Doina Ruşti		Patru bărbaţi plus Aurelius	Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

Sigur ca e vorba, în primul rând, despre lecturi, nu vine dintr-o experienţă nemijlocită, ci este rodul experienţei mele de viaţa, care este in primul rând una intelectuală. Coperta sugerează foarte bine lucrul acesta.  M-am gândit si Angela  Rotaru, care este o artistă, a reuşit să sugereze foarte bine, m-am gândit la un personaj fabulos care evadează din cărţi în lumea reală, printre nori, cum apare aici pe frontispiciul cărţii, si care de fapt prin aceasta evadare deconstruieşte mituri, mituri foarte cunoscute, intrate in conştiinţa generală. N-a fost ruptă, bineinteles, de lecturile mele, de existenţa balcanică, de adolescenta marcată de Cocoşul roşu zboară spre cer al lui Bulatović ori de Copiii Domnului al lui Petru Popescu. E vorba despre o serie de cărţi, despre literatura sud-americană, de altfel începutul romanul s-a vrut evident legat, nu numai de Marquez, dar de toată literatura care ne-a alimentat...

Da, sunt acolo sugestii si din Llosa şi din Borges

Da. Dar  am scris cu sentimentul că eu aparţin acestui spaţiu, si sper că mesajul cărţii se leagă de această realitate  care se traduce prin relaţia scriitorului cu spaţiul in care s-a format.

In Zogru avem intr-adevăr o destructurare a mitului, dar şi recompunerea intr-un alt mit; e un fel de transcendere, pentru că iată că si printr-un astfel de roman se demonstrează cumplita nevoie de mit. Personajul acesta fabulos se plimba prin istorie sute de ani,  e un fel de fiinţă vampirică,  intra dintr-un trup in altul, ăsta este si mobilul pentru calatoria sa in timp, iubeşte, urăşte, se razbună, ucide, undeori din placere, dar are si, bine sesizează Ioan Groşan in prefaţă, are o morala aparte care trece de ceea ce omeneste adimtem. Plimbarea aceasta, care are un iz de balcanism... Chiar vreau să vă întreb daca aţi citit Dictionarul kazar a lui Pavić

Da

Este a doua oră, după Dictionarul kazar, când mi se întâmplă să descopăr o mitologie specifică Balcanilor, în altă viziune, desigur, şi de o forţa copleşitoare, dacă nu aş acuzat ca vreau să flatez. Si nu vreau. Acest Zogru ajunge pană încoace, către noi, si aici descoperim personaje reale, care sunt prezentate prin tuse groase, uneori mai fine - cunoscătorii vieţii literare ar putea sa găsească câte un personaj al romanului, pe cineva care se plimbă pe strada sau pe la Uniunea Scriitorilor, cum se întâmpla, de altfel si in Omuleţul roşu. Cat de tare aţi simţi nevoia sa aduceţi aceasta realitate in cărti? Prin ce ne poare interesa?

Bine, aceasta este realitatea mea si nu mi s-a parut  important că se leaga de un personaj sau de altul

Desi poate fi descopertit...

Ştiţi,  după Omuletul rosu am primit multe scrisori de la oameni cunoscuţi sau necunoscuţi care se identificau diverselor personaje ale romanului, deşi eu nu mă gândisem la asta, ceea este flatant. Nu totdeauna personajele pe care le-am pus in carte au rădăcini in realitatea obiectivă. Dar, bineinteles, eu sunt om, trăiesc aici, in Bucureşti, iar oamenii din romanul meu seamănă cu oamenii de aici; nu pot veni din neant.

Haideţi să  încercăm să stabilim cele câteva două-trei straturi necesare ale lecturii unei astfel de cărţi care are si anumite chei. Avem pe de o parte aceasta glisare a personajului Zogru de la o epoca la alta, de la un personaj la altul, împrumutând de fiecare data ceva  din bunele sau din relele fiinţei pe care o locuieşte temporar, cruţându-o sau nu (că dacă stă prea mult in cineva acela expiază),  ar fi un prim strat de lectură.  Un altul ar fi viziunea cu totul speciala pe care romanul o propune asupra istoriei. Şi un al treilea, poate cel mai delicat este viziunea asupra aceea ce este etern în om: dragostea. Imi spuneţi in cele câteva rânduri scrise la începutul cărţii ca este un roman de dragoste si chiar este un roman de dragoste, dar unul cu totul special. Care dintre aceste straturi vi se pare mai semnificativ?

N-as putea sa fac un clasament, dar, e adevărat, am ţinut cont de toate cele trei si mă bucur ca le-aţi identificat si ca le-am adus acum in discuţie. Nu poţi sa desprinzi iubirea ca subiect de epocă si nici epoca de istoria mare, pentru ca toate evenimentele mici ale lumii se leagă de istoria esenţială, chiar  şi in acest moment in care a vorbi despre istoria naţională nu mai este la moda. Mi-a plăcut sa trec prin toate epocile pe care le-am reprezentat in carte, tocmai in ideea aceasta de a vorbi despre un aspect binecunoscut. Orice om care iubeşte de fapt nu numai ca împrumută de la celălalt, cum aţi spus dvs,  diferite caractere, atitudini, dar el se comportă in cadrul unei istorii si nu poate să uite nicio clipă lucrul  acesta si, odată cu iubirea lui, se manifestă strămoşii lui, se manifesta atitudinile care ţin de locul lui de formare, mai cu seama de educaţia lui, care este una naţională, până la urmă.

Aş vrea să-mi spuneţi in ce măsură greşesc daca spun că  in condiţiile in care s-a proclamat moartea poeziei in special si a literaturii in general, Fukuiama a proclama în urmă cu ceva anişori moartea istoriei, câteva grupări de scriitori au simţit nevoia să destructureze textul -  nu mai aveam poveşti, nu mai există povestea, şi având în vedere că la toate acestea se adaugă si un anume complex al culturii române, in raport cu culturile majore, in aceste condiţii, context, romanului dvs dovedeşte ca povestea există, ca ea poate fi reinventată, că nu avem nici un motiv să avem complexe, că legaţi fiind de un spaţiu, care este acesta românesc, cu influenţe balcanice, bizantine, dar si cu contactele occidentale, acest spaţiu poate genera valori. Din acest punct de vedre eu as vorbi despre carte la superlativ, daca n-aş fi de faţă. Dar spuneţi-mi in ce măsură greşesc, privind aprecierile anterioare.

Nu greşiţi, toţi am trăit acesta dorinţă de a distruge povestea. În ultimul deceniu a fost prioritară această chestiune. Pe la inceputul anilor 90 am citit Michel Folco, Numai Dumnezeu şi noi, si el te învaţă sa se te intorci la poveste. În momentul acela mi-am dorit sa scriu o poveste care să sintetizeze, ca si cartea lui Folco, bineinteles, asa as fi vrut,  spiritualitatea unei colectivităţi, pentru că asta reuşeşte să facă el. Am avut mereu in minte lucrul acesta si m-am detaşat de dorinţa de a distruge povestea. Dar in acelaşi timp nu pot să uit ca ne aflăm în alt timp. In roman sunt o suma de povesti -  povestea despre Vencica, in anii 50, povestea despre Zoe Moruzi, in perioada fanariota, diverse poveşti medievale...

Superbele personaje din epoca lui Vlad Ţepeş! Vor trage extrem de puternic şi vor face imaginaţia cititorului să alerge.

...dar mi-am dorit, mi-am dorit foarte mult, să leg aceste poveşti, să se lege de destinul lui Zogru, care luptă pentru supravieţuire, pentru a-şi găsi iubirea, pentru a-şi găsi perechea pentru a înţelege de ce se află în lume. Si toate poveştile care apar in roman se leagă de aceste întrebări ale  lui Zogru si de revelaţia finală care ii da sensul vieţii. El este un învingător, în cele din urmă, si un învingător in sensul in care este fiecare fiinţă omenească in încercarea ei de a ieşi la suprafaţă.

Cu câteva zile în urmă, când citeam cartea v-am asociat intr-un fel, de-asta v-am întrebat de Dictionarul kazar, v-am asociat  cu un alt pol al prozei balcanice, in care tot aşa, se merge spre un strat de mare adâncime, un  strat fabulos si aveam ca rezultantă nişte Balcani prin care curge foarte mult sânge, si prin cartea dvs curge foarte mult sânge, dar în care există si ceva al naibii de mult frumos. In ceea ce mă priveşte,  eu vreau sa le spun celor care vor avea şansa să cumpere Zogru de Doina Ruşti că vor avea  o mare bucurie a lecturii, si se vor confrunta cu, probabil, unul dintre prozatorii extrem de puternici ai momentului.

Vă mulţumesc. Mi-aţi spus atât de multe lucruri măgulitoare...

Copyright © Doina Ruşti