|
Mesajul subliminal în comunicarea
actuală
Ed. Tritonic, 2005
despre
Cartea porneşte
de la ideea
că orice sugestie se dezvoltă în funcţie de mentalităţile generale,
de obsesiile căpătate social. În acest sector al comunicării, mai cu
seamă al limbajului verbal, există posibilităţi certe de construire
a unor nuclee semiotice, capabile să declanşeze gesturi, atitudini,
raţionamente,
aflate deja în formă genuină în subconştientul unei colectivităţi
ori al unui grup care a beneficiat de o educaţie comună. Studiul
analizează
câteva dintre aceste posibilităţi de influenţă intenţionată (repetiţia,
sugestia şi arta), aducând alături episoade din cronicile medievale,
evenimente actuale, literatură, film, sterotipii sociale etc. De
asemenea,
are în vedere procedeele lingvistice şi contextul cultural.
Baza teoretică
o constituie,
în bună măsură, filologia (semiotica lui U. Eco, a Juliei Kristeva)
la care se adaugă psihologia limbajului (Freud, Lacan, Derrida) şi
experimentele
ştiinţifice recente (în special cele ale lui Anthony Greenwald).
Ca metodă,
recurge la
deconstrucţie şi psihanaliza limbajului, adoptând stilul eseistic.
În lucrare apar
12 imagini
(alb-negru) comentate |
Fragment din carte:
Porţile subconştientului
Într-o
carte de referinţă,
Freud povesteşte o
experienţă personală despre mecanismele uitării temporale şi parţiale.
Este
vorba despre o situaţie în care, vrând să pomenească numele pictorului
Signorelli,
îşi dă seama că nu-l mai
ştia. Călătorea împreună cu cineva prin Bosnia şi Herţegovina şi, vrând
să-şi
întrebe însoţitorul dacă a fost la Orvieto şi dacă a văzut
celebrele fresce
ale lui Signorelli, nu-şi mai aminteşte numele artistului. Este o
experienţă bine cunoscută oricărui om şi care adeseori pune în alertă
memoria
şi zdruncină încrederea de sine. Freud analizează acest lapsus şi
ajunge la
concluzia că a fost provocat de o perturbare a discursului, mai exact,
de o
întrerupere autoimpusă:
„Subliniez
îndeosebi faptul că avusesem
intenţia să povestesc o [...] anecdotă. Aceşti turci bosniaci arată un
interes excepţional
plăcerilor sexuale şi, când sunt atinşi de tulburări sexuale, îi
cuprinde o
disperare care contrastează izbitor cu resemnarea lor în faţa morţii.
Unul dintre
pacienţii confratelui meu într-o bună zi i-a spus: Ştii bine,
domnule
(Herr), că atunci când asta nu mai merge, viaţa nu mai are nici un preţ.
Totuşi, eu mă abţinusem să vorbesc despre acest lucru, preferând să nu
abordez
acest subiect scabros într-o conversaţie cu un străin. Ba chiar am
făcut mai
mult: m-am străduit să-mi distrag atenţia de la cursul unor idei care
în mintea
mea s-ar fi putut raporta la tema Moarte şi sexualitate. Mă
găseam în
acea clipă sub impresia unui eveniment despre care am luat cunoştinţă
cu câteva
săptămâni mai devreme, în intervalul unui scurt sejur la Trafoi: un
bolnav,
care mi-a dat multă bătaie de cap, s-a sinucis din cauza unei tulburări
sexuale
incurabile. Îmi dau perfect de bine seama că acest trist eveniment şi
toate
amănuntele legate de persoana sa nu existau în mintea mea sub formă de
amintire
conştientă, în timpul călătoriei în Herţegovina. Însă, afinitatea între
Trafoi
şi Boltraffio mă obligă să admit că, în ciuda distragerii intenţionate
a
atenţiei mele, sufeream influenţa acestei reminiscenţe.”
În
acest context, uitarea unui nume nu mai este deloc întâmplătoare, ea
devine o consecinţă a încercării lui Freud de a refula un eveniment
trist. Însă
între moartea pacientului şi numele pictorului s-a produs o legătură
declanşată
de coincidenţe semice şi întreţinută de mediul psihologic. Încercând să
uite
ceva, explică în continuare Freud, a pierdut involuntar numele lui Luca
Signorelli, pentru că între acest nume şi ţinta propriu-zisă a uitării
s-au
interpus fragmente lexematice care conţineau similitudini. Apariţia în
exces a
dubletului de semne Bo bulversează ordinea discursului mental.
Psihanalistul asociază involuntar numele lui Signorelli cu al altor doi
pictori
renascentişti (Boticelli şi Boltraffio), dar şi Bosnia (locul din care
proveneau turcii din anecdota reprimată) are acelaşi incipit. Tot aşa
întâlnirea
semiotică între Signior (ca apelativ) şi Herr (din
relatarea
fratelui său) produce haos. În mod adiacent, asemănarea formală dintre
cuvintele Boltraffio şi Trafoi accentuează confuzia de
traseu a
actului refulativ.
Trafoi,
locul întâmplării dramatice (sinuciderea
pacientului) declanşează seria de suprapuneri şi rupturi de sens, dar
ea este
posibilă, am adăuga, pentru că subiectul întrerupt conţine el însuşi
sugestii
ale pedepsei divine şi ale sexualităţii. Între frescele de la Orvieto
există
una particularizată prin imaginea diavolului pedepsitor şi frust. Este
vorba
despre cea intitulată chiar Damnarea şi care înfăţişează un act
de
acaparare brutală şi seducătoare în egală măsură. Cine se gândeşte la
frescele
de la Orvieto este cu neputinţă s-o omită tocmai pe aceasta. Contextul
psihologic se află şi el în consens cu mesajul picturii; vinovăţia vagă
în
legătură cu moartea pacientului, grija de a nu spune lucruri indecente,
reticenţa
aproximativă faţă de tovarăşul de drum constituie suficiente premise
pentru
producerea unui blocaj.
Dincolo
de accidentele lingvistice pe care le explică
Freud, există mesajul pictorului al cărui nume îl uită. În mod automat,
sistemul său de gândire opune lui Luca Signorelli doi pictori ale căror
opere
au un mesaj aflat la antipod, faţă de Damnarea lui de la
Orvieto.
Autocenzurarea anecdotei despre sexualitatea debordantă a turcilor
bosniaci,
aduce în mod spontan numele a doi pictori înregistraţi în memoria
generală prin
tablouri suave şi pioase. Dar ambele nume încep cu acelaşi grup fonetic
(Bo)
care păstrează urmele anecdotei anulate. Aşadar, există în conştiinţa
lui Freud
o reticenţă declarată în ceea ce priveşte discuţiile despre sex, dar şi
faţă de
conţinutul frescei lui Signorelli. Sentimentul său de jenă îşi are
rădăcinile
în încercarea de a refula episodul sinuciderii pacientului. Este
adevărat că nu
avusese în vedere fresca Damnarea, însă simbolismul ei se leagă
în mod
evident de întâmplarea nefericită. Fresca înfăţişează o cohortă de
diavoli
înaripaţi care îmbrăţişează bărbaţi şi femei extaziaţi, epuizaţi,
năuciţi ori
doar moleşiţi de neputinţă. Sinuciderea pacientul a generat cu
siguranţă un
sentiment de vinovăţie, care poate fi relaţionat cu sugestiile frescei:
alianţă
cu diavolul, pedeapsă, damnare. Freud nu spune că se simţea în vreun
fel
vinovat, ci doar că refulase ideea morţii. Dar, gândul la Orvieto i-a
fost scurtcircuitat
de un fond afectiv declarat: impresia morţii pacientului, disfuncţiile
sexuale
care pot deveni şi subiect de anecdotă dar şi cauză a morţii. Dincolo
de
aceasta, cu siguranţă că există şi un sentiment de vină sau măcar un
disconfort
născut dintr-o nefericire absolut individuală. Vinovăţia, spre
deosebire de
alte simţăminte, este cu mult mai apăsătoare pentru că nu există nici o
posibilitate de a scăpa de ea. Umilitul poate să dea vina pe cel care
l-a
umilit, gelosul are un rival asupra căruia îşi răsfrânge sentimentele,
invidiosul îşi raportează neputinţa la triumful altuia etc. Dar cel
care se simte
vinovat se are doar pe sine, adică un spaţiu mic şi închis în care
mocnesc
nemulţumirea, deznădejdea, frica de a nu fi făcută publică vinovăţia,
adică
trăiri cu neputinţă de împărtăşit, altfel, decât din postura de învins.
Din
cauza aceasta şi este speculată această zonă a sensibilităţii omeneşti.
Inocularea unui sentiment de vinovăţie constituie una dintre
Luca Signorelli – Damnarea (detaliu)
cele
mai uzuale metodele de exercitare a puterii. Respins,
ascuns, neconştientizat de multe ori, sentimentul de vină poate să
declanşeze
legături şi acte greu de anticipat.
Pornind
de la cest caz, Freud stabileşte trei condiţii de
producere a lapsusului: 1) o anumită tendinţă de uitare a acestui
nume; 2)
un proces de refulare care să aibă loc cu puţin mai înainte; 3)
posibilitatea
stabilirii unei asociaţii exterioare între numele respectiv şi
elementul
refulat.
Intenţia
refulării favorizează colapsul noţional, iar
uitarea temporară constituie dovada acestui accident. Cu atât mai mult,
când
există şi un amânat sentiment de vinovăţie poate avea loc o adevărată
deflagraţie. În acest haos al gândului, cuvintele par să iasă din
tipar, iar
unele pot să capteze alte cuvinte, prin simpatie.
Acest fenomen se
produce în preajma hotarului care desparte conştientul de inconştient,
adică la
porţile unei zone aproape necunoscute în care stă ascunsă informaţia
nemonitorizată, alungată, neglijată, neluată în seamă. Pragul (limen,
liminis) dintre cele două sectoare este permisibil,
uşor de trecut într-o direcţie: dinspre realitatea
perceptibilă spre inconştient. Dar la ieşirea din spaţiul de sub
prag,
se pot produce uneori bulversări, accidente ori fapte tulburătoare.
Spre
deosebire, intrarea în spaţiul memoriei oculte are loc fără
dificultăţi, cu o
discreţie care înfiorează; zilnic omul se întâlneşte
cu imagini, sunete, mirosuri, trăieşte experienţe
mărunte (de la atingerile neconştientizate la privirile şi grimasele
neluate în
seamă), căci o oră nu-i o oră, ci un vas plin de parfumuri, de
sunete, de
proiecte şi de atmosferă (Proust), iar cea mai monotonă dintre zile
conţine
evenimente neînregistrate, ignorate ori nesesizate. În mare parte
acestea se
topesc într-un spaţiu vast, din care ies în momente imprevizibil fixate
la
răscrucile istoriei individuale. Freud numeşte această zonă subconştient
şi o descrie ca pe un labirint guvernat de legi misterioase - ca toate
regulile
care acţionează într-un univers necunoscut. Refulările, mesajele
nereceptate,
ca şi experienţele uitate accidental se află camuflate în acest spaţiu
de sub pragul
conştientului. Amintirile vagi, impresia de déjà vu,
presimţirile,
anticipările, visele simbolice vin din această zonă ascunsă a fiinţei.
index
