchet.
Apoi te-am văzut culegând cuvintele ca pe nişte flori şi am auzit bubuitor: Bine, ia-o spre dreapta!

premii
inapoi