Doina Ruști

Fantoma din moară

Fantoma din moară - Doina Ruști
Editura Polirom, 2008
Fantoma din moară - Doina Ruști
Editura Klak, 2017
Fantoma din moară - Doina Ruști
Editura Polirom, 2017

Dascălul luă la întâmplare un teanc de cărți și ieși pe scară. În fața chioșcului se adunase o grămăjoară bună, iar cineva aprindea acum focul în inima foilor foșnitoare. În dreptul morii era un grup de femei care aruncau din când în când un ochi spre curtea dascălului, iar printre ulucile gardului se uita un cerșetor bătrân și zgribulit de frig. Fostul învățător coborî și el încet, treaptă cu treaptă, dar glasul lui Pavel se rățoi la el din întunericul chioșcului:

— Hai, moșule, că ne-apucă noaptea!

Vasăzică acolo se refugiase, în locul lui favorit, pe canapeaua verde, din lemn de stejar. Ghicea mai mult că acolo stăteau și ceilalți doi, milițianul și Mitiță Pistol. Erau din aceeași generație. Nicolescu aruncă în focul înăbușit de fum negru, cele câteva cărți pe care le adusese, fără să se uite la ele. Privea focul și se gândea la generațiile spumegate.

Ce este de fapt o generație? O clică luptătoare: generația lui Pavel, generația lui Byron, generația lui Napoleon... Și în umbra clicii, taie și spânzură disperații. Cine schimbă de fapt lumea? Nu căpeteniile revoltate? Voievozii care au tăiat capete, industriașii care au sărăcit mii de oameni, poeții care au călcat peste cadavrele altor poeți. Nu sunt ei învingătorii? Oameni temerari și necruțători, imposibil de oprit și de îmblânzit, șefi de trib, în stare să ucidă și să uite. Cruzi, ucigași și incendiatori de cărți - fericiții făuritori ai istoriei! Cine își va mai aduce aminte că Virgil Popescu a făcut Casa... Poporului? Cine va știi câtă pasiune, emoție și fericire sunt îngropate în coloanele ei albe? Nimeni nu-i ține minte pe cei care fac școli și cămine culturale. Tot efortul lui va muri odată cu el, iar peste o sută de ani, pe acest loc se va înălța statuia lui Pavel, pe soclul căreia va scrie cu litere aurii: Locul în care au fost arse cărțile dușmanilor.

*

Și cum privea adâncit în maldărul de volume, pe care le învăluise flacăra, zări din întâmplare cotorul verde atât de familiar și uitat de-atâta vreme: corespondența cu Spiru Haret. Cum putuse să fie atât de idiot? Măcar asta ar fi putut să salveze. Inima i se rupse ca o pânză putrezită și bătrânul se întoarse spre casă, realizând dintr-odată că nu mai era în stare să urce treptele înalte și numeroase, pe care acum coborau alte coșuri doldoroșite cu volume de toate mărimile, în special literatură română, cărțile pe care și le cumpărase de-a lungul timpului, pe unele în zilele înfierbântate, în care ieșea de la școală și alerga cu sufletul la gură până la buchinarii din strada Plevnei, mai ales la un armean pe care îl chema Azad și care avea o prăvălie, de fapt mai mult un dulap săpat în zidul unei case vechi. Iar în spațiul strâmt, stăteau aliniate zeci de cărți, pe cotorul cărora el citea literele eterne, titluri și nume de scriitori, care i se păreau atunci rupți din sângele lui, frați de cruce, cum era Daniel Defoe. Ori cum era Coșbuc. Mai avea și acum în minte clipa în care pusese pentru prima oară mâna pe Contele de Monte Cristo, mângâind alene cotorul neted, și pe urmă celelalte clipe, multele, în care deschidea cartea și citea cu fața învăpăiată cuvintele ca niște coroane de crini.

*

Se întoarse încet și-o luă spre smochinii protejați de trupurile umede ale cocenilor de porumb. Avea acum o întreagă plantație, iar curtea arăta ca un sat apaș, glugă lângă glugă, în ceața de noiembrie.

— Unde-ai parlit-o moșule? mai auzi el vocea iritată a lui Pavel, apoi se întoarse cu fața spre drum. Cerșetorul se ținea de gard și lui Nicolescu i se păru că plânge. Era un bătrân murdar și chel, cu pantalonii sfâșiați, încins cu o funie peste tunica militară.

Din cerul de cenușă avu impresia că vine spre el aripa neagră a celeilalte lumi, iar din prăpastia fără fund care creștea în fiecare zi între pereții de carne ai ființei sale se ridică plutind singurătatea lui largă, în care aveau să se cuibărească atâția oameni nefericiți. Căci nimic pe lumea asta nu e mai consolator ca singurătatea celuilalt. Simțea cum vine spre el pasărea de nămol și o durere fără margini îi cuprinse sufletul. Se cerneau deasupra lui picături de gheață, iar gâtul îi împietrise, brumat de suflul lunii noiembrie. Peste drum se ridica fața morii, pe care niciodată n-o văzuse așa, cu un geam spart și cărămida stinsă, clădire părăsită, care ar fi putut să fie orice. Nimeni nu-și va mai aminti vreodată de locul fierbinte, în care bătea inima satului ca o talpă uriașă de lemn. Apoi fu izbit din nou de privirea albastră a cerșetorului. Nu erau ochii, ci expresia care venea dinăuntrul lui, din trecutul lui, din ziua luminoasă de august, când o văzuse pentru prima oară pe Zaha. Bătrânul murdar și obosit era fiul lui. Întors din lagăr. Iar această înțelegere neașteptată îi despică fruntea și-i reteză picioarele. Fiul lui, atâta vreme așteptat, plângea cu fața lipită de gard, iar Nicolescu simți în încheietura picioarelor tăria și ostilitatea pământului de noiembrie. Acum stătea în genunchi, între două tufe de smochini și privea ochii albaștrii și înlăcrimați ai lui Sile, în timp ce acesta plângea într-adevăr, văzându-și tatăl căzut în genunchi și cu mâinile ridicate spre cer. Fumul negru și cenușiu se risipea în lumina cețoasă, iar din chioșc se auzeau glasurile vesele ale învingătorilor.

Și atunci, suferința lui Ion Nicolescu, răbufnită ca o lavă, se ridică la cer printre măciuliile de porumb, albă și plutitoare, ca o fantomă. O vedea cum alunecă pe aleea pietruită, până la Sile, care continua să plângă ținându-se cu amândouă mâinile de ulucile gardului. Și apoi, ca un duh plutitor, se depărtă în același ritm de fulg suflat, peste șoseaua înghețată, pe lângă femeile, nemișcate și ele, în aburii sfârșitului de toamnă. Dintre tufele de smochin, vedea cum sufletul lui disperat, încolțit și neputincios, devenit un balon de fiere, se furișează, lichid, prin geamul spart, între zidurile roșii, în pântecul încă viu al morii pentru a se întâlni cu cealaltă parte a lui, fericită și caldă, care aștepta acolo de 40 de ani.

Și, iluminat de fulgerul morții, înțelese că toată nefericirea lui de acum va supraviețui, intactă, evadată din lumea stăpânită de Pavel. Iar că, pentru multă vreme, oamenii din Comoșteni o vor căuta și-o vor cinsti, ca pe un zeu.

more

Trailer