|
Doina
Ruşti
Mozaicul, nr. 4/2008
Unchiul meu, poştaşul
1. Îl ştiam şi mai-nainte, dar ne-am
împrietenit abia după ce m-am dus la şcoală. Ieşeam pe la prânz, cu ghiozdanul
lipit de spate, treceam drumul şi făceam popas la poştă. Unchiul Alex mă
aştepta pe treptele oficiului, îmbrăcat cu haina lui albastră, cu mâinile în
buzunarele pantalonilor, cu bretonul căzut pe un ochi. Şi tot pe la ora aia
venea şi maşina de poştă – o dubiţă albastră care scuipa în fiecare zi cam
acelaşi lucruri: un teanc mare de ziare, în special Scânteia, unul-două
colete şi un pachet mic de scrisori. 10-20 de scrisori, nu mai multe. Apoi
începea partea parfumată a existenţei noastre. Unchiul Alex sorta
corespondenţa, adică ne închideam în încăperea mică a poştei, care avea
geamurile date cu vopsea gri, scoteam crăticioara cu apă, aruncam în ea
fierbătorul şi o lăsam să se încălzească bine, şi-abia dup-aceea puneam
deasupra grătarul şi peste el plicurile proaspăt primite. Era ca un ritual pe
care îl făceam cu sufletul la gură, aşteptând ca hârtia să se dezlipească şi să
citim scrisorile. Pe la începuturile aventurii noastre eu nu citeam. Îl priveam
pe unchiul Alex şi trăiam odată cu el emoţia care i se aşeza pe faţă, în
special pe ochii înlăcrimaţi, pe buzele mângâiate când cu dinţii, când cu
limba. Bineînţeles nu mă ignora, nu era un cititor înrăit, ci unul dornic să
împărtăşească ceea ce citeşte. Mă punea la curent din mers cu ceea ce era mai
important cum ar fi, să zicem că tanti Miţulica vine săptămâna viitoare, că Nelu
Căruţaşu mai are o lună de zile până la liberare sau că fata lui nea Gică
Şchiopu n-a intrat la liceu şi-a plecat pe Litoral să facă bani.
Alteori
îmi citea câte un fragment, iar mai târziu, când prietenia noastră se întărise,
mă lăsa chiar să citesc. Dar nici după ce terminam lectura nu era mai puţin
interesant, când unchiul Alex împărţea scrisorile prin Zăval. Venea fâlfâind
plicul şi strigând cât să audă şi destinatarul şi vecinii destinatarului:
-Tanti Milica, tanti Milica, ţi-a venit
scrisoaaare!
- De unde, Săndele, maică, de la Ionică-al
nostru?
- Să ştii că mă supăr rău de tot dacă-mi mai
zici aşa! Nu ţi-am spus că am şi eu un nume: Alex . De ce nu-mi spui cum mă
cheamă pe mine?!
- Bine, aşa-aşa, că-mi uitasem, cum ai spus.
- Uite aici scrisoarea şi stai fără grijă că
Ionică vine duminică dimineaţă, cu prima cursă.
Ceea
ce era uimitor, şi mă mir mai mult acum decât atunci, era că nimeni nu întreba
de unde ştie unchiul Alex tot felul de amănunte, care erau cuprinse numai în
scrisoare. El nu dădea niciodată plicul fără să spună uite aici, ai
scrisoare de la Făniţa, a rămas corigentă la matematici, ia plicul ăsta de la
nenea Panait, care zice că n-are bani să vă trimită că s-a scumpit gazda, veşti
proaspete de la Nicoliţa care îşi mărită fata. Uneori mai cerea şi
amănunte: Fata asta a Nicoliţei nu e Mihaela, care venea vara pe-aici, cu o
rochiţă de mătase înflorată?
-
Ia te uită, o mai ţii minte! Ea e. O să-i spun că-ai întrebat de ea.
Unchiul
Alex avea o curiozitate intelectuală, pe care o căpătase la liceu. Fusese un an
la liceul din Bechet. Pleca dimineaţa cu bicicleta şi se întorcea după prânz,
asudat, grav şi uneori cu un teanc de cărţi luat de la biblioteca şcolii.
Atunci a început să-şi spună Alex. Apoi
a rămas repetent din cauza chimiei şi a abandonat liceul, şi cum în toamna aia
a murit Ioncel, poştaşul, s-a oferit să împartă el ziarele. Şi acolo a rămas.
Cum
spuneam, unchiul Alex citea scrisorile cu implicare, se bucura ori se întrista
de ce scria în ele, mi le dădea şi mie şi pleca apoi prin Zăval, strigând de
departe vestea cea mai importantă din scrisoare.
Asta
a fost la început. Cu timpul, după ce
bretonul începuse să i se rărească, şi-a pierdut interesul pentru scrisori sau
în tot cazul nu mai avea suficientă răbdare să
citească totul. Căuta repede veştile care îl pasionau, în general
catastrofele, dramele, dezvăluirile tenebroase, dar nici pe acestea nu le ducea
până la capăt. Citea că nu ştiu cine este bolnav rău şi nici nu-i păsa că omul
spunea mai departe că este bolnav rău de o lună jumate, dar că acum doctorii
zic că merge spre bine, că unchiul Alex şi anunţa misterios, cu ochii somnoroşi
pe sub bretonul rar, că băiatul dumitale e bolnav, ba mai mult mai şi
adăuga câte ceva: n-o mai duce mult. E rău de tot, dar nu vrea să spună el
cât de rău este.
Cu
trecerea timpului, vedeam cum unchiul Alex devenea din ce în ce mai neatent,
mai grăbit şi mai amator de completări şi înflorituri, încât, când ajunsesem pe
la gimnaziu, erau momente în care îmi era jenă de el şi de felul aproape
necuviincios în care privea peste gard spre oamenii care luau scrisorile,
uitându-se drept în ochi lui, încercând parcă să mai smulgă de la el o
informaţie în plus, ba chiar rugându-se spuneţi-ne domnu’ Alex, nu cumva e
ceva de rău cu fata noastră?
Îl
tratau ca pe Mafalda, îi spuneau numele pe care el îl pretinsese, dar când nu
era de faţă vorbeau despre el ca despre un ins cu care e mai bine să nu-ţi pui
mintea: stă închis în poştă şi ne citeşte scrisorile, le citeşte – treaba lui,
dar măcar bine că ni le aduce. Cred că le era frică de el, nu pentru că le-ar
fi dat un motiv anume, ci pentru că intuiau că ar putea să fie în stare de
răutăţi ireparabile.
În multe privinţe, pentru mine continua să fie
strălucitor. Îmi plăcea siguranţa lui care îmi dădea şi mie sentimentul că sunt
apărată. Îl vedeam uneori trecând pe mijlocul drumului, înalt, drept-înţepenit
de drept, cu privirea trimisă înainte, ca şi cum ar fi privit dincolo de timpul
nostru. Şi apoi, era cineva: nu exista om în tot Zăvalul care să nu fi
ştiut cine este Alex Poştaşul. Era stăpânul veştilor, aducea scrisorile şi ştia
tot ce mişcă. Chiar şi telegramele, puţine câte erau, le completa. Primea
mesajul prin telegraf şi-l scria cu un creion chimic pe hârtia poroasă şi
îngălbenită, primită cu mulţi ani în urmă special pentru telegrame. A murit
Vasile spunea cine spunea, iar Alex scria fără grabă pe hârtie: S-a dus
Vasile, Dumnezeu să-l ierte, apoi striga în gura mare: Nea
Ioniţă-neaioniiiiţă! Hai gătiţi-vă de înmormântare. V-a murit nepotul, cum
care? Vasile. De la Bucureşti.
Ioniţă
îl privea uluit şi când îşi venea în fire cerea resemnat telegrama.
-
Ce-ţi trebuie telegramă, nu ţi-am spus ce scrie în ea?!
Într-o
vară, cam pe când treceam în clasa a VIII-a, s-a întâmplat ceva care m-a
îndepărtat de el, ori mai exact atunci am ajuns în punctul în care s-a rupt
prietenia noastră.
A
fost vorba despre o femeie care avea fata plecată de două săptămâni la mare şi nu
dăduse încă niciun semn. Era început de iulie strălucitor şi senin. Alex citise
în ziua aia, în felul lui grăbit şi neglijent, cred că vreo 5-6 scrisori toate
cam pe aceeaşi temă. Le citisem şi eu. Dragă mamă, dragă tată, eu sunt bine
sănătos şi aici mâncarea este foarte buna, însă cu banii o duc cam prost.
Chestii stupide, scrise de copii plecaţi în tabere. Până la una, care povestea
despre cum o fată era cu picioarele făcute zob – se prăbuşise o parte din
clădirea taberei, iar pe ea o prinsese o grindă. Expeditorul nu dădea mai multe
detalii. Doar că cineva o păţise urât de tot. Unchiul Alex n-a comentat şi nici
nu mi-a făcut impresia că ar fi băgat în seamă scrisoarea. Nu era genul lui. El
adora scrisorile cu drame amănunţit povestite, în general despre oameni pe care
îi cunoştea. Aşa că atunci când a pus geanta cu ziare pe grătarul bicicletei nu
se citea nimic pe faţa lui: era plictisit, mohorât, cu buza lăsată şi cu
privirea tulburată de ape grele.
Am
mers cu el o bucată de drum tot povestindu-i, cum îi povesteam eu, ce mai zice
unul şi altul, când ne-am întâlnit cu Mamalina, bucătăreasa de la grădiniţă, cu
care aveau de-a face toţi copiii Zăvalului. Şi Alex, înveselit brusc, a început
de departe: bine că mi-ai ieşit în cale, că tocmai diseară ajungeam la
dumneata, uite ai scrisoare de la Iulica, dar să ştii că e de rău, fiindcă a
căzut casa pe ea. Mamalina îl privea ca şi când ar fi cerut îndurare, însă
Alex tocmai se ambalase şi mărunţea informaţia conştiincios, fără s-o privească
pe femeia care deschisese gura cu buzele învineţite. Parcă o văd: bătrână,
cocoşată puţin, cu un puloveraş maro, croşetat din bumbac subţire şi vopsit în
coji de nucă. Se uita la Alex şi cred că nici nu mai auzea înfloriturile lui
despre grinzile putrezite, casa atinsă de bombardament în timpul ultimului
război ori descrierea amănunţită a ambulanţei. Mamalina a căzut brusc, ca o
budincă, şi nu s-a mai ridicat.
În
afară de mine şi de Alex nici nu cred că a mai ştiut cineva cum murise.
După
ce lumea s-a adunat în jurul nostru s-o vadă pe Mamalina moartă, Alex s-a
repezit la poştă să dea telefoane: la cel mai apropiat dispensar, la rudele de
la Piteşti, în fine, el avea toate telefoanele pe care le apelase vreodată. Iar
eu am căutat, în geanta lui, scrisoarea despre casa prăbuşită. Mai mult ca să
mai văd odată cine era destinatarul: era o fată, Felicia, nici măcar nu ştiam
cine e, venită în vacanţă la bunicii ei, iar scrisoarea fusese expediată de-o
colegă plecată în tabără. Iar această colegă obscură povestea despre accidentul
unei necunoscute! Prin urmare nu era vorba nici despre Mamalina, nici despre
nimeni cunoscut. Era o scrisoare de vacantă, trimisă unei Felicii trecătoare
prin Zăval. Şi cum eram încă sub impresia morţii, m-am revoltat pe neglijenţa
unchiului Alex, care nici măcar nu se obosise să citească destinatarul. Nu
se poate, i-am reproşat eu, în timp ce el bătea cu degetul în furca
telefonului negru e nedrept şi criminal să faci aşa ceva. Nici să citeşti
scrisorile nu e bine, d-apăi să le mai şi falsifici, să le spui oamenilor
porcării, pretinzând că eşti deţinătorul adevărului, în sfârşit, i-am spus
tot ce mi-a venit la gură.
Apoi
am luat scrisoarea şi am pus-o într-un carte, o carte de versuri, primită la
premiu. Nici nu m-am uitat cine scrisese cartea. Peste numele poetului am lipit
cu pelicanol o manşetă de ziar, pe care am scris apăsat, cu pixul albastru: Alex
Poştaşul. Am pecetluit după aceea şi paginile cărţii, iar scrisoarea pentru
neştiuta Felicie a rămas închisă în burţile volumului de poezii.
2. Am purtat multă vreme cartea asta cu mine,
prin internate, pe la gazde şi am aşezat-o de câţiva ani în bibliotecă, lângă
alte cărţi cam de aceeaşi mărime, ştiind mereu că în ea se află plicul şi în el
toată istoria mea neagră de complice.
Duminica
trecută am desfăcut cartea, am recitit scrisoarea şi m-am gândit din nou la
unchiul Alex. Iar a doua zi am plecat la Zăval. Voiam să-l văd şi să vorbesc cu
el. Chiar ajunsesem să cred că e o chestiune de viaţă şi de moarte. Ca şi cum
întâlnirea cu cineva ar putea să-ţi rescrie istoria.
Am
oprit în faţa casei lui, care nu mai era casa lui. Alţi oameni locuiau acum
acolo, îşi ridicaseră altă casă şi nici nu-şi mai aminteau de la cine
cumpăraseră părinţii lor terenul. Apoi am vorbit cu o femeie mai bătrână care
m-a recunoscut de la distanţă. Mă ştia bine, îi ştia şi pe bunicii mei, dar de
unchiul Alex nu-şi aducea aminte. O fi fost, mamă, zicea ea, au fost
mulţi poştaşi în Zăval, cine-i mai ţine minte! Şi pentru că şi alte două
femei dădeau din umeri, am luat-o din poartă-n poartă, întrebând dacă ştie
cineva ce s-a întâmplat cu unchiul Alex. Unii păreau să-şi amintească, ba
cineva chiar m-a-ntrebat dacă nu cumva era ăla care ne citea scrisorile.
-
El este. Ţi-l aduci aminte?
-
Nu ştiu ce s-a făcut, dacă a murit ori dacă a plecat. Era unul mărunţel şi
ştirb?
-
Nu. Nu era el.
M-aşteptam
ca lumea să-l ţină minte, chiar aşa ticălos. Credeam că umbra lui pluteşte
albastră pe de-asupra Zăvalului.
În
cele din urmă m-am dus la cimitir şi am citit toate numele de pe cruci. Dar nu
l-am găsit nici acolo. Dispăruse fără urmă şi fără să apuc să mai vorbesc cu
el. Se spulberase. Nu-i rămăsese nici numele.
M-am
oprit la mormântul bunicilor mei şi m-am aşezat pe bordura cavoului. Cerul
albicios cobora peste crucile albe şi negre, dintre care se ridicau, înalte,
florile colorate de nalbă.
Nu
prea departe, în faţă, era o movilă de pământ şi în marginea ei stătea înfiptă
o cruce făcută din două crengi groase, legate cu rafie.
M-am
uitat spre cerul alb, printre florile roşii de nalbă. Stăteam pe bucata de
ciment cenuşie, cu gâtul înţepenit şi creierul invadat de o nemulţumire
disperată. Am scos din geantă cartea de versuri, în care stătuse înmormântată
scrisoarea necunoscutei Felicii, şi am văzut că pe pagina cu marginile rupte şi
scorojite de lipiciul uscat, scria cu literă măruntă: Mama mea avea 16 ani
când a plecat în lume. Era începutul unui poem scurt despre o fată cu ochi
neliniştiţi, pe care o vedeam coborând din carte printre cruci şi printre
florile de nalbă. Îşi cumpărase de curând o pereche de sandale albastre, din
pânză, şi era hotărâtă să meargă cu ele până la capătul lumii. A ajuns într-un
oraş, a muncit într-o fabrică, acolo s-a îndrăgostit de George, iar el i-a
scris într-o zi o scrisoare, pe care ea a ţinut-o până în clipa morţii sale,
sub ziarul care căptuşea sertarul noptierei. Fiica ei, Margareta, a
înmormântat-o cum se cuvine, apoi a aruncat noptiera, care era veche şi
penibilă, şi aşa scrisoarea lui George a putrezit împreună cu ziarul, printre
roşii strivite şi coji de cartofi. Această Margareta era frumoasă şi
independentă. A făcut ASE-ul, s-a măritat şi a făcut trei copii. Pe la
începutul anilor 70 a primit scrisori multe de la fiul ei cel mare, plecat în
armată şi le-a pus cu dragoste într-o casetă pe care a moştenit-o într-o zi
Alexandru şi, neştiind ce să facă, a ţinut-o cu el până spre bătrâneţe, când
copiii l-au dus la azil, aruncând scrisorile împreună cu alte lucruri. Fiecare
dintre oamenii aceştia care se prelingeau de pe pagini în lumina albă a cimitirului
îşi avea scrisorile lui. Iar dintre toţi, Carolina avea cele mai multe, o cutie
mare în care încăpeau patru teancuri, legate cu panglici colorate. Scrisorile
ei au ajuns la un văr care i-a supravieţuit, un bărbat trecut de patruzeci de
ani, cu ochelari priponiţi cu şnur negru. El le-a citit pe toate şi le-a pus la
loc, pe şifonier.
Mă uitam la ei, îi vedeam mişcându-se încoace
şi încolo, peste florile mormintelor, câte unul îmi arunca priviri
compătimitoare ori se uita la mine cum te uiţi la căţelul cel drag, şi am
început apoi să le văd şi gândurile, plutind deasupra lor, liliachii şi
transparente, dar tot aşa de multe, derulându-se repede şi sacadat, ca într-un
film mut, bărbaţi aroganţi, cu pistoale şi maşini, femei foşnitoare, învăluite
în rochii colorate, oameni înaintând maiestoşi printre oameni, călare pe val.
Şi
mă miram că niciunul nu-şi aducea aminte cum arătă poştaşul.
Chiar
dacă unii ştiau cum îl cheamă ori că avea un dinte strălucitor, nimeni nu era
legat în vreun fel de poştaş. Îşi citeau fericiţi scrisorile, rupeau cu
voluptate marginile plicului şi mă priveau pe sub gene, ironici, lăsându-şi
gândurile să plutească pe deasupra tulpinilor înalte de nalbă. Şi bineînţeles
pentru niciunul nu conta daca poştaşul le citise ori nu corespondenţa. Discret sau nu, corect ori ticălos, un poştaş
rămânea peste tot un ins fără faţă. În lumea asta năvălită dintre pagini, nu
conta absolut deloc cine era şi ce făcea cărăuşul, deşi el stăpânea peste
întreaga arhivă a faptelor trecute şi viitoare. El era zeul ignorat, care
veghea în uniforma lui albastră peste toate secretele închise în plicurile
călătoare. Era cititorul din umbră, care lua parte la viaţă, privind prin
geamul aburit, siluetă neluată în seamă, murind cu mult înainte de mesajul adus.
Mă
uitam pe deasupra florilor de nalbă la clăbucul cerului şi vedeam în acelaşi
timp o sumă de feţe zâmbitoare, întristate, încruntate, citind filele scrise
special pentru ei. Mama poetului, cu sandalele ei albastre, găsise plicul de la
George înfipt în uşă şi nu s-a gândit niciodată la cel care-l pusese acolo ori
la ce-ar fi spus şi la ce-ar fi gândit el. Era veselă şi mă privea cu ochi
strălucitori laolaltă cu toţi ceilalţi, care ieşiseră în cimitirul din Zăval,
dintre coperţile cărţii secrete.
Am
închis volumul şi am dezlipit încet hârtia veche pe care scrisesem demult
numele unchiului meu. Am înlăturat-o ca pe o piele uscată şi am văzut, în
sfârşit, numele poetului, ieşind la lumină. Pe coperta mătuită s-a-nşirat, lung
şi drept, numele nemuritor al unui om care a scris despre mama lui. Şi mi s-a părut
nedrept. Trist şi nedrept. Nu atât pentru că lumea îl uitase pe unchiul meu.
Ori pentru că moartea bucătăresei se pierduse în faldurile cenuşii ale unei
istorii mărunte. Ci pentru că eu însămi nu eram decât un loc închis, ca un
mormânt ori ca o burtă de carte, în care zăcea o scrisoare pe care n-o va mai citit
nimeni.
Pe
cerul de vată, printre crucile albe şi nalbele unduitoare, baleta o lume
fantastă, atrăgătoare şi vie, dar care nu avea nicio legătură cu mine. Eu
trăiam în continuare sub umbra albastră a poştaşului, în vara eternă şi
otrăvită. Şi oricâte lumi vrăjite s-ar fi ridicat din cărţile nemuritoare,
singură povestea mea era cea care conta cu adevărat. Am lăsat în cimitir cartea
marelui poet, care pentru mine nu fusese decât coaja, şi-am strecurat scrisoarea Feliciei în buzunarul
blugilor. Şi atunci, mama poetului, parcă niţel surprinsă, a-nţepenit ca o
statuie. Pe faţa ei au apărut vinişoare subţiri şi-n câteva clipe s-a spart ca
un vas de porţelan.
Am
luat-o pe aleea buboasă, privind drept spre poarta străjuită de doi stâlpi
albi. Şi dincolo de ea a clipit o secundă stafia albastră a unchiului meu.
|
