Doina Ruşti		Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

Enciclopedia culturii umaniste
Literatură română pentru clasa a 12-a

---

Literatură universală (manual pentru clasa a XI-a)
Literatură universală (manual pentru clasa a XII-a)   Manual editat
 
 

Literatură universală (manual pentru clasa a XI-a)

Planificarea materiei

Preţ: 9 lei

comenzi@edituraparalela45.ro www.edituraparalela45.ro  Alte manuale la Editura Paralela45

(în colaborare cu George Enache), Ed. Paralela 45, 2006
Referenti stiintifici:  Emilia Neamtu, Constantin Dram

---

Cuprinsul manualului
Fragment:

MIGUEL DE CERVANTES SAAVEDRA (1547-1616) este unul dintre scriitorii mari ai literaturii universale şi poate că cel mai reprezentativ scriitor spaniol. A scris, printre altele,  tragedii, drame, comedii, nuvele, un roman pastoral (Galateea), dar opera sa capitală rămâne Iscusitul hidalgo don Quijote de la Mancha. Prima parte a romanului Don Quijote a apărut în anul 1605. Ediţia definitivă este tipărită în anul 1608     Dicţionar  explicativ hidalgo - titlu nobiliar pe care îl primau în Evul Mediu spaniol în special proprietarii unui teren agricol. Mic boier de ţară. Dulcinea - iubita imaginară a lui don Quijote, în numele căreia el săvârşeşte fapte de vitejie.                   Barocul - curent artistic elitist, după unii exegeţi, un metastil, manifestat în cadrul Renaşterii şi după aceea, până în zilele noastre. Operele baroce manifestă interes faţă de aglomerări simbolice, redundanţă de sens, mesaje criptice. De asemenea, adoptă construcţiile epice labirintice, cu numeroase planuri şi nuclee narative. Capitolul XXII Despre felul cum slobozi don Quijote o mulţime de nenorociţi, duşi fără de voia lor acolo unde n-aveau nici un chef să se ducă

Şi, chemându-i pe toţi ocnaşii, care, după ce-l despuiaseră pe comisar, lăsându-1 numai cu pielea, se învârteau năuciţi, îi adună pe toţi roată, ca să asculte ceea ce le poruncea, apoi le zise: - Orice om nobil trebuie să fie recunoscător pentru binefacerile primite, şi unul din păcatele ce-l supără mai mult pe Dumnezeu este nerecunoştinţa. Spun asta, pentru că aţi avut prilejul să simţiţi, domnilor, din experienţa cea mai nemijlocită, binefacerea săvârşită de mine întru binele vostru: drept răsplată pentru ea, aş dori, şi asta-mi este voia, ca, împovăraţi cu lanţul pe care vi 1-am luat de pe grumaji să purcedeti numaidecât la drum şi să vă duceţi în  cetatea Toboso, şi-acolo să vă înfătişaţi dinaintea domniţei Dulcinea del Toboso şi să-i spuneţi că robul său, Cavalerul Tristei Figuri, v-a trimis ca să vă închinaţi ei şi să-i povestiţi de-a fir-a-păr tot ce-a cuprins această faimoasă aventură, până ce v-arn putut dărui din nou multdorita libertate. Iar după ce veţi fi îndeplinit aceasta, vă puteţi duce oriunde veti, voi, să vă căutati norocul. In numele tuturor răspunse Ginés de Pasamonte, care rosti: - Ceea ce ne ceri Măria-Ta, domnul şi mântuitorul nostru, ne este cu neputinţă, ba chiar e mai mult decât peste puterile noastre să împlinim, căci nu putem merge toţi laolaltă pe drumuri, ci numai câte unul şi răzleţiţi, având fiecare grijă de pielea lui şi ascunzându-ne şi-n gaură de şarpe, ca să nu ne afle "Sfânta Frăţie", care nu mai încape îndoială că se va urni în căutarea noastră. Ceea ce ai putea Domnia-Ta face, şi drept ai destul s-o şi, este să ne strămuţi închinarea asta şi tributul dat domniţei Ducinea del Toboso într-o câtime oarecare de Credo şi de Ave-Maria pe care noi să le rostim pentru Luminătia-Ta, lucru ce s-ar putea împlini fie zi, fi noapte, din mers ori stând culcat, la vreme de pace sau de război. Dar să-ţi treacă prin cap c-avem să ne întoarcem acum la hârburile Egiptului, vreau să spun, să că ne vom 1ua lanţul şi ne vom aşterne drumului către Toboso, ar însemna să-ţi închipui că-i noapte afară acuma, cu toate că nu-i nici zece dimineaţa, şi să ne ceri nouă una ca asta, înseamnă să ceri plopului mere. - Atunci, mă jur pe orice, zise don Quijote (căruia îi şi sărise ţandăra), don Pui-de-Lele, don Ginesillo de Şterpelillo, sau cum te-o fi chemând, c-ai să te duci tu singur, cu coada-ntre picioare, şi cu toată fierăria asta pe umeri, fără doar şi poate, cum te văd şi mă vezi! Pasamonte, care nu prea era răbdător din fire (mai fiind şi încredinţat că don Quijote n-avea minţile toate de vreme ce putuse săvârşi una atât de boacănă, dându-le lor libertatea), când se văzu în  aşa chip tratat, nu făcu decât un semn cu ochiul tovarăşilor săi şi, trăgându-se cu toţii mai la o parte, pe dată începură să arunce o ploaie pietre în  don Quijote, căruia cele două mâini nu-i mai ajungeau ca să se poată feri, acoperindu-se cu scutul, în vreme ce sărmanul  Rociante numai de pintenii lui n-avea timp să se sinchisească, mai abitir decât dacă ar fi fost de bronz! Sancho se dădu îndărătul măgarului, ca trupul dobitocului să-l ferească de norul şi grindina de pietre, ce ploua întruna asupra amândurora. Don Quijote nu se putu scuti atât de bine de lovituri cu pavăza încât să nu-l ajungă nu ştiu câţi bolovani, care-i loviră trupul cu atâta putere, încât îl doborâră la pământ. Şi nici nu căzuse bine, că se şi trezi cu studentul de-a călare pe pieptul lui, luându-i lighenaşul din cap şi trăgându-i cu el trei-patru lovituri pe spinare. După asta, studentul mai dădu tot de atâtea ori cu ligheanul de pământ şi-l făcu zob. Îi luară pieptarul pe care-l purta pe de-asupra armurii şi vrură să-i ia şi nădragii, şi de bună seamă că i-ar fi luat, dacă nu s-ar fi împiedicat în jambierele lui de fier. (trad. Ion Frunzetti şi Edgar Papu) Subiectul romanului Don Quijote de Cervantes Don Quijote aduce în prim-plan un hidalgo bătrân, care îşi caută bucuria în literatură; el citeşte romane cavalereşti până când creierul i se usucă şi se identifică eroilor din cărţile citite. Împreună cu  Sancho Panza, un ţăran cam sărac cu duhul, don Quijote pleacă în lume să dobândească titlul de cavaler prin fapte gloriose, ca apărător al celor năpăstuiţi. El cutreiere ţinuturile, purtându-se ca un cavaler rătăcitor: înfăţişarea lumii este cea pe care vrăjitorul Freston o doreşte, dar în realitatea lui don Quijote, hanurile sunt castele, morile de vânt sunt uriaşi, iar faptele de vitejie sunt săvârşite în numele unei prinţese imaginare - Dulcinea del Toboso. În cele din urmă, un bacalaureat pe nume Samson Carrasco, deghizat în cavaler rătăcitor, îl provoacă la duel pe don Quijote, sub legământul că cel învins va renunţa pentru un an la titlul de cavaler. Bătrânul hidalgo pierde şi îşi ţine jurământul; întors acasă, după o boală scurtă, el îşi condamnă aventurile şi pare să-şi fi schimbat idealurile şi viziunea, moare fără să-şi mai îndeplinească dorinţa de a începe o altă aventură.

---


Doina Rusti
Literatură universală (manual pentru clasa a XII-a), Ed. Paralela 45
Planificare materiei
cuprins

Referenti stiintifici:
Conf. univ. dr. Constantin Dram
Prof. dr. George Enache
 
 





STUDIU DE CAZ
Omul subteranei
Dezbatere cu public
 
 

Demonii
de Fiodor Mihailovici Dostoievski
(fragment)




FIODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI (1821-1881) - romancier rus rămas în conştiinţa generală prin sondarea labirintului interior al omului, pe care el îl numeşte  subterana fiinţei. Dintre romanele sale: Însemnări din subterană, Idiotul, Crimă şi pedeapsă Fraţii Karamazov ş.a.  Romanul Demonii a apărut în 1871-1872 în revista Russki Vestnik.     Subiectul romanului   Nikolai Stavroghin, personajul principal din romanul Demonii, crede că poate face răul pentru că este eliberat de principiile creştine; vrea să-şi demonstreze că are libertatea de a sfida întreaga lume. Plictisit  şi nefericit, cum se caracterizează de mai multe ori, îşi încearcă limitele distrându-se pe seama nenorocirii celorlalţi. Închiriază mai multe apartamente în Petersburg şi duce o viaţă de aventurier fără oprelişti. Una dintre gazdele sale are o fetiţă (Matrioşa), care capătă simpatie pentru Stavroghin, iar pe el  îl jigneşte sentimentul copilului pentru că se crede un demon care fascinează şi distruge; ceea ce îl irită cel mai mult este, însă, propriul său simţământ; simpatia care se naşte între el şi Matrioşa devine incomodă, pentru că e de necontrolat, adică este o slăbiciune tipic omenească, pe care Stavroghin o consideră nedemnă. Încearcă să-şi reprime sentimentele şi s-o chinuie pe fetiţă (acuzând-o de pildă de furtul unui briceag şi bucurându-se când mama sa o biciuieşte pentru această vină). În cele din urmă o împinge la sinucidere. Iniţial crede că moartea copilului îl eliberează de afecţiunea instalată fără voia lui, dar, de fapt, el capătă un sentiment de vină insurmontabilă: nici călătoriile, nici autopedepsirea şi nici spovedania creştină nu-l eliberează de acest sentiment. Finalmente se sinucide prin spânzurare, ca şi Matrioşa.

La Tihon (Spovedania lui Stavroghin)   Resimţeam o mare satisfacţie să nu vorbesc cu Matrioşa şi s-o fac astfel să  tânjească, nu ştiu de ce. Am aşteptat o oră întreagă, şi deodată am auzit-o ridicându-se brusc din spatele paravanului. Am auzit izbitura picioarelor ei pe podea când s-a ridicat, apoi câţiva paşi repezi, şi apăru în pragul camerei mele. Eram atât de laş, încât am fost fericit că am rezistat. Oh ! cât de murdare erau toate astea şi cât de umilit mă simţeam. Ea stătea în picioare şi mă privea în tăcere. Din ziua în care am văzut-o pentru ultima dată de aproape, într-adevăr slăbise extrem de mult. Faţa  îi   părea ofilită şi fruntea cu siguranţă că  îi ardea. Ochii, măriţi, mă fixau cu o curiozitate năucă, aşa mi se păru la început. Continuam să stau jos şi o priveam nemişcat. Şi din nou am resimţit ură. Dar curând am remarcat că Matrioşa nu se temea de loc de mine şi că probabil delira. Dar nu ! nu era nici delir. Ea începu deodată să clatine capul aşa cum fac oamenii foarte naivi şi care nu au maniere, când adresează cuiva un reproş; apoi îşi ridică brusc pumnişorul şi mă ameninţă cu el de departe. În primul moment acest gest mi se păru ridicol, dar nu am mai fost în stare să-l suport mai departe; mă ridicai brusc şi mă apropiai de ea, îngrozit. Faţa ei exprima o desperare greu de văzut la o fiinţă atât de mică: continua să mă ameninţe cu pumnul şi să clatine capul în semn de reproş.  Îi   vorbii cu prudenţă, foarte încet, cu blândeţe, căci mă temeam, dar am văzut imediat că ea nu mă putea pricepe, şi teroarea mea crescu. Dar ea îşi acoperi repede faţa cu ambele mâini, ca şi data trecută, şi se duse spre fereastră întorcându-mi spatele. Atunci m-am întors şi eu, şi m-am aşezat lângă fereastră. Nu pot de loc să înţeleg de ce nu am ieşit şi stăteam acolo să aştept;  deci, într-adevăr aşteptam ceva. Poate aş fi rămas mult timp aşezat pe locul acela, pentru a o omorî apoi din desperare, ca să termin într-un fel sau altul Curând după aceea auzii din nou paşii ei grăbiţi;  ieşise pe uşa care dădea spre un coridor de lemn prin care se ajungea la scară. M-am apropiat repede de balustradă şi am apucat s-o zăresc intrând într-o magazie mică, un fel de coteţ, care era alături de o altă anexă. Când m-am aşezat din nou lângă fereastră, o idee  ciudată îşi făcu  loc în mintea mea:   nici acum nu pot înţelege de ce tocmai ideea aceasta mai degrabă decât alta îmi veni întâi în minte; deci totul convergea spre asta. Era evident că eu nu puteam încă să cred, "şi totuşi..." îmi amintesc perfect; inima îmi bătea. După un minut m-am uitat din nou la ceas şi am constatat ora exactă. Ce nevoie aveam s-o aflu ? Nu ştiu;   dar în momentul acela în mine exista voinţa de a observa tot. Îmi amintesc deci foarte bine de tot şi văd tot. Ca şi când aş fi încă acolo. Seara se lăsa. O muscă bâzâia în jurul meu şi venea mereu să mi se aşeze pe faţă. Am prins-o, am ţinut-o câteva momente între degete şi am lăsat-o să zboare pe fereastră. Un camion intră în curte făcând un zgomot mare. Un ucenic croitor cânta din răsputeri (de mai demult) lângă fereastra lui,   într-un   colţ  al  curţii. Lucra şi eu puteam să-l văd de la locul meu. Îmi dădu prin minte că, din moment ce nimeni nu m-a întâlnit când am traversat curtea şi am urcat scara, era desigur mai bine să nu fiu întâlnit nici la ieşire;  aşadar, mi-am îndepărtat cu prudenţă scaunul de fereastră şi m-am aşezat în aşa fel, încât vecinii să nu mă poată vedea. Oh! Ce laşitate ! Am luat o carte, apoi am azvârlit-o şi m-am apucat să urmăresc mişcările unui minuscul păianjen roşu pe o frunză de muşcată;   am uitat de mine câtva timp. Dar astăzi îmi amintesc de tot.  Mi-am scos brusc ceasul. Trecuseră douăzeci de minute de când ieşise. Dar mă hotărâi   să aştept exact un sfert de oră. Îmi acordam acest răgaz. Îmi trecu de asemenea prin minte că s-ar fi putut ca ea să se fi întors şi eu să n-o fi auzit. Dar era cu neputinţă. Acum era o linişte de mormânt şi aş fi putut auzi şi o muscă zburând. Deodată inima începu să-mi bată mai tare. M-am uitat la ceas :   mai erau trei minute;  am rămas nemişcat pe scaun, cu toate că inima îmi bătea nebuneşte, de mă durea aproape. M-am sculat în cele din urmă. Mi-am pus pălăria, m-am încheiat la nasturii paltonului şi am cercetat camera: lăsasem vreo urmă a trecerii mele pe-acolo? Am apropiat scaunul de fereastră şi l-am aşezat exact pe locul unde se afla la venirea mea. În sfârşit am deschis uşa, am închis-o încet cu cheia şi m-am îndreptat spre magazie; uşa era închisă, dar nu cu cheia; ştiam bine lucrul acesta, dar nu voiam s-o deschid. M-am ridicat în vârful picioarelor şi m-am uitat printr-o crăpătură care era în partea de sus a uşii. Chiar în clipa când mă ridicam aşa, în vârful picioarelor, mi-am amintit că atunci când şedeam lingă fereastră şi priveam micul păianjen roşu, în răstimpul scurt cât uitasem de mine, de fapt mă şi închipuiam ridicându-mă în vârful picioarelor şi privind prin crăpătură, aşa cum făceam acum. Citez acest detaliu pentru că ţin să arăt până la ce punct eram în posesia facultăţilor mele şi că, prin urmare, nu sunt de loc nebun şi trebuie să răspund de faptele mele. Am privit îndelung prin crăpătură, fiindcă era întuneric în magazia aceea. Nu era beznă totuşi; aşa că în cele din urmă am zărit ce voiam. Mi-am zis atunci că pot pleca şi am coborât treptele. Nu am întâlnit pe nimeni; deci nimeni nu a putut mai târziu să depună mărturie împotriva mea. Trei ore mai târziu, la mine acasă, jucam cu toţii cărţi, în cămaşă, bând ceai. [...] Totuşi, nu încetam să aştept ceva. Şi într-adevăr, spre orele unsprezece seara, văd venind în grabă pe fiica portăresei pe care o trimisese gazda mea de pe strada Gorohovaia ca să-mi spună că Matrioşa se spânzurase. Mersei cu fetiţa şi am putut constata că nici proprietăreasa mea nu-şi dădea seama de ce mă chemase. Plângea în hohote şi ţipa, aşa cum fac aceşti oameni în asemenea împrejurări. Acolo era lume multă, agenţi de poliţie. Am aşteptat să treacă un timp, apoi am ieşit. Nu am fost deranjat câtuşi de puţin pentru afacerea asta; mi se puseră totuşi câteva întrebări. Dar eu declarai doar atât: că copilul fusese bolnav şi delirase şi că propusesem să chem medicul pe cheltuiala mea. Mi se vorbi şi despre briceag; povestii că gazda mea îşi biciuise fiica, dar că asta n-avea nici o importanţă. Nimeni nu a ştiut că mă întorsesem seara. Afacerea  se termină deci în felul acesta. (trad. Marin Preda şi Nicolae Gane)

"Dostoievski ne arată ce chin rabdă sufletul din cauza răului şi cum sufletul însuşi scoate la iveală  răul din sine. Răul este o cale tragică a omului, destinul său, o probă a libertăţii umane. Dar răul nu este un moment absolut necesar al evoluţiei binelui. Răul este antinomic. Iar înţelegerea optimist-evolutivă a răului este o rezolvare raţională a acestei antinomii. Te poţi înnobila în urma experienţei răului, poţi atinge un grad ridicat de conştiinţă, dar pentru aceasta trebuie şi traversezi pustiul suferinţei, să încerci spaima extincţiei, să demaşti răul, aruncându-1 în focul gheenei, să-ţi ispăşeşti vina. Răul are nimbul suferinţei şi trebuie să ducă la ispăşire. Dostoievski crede în forţa mântuitoare şi renăscătoare a suferinţei. Pentru el, viata este, înainte de toate, mântuirea vinei prin suferinţă. De aceea libertatea este inevitabil legată de ispăşire. Libertatea a dus omul pe calea răului. Răul a fost o încercare a libertăţii. Acelaşi rău trebuie să ducă la mântuire. În răul născut din libertate, aceasta din urmă piere, preschimbându-se în opusul ei. Mântuirea restabileşte libertatea omului. De aceea Mântuitorul Hristos înseamnă libertate. În toate romanele sale, Dostoievski călăuzeşte pe om prin tot acest proces spiritual: libertate, rău şi mântuire" (Nikolai Berdiaev - Filozofia lui Dostoievski, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992, pp. 60-61)
sus

Index

Copyright © Doina Ruşti