Doina
Ruști

Bâlci (5). Dracu

Dracu era proprietatea unei precupețe din mahalaua Izvorul Verde care voia să‑și vândă sclavul în bâlci, pentru că era ceacâr și‑avea trei fire de barbă... (2020-07-08)
Bâlci (5). Dracu - Doina Ruști

Tot în bâlci, printre multe altele, era și o zonă de sclavi. Oamenii, de regulă, așezați pe jos, așteptau să fie cumpărați de cineva. Alecsandri descrie o astfel de piață, în „Istoria unui galbân și a unei parale” și-aș da un citat, dar precis ar urla Google la mine, pe motiv de greșeală politică.

Vânzarea oamenilor, era la ordinea zilei, însă tranzacțiile mari se făceau între boieri, care cumpărau sate întregi de robi, aflați pe lângă moșiile cumpărate. Deci, nu veneau la piață, nu cumpărau robi din bâlci.

Sclavii erau moșteniți, legați pentru totdeauna de numele unui boier căruia îi preluau apucăturile mentalitățile, încât puteau fi identificați cu ușurință ai cui erau. Așa, de pildă sclavii boierilor Crețulești erau hoți, ai lui Văcărescu - zăpăciți, dar fierari buni și lăcătuși, ai banului Brăiloiu erau infatuați și sclifosiți rău, iar lăieții boierului Slătineanu, exact cum am povestit în Manuscrisul fanariot: călători mari, pentru că stăpânul le făcuse o adeverință de liberă trecere, încât dacă vedeai prin țară cete de rudari, după 1740, nu puteau fi decât ai Slătinenilor.

Ei bine, un boier cu ștaif, de viță-veche, adică velit, nu-și vindea sclavii în bâlci și nici nu-i cumpăra de acolo. La bâlciuri ajungeau cei mai oropsiți robi. Sclavia era generalizată în secolele 17-18, încât orice precupeț sau om mai cu stare avea, acolo, măcar 2-3 sclavi. Dintr-un document de pe la finele secolului al 18-lea, aflăm că un logofăt, care lucra chiar în cancelaria Divanului, avusese o sclavă, însă femeia fugise. După un timp, logofătul descopere că fugara se măritase cu un rob din proprietatea Domniei, cei doi devenind fericiții părinți a nu mai puțin de cinci băieți. Logofătul a făcut o plângere, adresată lui Alexandru Moruzi, iar acesta i-a dat o altă roabă, în schimbul celei fugite. Însă logofătul nu e mulțumit. Face o nouă plângere în care arată că e prea sărac și că nu-și poate permite să cumpere un bărbat pentru sclava primită (!). Având în vedere că fosta lui sclavă avea deja copii, se considera înșelat și voia alte despăgubiri sau încă un sclav, în compensație.

Aceste înscrisuri (publicate de V.A Urechia) exprimă normalitatea unei lumi sclavagiste. Într-un document, de la Academie, scrie că o anume jupâneasă Ilinca Cioroboreanca, la anul 1710, primea oameni în amanet, iar dacă datoria nu era plătită, vindea acești sclavi, cu toate că nu avea acte pe ei. Unde și cum? Desigur neoficial, pe un preț mai mic, mai ales în bâlciuri.

Când cineva ajungea la strâmtoare, vindea un sclav. Când îl enervase sclavul prea rău, la fel, lua calea bâlciului. Tot în bâlci erau aduși robii pentru premiu. La întrecerile distractive, mai ales la aruncarea inelelor (belciugelor), premiul era un sclav, care nu putuse fi vândut, pe care nu-l voia nimeni. De aici vine și vorba nu m-ai câștigat la belciuge, adică nu sunt chiar printre cei mai jalnici sclavi. Într-un cuvânt, la bâlci ajungeau sclavii fără noroc.

Dacă nu scria Alecsandri, dacă n-ar fi fost arhivele, n-am fi știut și poate va dispărea și informația asta la cum merg lucrurile acum. A scris despre sclavi?! Trebuie scos din Istorie! Nu mai zic dacă își făcea cineva, Doamne ferește, un tablou cu sclavii lui, eventual desenați mai mici, că de - erau sclavi! Imediat veneau niște americani să-l pună pe foc! Nici nu vreau să mă gândesc la Piramide, pe care nu le văd bine! În Egiptul Antic inșii erau desenați în funcție de rang - faraonii - mari, apoi restul, din ce în ce mai mici, încât sclavii ajungeau să arate ca niște spiriduși pe lângă stăpân. Ce-o să facem acum? O să dăm Piramidele jos? Nu m-aș mira! N-ar fi exclus. Nu-i văd bine nici pe frații de prin Ardeal, având în vedere că pe-acolo a sfârșit-o Mihai Viteazul! (Sper că încă putem să râdem. Sau nu?)

Ei, bine, cât se mai poate să povestesc despre sclavi, trebuie să vă spun că un tip, pe nume Dracu, a fost adus la bâlci, în ziua de Sf. Ilie, a anului 1816 (după cum am aflat dintr-un document păstrat la BAR). Era bâlci mare, la Obor, în aceeași locație despre care am povestit săptămâna trecută, ba chiar mai sus, căci târgul se mai mutase nițel.

Dracu era proprietatea unei precupețe din mahalaua Izvorul Verde (devenită azi cartierul Izvor). Aceasta voia să-și vândă sclavul, pentru că era ceacâr și-avea trei fire de barbă, ca să nu mai punem la socoteală culoarea, iar înfățișarea lui drăcească nu doar că-i atrăsese numele, dar îi băgase femeii frica în oase. Normal, n-ar fi cumpărat un astfel de sclav, dar îl primise cadou, de la o mătușă neagră la icre.

Într-o noapte precupeața a dat nas în nas cu ceacârul și era să crape fierea în ea. Așa că, a doua zi, fiind bâlci, a hotărât să scape de el, chiar dacă știa c-o să-l vândă în pierdere.

Dracu, ciufulit, zbanghiu, numai în cămașă, a stat cu soarele în cap, de dimineață și până aproape de seară. Doar el și încă doi inși au rămas nevânduți. Pe el se înțelege de ce nu-l voiau - era chior. Dar ceilalți pur și simplu n-aveau noroc.

Bâlciul a fost vesel, lumea a tras la măsea, iar precupeața s-a dus să se holbeze la frumusețile care erau pe-atunci - curiozități, ca bărbatul priapic și femeia-șerpoaică. Sârbul care păzea piața de sclavi se aghesmuise și depăna amintiri cu niște lăutari care-i cântau în ureche. Totul arăta ceva mai animat decât în pictura lui Amedeo Preziosi (de mai sus), făcută după aproape cinzeci de ani, fața de istoria noastră.

Dracu era lihnit și mai supărat decât precupeața că nu fusese vândut. N-avea unde să fugă, ar fi fost imediat prins și-ajungea la mai rău. Unde se putea duce un sclav, care se vedea de la o poștă că e fugit și care nu avea niciun act?! Totuși, se putea trage într-un loc mai bun, sub o căruță. Ceilalți doi, văzându-l, s-au târât și ei după el. Apoi, au descoperit alături altă căruță, mai bună, cu un coviltir înalt. În general, căruțele erau acoperite cu pânză, piele, dar și mai des cu rogojină. Acestea din urmă erau de două feluri: unele cu boltă, iar altele, pentru cărat grâne sau calabalâcuri înalte, aveau formă cilindrică, atingând uneori și doi metri în înălțime (să recunoaștem: era impresionant). Dintr-un astfel de vehicul, care căra echipamente de circ, a ieșit un cap, curios să vadă cine se mișca pe lângă căruță. Iar acest cap părea identic cu al lui Dracu, ceea ce i-a făcut pe cei trei sclavi să moară de frică. Era un tip chior și ciufulit rău.

Ce s-a întâmplat exact-exact nu se știe. Căruța de circ și-a văzut de drum, iar precupeața a reclamat la agie că-i dispăruse singurul sclav. Așa a ajuns până la noi documentul în care căpitanul agiei dispune căutarea celor trei fugari, apoi, peste un an, apare un alt document în care ni se spune că, întrucât nu există indicii, cazul va fi clasat. Cei trei sclavi n-au fost găsiți și nici căutați.

În ceea ce mă privește, mă gândesc că Dracu a devenit artist de bâlciuri, călător sau măcar demonul precupețelor singure.

În Adevărul

share on Twitter
share on Facebook