Doina Ruşti		Patru bărbaţi plus Aurelius	Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

  english                          français                      italiana

Editura Vremea Nikita Editore, Firenze, 2012 (trans Roberto Merlo) „Com’è’strano l’amore a Bucarest a quarant’anni e al tempo dei social network. Lo racconta una delle scrittrici rumene più apprezzate, che affida a un piccolo omino rosso il comppito del condurre la protagonista in un improbabile Paese delle Meraviglie virtuale. Un’ironica e seducente storia, ambientata in una città magicamente contraddittoria.” (Giuseppe Ortolano – Il Venerdì di Repubblica, 23 marzo, 2012, nr 1253)

Omuleţul roşu Ed Vremea, 2004 111470 cuvinte Premul Ad visum, pt debut  premiul revistei Convorbiri literare Acţiunea se petrece în timpurile noastre, în Bucureşti. Laura - singură şi neiubită de mulţi ani-, se îndrăgosteşte de un bărbat cu care corespondează pe Internet. Deşi nu ştie nici măcar cum arată, este convinsă că se află într-o legătură subtilă cu acest personaj. În paralel, un hacker (Albert Lazăr) face un experiment soft, în urma căruia Laura absoarbe, subliminal, o serie de informaţii (texte, imagini, biografia lui Albert etc.).  Influenţat de starea Laurei şi stimulat de „virusul” creat de Albert, un spirit nevăzut al lumii se transformă în omuleţ roşu. Împreună cu acesta, Laura pătrunde într-un spaţiu virtual numit alazar şi care este de fapt controlat de Albert. Dar în acelaşi timp,  Laura şi omuleţul roşu trăiesc şi în inima crudă a realităţii, în Bucureşti, unde se întâmplă o sumă de lucruri: iubiri, întâlniri decisive, confruntări justiţiare, o crimă etc.  Pe acest fond de întâmplări, Laura îşi caută iubirea, făcând corespondenţă pe net, întâlnindu-se cu diverşi bărbaţi, sperând în iubire. În cele din urmă, ea merge la o mănăstire şi îi scrie lui Dumnezeu un bilet, cerându-i să-i trimită un bărbat care s-o iubească. Toată această poveste este repovestită de Laura şi pusă pe un forum, unde o comentează, uneori completând-o, diverşi internauti  Postându-şi povestea pe forum, Laura respectă de fapt o promisiune făcută omuleţului, care între timp dispăruse şi de la care ea aşteaptă un semn. În cele din urmă, acesta îi răspunde, pe acelaşi forum, răspunsul lui constituind epilogul romanului.  Din acest răspuns al omuleţului roşu, aflăm că în cele din urmă Laura şi Albert s-au întâlnit în lumea reală. De asemenea, omuleţul îşi explică adevărata natură, desluşind faptul că toate întâmplările petrecute ori narate de-a lungul romanului se află în legătură cu un cuvânt adormit în inima lumii. Romanul este alcătuit din două poveşti principale: cea a Laurei şi cea a lui Albert. De-a lungul lor, sunt înserate alte  24 de naraţiuni, legate prin diverse  fire epice. curriculum vitae

Omuleţul roşu Ed. Vremea, Bucuresti, 2004 L'omino rosso Nikita Editore, Firenze, 2012 fragment

32. Mă priveai amărât parcă şi mi se părea că aştepţi să comentez. Aşa că ţi-am spus câte ceva despre ce cred eu că înseamnă prima întâlnire a unui bărbat cu femeia aşteptată. Priveai spre mine, cu fruntea netedă, destins, umbrind din când în când cu pleoapele ochişorii luminoşi. Povestea asta a lui Albert mă face să mă gândesc, în general, la cum se întâmplă să intre fiecare în viaţă, preocupat de legătura lui de iubire. Indiferent că sunt fete ori băieţi, toţi, fără alegere, rămân fatalmente legaţi de cum a fost prima dată, cu cine şi în ce circumstanţe; pentru cei mai mulţi dintre cunoscuţii mei a fost nasol. Nu mă pot abţine să nu îi trec aici măcar pe câţiva bărbaţi care mi-au povestit cu greu mare durerosul eveniment. Să încep cu Dan. Era student în anul întâi, când s-a regulat prima dată. Venise în Bucureşti dintr-un orăşel din sud şi se simţea deopotrivă liber şi pierdut, când a întâlnit-o pe Alisa, pe care o ştia din liceu. S-au plimbat pe străzi, s-au sărutat, s-au strâns în braţe îmbrăcaţi cu hainele groase, de noiembrie, şi pe urmă s-au dus la ea, adică la gazda ei, undeva într-o casă din margine oraşului. S-au strecurat pe o uşă dosnică, prin întuneric, până în cămăruţa ei, în care nu era decât un pat de fier, ca la spitale. Lângă el, pe jos, Alisa îşi ţinea geamantanul din vinilin maro. S-au dezbrăcat pe întuneric, fiecare cât a putut de repede şi apoi s-au băgat în pat, înfriguraţi. S-au sărutat un timp, s-au pipăit. S-au împins unul în celălalt, până când el a găsit locul cald şi catifelat, rămas ca singura amintire plăcută, pentru că după aceea a urmat descărcarea, sperma întinsă pe corpuri şi pe cearşaf, deziluzia, sentimentul de greaţă, jena, imaginea penibilă a unei îmbrăţişări sordide. Aşa că s-a îmbrăcat fără cuvinte şi a plecat cât a putut de repede. După câteva săptămâni, Alisa l-a căutat la facultate şi i-a spus că vor avea un copil. El s-a revoltat, i-a vorbit ca unui gunoi, aşa că ea l-a reclamat la decanatul facultăţii. Pe Dan l-au presat părinţii, profesorii, Alisa şi, mai ales, decanul însuşi, până într-o zi în care, supărat pe soartă, şi-a luat lumea în cap. A plecat prin ţară, a lăsat facultatea şi toată povestea şi o lună a colindat dintr-un oraş în altul, pe la cunoştinţe, rude şi prieteni, până când şi-a dat seama că nu avea unde să se ducă. Apoi s-a întors în Bucureşti, s-a însurat cu Alisa, şi-a reluat cursurile şi au trăit 10 ani împreună, până când el a întâlnit-o pe Carmen şi s-a îndrăgostit. Şi Costel a venit la Bucureşti, să facă Facultatea de Matematică. Era un băiat bubos şi mărunţel când a descins în Capitală şi, evident, nu se sărutase încă. Nici nu avea planuri bine conturate, ci doar un uşor dispreţ faţă de capitolul femei. Pe el l-au aşezat părinţii în gazdă pe Calea Griviţei, într-o casă veche, micuţă şi cam dărăpănată. Stăpâna casei era o femeie de 40 de ani, care alerga aproape toată ziua să vândă cafea şi ţigări pe la cunoştinţe, prin gară, prin cârciumi. O dată pe lună venea un bărbat transpirat şi urât mirositor şi îi aducea marfa. Petreceau noaptea închişi în dormitorul femeii, din care Costel auzea zgomote care îi stimulau fantezia. Într-o noapte, ea a venit în camera lui, s-a aşezat pe pat. Avea doar o cămaşă subţirică pe ea şi părul negru desfăcut pe umeri. L-a întrebat direct, dacă s-a mai regulat cu cineva, şi după aceea a urcat peste el, vorbindu-i întruna, explicându-i rar şi plastic ce înseamnă să fii bărbat. Când a terminat facultatea era un ins arogant pe dinafară şi trist înăuntru. Ea a plecat din ţară, iar Costel a ajuns profesor într-un sat din Mehedinţi. Nu s-a mai însurat. Uneori călătorea la Bucureşti şi pe tren, dacă se nimerea să fie în compartiment cu persoane simpatice, povestea despre femeia asta, căreia nici după multă vreme nu i-a putut rosti numele.  Manuel s-a îndrăgostit de Diana pe când avea 17 ani. Erau dintr-un sat din Delta Dunării şi făceau liceul la Tulcea. Îşi petreceau multă vreme împreună, se plimbau pe străzi, împărţeau mâncarea, locuiau în acelaşi internat, iar în vacanţe se duceau cu lotca pe canale, departe de lume, poposind pe lângă plauri neştiuţi de nimeni, unde îşi făceau planuri de viitor. După ce au devenit majori, au hotărât să se iubească, să încalce sfatul părinţilor şi chiar propria lor credinţă de a rămâne virgini până în noaptea nunţii. Într-o vară, imediat după ce au luat vacanţă, s-au întors acasă preocupaţi de un singur gând, de dorinţa aprigă a posesiunii. Se întâlneau noaptea şi mergeau până pe malul bălţii, ori se depărtau de sat şi rămâneau ceasuri multe îmbrăţişaţi, pe marginea drumeagului, în troscotul pârlit de soare. Se miroseau, se sărutau şi făceau toate gesturile dorinţei lor până când renunţau epuizaţi. În noaptea de Sânziene s-au întâlnit în grădina Dianei, sub un cais pipernicit. Se zărea luna printre crengile lui subţiri, iar în jur mirosea a grădină în luna iunie. S-au sărutat ca de obicei, s-au căutat, şi-au lipit corpurile, iar când s-au întâlnit cu adevărat, în punctul ăla dureros şi de netrecut, Diana a început să plângă. S-au oprit şi au privit amândoi spre pământul răcorit de pata micuţă de sânge care, sub lumina de lună, se vedea ca o umbră. Amândoi se simţeau vinovaţi, dar mai ales ea, avea senzaţia că i-au căzut în cap containere uriaşe de reziduuri, că a fost jefuită şi călcată în picioare. Au plâns mult, au vorbit, şi cu timpul, după ce au putut să-şi privească din nou părinţii, s-au despărţit. Diana a plecat la Galaţi, unde s-a măritat cu un şofer. Manuel a trăit în Tulcea. S-a însurat şi el, târziu, pe la 30 de ani, dar a continuat să se simtă vinovat. Deşi ştia foarte bine că nu s-a întâmplat nimic fără ca amândoi să-şi dorească, se gândea, şi se gândea adeseori, la Diana ca la o victimă, cu strângere de inimă, cu o durere cumplită în suflet, neîmpăcat şi nemulţumit. Şi povestea lui Octavian mi-a rupt sufletul. El a terminat Chimia şi se aştepta să lucreze într-un institut de cercetări. Cât durase facultate se instruise, stătuse în biblioteci şi laboratoare. Nu era preocupat să-şi înceapă viaţa sexuală, dar nici indiferent la acest capitol nu era. Admirase în taină mai multe fete, întâlnite la cursuri, la cantină, pe străzi. Pe scurt, a terminat studiile, şi-a făcut armata şi a ajuns într-un orăşel din Ardeal, angajat la laboratorul unei fabrici de mezeluri. O lume mică şi cu multe femei. Aici a cunoscut-o pe Corina, bondoacă şi cam şleampătă, care făcea Franceza la ff şi totodată muncitoare în aceeaşi fabrică. Visul ei era să ajungă muziciană. Dăduse de mai multe ori la Conservator, dar picase admiterea. Realmente era talentată, dar nu cunoştea pe nimeni, nu avea relaţii şi nici bani ca să-şi cumpere un loc. Compunea muzică, pe care o cânta încet, aproape în şoaptă în apartamentul de bloc al părinţilor ei, temându-se să nu deranjeze vecinii. Octavian a fost fascinat de ea de la prima discuţie: era inteligentă, tolerantă, fermecătoare în tot ce făcea şi, mai ales, inspira o încredere totală – ei îi putea spune orice, chiar şi secretele cele mai adânci. El locuia într-o cameră, la căminul de nefamilişti, adică într-un bloc umed, cu holuri lungi, care aveau pe o parte şi pe alta camere, iar în capăt closetele, duşurile şi o încăpere, numită oficiu, în care unii îşi făceau mâncare. Cei mai mulţi ţineau un reşou în cameră şi fierbeau cartofi pe el. În camera lui Octavian s-au iubit prima oară. Stătuseră de vorbă până după miezul nopţii, aşa cum făceau deseori, de un an de când se împrieteniseră. La un moment dat, Corina i-a scos ochelarii, fără de care el nu vedea aproape deloc, l-a sărutat pe ochi, şi l-a făcut să se cutremure de plăcere. O iubea pe Corina, se simţea înfrăţit cu ea, se bucura când erau împreună. Totuşi, nu se putea gândi la ea ca la o femeie şi îi era ciudă şi ruşine de acest lucru. În noaptea aia s-au sărutat, au stins lumina şi s-au iubit mult, atent, cu mintea în alertă permanentă. Era ca o datorie, iar amândoi ştiau acest lucru. Apoi s-au căsătorit. Au continuat să se înţeleagă bine, să se admire, de fapt, şi să fie de nedespărţit. Uneori făceau dragoste, fără ca acest sector să-i intereseze prea mult. După doi sau trei ani, în tot cazul după Revoluţie, după ce se mutaseră la Sibiu, au renunţat cu totul la legătura lor fizică. Mai precis, ea a renunţat. Făcea muzică pentru o formaţie, era mereu ocupată, prinsă în pasiunea ei, iar el încerca să-şi facă o carieră universitară. Au trăit aşa multă vreme. Fără sex, vreau să spun. Nu un an-doi ori trei. Ci şapte. Într-o zi ea a divorţat pentru că era îngrijorată de atitudinea lui posacă, de nemulţumirile care i se adunaseră pe suflet, de inerţia în care intrase. De fapt era speriată de starea lui depresivă. După divorţ, amândoi au fost nefericiţi. Au continuat să se gândească unul la celălalt şi, deşi nu acceptau să se mai întâlnească, fiecare ştia că nimic din toată lumea asta nu-i preocupă şi nu-i interesează cu adevărat, în afara acestui gând binefăcător şi revigorant că celălalt încă există. Octavian a cunoscut o femeie mai tânără decât el şi a găsit în sfârşit bucuria trupului său abandonat. Dar legătura acesta s-a derulat superficial şi într-un fel nesolicitant, el continuând să se gândească la Corina, la ce ar spune şi ce ar face ea, la cum ar uimi-o ori al salva-o din marile catastrofe. Mai povestesc despre Bogdan şi după aia închei. Bogdan şi-a început viaţa sexuală în timpul liceului. S-a îndrăgostit de Simona, o fată cu adevărat frumoasă. Fusese şi miss-boboc în clasa a-IX-a. O doreau mulţi băieţi. Bogdan s-a împrietenit cu ea pe când erau printr-a X-a, iar în ultima vacanţă au plecat împreună la mare. Chiar părinţii se ocupaseră de tot, le plătiseră cazarea la un hotel de lux, le puseseră în bagaje lumânări parfumate, videocasete sexi şi prezervative. A fost o vacanţă de vis, iar noaptea în care s-au iubit pentru prima oară – exact aşa cum şi-o imaginaseră. Pe la sfârşitul liceului s-au mutat împreună, iar apoi, după ce au început facultatea au primit de la părinţii lor o garsonieră. Deşi Simona era fără cusur, prin anul doi de facultate, Bogdan a început să fie nefericit. N-o mai dorea cu ardoare, îl enerva fără motiv, îi era lehamite de corpul ei perfect şi se ura pentru nemulţumirea lui. Apoi a început să caute alte fete, mereu fete frumoase. Le plimba cu maşina, ori uneori stătea de vorbă, dar de cele mai multe ori făcea sex, fără să reţină numele vreuneia dintre ele. Nu se putea hotărî să renunţe la Simona, dar în acelaşi timp, compania ei îl înfuria de-a dreptul. Când i s-a dus vestea de Don Juan, Simona l-a părăsit, iar el s-a simţit dintr-o dată eliberat, limpezit. A renunţat la aventurile lui obişnuite, a început să iasă din casă din ce în ce mai rar. Stătea în faţa computerului, perindând sute de imagini cu femei goale, gândindu-se cum ar putea să facă un film.  EXMATRIX: Nu sunt de acord; ce vrei să spui că prima experienţă sexuală contează? Vreau să ştii că nu contează nici prima, nici a doua, nici toate celelalte. ABADON: Poate fi şi frumos şi de durată. Depinde de individ, nu trebuie să generalizezi. DORU: Este adevărat că legătura fizică se află în centrul  preocupării generale. Deopotrivă pentru animale şi pentru oameni. Dar se poate şi fără ea. Octavian şi Corina chiar se iubeau, ar fi trebuit să rămână împreună. STIL-X: Nu cred că e... sănătos, ca să zic aşa. EXMATRIX: Sunt mulţi oameni care îşi găsesc un echilibru fără să se acupleze, dar eu n-am cunoscut pe nimeni, ori nu mi-a mărturisit nimeni. LORIS: Eu cred în iubirea cerebrală. VANKU: Pentru mine n-a contat câtuşi de puţin prima iubire. Eram prin liceu, la o petrecere, am  făcut dragoste în spatele unei canapele; după aceea m-am întâlnit de câteva ori cu femeia aia şi brusc s-a stins totul, ca să fiu sincer, ea n-a mai răspuns la apel. K1: pentru mine a contat şi încă foarte mult. Nici acum nu pot să mă gândesc la altcineva, mi se pune o piedică pe trahee numai cât mă gândesc la noaptea fatală. 33. Lovitura din acea săptămână a constituit-o scrisoarea lui Rufă. Mi-e foarte greu s-o pun pe forum, îmi vine să leşin când mă gândesc la ea şi în acelaşi timp îi dau dreptate, mă simt penibil şi mi se face frică la gândul că sunt bolnavă. Nu mi-am dat seama ce îl şocase mai mult: că sunt îndrăgostită de un bărbat cu mult mai tânăr ori că m-am îndrăgostit de cineva fără să-l văd. Cred că a doua. Deşi recunosc că mi-ar fi greu să povestesc cuiva prin viu grai, de pildă Ralucăi, în sinea mea situaţia mi se pare perfect normală. E posibil să nu-mi placă dacă îl voi vedea; să zicem că l-aş întâlni întâmplător, fără să ştiu cine este, şi ar fi un individ antipatic, gen Rufă. Foarte bine. Nu l-aş plăcea. Dar aceea oricum este altă legătură decât aceasta pe care o trăiesc acum şi care este ameţitoare, acaparatoare, atât de densă cum niciodată nu mi s-a întâmplat să trăiesc în desfăşurarea mea istorică de până acum.  În fine, fie ce-o fi, ca să n-o mai lungesc, Rufă mi-a scris următoare scrisoare:   Dragă doamnă LolaQ, Am citit scrisoarea dumneavoastră de mai multe ori şi vă rog să mă credeţi că m-a impresionat profund, dincolo de faptul că mă angajează necondiţionat. Vă mulţumesc pentru încrederea pe care mi-aţi acordat-o şi pentru sinceritatea mărturisirii dumneavoastră. Ştiu cât este de greu să povesteşti astfel de lucruri intime şi sunt fericit pentru dumneavoastră că aţi avut curajul s-o faceţi şi pentru mine că mi-aţi încredinţat o astfel de confesiune. Am să încerc să le iau pe rând, cu toată grija pentru sensibilitatea dumneavoastră.  Îmi spuneţi că sunteţi îndrăgostită de un bărbat mai tânăr cu mult decât dumneavoastră şi că nu l-aţi văzut niciodată. Că vă scrieţi de câteva luni, adică din noiembrie, şi că doriţi să găsiţi o cale de a ieşi din această situaţie delirantă, apăsătoare şi tiranică – iată, am citat chiar cuvintele dumneavoastră. Desigur, - situaţia-  despre care vorbiţi este perfect omenească. Oamenii îşi amplifică sentimentele prin scris, iar scrisoarea de la o fiinţă dragă ia proporţiile pe care doreşte mintea destinatarului să i le dea. Există numeroase cazuri în care cuvinte nevinovate ca de pildă sunt bine sănătos ceea ce îţi doresc şi ţie ori mă gândesc la tine ori sper să-mi mai scrii devin declaraţii de dragoste pentru omul care le primeşte. Dar de ce şi mai ales când? Este vorba despre oameni singuri, izolaţi de lume, desocializaţi şi pentru care orice intrus în lumea lor capătă faţa pe care ei vor să i-o dea. Vă rog din suflet să nu vă supăraţi pe mine şi să nu mă urâţi pentru ceea ce am să vă spun. Scumpa mea doamnă, lăsaţi-mă să ghicesc: locuiţi singură şi aveţi de-a face cu oamenii din ce în ce mai puţin. Vă petreceţi timpul citind, uitându-vă la televizor ori în faţa unui computer. Existenţa dumneavoastră de izolare şi, îndrăznesc să spun, de nefericire, a generat acest sentiment. El poate fi plăcut şi învăluitor, cum ziceţi dumneavoastră, chiar devine confortabil pentru unii, dar, cu timpul se transformă, este chinuitor şi distructiv. Raţional, situaţia nu vi se pare normală nici dumneavoastră înşivă: omul acesta, căruia am putea să-i spunem amantul din vis, nu v-a făcut nici o declaraţie, nu a rostit niciodată cuvântul iubire. A fost doar prietenos, chiar foarte prietenos, dar aceasta nu dovedeşte nimic. Iar dumneavoastră aveţi nevoie de o dovadă. Tocmai această căutare a unei certitudini începe să vă stăpânească şi să vă facă rău. Un rău imens, cu urmări de multe ori catastrofice. Părerea mea, căci m-aţi somat să vă spun părerea, este că vă aflaţi într-o mare primejdie. Mintea omului are posibilităţi enorme de a transforma totul, de a bulversa organismul, de pildă, de a distruge percepţiile etc. Foşnetul de frunze pe care spuneţi că îl simţiţi în inimă este cu siguranţă un simptom cardiologic, un semn al unei afecţiuni pe care nici într-un caz nu trebuie s-o neglijaţi. Aveţi nevoie de ajutor şi încă de unul autorizat. Veţi spune că iarăşi vă trimit la doctor. Nu este tocmai aşa. Pentru început v-aş trimite printre oameni, v-aş îndruma să cunoaşteţi mai multă lume, şi, de ce nu, să vă faceţi un prieten. Ca să nu spuneţi că vă dau un răspuns ambiguu, după tipicul psihologilor stupizi, cum mi-aţi scris, v-aş spune şi mai explicit: că aveţi nevoie de dragoste, iar un prim pas spre ea ar fi să aveţi o relaţie. Chiar să o construiţi cu grijă, făcându-vă un ţel din aceasta. Sunteţi mulţumită de răspunsul meu? Am făcut faţă exigenţelor dumneavoastră? Vă rog să-mi răspundeţi şi încă o dată vă invit, ca medic, fireşte, la o întrevedere în lumea reală.   Dr. Nini Coroană.   Deşi mi se păreau logice afirmaţiile lui Rufă, un sentiment de revoltă m-a cuprins din toate părţile. Ţi-aduci aminte că l-am înjurat un sfert de ceas, de nenorocit, impotent, arogant şi vită licenţiată, un ratat care nici nu ştiu din ce trăieşte că în ţara asta nu cred că se duce cineva la psihiatru, aşa din principiu, nu că n-ar avea nevoie, până când tu mi-ai spus - îl înjuri de un sfert de ceas, lasă-l, uită-l, mai bine hotărăşte-te singură, tu ştii cel mai bine, dar dacă accepţi totuşi umilul meu sfat ţi-aş spune că e timpul să deschizi uşa, sună interfonul, cred că Raluca îţi face o vizită. Şi-a urmat o zi de pomină.  Raluca era îmbrăcată ca de război, cu pantaloni de piele stacojii şi-o haină scurtă, cu guler mare, îmblănit şi ridicat de ziceai că e venită din Mad Max. -  Am urcat la tine să fumez o ţigară şi-am şters-o. Nici nu pot să-ţi spun ce nervi am. Uite, ţi-am adus un tuner tv, pe care l-am folosit un timp, dar acum am renunţat, mi-am luat un laptop şi alte scule. Ţinea în mână o cutie de carton. Vezi că vine un băiat mai pe seară ori mâine să ţi-l instaleze, un puşti de la mine din cartier. A lăsat cutia pe colţul mesei, şi-a aruncat haina pe canapea, s-a aşezat într-un fotoliu, picior peste picior şi şi-a scos ţigările: -  Vor s-o ia unii pe vară-mea din faţa liceului, uite acum.  Se uită la ceas şi continuă: peste o oră, când termină cursurile. -  Păi cine sunt ăia? -  Nişte şmecheri. E băiatul directoarei, de fapt, un dobitoc notoriu şi-o labă tristă care umblă cu ţiganii după el şi-i sperie pe toţi puştii din liceu. Ia cu japca câte o fată pe care o vede fără spate, de n-are cine să se bage pentru ea. Şi pe urmă o vinde pe la ţiganii care au bordeluri prin Griviţa.  Îşi ţinea ţigara între degete, lângă inelul cu ametist, pe care îl avea de la bunică-sa, şi mă privea amuzată: -  Hai, vii cu mine? Vii şi tu, Săritorule? Ce dracu' miroase aici? E un miros... -  De câne. Vine prin aerisire de la vecinii de jos. M-am îmbrăcat la iuţeală, mi-am pus canadiana mea galbenă, gândindu-mă la fetele furate. Mă simţeam ca şi când aş fi plecat în Cruciadă. Am ieşit pe uşă ascultând-o pe Raluca: -  Asta îmi mai lipsea acum, după o săptămână de infern, în care m-am întâlnit de zece mii de ori cu dobitoaca aia şi cu Gioni, îmbrăţişaţi, sărutându-se scârbos, răsărind unde nu te aşteptai, ca nişte crocodili beţi. -  Dar de ce sunt scârboşi?  ai întrebat tu, sărind pe gulerul roşcat al Ralucăi, încât abia te mai distingeai. -  Pentru că îi urăsc! I-aş împuşca fără regrete. Pe-amândoi, chiar şi pe el. Nici dacă mi-ar cădea în genunchi nu l-aş mai accepta, m-a umilit, m-a dat la o parte pentru o vacă beată şi fără creier. Dă-te jos de pe gulerul meu că-mi încarci imaginea! Era inutil să-i spun iarăşi că între ea şi Castrat nu fusese nimic. La ieşirea din bloc l-am văzut pe Rufă. Era o zi însorită, îmi amintesc că lumina îi bătea în faţă. M-am uitat în ochii lui şi mi s-a părut că arătau ca ai unui om încolţit: nişte ochi căprui, neliniştiţi, din care clipea mai mult din reflex decât din cauza soarelui. Îmi era total antipatic. Cum se poate să-i scriu eu omului ăstuia şi încă asemenea chestii, mă întrebam şi simţeam în acelaşi timp că îi voi scrie din nou. La urma urmei, nu era el vecinul? Rufă a trecut pe lângă noi salutându-mă discret şi având grijă mare ca nu cumva să ne atingem. Curtea interioară a blocului era plină de maşini de pe care se topise zăpada, iar printre pâlcul de copaci se zăreau două bănci din scânduri solide. Am ieşit în Calea Moşilor, iar Raluca s-a îndreptat glonţ spre florăresele de pe trotuar. -  Am venit să tratăm treaba aia, a spus ea. Erau acolo două ţigănci tinere. Una stătea pe scaunul de lângă masa pe care mâncau zilnic, o masă din stejar, nu prea înaltă şi împodobită cu brâuri din lemn sculptat, aşa cum se purta înainte de război. -  Da, domnişoară, a spus ţiganca de pe scaun, privind-o cu luare aminte pe Raluca, iar pe noi rapid şi profesional. Am vorbit să ne trimită nişte ţigani de la Halele Traian. Cum ne daţi banu’, cum dau un telefon şi sunt aici. Rostise cuvântul ţigani cu dispreţ tranşant. Era o femeie de până în 35 de ani, grasă, cu multe fuste pe ea şi cu un şorţ mare, albastru, deasupra lor. Părul negru îl avea strâns într-un coc mare, pe ceafă. Poate că ea nu era ţigancă. -  Rămâne la 10 dolari omul, cum am vorbit, nu? -  Da, plus şoferul şi comisionul nostru, domnişoară.  Florăreasa vorbea cu respect şi mi s-a părut că ştia cine este Raluca, dar continuam să fiu neliniştită:  -  Poate că-ar fi mai bine să vorbeşti cu taică-tău, i-am sugerat, vorbind încet, lângă urechea ei, la adăpostul părului zburlit, deşi eram conştientă că florăreasa aude ce spun. Ştie ce ai de gând să faci?  -  Bravo! Cine crezi că m-a trimis aici?  Între timp, cealaltă femeie se aplecase spre o găleată de flori. Scotea ceva de-acolo, un fel de grăuncioare mici pe care le-a strecurat cu grijă în buzunarul unui client. M-am gândit că ar putea fi droguri, dar cum mă holbasem destul, n-am monitorizat şi suma primită. -  Doi îi iau cu mine în maşină, a mai spus Raluca şi, în timp ce-i întindea 100 de dolari femeii, a mai adăugat şi-un mersi pentru reducere, o să ţin minte, madame Pansica. De sub fustele mari de florăreasă, femeia şi-a scos telefonul, un Nokia mic, şi-a spus scurt: - Să vină băieţii! N-am aşteptat cine ştie cât, poate două minute, şi-au apărut. Mai întâi un Audi argintiu din care se vedeau patru bărbaţi mari, îmbrăcaţi cu haine de piele, zâmbitori. Şoferul a întrebat-o imediat pe Raluca: - În Banu Manta, domnişoară? -  Da, să vă ţineţi după mine, uite, Matizul ăla gri de e parcat pe zebra din intersecţie.   Au dat din capete veseli, nici nu s-au uitat spre maşina Ralucăi, poate o ştiau.  Apoi au apărut încă doi, ceva mai tineri, nu păreau să aibă mai mult de 30, şi ei bine îmbrăcaţi, cu feţe albe şi curate. Unul avea plete până la umăr şi arăta ca  un roker al anilor 90. Am pornit spre Banu Manta, unde era liceul, ca o bandă mare, noi, cu Matizul,  în faţă, adică Raluca eu, tu şi cei doi ţigani, iar în spate venea Audi, încărcat ciorchine de patru bărbaţi umflaţi, veseli şi încotoşmăniţi în haine de piele ca-n filmele cu mafioţi. Am tras în spatele liceului, pe o străduţă îngustă. Lângă poartă stătea un puşti blond, cam jumulit, înconjurat de trei-patru ţigănuşi piperniciţi, care păreau adolescenţi, cam de-aceeaşi vârstă cu puştiul blond. -  Ăştia vor s-o ia cu japca pe vara dumneavoastră, domnişoară? -  Ei, ăştia şi nu mă ironiza pletosule, că nici nu ştii cu cine ai de-a face. Sunt nişte javre cum nu s-a pomenit şi la nevoie mai cheamă câţiva tot ca ei. În spatele lor e banda lui Manafu care operează prin vile, iar puştiu’ ăla blond, care e băiatul directoarei liceului, le furnizează adrese, plus că îi duce în şcoală pe ţângăii ăştia, intră prin clase şi iau tot ce se poate: telefoane, haine, saci, dacă sunt de firmă, ş-aşa mai departe. Pe scurt terorizează tot liceul şi nimeni nu reclamă pentru că directoarea oricum nu ia nici o măsură. -  Corect. Doar e băiatul ei, se bucura pletosul. De fapt toţi însoţitorii noştri erau bucuroşi, nici eu nu înţelegeam de ce, dar tu chiar i-ai întrebat ce motiv au. S-au uitat amândoi spre tine, cum stăteai pe bordul maşinii ca pe-o scenă, şi-apoi au izbucnit amândoi în râs, fără explicaţii. -  Hai că iese vară-mea, uite aia brunetă, cu părul lung, care are pe umărul stâng un Nike. Am ieşit toţi din maşină, inclusiv tu care fuseseşi destul de tăcut pe parcursul călătoriei şi care acum pluteai puţin în faţa mea, ca un deschizător de drumuri. Vara Ralucăi a ieşit pe poarta şcolii şi s-a îndreptat spre un taxi pe care şi-l chemase. S-a oprit lângă portiera maşinii şi privea spre noi. Cam atunci am ajuns în faţa băiatului blond care privea uşor mirat spre toată escorta. În spatele nostru stăteau ţiganii care veniseră cu Audi, mari, graşi ca şi când ar fi fost făcuţi din cârpe mototolite, zâmbind fericiţi, de-ai fi crezut că ne aflam la petrecere. -  Ascultă, mă, nenorocitulule, a deschis Raluca discuţia, tipa aia e vară-mea. Uită-te bine, că a doua oară nu mai vin să-ţi explic.   Între timp malacii din spatele nostru le făcuseră semn ţigănuşilor să dea cu roiul, iar ăia se depărtaseră bine. Pletosul i-a băgat o mână-n beregată băiatului directoarei care se holba roşu şi boţit ca un pepene spart cu pumnul, şi la Raluca şi la pletos, dar mai ales la tine care pluteai acum în dreptul ochilor lui. -  Silvia, vino, dragă, încoa, să te vadă bine! După ce s-a apropiat şi vară-sa, Raluca şi-a reluat discursul: -  Uită-te bine la ea să nu zici c-ai confundat-o! Pe mine mă ştii, nu-i aşa. Spune, jigodie, mă ştii ori nu mă ştii? Între timp, Silvia se uita fără chef, jenată de toată întâmplarea, iar tu stăteai pe mâna pletosului, mâna care îl gâtuia pe puşti, şi-l dăscăleai domol: -Nu se poate să fi aşa dur şi nemilos, nu-l strânge aşa tare că-l sufoci, e barbar, dacă ai accepta să te ajut... Mi-aduc aminte că se înnorase, era zi plină, luminoasă, dar totuşi gri. Pe lângă noi treceau pâlcuri de elevi care se prefăceau că nu văd nimic. -  Eşti fata senatorului , a şoptit gâfâind sugrumat băiatul directoarei. -  Foarte bine. Vasăzică, ştii. Bagă de seamă, dacă mai priveşti măcar spre ea îţi tai coaiele. Spune-i, pletosule, ca să nu creadă că glumesc! -  Ia aicea, janghele, d-aperitiv! Şi pe urmă pletosul i-a cărat câţiva pumni în burtă şi i-a dat drumul pe trotuar. L-a lăsat să se plieze uşor lângă grilajul liceului.  Atunci tu ai făcut să apară de-asupra capului meu şi al Ralucăi o umbrelă mare, roz. Şi imediat a început să plouă. Ţineai umbrela uriaşă, iar ţiganii te priveau veseli, ca şi când ne-am fi întors de la bal. Se poate spune că pusesem în practică sfatul lui Rufă. Socializarea mea începuse din plin. RAKU: Am făcut liceul  în Iorga şi parcă am auzit ceva de genul ăsta, de un scandal în Banu Manta. ABADON: Cred că peste tot în ţara aia există câte un băiat al directoarei. DORU: Chestiile astea se întâmplă numai în Bucureşti. La mine în Ardeal e altfel. VALENCIA: Şi a propos de scrisoarea lui Rufă, eu aş zice să nu-ţi faci sânge rău, dar nici să neglijezi sfatul. Vine o vreme când ai nevoie să cunoşti mai multă lume.

prima pagina

Copyright © Doina Ruşti