Doina Ruşti
Mămica la două albăstrele - Doina Ruşti Patru bărbaţi plus Aurelius - Doina Ruşti Cămaşa în carouri - Doina Ruşti Lizoanca - Doina Ruşti Fantoma din moară - Doina Ruşti Zogru - Doina Ruşti Omuleţul roşu - Doina Ruşti
Doina Ruşti
Mămica la două albăstrele Patru bărbaţi plus Aurelius Cămaşa în carouri Lizoanca Fantoma din moară Zogru Omuleţul roşu
  eng english                          fran français                     it italiana
omu

Ed a II-a, 2012


omuletul
Editura Vremea

ominorosso
Nikita Editore, Firenze, 2012 (trans Roberto Merlo)



„Com’è’strano l’amore a Bucarest a quarant’anni e al tempo dei social network. Lo racconta una delle scrittrici rumene più apprezzate, che affida a un piccolo omino rosso il comppito del condurre la protagonista in un improbabile Paese delle Meraviglie virtuale. Un’ironica e seducente storia, ambientata in una città magicamente contraddittoria.” (Giuseppe Ortolano – Il Venerdì di Repubblica, 23 marzo, 2012, nr 1253)

omuletul rosu, 2012
Omuleţul roşu
Ed Vremea, 2004
111470 cuvinte
Premul Ad visum, pt debut
 premiul revistei Convorbiri literare


Acţiunea se petrece în timpurile noastre, în Bucureşti.
Laura - singură şi neiubită de mulţi ani-, se îndrăgosteşte de un bărbat cu care corespondează pe Internet. Deşi nu ştie nici măcar cum arată, este convinsă că se află într-o legătură subtilă cu acest personaj.

În paralel, un hacker (Albert Lazăr) face un experiment soft, în urma căruia Laura absoarbe, subliminal, o serie de informaţii (texte, imagini, biografia lui Albert etc.). 

Influenţat de starea Laurei şi stimulat de „virusul” creat de Albert, un spirit nevăzut al lumii se transformă în omuleţ roşu. Împreună cu acesta, Laura pătrunde într-un spaţiu virtual numit alazar şi care este de fapt controlat de Albert.

Dar în acelaşi timp,  Laura şi omuleţul roşu trăiesc şi în inima crudă a realităţii, în Bucureşti, unde se întâmplă o sumă de lucruri: iubiri, întâlniri decisive, confruntări justiţiare, o crimă etc.

 Pe acest fond de întâmplări, Laura îşi caută iubirea, făcând corespondenţă pe net, întâlnindu-se cu diverşi bărbaţi, sperând în iubire. În cele din urmă, ea merge la o mănăstire şi îi scrie lui Dumnezeu un bilet, cerându-i să-i trimită un bărbat care s-o iubească.

Toată această poveste este repovestită de Laura şi pusă pe un forum, unde o comentează, uneori completând-o, diverşi internauti.
  Postându-şi povestea pe forum, Laura respectă de fapt o promisiune făcută omuleţului, care între timp dispăruse şi de la care ea aşteaptă un semn.

În cele din urmă, acesta îi răspunde, pe acelaşi forum, răspunsul lui constituind epilogul romanului.

 Din acest răspuns al omuleţului roşu, aflăm că în cele din urmă Laura şi Albert s-au întâlnit în lumea reală. De asemenea, omuleţul îşi explică adevărata natură, desluşind faptul că toate întâmplările petrecute ori narate de-a lungul romanului se află în legătură cu un cuvânt adormit în inima lumii.

Romanul este alcătuit din două poveşti principale: cea a Laurei şi cea a lui Albert. De-a lungul lor, sunt înserate alte  24 de naraţiuni, legate prin diverse  fire epice.

curriculum vitae

Romanul româncei Doina Ruşti se citeşte cu mare bucurie: cu mintea răvăşită de exclamaţii şi cu un abia reţinut râs. (La Stampa, nr 1815, 12 mai, 2012)

 

 

O poveste ironică şi seducătoare, plasată într-un oraş contradictoriu la modul magic. (Il Venerdì di Repubblica, 23 03. 2012)

 

Un roman consistent, cu mister, şi final neaşteptat (Stato Quotidiano, 29 sept, 2012)

Cronici

omuletul rosu

la romanul Omuletul roşu
L'omino rosso


Dan C. Mihăilescu - Omul care aduce cartea, PRO Tv,  5 aprilie, 2005

È  la stessa Doina Ruşti che l'ha creato, o forse l'ha incontrato in un momento di allucinata inspirazione, a descrivere meglio di qualsiasi critico l'effetto que fa L'omino rosso.

 Il romanzo  della rumena Doina Ruşti, il primo di cinque, pubblicato come libro d'esordio di colei che sarebbe diventata scrittrice tra le più celebrate della Romania post-comunista, si legge con esultanza. Con la testa que risuona di esclamativi e gli angoli delle labbra che tremano di una risatina difficile da trattenere. Stupefacente è il fuocco di fila di trovate di espressioni pungenti e fulminanti que l'autrice escogita per descrivere situazioni e stati d'animo della sua protagonista. (Alessandra Iadicicco. La Stampa, nr 1815, 12 mai, 2012)


Omuleţul roşu

Ed. Vremea, Bucuresti, 2004

L'omino rosso
Nikita Editore, Firenze, 2012
fragment

Scumpa mea,

Scrisoarea ta m-a găsit într-un moment de disperare existenţială. Revista noastră, căreia ştiu că tu îi zici cam pe nedrept Timpuri prăfuite, a căpătat o orientare care mă îngrijorează, de când sinistrul personaj a preluat conducerea. Nu vreau să te plictisesc cu amănunte groteşti despre o stare de fapt din care numai un miracol ne-ar mai putea smulge. Şi à propos de miracole, vreau să-ţi spun că m-a impresionat povestea ta despre Magus, mai ales că eu însumi am trăit câteva experienţe mistice. Una dintre ele mă obsedează încă, i-am povestit-o nu de mult şi lui Liviu Ioan Stoiciu şi simt nevoia să ţi-o spun şi ţie.

S-a întâmplat cu multă vreme în urmă, prin anii 70, când eram student şi-mi petreceam verile acasă, la Ruginoasa, nu departe de Iaşi. În vacanţa aia despre care vreau să povestesc mă bântuia un vis, mai precis, începusem să-l visez pe bunicul meu dinspre tată, pe care nici măcar nu l-am cunoscut. Aveam în casă o singură fotografie cu el, de pe la 1930, în care arăta ca un tânăr visător şi neştiutor de ce e pe lume, îmbrăcat în costum naţional şi înconjurat de vreo 12 copii, şi ei înfofoliţi în bundiţe noi şi cămăşi încreţite ca nişte garoafe. În tinereţe fusese învăţător şi pierise în război, se credea că într-un lagăr rusesc. Dar eu îl visam ca pe un bătrân care mă privea cu ochi rugători şi care adeseori mă lua de mână şi mă ducea spre un chioşc, acoperit cu viţă sălbatică, unde obişnuiam să trândăvesc cu vreo carte în mână. Visul ăsta avea ceva dramatic în el, îmi dădea sentimentul unei vieţi nefericite, încât mă trezeam cu o durere neputincioasă şi învăluitoare de care nu mă puteam desprinde ore bune după aceea.

La început am crezut că este ceva îngropat în preajma chioşcului. Mi-am pierdut cam o săptămână tot cercetând pământul bătătorit, din faţa şi apoi de sub cele două bănci dinăuntru, până când am zărit o inscripţie ascunsă de frunzele mari şi întunecate. Era un nume scrijelit pe o stinghie a chioşcului, ca şi când cineva care ar fi stat ghemuit pe bancă, pe jumătate întors spre ieşire, şi-ar fi făcut de lucru cu un briceag. Scria pe lemnul alb-cenuşiu cu litere de tipar, potrivit de mari şi lustruite de ploi: GICĂ STĂNCULESCU DIN COMOŞTENI, 1944. Numele îmi era absolut necunoscut şi nimeni din familie nu-l mai auzise. Mă simţeam ca în preajma unei taine capitale, am şi scris atunci un poem, pe care l-am publicat mai târziu (Litere la umbra groasă). Poate că s-ar fi terminat aici, dacă n-aş fi dat întâmplător peste o broşură editată de Poşta Română, în care erau înşiruite localităţile şi codurile lor poştale. Acolo am descoperit că există un singur Comoşteni, un sat din judeţul Dolj. Mai mult ca să-mi dovedesc mie că iau în serios Aventura, ori care ar fi ea, am trimis o ilustrată, pe care am scris nişte tâmpenii de genul, Domnule Stănculescu, sunt nepotul lui Nicolae Avram şi îmi doresc de mult să vă cunosc...

Surpriza cea mare a fost că omul chiar exista! Am primit tot o carte poştală, scrisă cu multă deferenţă şi îngrijire, al cărei conţinut aproximativ mi-l mai amintesc: Domnule, vă aştept să-mi faceţi o vizită.

Pe vremea aia, o călătorie de genul ăsta nu constituia o problemă, căci plăteau părinţii. Satul ăsta era în fundul lumii. Am schimbat mai multe trenuri şi maşini şi-am făcut o zi jumate până acolo, după un popas de câteva ore într-o autogară din Craiova. Am ajuns la prânz şi nu mi-a fost greu să-l găsesc pe omul căutat. Avea o casă mare, boierească, în mijlocul satului, iar ceea ce m-a frapat, chiar de la intrarea în curte, a fost un chioşc asemănător cu al nostru, acoperit cu viţă sălbatică. Gică Stănculescu era un om subţirel, nu foarte înalt, dar căruia îţi venea greu să-i zici bătrân; părea mai degrabă prăbuşit, cuprins de o tristeţe care cobora din creier peste faţa palidă şi mai ales în privirea cercetătoare, intimidantă, căci avea nişte ochi care îmi dădeau sentimentul că au văzut tot ceea ce era de văzut pe lume.

 Povestea lui m-a impresionat atunci devastator. Am rămas o săptămână acolo. Casa era ca un conac, populată de multă lume, copii şi nepoţi, dar şi străini în trecere pe-acolo, ca şi mine. Nu cred că am mai intrat după aceea în vreo casă ca aia, cu viaţă în exces, cu o colcăială declanşatoare de gânduri optimiste. În fine, era ceva acolo care venea din alt timp pe care eu îl ratasem.

 Gică şi bunicul meu se întâlniseră pe un drum de ţară, în august 1944. Amândoi erau ofiţeri care îşi primiseră gradul de căpitan după eliberarea Basarabiei şi amândoi erau învăţători, plecaţi la război pentru ţara lor. Când România a rupt alianţa cu Germania, ei erau cu un batalion mixt, de români şi nemţi, nu departe de Milcov. Conform ordinului s-au despărţit după o noapte de petrecere modestă - nemţii spre sud, românii spre nord. Dar la puţină vreme batalionul lor a fost bombardat de avioane ruseşti. Soldaţii alergau în toate părţile, risipiţi pe câmpurile secerate, mureau pe capete, iar comandamentul dintr-un sat, în care îşi puseseră toate speranţele, mărşăluind până la căderea nopţii, fusese făcut zob. După zile lungi de teroare, când mai rămăsese o mână de oameni, Gică a dat drumul soldaţilor din subordinea lui, ca să se descurce cum pot, iar el a luat-o singur spre Iaşi, conform ordinului. Pe o potecă străjuită de porumb, nu departe de o haltă feroviară, s-a întâlnit cu bunicul meu. Nu se cunoşteau dinainte. Au avut noroc de un tren şi-au ajuns până la Paşcani, iar de-acolo au mers pe jos până la Ruginoasa. Au stat la vie, în chioşc, aproape patru zile. Erau doi bărbaţi tineri care îşi iubeau ţara şi Mareşalul şi care, ca orice român, ştiau că primejdia cea mai mare vine dinspre ruşi şi că orice alianţă este de preferat, orice compromis merită făcut pentru a evita pericolul roşu. De aceea erau derutaţi, înfricoşaţi de noua alianţă cu Sovietele şi, mai ales, nu ştiau ce ar trebui să facă şi ce ar zice Mareşalul.

După două zile de discuţii şi tensiune, s-au îmbrăcat cu hainele civile şi au pornit spre Târgul Frumos, spre un han cu multă lume. Sperau să afle veşti şi mai ales sperau într-o rezistenţă a ofiţerilor de carieră. De cum au intrat în han, i-a recunoscut un sergent beat, care a început să urle din băierile inimii la ei. Locul era plin de soldăţime rusă şi de ofiţeri români care aşteptau să fie transportaţi spre Iaşi. Gică şi bunicul meu au fost imediat luaţi pe sus, însoţiţi să-şi ia uniformele şi aruncaţi într-un tren cu destinaţia Iaşi.

Noaptea au dormit în holul Universităţii, plin ochi de ofiţeri români, dezarmaţi, îmbrânciţi, păziţi cu arma, trataţi ca prizonieri de război. După încă o noapte petrecută în Universitate, şi-au dat seama că vor fi duşi spre lagărele comuniste. Gică a scris pe o foiţă de ţigară un mesaj: Cine are suflet de român s-o anunţe pe Maria Stănculescu din Comoşteni că am căzut prizonier la ruşi. Şi s-a semnat. A învelit în foiţa aia delicată şi 100 de lei, apoi, a aşteptat. În ziua următoare coloana imensă de ofiţeri români a luat-o încet spre gară. Pe trotuare, civilii se uitau spre ei fără să comenteze. În oraş se auzeau doar zgomotele de tramvaie şi cuvintele ruseşti, răstite de-a lungul coloanei. Gică şi-a încrucişat privirea cu o femeie tânără şi elegantă, i-a arătat biletul răsucit ca o ţigaretă şi l-a aruncat la picioarele ei. Femeia a călcat imediat peste hârtie şi nu s-a mişcat din loc până când nu a trecut toată coloana. Era o avocată din Bucureşti, pe care a întâlnit-o după ce s-a întors din lagăr. Ea a trimis o scrisoare spre Comoşteni, în care a strecurat şi foiţa de ţigară împreună cu cei 100 de lei. Aşa a aflat familia de soarta lui. În timp ce despre bunicul meu nu se ştia nimic.

I-au dus la Oranki, apoi prin multe alte lagăre, au îndurat lucruri greu de povestit, şi-au pierdut tinereţea, speranţele şi au trăit sub ameninţarea morţii timp de 12 ani. Nimic din ce ţi-aş povesti nu ţi-ar da cu adevărat o imagine despre ceea ce au trăit oamenii aceştia. De altfel, multe le-am uitat chiar şi eu. Ceea ce mi-a rămas este imaginea unor sclavi obligaţi să muncească pentru binele marii Rusii comuniste. În anii ăştia, Gică n-a primit nici o veste de acasă.

Cei care se converteau la doctrina comunistă erau eliberaţi. Ceilalţi, adică bunicul meu, Gică şi alţii ca ei, au rezistat, iluzionându-se că îşi păstrează demnitatea. Amândoi au muncit ca tâmplari, au mâncat coji de cartofi, au suportat isteria femeilor aduse să-i scuipe şi să-i batjocorească pe duşmanii poporului. Au citit broşurile de propagandă. Adică au trăit cu viteză şi acuitate ceea ce urma să trăiască tot Regatul României căzut sub comunism. În 1953, după ce a murit Stalin, sub presiune occidentală, ruşii au declarat că au eliberat toţi prizonierii de război. Dar lagărele au continuat să-şi ducă viaţa mai departe. Mulţi ofiţeri au intrat în greva foamei, alţii s-au revoltat, alţii au reuşit să-şi anunţe familiile. Prin 1956, le-a venit şi lor rândul să plece. Într-o noapte au fost scoşi cu încă vreo 20 de deţinuţi în afara lagărului. Gardienii le-au făcut semn să plece, apoi au început să tragă în ei. Gică a luat-o în zigzag spre un pâlc de mărăcini şi a alergat până când a auzit o bufnitură în spate. L-a văzut pe bunicul destul de bine sau aşa mi-a povestit. A murit împuşcat în cap, de la spate, cu fruntea în ţărâna rusească. Apoi, după ce s-a convins că murise, Gică a alergat continuu toată noaptea, s-a târât prin păduri ori prin lanurile uscate de porumb. Era toamnă şi începuse să dea bruma. A întâlnit în drumul său oameni de tot felul, şi buni şi răi, a dormit sub cerul liber sau în grajdurile milostivilor şi în cele din urmă a ajuns în satul lui.

L-am mai visat şi după aceea pe bunicul, nu ştiu dacă sub impresia poveştii, dar cu certitudinea că am făcut ceea ce el îşi dorise de la mine.

Te îmbrăţişez frăţeşte,

 Cristian Avram

 



Ofbrother chat


 

Q121: N-am auzit de Cristian Avram, dar îl cunosc pe Liviu Ioan Stoiciu şi-am să-l întreb de tipul ăsta.

 

EXMATRIX: Am mai auzit că i-au ţinut în lagăr 12 ani, dar nu cred, totuşi.

 

LORIS: Ba să crezi, pentru că am eu o carte care povesteşte pe larg chestia cu lagărele ruseşti. Dacă ai puţină răbdare îţi zic şi amănunte.

 

VANKU: Oricum, frate, asta e o chestie moartă şi fumată, hai să nu mai dezgropăm morţii! Ce mă interesează pe mine ce-a fost acu o sută de ani?

 

 LORIS: Drumul crucii de Aurel State, aşa se cheamă cartea.



buni40

Gică Stănculescu, la începutul războiului şi...



buni56





.






...după lagărul sovietic


prima pagina

Copyright © Doina Ruşti