La sfârşitul anilor 50, sub privirile îngrijorate ale unui zeu, s-au născut o sumă de băieţi care semănau cu mamele lor: revoltaţi, dar dispuşi să sufere în tăcere. Unii dintre ei au răbufnit la un moment dat, drogându-se, înjurând autorităţile sau părăsindu-şi familiile. Băieţii lor au semănat cu amândoi părinţii deopotrivă. Adică, revoltaţi dar şi trişti, ca nişte copii abandonaţi ce erau, şi mai presus de toate, de un egoism crunt. Pe la ieşirea din anii 80, şi poate chiar mai-nainte, au lăsat şi ei în urmă copii, mai degrabă împinşi de ambiţia multiplicării decât de-o datorie faţă de specie, ţară şi familie. Iar băieţii optzeciştilor au semănat integral cu mamele - foarte emancipaţi şi cu un dispreţ definitiv faţă de sexul lor.

Unul dintre aceşti băieţi are chiar în clipa asta examen la istorie. Subiectul e amplu: Emanciparea femeilor în secolul 19. El scrie de zor, revoltat de toate umilinţele pe care le-au îndurat femeile cu o sută şi ceva de ani în urmă şi, pe măsură ce pixul îşi lasă măduva pe foaia albă, în ceafa lui dospeşte lent un dezgust monoton faţă de ostaşii aliniaţi în şiruri interminabile. Nu-i respinge ca luptători. Ci ca sistem. Mai întâi este indignat de ipocrizia unui preot. Pe urmă se atacă analizând discursul unui politician de cauciuc. Rând pe rând, scoate din pânzele cenuşii ale istoriei, bărbaţii care păzesc cu sabia în mână privilegiile bărbaţilor. Şi cu fiecare faţă bărboasă apărută din neant se simte mai aproape de femeia ghemuită pe podele. Ştii, o femeie al cărei păr iese în benzi elastice pe sub boneta, pe sub voalul, pe sub băsmăluţa ori eşarfa, nu se poate hotărî pe sub ce, viclean, rugător, ca un şarpe cu zece capete unduitoare şi caline, care îl aşteaptă pe Sf. Gheorghe să le reteze dintr-o singură lovitură de sabie. O femeie care tocmai s-a întors de la biserică şi s-a şi apucat de treabă, îngenunchind pe podelele terfelite de milioane de perii. A avut o dimineaţă intensă, sub ceaţa unei zile de aprilie. N-are rost să ne grăbim: Nici nu ştia că este ceaţă când a păşit pe covoraşul din faţa patului. Fereastra albise şi ea se simţea vioaie ca o vrabie. A alergat în bucătărie, a pus ceaiul, a prăjit şunca, i-a surâs bărbatului ei, aşezându-şi cu degetele delicate şuviţele de păr lucitor, ca păstăile coapte. Şi cum s-a crăpat ochiul cerului, prin ceaţa albă, de aprilie, a şi luat-o spre biserică. Înainta drept, înfăşurată în tartanul moale, prelins pe spate ca o pastă de ciocolată pe toată lăţimea limbii. În spatele bisericii, sub salcia ca un clopot, o aştepta celălalt. Cum să spun, băiatul nostru, cufundat în teza lui de istorie, n-o judeca în niciun fel pe femeia, cu părul ei nici blond nici şaten, învelită bine în cel mai bun tartan şi plecată cu noaptea-n cap la întâlnire. Dar nici pe el nu era gelos. Celălalt era un bărbat atât de aprins că doar privindu-l, te-ai fi simţit imediat contaminat de dorinţa lui vanilată. Aştepta rezemat de trunchiul copacului, ţinându-şi un picior ridicat, încât părea că abia îşi sărutase genunchiul. Ea s-a aplecat, dând la o parte crengile curgătoare, şi-a privit o clipă, zâmbind, cum zâmbea ea fără să-şi mişte buzele, înclinându-şi doar capul, în timp ce şuviţele alunecau exact ca nişte şerpişori de nisip. El s-a ridicat, părând că doar întinde mâna, ea s-a strecurat în braţele lui. În sfârşit a fost o întâlnire matinală sub salcia din spatele bisericii. O întâlnire de nici jumătate de oră, năvalnică şi eficientă. O perioadă din existenţă, încolăcită discret în jurul unei sălcii care se leagănă alene în miezul unui creier. Căci în preajma pomului rupt în şuviţe plângătoare se învârte toată partea importantă a două vieţi. Jumătatea de oră, agăţată de-o dimineaţă ceţoasă de aprilie, este ceasul de foc al unui tărâm în care nu există decât întâlnirea din spatele bisericii. Iar din ea, femeia poartă încă în spatele ochilor bucăţi foarte importante şi de bază în colecţia multicoloră, care o ţine trează şi pe ea şi pe băiatul care scrie de zor teza lui la istorie. Sunt fărâmiţe dulci, din dimineaţa de aprilie, cum ar fi nasturele ei de la bluză, desfăcut cu un singur deget agil. Pare banal. Dar e vorba despre un năsturel de sidef, care alunecă grăbit prin orificiul minuscul, prin care se vede mai întâi pielea alertată şi, pe urmă, în fugă, toate celelalte gesturi care urmează după ce e descheiat primul nasture. Hai să zicem că asta n-ar fi cine ştie ce. Dar pe urmă vine altceva: carnea lui elastică şi neliniştită, bătând pânza brăzdată de cusături. Apoi se luminează alt episod: firicelele de păr aspru, încordate dramatic în dimineaţa ceţoasă. Însă preferata ei este alta: piciorul aburit, în timp ce dispare în pantalonii de stofă. Sunt aici o sumă de amănunte care ar putea s-o ţină ocupată şi câteva ceasuri. În sfârşit, sunt întâmplări mici şi bucuroase care ţes cu entuziasm viaţa spumoasă din sângele unei femei care freacă podelele. Căci ce mână lipsită de viaţa asta toarsă şi răsucită intens ar lucra cu atâta dragoste, să curăţe pardoseala de scânduri vechi? Ori cine s-ar înhăma pe câmpul de foc al hârtiei de scris, fără întâmplările astea petrecute în dimineaţa ceţoasă de aprilie, sub salcia din spatele bisericii?

Băiatul plămădit din sângele unui bunic revoltat şi tăcut şi dintr-un tată extrem de egoist era foarte mulţumit de subiectul de examen, pe care se hotărâse să-l abordeze excentric, pentru că el era, de asemenea, născut de o mamă foarte emancipată. Devotat până-n rărunchi cauzei femeilor din secolul 19, lăsa să-i curgă sucul dulce al inimii prin vârful cam mocirlos al pixului albastru.

Iar când soarele ajunse la ferestrele înalte ale amfiteatrului, băiatul fu deja învăluit în pături fierbinţi, ca în anii copilăriei, când, gripat, aştepta cu-nsufleţire mâna mamei sale, care era o femeie foarte progresistă. Şi sentimentul ăla de întâlnire fericită, când mâna ei îl ridica deasupra bolii, ca pe un egal, îi umflă dintr-odată nările, făcându-l să-şi ridice ochii din foaia albăstrită de litere mărunte. E cald şi în aerul mişcător al sălii de examen, la nici jumate de metru în faţă, pulsează ceafa pletoasă a lui Cico. Scrie alene, mişcându-şi din când în când umărul, prin tricoul subţire ca o batistă. Prietenul lui. Colegul lui de cameră. În sfârşit, Cico cel de fiecare zi şi totuşi unul nou, un om care asudă în faţa lui, iar din şuviţele umede ies valuri invizibile de Mitchum Ice Fresh, ceea ce îi aduce automat în vizor tubul verde de pe etajera lor comună.

Îi sunt ochii grei, şi-i cad pe ceafa transpirată a lui Cico. Şi brusc i se taie cheful de lucrare. Şirul lung de bărbaţi agresori, femeile îngenuncheate, revolta lui, toate vânturile care îi suflaseră sub aripi nu mai sunt acum decât fâsâieli fără valoare. În timp ce spatele slăbănog al lui Cico, omoplatul mişcător ca o pasăre, tricoul gri, părul lui adunat în smocuri ude sunt învăluite în aceeaşi ceaţă care coboară din spatele bisericii, în dimineaţa de aprilie. Deşi, Cico a uitat-o deja pe femeia care freacă fericită scândura. Oh, Doamne, nu, Cico al lui din fiecare zi, cu pantalonii căzuţi sub buric şi palmele ca nişte evantaie de plastic, viu, real şi fără de care viaţa ar fi foarte tristă, precis se gândeşte acum la plutonul interminabil de bărbaţi băţoşi şi cu ţâfna pusă, nenumăraţii tataie care mişună pe toate coridoarele clădirilor impozante, în birouri capitonate, îngenunchind fetele surâzătoare şi indiferente, care se mişcă şi ele nestingherite de la un tataie la altul. Cico, născut şi el dintr-un tată foarte egoist şi din sângele unui bunic insurgent, are amândouă emisferele cerebrale capsate pe toţi bărbaţii din lume, de la bărbatul legitim al femeii care spală podele până la tatăl lui adevărat, care visează o sută de amante, închis pe dinăuntru în dormitor. În singurul dormitor al apartamentului lor de două camere. Nu pentru că-ar avea ceva cu tatăl lui ori cu bărbatul înşelat. Ci pentru că toţi, dar absolut toţi bărbaţii, sunt adversarii lui, care-l pândesc pregătiţi de atac, în timp ce el îşi trage pantalonii sub salcia din spatele bisericii. E aproape destins şi pregătit de luptă, ca un ţap tânăr. Printre crengile înfrunzite se vede şoseaua pustie, dincolo de gardul bisericii, învăluită în ceaţa unei dimineţi de aprilie.

Omoplatul lui Cico se opreşte o secundă şi apoi se aruncă din nou în marşul scrisului, se vede dintr-o ochire că acum scrie fraza de încheiere, precipitat, avântat, triumfal, punând, în sfârşit, punct.

Lumina intră cu demnitate prin ferestrele încăpătoare, în timp ce doi băieţi se ridică în acelaşi timp din scaunele negre de plastic, părând adormiţi, învăluiţi în indiferenţă, inofensivi, doi băieţi care se îndreaptă alene spre camera lor întunecată şi caldă ca un cuib. Iar deasupra lor pluteşte destins zeul alb, fericit c-a rupt în sfârşit blestemul eredităţii.