La limita dintre sănătate și boală, dintre real și fantastic, dintre misticism și cotidian, această carte (Omulețul roșu) explorează, într-un stil proaspăt, o viziune distopică, amintindu-mi de The Circle de Dave Eggers, Panorama lui Tommaso Pincio și de Super Sad True Love Story de Shteyngart.
Noemi Cuffia, Tazzina di caffè
Profunzimea și frumusețea povestirii
Marco Dotti
Acțiunea se petrece în timpurile noastre, în București, în anii de tranziție, când societatea românească abia se îndepărta de comunism. Laura, licențiată în limbi clasice, se angajează bucătăreasă la o familie, pentru a supraviețui. În paralel, are și alte mici joburi, dar mai ales e fascinată de Internet (aflat la începuturile sale). În același timp, Albert, specialist în IT, face un experiment soft, în urma căruia Laura „absoarbe”, subliminal, o serie de informații (texte, imagini, biografia lui Albert etc.).
Influențat de starea abulică a Laurei și stimulat de „virusul” creat de Albert, un spirit nevăzut al Universului se transformă într-un omuleț cât degetul, de culoare roșie.
Roberto Merlo, La Repubblica
Omulețul roșu (2004), Vremea, București - debut.
L’omino rosso (212), Nikita Editore, Firenze
Omulețul roșu (212), Vremea& Mediafax (2012)
Omulețul roșu (aprilie 2021) - Litera, București
Romanul are un fir epic simplu (o iubire pe net), completat de numeroase povești, care se leagă între ele, prin contribuția unor internauți, pe un chat. De la viața unei bucureștence oarecare, totul se ramifică spre teritoriul omulețului roșu, unde viața este generată de mișcările ritmice și de sonoritățile unui cuvânt, de virtuțile unor cifre, ca în Timaios-ul lui Platon.
Lumea particulară a Bucureștiului, cu boema artistică, populată de lolite și de castrați, își găsește un corespondent în alazar, unde orice detaliu se dezvoltă epic și simbolic. În ordinea normală a lucrurilor, Laura se îndrăgostește de o persoană virtuală, se atașează de un omuleț apărut din neant și îi scrie anonim unui psiholog, ajungând în cele din urmă să trimită aceeași scrisoare mai multor persoane. Trăiește dramatic (fără job stabil, în vecinătatea unei crime), dar și ilar, multe dintre episoade mizând pe încercările Laurei de a seduce un bărbat, de a se împrieteni cu cineva.
Totodată, în alazar, Laura își reanalizează relația cu părinții, intrând în pielea unui copil, află părți obscure ale unei biografii de pe net, înțelege sensul unui mesaj care trece ocult prin douăzeci de generații etc.
Tema principală a romanului este construcția unei povești din bucăți care fac parte fiecare din altă poveste. Iar toate acestea dau imaginea globală a unei lumi-palimpsest - lumea actuală a unei țări cu trecut comunist și aspirații extravagante.
Fiecare personaj are o biografie care întregește imaginea gri a unui trecut opresiv: Albert face parte din generația decrețeilor și devine creatorul unei lumi compuse din șiruri nesfârșite de omuleți roșii, Rufă este fiul unui securist, care va duce pe o treaptă mai atroce violențele tatălui său, singurătatea Laurei își are rădăcinile în drama copilăriei (asasinarea tatălui). Iar în toată această rețea de existențe, omulețul roșu, spirit dual al acestei lumi, sintetizează totul, devenind liantul poveștii în întregul ei. De altfel, romanul se încheie cu un capitol, în care omulețul roșu face sinteza poveștii dintr-o altă lume, din altă perspectivă a universului.
Creat din mai multe perspective temporale, romanul aduce alături trecutul, în diverse momente, de la începutul secolului 20, la prezentul Laurei și la viitorul ei, văzut de omulețul roșu. Mecanismul temporal, foarte bine administrat de prozatoare, aduce în prim-plan un prezent de maximă autenticitate.
Bine primit în țară, cu cronici consistente în ziare mari din Italia, Omulețul roșu poate fi văzut astăzi, la 17 ani de la prima apariție, cel puțin ca o operă de evidentă originalitate, viabilă estetic.
Pompilia Chifu
