Doina
Ruști

Femei & bărbați (2). Dragoste la vreme de ciumă

Nu este un om liber, ci sclav subțire, mânăstiresc, cu vechime de cioclu, pentru că a trecut deja prin două perioade de ciumă. Zona lui este prin mahalaua Sf. Silvestru și mai departe, până la la Mântuleasa. (2020-07-29)
Femei & bărbați (2). Dragoste la vreme de ciumă - Doina Ruști

Sfârșit de iulie, în București. Anul 1795. De multe luni bântuie ciuma, iar orașul este pustiu. Au fost luate toate măsurile: sclavii de prin curțile boierești sunt trimiși la moșii, în afara orașului, iar cerșetorii, în număr de 122, au fost duși cu forța la mânăstiri (Plătărești, Mărcuța, Plumbuita Căldărușani…). Printre cerșetori au fost găsiți și 6 moldoveni, escortați până când au trecut granița, în Moldova, precum și 8 bulgari, trecuți peste Dunăre, prin Oltenița. Străzile sunt stropite zilnic cu apă, iar popimea bate prin porți, sfătuindu-i pe oameni să se dezinfecteze, să-și spele lucrurile cu săpun de pelin.

În această vară toridă, un tip de nume Spurcatu - triumfă. Viața lui a devenit incomparabil mai bună, căci este printre acei norocoși, care au avut ciumă și-au scăpat, ca prin urechile acului, devenind intangibili. Aceștia sunt acum cioclii, de fapt, stăpânii orașului. Ei pot să circule peste tot. Intră prin case și cară bolnavii pe la spitale, duc morții la cimitir.

Spurcatu nu este un om liber, ci sclav subțire, mânăstiresc, cu vechime de cioclu, pentru că a trecut deja prin două perioade de ciumă. Zona lui este prin mahalaua Sf. Silvestru și mai departe, până la la Mântuleasa, dar face raiduri și prin alte cartiere mai sărace, din marginea Bucureștiului. Zilnic bate drumul spre cimitir sau spre lazaretul din Pantelimon.

E un tip versat, destul de tăcut și, judecând după vestimentație, e cochet și chiar pretențios în multe privințe. Peste basmaua neagră, înfășurată în jurul frunții, poartă un discret șir de mărgele, șutit din boccelele unui mimilingiu. Desigur e îmbrăcat din cap până în picioare în negru, dar de sub hăinuța subțire, se vede colțul unui șal de mătase. Poartă pantofi de cârpă, spre deosebire de ceilalți ciocli, desculți.

Într-una din zile, intră în casa unui prăvăliaș, unde toată familia este moartă, mai puțin o fată, care îl lasă fără cuvinte. Este frumoasă, iar durerea îi adăugase o strălucire electrică.  

Spurcatu ia morții, întrebând-o pe fată dacă putea s-o mai ajute cumva. Ea e aiurită, distrusă.

Restul zile cioclul nu și-o mai poate scoate din minte. Pragmatic, prin meserie, își dă seama că și fata era „curățată”. Boala nu se arătase la suprafață, dar, de regulă, când cineva murea într-o casă, toată săptămâna aia cărau la morți. Numai dacă nu era și ea, ca și el, rezistentă la ciumă, gând care prinde culori și detalii.

În aceeași seară îi bate în ușă, apoi trece și în celelalte seri, ca să vadă evoluția bolii.

Cioclul acesta, cu oarecare prietenții, este îndrăgostit. Munca nu mai are pentru el nicio importanță. Fără să știe, trăiește în plin Doctor Faustus, avant la lettre.

Într-o casă de morți dă peste o sticlă de vin și, în ciuda tuturor interdicțiilor, și-o însușește. Mai târziu, pune botul la rachiul altui client, îmbătându-se criță. Iar ca o încununare a fărădelegilor, crezând că e mort, duce la cimitir un ciumat, căruia nu-i venise vremea. Ce putea să mai facă? Doar nu era să-l plimbe din nou prin oraș, mai ales că se vedea că e dus? Mai mult de câteva ceasuri n-avea de trăit. A pus mâna pe-o piatră, ajutându-l să moară, sub ochii înfricoșați ai celorlalți ciocli, care vedeau prea bine că Spurcatu o luase razna.

Fumul galben, de bălegar ars face ca tot orașul să arate bolnav.

Fata îl înnebunea, mai ales că apăruseră semnele bolii. Să te îndrăgostești de-o ciumată! Se simțea nedreptăți, condamnat la suferință eternă.

Ca să nu vă mai țin, starea fetei se înrăutățește rapid. Cioclul o ia în brațe și-o așeză în căruța bolnavilor, luând drumul spre lazaret. Două zile nu s-a mișcat de lângă ea. În a treia s-a îmbătat și pentru că nu voia s-o lase să plece fără un semn de iubire, a-nceput s-o sărute. Grotesc nu? Așa au judecat și ceilalți cioclii, mai ales șeful lazaretului, un tip foarte sobru. Spurcatu a fost reclamat direct la Divan. De aici și aflăm întreaga poveste, publicată de VA Urechea.

Vodă se enervează și trimite mai întâi poruncă la spătărie, încât orașul se împânzește de goarne: oricine vede un cioclu rătăcind fără treabă prin București, de exemplu furând ori scotocind prin casele morților, are datoria să-l omoare pe loc, fără judecată, fără regrete.

Cât despre Spurcatu, înainte de a-și fi luat rămas bun de la fata ciumată, a fost săltat și judecat în regim de urgență. În mod normal trebuia spânzurat, dar s-a dovedit că băuse la greu. Conform legii, pentru nelegiuirile comise la vremea beției, vinovatul este trecut Dunărea, neavând voie să se întoarcă timp de 5 ani. Dar era pandemie. Nu puteau să treacă un cetățean valah în țara vecină, căci, desigur, granițele erau închise. Îi trecuseră pe cerșetorii bulgari - asta era normal, n-aveau decât să suporte bulgarii cheltuielile pentru carantină. Dar pe Spurcatu - era aiurea să-l arunce în cârca bulgarilor.

Până la urmă, a fost trimis la ocnă pentru 5 ani, în ziua de 27 iulie a anului 1795. De atunci nu se mai știe nimic despre el. Faptele lui abominabile au rămas consemnate în nizamuri.

În toamnă ciuma a dispărut și încă o perioadă a fost liniște prin oraș. Au venit nunțile, alți oameni au intrat în Istorie.

Peste mormântul comun al ciumaților - au crescut buruienile, dar amintirea fetei a continuat să trăiască în fundul ocnei, în mintea unui bărbat care nu sărutase la viața lui decât gura unei ciumate.

Mă opresc aici, ar fi prea trist să vă spun că ocnașii erau uitați în ocnă, până când vreo rudă plătea răscumpărarea. Luați-o ca paranteză, care poate fi aruncată la coș.

În Adevărul

share on Twitter
share on Facebook