Doina Ruşti		Patru bărbaţi plus Aurelius	Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

Prof. univ. dr. Doina Rusti

---

ARTA ACTORULUI
Curs masteral, semestrial, UNATC
14 prelegeri  (de câte două ore) + 14 ateliere (de câte două ore)

Semioza jocului teatral

 Proiect însoţit de
Suport de texte practice şi exerciţii

CUPRINS
Descriere
Tematică
Bibliografie
Suport de texte practice şi exerciţii

---

Descrierea cursului. Cursul cuprinde 14 teme care ilustrează semnificaţii importante pentru compoziţia, interpretarea şi viziunea jocului teatral. Această triplă înţelegere ludică alcătuieşte o semioză  (un model semiotic) capabilă să structureze principalele probleme legate de mesajul artistic.
În primul rând, relaţia emitent-destinatar este urmărită din perspectiva modificărilor pe care le capătă mesajul nu doar în procesul simplei comunicări, ci al comunicării prin intermediul jocului.
Apoi,  cursul urmăreşte instanţele dramatice şi relaţiile dintre ele. Aceasta permite adâncirea contextului şi înţelegerea unor şabloane legate de plasarea spaţio-temporală a jocului şi de structurile ludice ale acţiunii.
 Cursul este unul de semiotică generală şi pragmatică, de aceea reuneşte cunoştinţe de estetică, antropologie, teoria literaturii şi simbologie.
Metoda analizei hermeneutice, ca bază a prelegerilor, permite această sinteză. Exerciţiile pretind cunoştinţe de naratologie şi interpretare actoricească.

Scopul cursului este formativ, urmărind, în principal, formarea unor deprinderi în relaţie directă cu textul citit şi jucat. Totodată are şi rolul de a fundamenta noţiuni şi cunoştinţe asumate de-a lungul facultăţii, în vederea înţelegerii şi aprofundării textului dramatic.
Limbajul semioticii şi al pragmaticii, constituind, în momentul actual, un limbaj internaţional în analiza de text, facilitează accesul cursanţilor la diverse exegeze şi modele interpretative de circulaţie în lumea academică.

Evaluarea: Cursanţii, grupaţi în mini-trupe, după preferinţe, pregătesc două teme/subiecte de studiu pe care le ilustrează interpretând un scurt text (dintre cele cuprinse în Suport ori la libera alegere) şi le comentează.

Prezenţa la curs: minimum 50 %
Prezenţa la ateliere: minimum 75 %
inapoi

---

Tematica

1. Introducere în semiotică. Noţiuni generale: ce se înţelege prin semioză; gramatologia discursului dramatic.
2. Semiotica jocului: teorii în semiotică antropologie şi simbologie (J. Huizinga, G. Durand, J. Derrida etc.)
3. Viziunea artistică şi instanţele dramaticului:  perspectiva regizorului, a actorului, a scenografului, a spectatorului.
4. Incipitul şi finalul. Intrări şi ieşiri. Atitudini (ale celor care intră în scenă şi ale celor care se află deja în scenă în momentul apariţiei unui nou personaj). Final de scenă, final de monolog.
5. Conflictul. Moduri de subliniere; moduri de realizare. Acţiuni, scene, atitudini conflictuale. "Agentul" şi "pacientul" în conflict.
6. Personajul. Tipologii şi modalităţi ludice.
7. Replica, monologul, tirada. Dialoguri.
8. Inserţii narative în discursul dramatic. Tipologii ludice specifice narativităţii. Modalităţi cinematografice preluate în teatru.
9. Noduri semiotice: lovitura de teatru, quiproquourile, apariţiile imprevizibile etc.
10. Mişcarea în scenă şi în sală. Teatrul în teatru. Interacţiunea. Metanoia instanţelor ludice.
11. Simboluri şi indexuri în jocul teatral
12. Cadrul jocului. Timp şi spaţiu în reprezentarea scenică. Decorul animat în teatrul lui Horia Gârbea.
13. Iluzia. Manipularea receptorului. Seducţia jocului teatral.
14. Sinteza cursului.

inapoi
Bibliografie
 

1. BREMOND,  CLAUDE - Logica povestirii, Ed. Univers, Bucureşti, 1981
2. CORTI, MARIA - Principiile comunicării literare, Ed. Univers, Bucureşti, 1981
3. DERRIDA, JACQUES - Diseminarea, Ed. Univers Enciclopedic, 1997
4. DURAND, GILBERT - Aventurile imaginii. Imaginaţia simbolică. Imaginarul, Ed. Nemira, 1999
5. DURAND, GILBERT - Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, 1977
6. ECO, UMBERTO - Lector in fabula, Ed. Univers, 1991
7. ECO, UMBERTO - Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1982
8. GENETTE, GÉRARD - Métalepse. De la figure ? la fiction, Seuil, 2004
9. GENETTE, GÉRARD - Relaţia estetică, Ed. Univers, 2000
10. GREIMAS, J. ALGIRDAS ŞI FONTANILLE, JACQUES - Semiotica pasiunilor. De la stările lucrurilor la stările sufletului, Ed. Scripta, 1997
11. HUFNAGEL, ERWIN - Introducere în hermeneutică, Ed. Univers, 1981
12. HUIZINGA, JOHAN-  Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998
13. JUNG, CARL GUSTAV - Simboluri ale transformării, vol.I-II, Ed. Teora, 1999
14. LACAN, JACQUES - Funcţia şi câmpul vorbirii şi limbajului în psihanaliză, Ed. Univers, Bucureşti, 2000
15. LINTVELT, JAAP - Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativă, Ed. Univers, Bucureşti, 1994
16. LYOTARD, JEAN-FRANÇOIS - Condiţia postmodernă, Ed. Idea Design & Print, 2003
17. RICOEUR, PAUL  - Despre interpretare. Eseu asupra lui Freud, Ed. Trei, 1999
18. RICOEUR, PAUL - Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas, 1995
19. STAROBINSKI, JEAN - Textul şi interpretul, Ed. Univers, 1985 inapoi

---

Semioza jocului teatral

Suport de curs
Exerciţii şi texte practice
14 ateliere

---

Atelier 1
 
 

Introducere în semiotică. Noţiuni generale: semioza,  gramatologia discursului dramatic

• Citiţi fragmentul următor şi explicaţi-l succint.
•  Reproduceţi şi interpretaţi replica Spiritului (Regele Hamlet), în limbaj colocvial actual.
•  Comentaţi interpretările şi desemnaţi-o pe cea mai convingătoare.

HAMLET
de W. Shakespeare

Actul întâi
Scena a V-a

O altă parte a terasei. Intră Spiritul şi Hamlet.
 

HAMLET
Unde mă duci? Eu nu merg mai departe.
SPIRITUL
Ascultă-mă!
HAMLET
Te-ascult!
SPIRITUL
E-aproape ora
Când trebuie spre flăcări de pucioasă
Din nou să mă întorc!
HAMLET
Sărmane spirit!

SPIRITUL
Să nu mă plângi! pătrunde ce-ţi destăinui
Acum.
HAMLET
Vorbeşte! Sunt legat s-ascult.

SPIRITUL
Şi să răzbuni când vei sfârşi s-asculţi!
HAMLET
Ce?
SPIRITUL
Sunt spiritul părintelui tău, Hamlet,
Şi osândit un timp să umblu noaptea,
Iar ziua să postesc încins în flăcări,
Pân' ce păcatele făcute-n viaţă
Se vor spăla. Şi de n-ar fi oprit
Să-ţi spun ale-nchisorii mele taine,
Ţi-aş spune-un basm în care orice vorbă
Ţi-ar îngheţa şi sângele din vine,
Iar părul tău, legat şi prins, ar sta
Ca ţepii de arici înspăimântat.
Dar taina veşniciei nu-i făcută
Pentru urechi de carne şi de sânge.
Ascultă-mă, ascultă, o, ascultă!
Dacă-ai iubit pe tatăl tău...
HAMLET
 O, Doamne!
 
 

•  Citiţi poemul Din reveriile domnului R. şi împărţiţi-vă rolurile: instanţa narativă, domnul R., domnişoara N, spectatori întâmplători. Interpretaţi de mai multe ori un fragment ori poemul integral, adoptând de fiecare dată altă atitudine: domnul R e nebun, d-l R e un om căruia i se întâmplă ceva extraordinar, d-lui R îi este jenă de spectatori, domnul R ar vrea ca spectatorii să-l ajute din proprie iniţiativă etc. Povestitorul îl dispreţuieşte pe R, povestitorul îl compătimeşte pe R, povestitorul îl consideră un rival pe R.
• Comentaţi interpretările care vi se par veridice şi argumentaţi-vă alegerea.
•  Exprimaţi prin atitudine, gestualitate şi mimică tăcerea mirată şi indignată a domnişoarei N. Aveţi grijă să nu exageraţi. Comentaţi interpretările.

DIN REVERIILE DOMNULUI R. (I)
de Mihai Ursachi

Când singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnişoarei sensibile N., el i-a spus:
"mă bucur că existaţi, domnişoară".
La tăcerea mirată şi indignată a ei, a răspuns:
"aţi fi putut, mă gândesc, să nu existaţi".
Dar, imediat, încercând să repare greşeala, a spus,
şi de altfel aceasta-i era şi convingerea fermă
(pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoială)
"vă felicit pentru faptul că existaţi, domnişoară."
Înţelegând, prea târziu, că întrecuse măsura
şi devenise cam cordial, se corectă cum urmează:
"vreau să spun, propriu-zis, că de fapt
mă felicit pe mine pentru faptul că existaţi".
Abia acum domnul R. săvârşise o gafă enormă.
Cât ai clipi înţelese că ultima-i frază
era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride
şi intenţiuni refulate, ba chiar
de o vanitate absurdă (ca şi cum domnişoara
i-ar datora cât de cât existenţa),
că din aceasta reiese un fel autarhic
şi solipsist de a fi, în sfârşit se făcuse ridicul.
Schimbându-şi cu totul dicţiunea, domnul R. deveni analitic:
"adică vroiam să constat că sunteţi o persoană sensibilă".
Formula aceasta avea evident un cusur:
cuvântul "persoană" strecura nu ştiu ce aluziv, ca şi cum
domnul R. fiind o persoană, domnişoara la fel, prin aceasta
o comuniune ar exista între ei,
un soi de frăţie, de apartenenţă
la aceeaşi familie.
"Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil".
Şi după o pauză, în care roşi:
"Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,
posibilitatea unei atare idei, sau
bănuiala (în fond destul de obscură) despre putinţa,
în general, a ideii că în principiu
se poate admite că dacă
existenţa e genul suprem şi inexistenţa
există, atunci inexistenţa e existenţă, deci
nu există şi, în consecinţă..."
Aici domnişoara sensibilă N., din pricina
ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni,
în uşoara-nceţare a serii, aşa disparentă,
încât domnul R. a conchis: "Doamne, iarăşi vorbesc
singur pe stradă, probabil că iarăşi
am uitat să iau picăturile."

Dicţionar explicativ
autarhic - care se descurcă singur, prin propriile puteri, respingând colaborările.
conchis  - pe scurt, concentrat.
dicţiune - rostire frumoasă; arta de a pronunţa clar, expresiv, convingător.
echivoc - neclar; cu mai multe sensuri.
gafă - greşeală jenantă, atitudine sau vorbă jicnitoare, necuviincioasă, comisă în mod spontan, neintenţionat, şi care îl pune în poziţie dificilă atât pe cel căruia i se adresează (pentru că este lezat) cât şi pe cel care o emite (pentru că îi deconspiră lipsa de educaţie, grosolănia, prostia etc.).
refulat - eliminat, alungat din sfera conştientului; termen preluat din psihanaliză, care se referă la respingerea imaginilor, atitudinilor, cuvintelor prin alungarea lor în subconştient, de unde revin în combinaţii bizare în timpul visului.
reverie - visătorie, stare de visare stimulativă.
solipsist - care se pune pe sine în centrul lumii; termenul vine de la o concepţie filozofică (solipsism), potrivit cărei lumea nu există decât în măsura în care fiecare fiinţă se raportează la ea, o include în propria-i conştiinţă.
vanitate - mândrie, orgoliu.
 
 

Funcţiile comunicării

În poemul de mai sus există un mesaj al autorului către cititor şi un altul, al domnului R. către domnişoara sensibilă N.  Acesta din urmă exprimă dificultatea comunicării, mai cu seamă atunci când cuvintele fac parte dintr-un joc curtenitor. Domnul R. vrea să-i facă un compliment domnişoarei, dar mesajul lui devine din ce în ce mai pretenţios şi, în cele din urmă, ridicol. Prin faptul că enunţurile lui R. se referă la o imagine bine definită pentru el (sensibila domnişoară N.), ele au o funcţie referenţială; sunt rostite în legătură cu această apariţie care reprezintă realitatea lui R. Totodată, fiecare dintre mesajele lui R exprimă starea lui de spirit: timiditatea, oroarea de ridicol, dorinţa de a spune ceva special etc. Aceste informaţii camuflate în discursul lui R ţin de funcţia emotivă a limbajului, prin care este definit emitentul (expeditorul mesajului). Prin funcţia conativă mesajul se raportează la destinatar (domnişoara N); este vorba despre adresările directe, despre opinia, sentimentele emitentului faţă de receptor, intenţia de a-l convinge sau manevra prin intermediul unui mesaj verbal.
Limbajul, fie el colocvial sau poetic are şi o funcţie expresivă sau de autoavizare şi care se referă la esenţa limbajului, la formula adoptată (aici este vorba despre un poem), la organizarea mesajului  - aici, de pildă, într-un monolog fragmentat, ceea ce îi dă iluzia lui R. că intră în dialog etc. Canalul, mijlocul prin care se transmite mesajul (aici cuvântul rostit) determină funcţia fatică a comunicării.
Orice mesaj are un cod. Aici, dincolo de amabilităţile pe care ar dori să le spună R., există intenţia lui de a atrage atenţia domnişoarei N. El încearcă să codifice această intenţie prin exprimarea echivocă, pretenţioasă. Funcţia metalingvistică se referă tocmai la modalităţile de codificare, la originea şi rezultatul codului etc.
În ceea ce priveşte mesajul general al poemului, trebuie spus, că, sub aspect referenţial, prezintă plăsmuirile lui R., faţă de care autorul pare să aibă o atitudine condescendentă (îi numeşte halucinaţiile, reverii), deşi îi cunoaşte starea de fiinţă singuratică şi care trebuie să-şi ia picăturile pentru a recepta obiectiv realitatea. Informaţia ultimă este codificată, ascunsă în spatele unei atitudini de relativă normalitate şi amânată până în final, ca şi amănuntul că domnişoara N. este doar o apariţie abulică. Dincolo de text persistă impresia că între R. şi autor există o legătură subtilă şi că între lumea realităţii guvernată de picături şi lumea reveriilor, cea de-a doua pare de preferat.
 

• Citiţi explicaţiile de mai sus şi organizaţi o discuţie despre funcţiile comunicării, făcând trimitere la textul poemului şi la fragmentul din Hamlet.
•  Pornind de la cele discutate, interpretaţi rolul prinţului Hamlet, din fragmentul de mai sus, insistând pe atitudinea lui de om care vorbeşte cu o fantomă: ce face, cum se poartă, cât de tare rosteşte replicile, îi este jenă, este indiferent la ceea ce gândesc eventualii spectatori etc.

------------------------------------------------------------------------
Dicţionar de terminologie semiotică

Câmp semantic se numeşte sfera de cuprindere a cuvintelor care definesc obiecte, stări, însuşiri înrudite; de exemplu, cuvintele care definesc astrele, precum stea, soare, lună fac parte din aceeaşi sferă de semnificaţie, adică din acelaşi câmp semantic.
Lexem - cuvânt
Metalingvistică - sistem cu ajutorul căruia sunt analizate simbolurile şi structurile unei limbi naturale; limbaj specific pentru a vorbi despre limbă şi despre raporturile ei culturale
Nucleul semantic se organizează în legătură cu un sens ori cu o imagine poetică (de regulă, susţinute de o figură de stil) care i se pare cititorului că domină semnificativ spaţiul poetic.
Paradigmă - totalitatea formelor pe care le ia un cuvânt în timpul flexiunii sale.
Polisemia este calitatea unui cuvânt, a unei sintagme, a unui text etc. de a genera mai multe sensuri.
 Secvenţă  se numeşte o porţiune de text.
 Segment, în plan lingvistic, este o noţiune care defineşte un cuvânt sau un fragment de cuvânt.
Seme contextuale sunt numite toate imaginile, secvenţele, sugestiile care se subordonează sensului major al textului.
 Semem se numeşte totalitatea semelor care participă la constituirea unui sens.
Semioză - procesul de producere şi înţelegere a unor modele specifice unui sistem care uzează de coduri.
 Semn  se numeşte orice structură cu semnificaţie proprie; în semiotică semnul defineşte atât opera literară, cât şi un cuvânt sau o formă grafică.
 Semnificantul constituie primul plan de receptare a unui morfem, lexem, a unei sintagme, secvenţe, a unui text; forma unui conţinut.
 Semnificatul defineşte conţinutul unui semn lingvistic (cuvânt, frază, operă literară etc.); sensul.
 Sintagmă - două sau mai multe cuvinte legate prin unitate de sens (ex. floare albastră) şi care luate separat îşi pierd sensul pe care îl au împreună.
inapoi

---

Atelier 2
 

Semiotica jocului: teorii în semiotică antropologie şi simbologie (J. Huizinga, G. Durand, J. Derrida etc.)
 

 Citiţi cele două texte şi organizaţi o discuţie, pornind de la întrebările de mai jos:
 

 
Intrebari

•  De ce credeţi că în textul colocvial este spus de la bun început numele celui căutat? Este aceasta o procedură obişnuită pentru cineva care bate la o uşă străină? Pentru a lămuri relaţia dintre cel care caută şi cel căutat? Se creează suspans? Pregăteşte punctul culminant al încurcăturii? Nu are nici un rol?
•  Dialogul lui Caragiale are ca notă dominantă o desfăşurare absurdă; respectiv, replicile sunt scurte, incomplete, nelămuritoare, iar personajele par să rostească monologuri paralele. Această conversaţie dezlânată are o funcţie literară? Creează o anume atmosferă? Sugerează starea de spirit a personajelor?
•  Textul creat de noi în limbaj colocvial imprimă vreo impresie? Are valoare literară? Stârneşte interesul pentru ceea ce va urma?

-----------------------------------------------------------------------------------------

• Pornind de la diferenţele dintre cele două texte, împărţiţi-vă în grupe şi interpretaţi secvenţa următoare, după cum urmează: cu o Chiriachiţa emotivă, supersensibilizată; cu o Chiriachiţa plictisită;  cu o Chiriachiţa nevrotică; cu un Spirache isteric, cu un Spirache jignit până la lacrimi
•  Spuneţi în ce constă valoarea jocului; cu ce se schimbă în fiecare variantă?

TITANIC VALS
de Tudor Muşatescu
(fragment)

ACTUL I

CHIRIACHIŢA (măsurându-l în timp ce el îşi pune pălăria): Cum dracu' îţi mai vine să umbli cu pleaşca aia pe cap?
DACIA: De trei luni de zile îi spun să-şi ia o pălărie nouă... şi nu vrea. Cap gros.
TRAIAN: E bună pentru iarnă, tată... s-o dai la-mblănit.
MIZA: Zău, tată, ai putea să-ţi iei o pălărie ca lumea... Gândeşte-te şi la noi! Suntem fete mari! Ce zice lumea când te vede cu treanţa aia în cap?...
SPIRACHE: O pălărie nouă costă două-trei sute de lei...
CHIRIACHIŢA (care aprinde o ţigară): Lasă-te de tutun şi fă economie...
SPIRACHE: Dacă vă e ruşine cu mine... o să umblu cu capul gol... Tot e cald afară...
CHIRIACHIŢA: Ai şi mutră să faci pe englezul...

? Citiţi şi interpretaţi textul următor. Subliniaţi prin interpretare convenţiile jocului: repetiţiile, afirmaţiile absurde, deznodământul artificial, falsa lovitură de teatru etc.

ENGLEZEŞTE FĂRĂ PROFESOR
(CÂNTĂREAŢA CHEALĂ)
de Eugen Ionescu
Anti-piesă
Scena a II-a

DOMNUL MARTIN: De când am sosit la Londra, eu locuiesc în strada Bromfield, doamnă.
DOAMNA MARTIN: Ce curios, ce bizar! eu tot în strada Bromfield locuiesc, de când am venit, domnule.
DOMNUL MARTIN: Ce curios, atunci, atunci, atunci poate că ne-am întâlnit în strada Bromfield, doamnă.
DOAMNA MARTIN: Ce curios! Se poate! Dar nu-mi aduc aminte, domnule!
DOMNUL MARTIN: Eu locuiesc la numărul 19
DOAMNA MARTIN: Ce curios, eu tot la numărul 19, domnule, locuiesc.
DOMNUL MARTIN: Atunci, atunci, atunci, atunci, atunci, doamnă, poate ne-am văzut în casa aceasta?
DOAMNA MARTIN: Se poate foarte bine, domnule, dar nu-mi aduc aminte!
DOMNUL MARTIN: Eu locuiesc la etajul cinci,  apartamentul opt, doamnă!
DOAMNA MARTIN: Ce curios, vai, şi ce bizar! Şi ce coincidenţă! Eu tot la etajul cinci, apartamentul opt locuiesc, domnule!
DOMNUL MARTIN: Ce curios, ce curios, ce curios! Şi ce coincidenţă! Ştiţi, camera mea de culcare are un pat cu plapumă verde şi se află în fundul coridorului, pe stânga, între closet şi bibliotecă, doamnă!
DOAMNA MARTIN: Ce coincidenţă, ah, ce coincidenţă! şi camera mea de culcare are un pat cu plapumă verde şi se află în fundul coridorului şi pe stânga între closet şi bibliotecă, domnule!
DOMNUL MARTIN: Ce curios şi ce bizar! Atunci locuim în aceeaşi cameră şi dormim în acelaşi pat, doamnă! Poate că ne-am întâlnit acolo!
DOAMNA MARTIN: Ce curios, cee coincidenţă. Este foarte posibil să ne fi întâlnit acolo noaptea trecută, dar nu-mi aduc bine aminte, domnule!
DOMNUL MARTIN: Eu am o fetiţă care locuieşte la mine, doamnă. Are doi ani, un ochi alb şi unul roşu, e foarte frumuşică şi o cheamă Alice, doamnă!
DOAMNA MARTIN: Ce bizară coincidenţă! Şi eu am o fetiţă, are doi ani, un ochi alb şi unul roşu, e foarte frumuşică şi o cheamă Alice, domnule!
DOMNUL MARTIN (aceeaşi voce tărăgănată, monotonă): Ce curios! Ce coincidenţă! Poate că e aceeaşi, doamnă!
DOAMNA MARTIN: Ce curios! E posibil, domnule.
(Un lung moment de tăcere. Pendula bate de douăzeci şi nouă de ori)
DOMNUL MARTIN (care a reflectat, se ridică încet în picioare şi cu aceeaşi vocee foarte lentă, monotonă şi vag cântată, se îndreaptă spre doamna Martin, care, surprinsă de solemnitatea domnului Martin, s-a ridicat în picioare şi ea, încet): Atunci, doamnă, eu cred că ne-am mai văzut şi că dumneavoastră sunteţi propria mea soţie... Elisabeth, te regăsesc!
DOAMNA MARTIN (se apropie de el fără grabă. Se îmbrăţişează fără expresie. Pendula bate o dată): Donald, tu eşti, darling! (Rămân o vreme îmbrăţişaţi, nemişcaţi. Pendula bate de câteva ori. Mary în vârful picioarelor şi cu degetul pe buze, intră în scenă şi se adresează publicului):
MARY: Acum Elisabeth şi Donald sunt prea fericiţi să mă poată auzi. Pot să vă spun adevărul. Elisabeth nu este Elisabeth şi Donald nu este Donald. Iată dovada: copila de care vorbeşte Donald nu este şi fata Elisabetei, nu este una şi aceeaşi. Fetiţa lui Donald are un ochi alb şi unul roşu, întocmai ca fetiţa Elisabethei. Dar pe când fetiţa lui Donald are ochiul alb în dreapta şi cel roşu în stânga, cea a Elisabetei are ochiul roşu în dreapta şi cel alb în stânga! Prin urmare, tot sistemul de argumentaţie al lui Donald şi se împiedică în acest ultim obstacol care infirmă întreaga construcţie. Cu toate coincidenţele uimitoare ce par a fi tot atâtea dovezi revelatorii, nefiind părinţii aceluiaşi copil ei nu sunt Donald şi Elisabeeth. Ea crede că el este Donald şi că ea este Elisabeth. El crede că ea este Elisabeth şi că el este Donald: amândoi greşesc amarnic. Cine este adevăratul Donald? Cine este adevărata Elisabeth? Cine are interes ca această încurcătură să se producă? Iată ceea ce nu trebuie să încercăm să descoperim: să lăsăm mai bine lucrurile încurcate. (Face câţiva paşi spre uşă, revine şi se adresează publicului) Am uitat să mă prezint: Sherlock Holmes. (Pleacă).
 

Dicţionar de estetică
absurd - categorie estetică prin care autorul subliniază ostentativ un aspect, o trăsătură, un detaliu al universului artistic, prin construcţii care încalcă logica tradiţională şi îl intrigă pe receptor.
joc - activitate desfăşurată după un scenariu şi după nişte reguli convenţional acceptate de toţi jucătorii. Spre deosebire de ritual, jocul nu are ambiţia de a dobândi accesul la sacralitate, ci de a căpăta satisfacţie, destindere, o stare afectivă stimulatoare etc. În ciuda acestui deziderat, orice joc este un mod de iniţiere, prin reconstituirea simbolică a marilor încercări ale vieţii, sau a unei părţi din ea; jocurile copilăriei, precum de-a v-aţi ascunselea,  sunt create pe un scenariu care presupune, ca şi basmul, de altfel,  încercări şi victorii.
ludic - referitor la joc (în lb. latină ludus, i, înseamnă joc)
mimesis - noţiune prin care Aristotel defineşte caracterul imitativ al artei. El spune că realitatea obiectivă se modifică o dată prin modul în care o receptează scriitorul şi încă o dată prin modul în care o transpune; de aceea arta este imitaţia imitaţiei realităţii (mimesis).
ritual  - ansamblu de gesturi sau scenarii care au rolul de a  modifica o realitate într-un mod miraculos, de a dobândi accesul la sacralitate, de a intra în legătură cu zeii. În general este vorba despre un act sacru de imitare a zeilor sau a unui strămoş mitic, cu scopul clar de a introduce fiinţa în misterul creaţiei. Gesturile simple devin esenţiale prin repetiţie şi prin integrarea lor într-un ansamblu simbolic. Dintre ritualurile cunoscute amintim ceremonia de nuntă sau de botez, dar şi gestul de închinare pe care îl face creştinul, sau vrăjile de taină ale magicienilor. Ritualul are un caracter secret, în sensul că este cunoscut doar celor iniţiaţi (care au aflat pentru că sunt membrii comunităţii care practică ritualul, sau pentru că au participat la împărtăşirea simbolică a secretului). Şi, de asemenea, trebuie spus că orice ritual este înrudit cu jocul.inapoi

---

Atelier 3

Viziunea artistică şi instanţele dramaticului:  perspectiva regizorului, a actorului, a scenografului, a spectatorului

? Citiţi şi comparaţi cele două fragmente, primul dintr-o binecunoscută operă caragialeană, celălalt - o transpunere  (pentru film) a aceluiaşi fragment. Prin ce se deosebeşte viziunea lui Lucian Pintilie?

D-ALE CARNAVALULUI
de I.L. Caragiale
actul I, scena VI, parţial scena VII

Scena VI
Miţa, Pampon, Iordache

IORDACHE (venind repede din fund): Cocoană Miţo, eşti aici? Vine...
MIŢA: Nae...
PAMPON: d. Nae.
IORDACHE (dând pe Pnampon  la o parte şi luând pe Miţa în partea cealaltă): Pardon. (Miţii): Vine Crăcănel al d-tale. Viu într-un suflet de la birt din colţ... Crăcănel a intrat în birt, a întrebat de prăvălia lui d. Nae Girimea şi băiatul l-a îndreptat aici. Ascunde-te iute... vine, trebuie să fie la uşe.
MIŢA: Crăcănel? Ce caută?
IORDACHE: Treci degrabă în odăiţă (Miţa pleacă spre dreapta pe după paravan.)
PAMPON: Te duci?
MIŢA: Da... (Lui Iordache): Când o pleca dă-mi de veste... fă-i vânt degrabă...
PAMPON: Bine, da' chestia noastră cum rămâne? (o urmăreşte până la uşe)
MIŢA: Mai vorbim noi. (iese repede, în dreapta, închizând uşa după ea.)
PAMPON (aparte): Ciudat lucru! Să fie vreo moftangioaică?... (lui Iordache): Mă rog, cine e persoana asta?
IORDACHE: E o damă...
PAMPON: Bine, damă, o văz eu că e damă, dar cine e?
(Crăcănel intră)
 IORDACHE (încet lui Pampon): Lasă că-ţi spui eu...

Scena VII
Aceiaşi, Crăcănel

CRĂCĂNEL: Mă rog, aici este d. Nae frizerul?
IORDACHE: Aici este, da'... nu-i acasă.
CRĂCĂNEL: Dar... mă rog, se-ntoarce?
PAMPON (lui Iordache aparte): Cine-i domnul ăsta?
IORDACHE (încet lui Pampon): Lasă că-ţi spui eu...
CRĂCĂNEL: Aud?
IORDACHE. Nu crez să se întoarcă aşa degrabă... dacă aveţi trebuinţă chiar cu d-lui, atunci poftiţi mai pe seară, poate să-l găsiţi...
CRĂCĂNEL: În sfârşit, eu tot mai pot aştepta; poate să vie. (Şade) Scenariul pentru filmul

DE CE TRAG CLOPOTELE, MITICĂ?
de Lucian Pintilie
(realizat după comedia lui Caragiale, D-ale carnavalului)

IORDACHE
 - Cocoană Miţo, eşti aici? Vine.
MIŢA: Nae!
PAMPON: Domnul Nae?
IORDACHE (îl dă pe Pnampon  la o parte şi o trage pe Miţa în cealaltă parte a prăvăliei, unde se află paravanul): Pardon. (Miţii):
- Vine Crăcănel al d-tale. Vin într-un suflet de la birt, din colţ... Crăcănel a intrat în birt, l-au luat în primire băieţii lui d. Mitică, ce-a făcut, ce-a spus - nu ştiu, dar l-au îndreptat aicea... Ascunde-te iute... vine, trebuie să fie la uşă.
MIŢA (confuză, până la încâlcirea picioarelor):
- Crăcănel? Ce caută aici Crăcănel?
IORDACHE (disperat, o ia pe sus):
- Treci degrabă în odăiţă
PAMPON:
- Te duci?
MIŢA:
- Da... (Lui Iordache): Când o pleca dă-mi de veste... fă-i vânt degrabă...
PAMPON:
- Bine, da' cu chestia noastră cum rămâne?
MIŢA (dispărând, mai scoate o dată capul pe uşă):
- Mai vorbim noi. (iese repede, în dreapta, închizând uşa după ea.)
PAMPON (aparte):
- Ciudat lucru! Să fie vreo moftangioaică?... (lui Iordache): Mă rog, cine e persoana asta?
IORDACHE:
- E o damă...
PAMPON:
Damă, damă, o văz eu că e damă, dar cine e?
Apare Crăcănel .
 IORDACHE (printre dinţi, încet lui Pampon): Lasă că-ţi spui eu...
CRĂCĂNEL:
- Mă rog, aici este d. Nae frizerul?
IORDACHE:
- Aici este, da'... nu-i acasă.
CRĂCĂNEL:
- Dar... mă rog, se-ntoarce?
 Crăcănel apreciază foarte mult aspectul artistic al frizeriei. O dată cu el, deci, profităm şi noi şi contemplăm mai pe îndelete pornirea către artele frumoase a lui Nae Girimea. Pe perete, deci, sub colivii atârnă planul Sevastopolului, cu luarea turnului Malakov, execuţia lui Maximilian, capitularea Sedanului. Dar melodrama militară nu e decât o coardă - cea austeră - a sensibilităţii lui Nae Girimea. Decupate lângă cadavre, se răsfaţă cochetele epocii, selecţionate din revistele ilustrate, echivoce, ale timpului. Pe această imagine se aude textul lui Iordache:
IORDACHE. Nu crez să se întoarcă aşa degrabă... dacă aveţi trebuinţă chiar cu d-lui, atunci poftiţi mai pe seară, poate să-l găsiţi...
Dar Crăcănel are senzaţia că e la Luvru (de altfel, la cârciumă i se vorbise de aceste capodopere) şi nu răspunde imediat, şi cum ar putea răspunde, când tocmai a ajuns la o operă deosebită, opera de căpătâi a lui Nae Girimea?
O vedere făcută din fire de păr de culori deosebite înfăţişează un munte depărtat în fund: spre vârful lui, stă un călător, iar la poale curge o apă mare; dincolo de apă e un cioban, care păşunează o turmă de oi de o speţă necunoscută; călătorul din vârful muntelui îşi aprinde ţigara la luleaua ciobanului din vale.
 

• Citiţi şi interpretaţi textul de mai jos.
•  Identificaţi instanţele dramaticului din textul următor şi explicaţi relaţiile dintre ele.

ENGLEZEŞTE FĂRĂ PROFESOR
(CÂNTĂREAŢA CHEALĂ)
de Eugen Ionescu
Anti-piesă
finalul

(Pleacă. Orchestra încetează. Scena rămâne goală. Nu se mai întâmplă nimic . Minutele se scurg. Trebuie aşteptat până ce publicul începe să dea semne de enervare: fluierături, proteste, huiduieli, insulte, morcovi aruncaţi, bastoane, ouă clocite, etc. Trebuie aşteptat până ce publicul se înfurie de tot ci până ce vreo douăzeci de spectatori năvălesc pe scenă, ţipând,  înarmaţi cu ciomege. Furioşii se îndreaptă spre fundul decorului, dar în momentul acela din cele patru colţuri ale scenei, răpăiesc mitraliere. Spectatorii furioşi cad morţi. Directorul teatrului, cu autorul, cu un comisar de poliţie si jandarmi în uniformă intră pe scenă foarte calmi. Directorul teatrului numără cadavrele. Sunt douăzeci.)

DIRECTORUL TEATRULUI: Felicitările mele, domnule comisar.
AUTORUL (către directorul teatrului): Mulţumesc că mi-aţi luat apărarea faţă de măgarii ăştia! (Arată sala.)
DIRECTORUL TEATRULUI (către spectatorii îngroziţi): Scoală-te! Ce meserie ai dumneata?
SPECTATORUL: Sunt cizmar.
DIRECTORUL T'EATRULUI: Du-te la cizmărie şi fă ghete, ce cauţi la teatru? (către alt spectator): Dar dumneata ce eşti?
AL DOILEA SPECTATOR: Sunt medic, să trăiţi!
DIRECTORUL TEATRULUI: Poftim, în loc să îngrijească de bolnavi, vine aici să ne încurce pe noi. (Către o spectatoare:) Dar dumneata ce faci?
SPECTATOAREA: Eu sunt spălătoreasă, să trăiţi!
DIRECTORUL TEATRULUI: Nu ţi-e ruşine? Ai să vezi ce spălătură am să-ţi trag eu!
AUTORUL: De ce veniţi aici şi ne-ncurcaţi? Eu mă duc să fac ghete în locul cizmarului, să spăl rufe în locul spălătoresei, să-ncurc pe doctor la spital? Nu. Eu aici sunt doctor şi-mi văd de treaba mea. Cizmarii la cizmărie, actorii la teatru, fiecare să-şi vadă de treaba lui şi lumea o să meargă mai bine.
UN ALT SPECTATOR (din fundul sălii, se ridică): Dar spectatorii, la spectacol.
COMISARUL (roşu de furie): Cum îndrăzneşti să vorbeşti, când eu tac, obraznicule? (Către toată sala:) Derbedeilor, să vă astâmpăraţi, să vă băgaţi minţile în cap, să vă fie învăţătură de minte! (Arată cadavrele de pe scenă) Voi şti să apăr cea mai nobilă instituţie de cultură naţională, teatrul, acest templu de actriţe. Drepţi! Ieşiţi afară! Să nu vă mai prind aici!
(Autorul, comisarul de poliţie, directorul teatrului şi actorii se felicită, se îmbrăţişează, glumesc cu voie bună.... Jandarmii gonesc lumea din sală.)
 
 

•  Rescrieţi şi interpretaţi Căldură mare, schiţa lui I. L. Caragiale, introducând reacţiile unui grup de spectatori care sunt indignaţi că Domnul nu ştie pe ce stradă e (5-6 replici şi atitudini) şi reacţiile actorilor, care îl cheamă pe regizor (dar acesta s-a solidarizat cu spectatorii), încearcă să se explice etc. Pana la urmă vine cineva (băiatul de la băcănie, birjarul...) şi le spune ca e căldură mare în Bucureşti, iar opera reintră în ficţional.

CĂLDURĂ MARE
de I.L. Caragiale
(text integral)

Termometrul spune la umbră 33? Celsius... Subt arşiţa soarelui se opreşte o birje în strada Pacienţiei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz'. Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit se apropie de uşa marchizei, unde pune degetul pe butonul soneriei. Sună o dată... nimic; de două, de trei... iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică... În sfârşit, un fecior vine să deschidă.
În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate.
Domnul: Domnu-i acasă?
Feciorul: Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.
D. : Dumneata spune-i c-am venit eu.
F. : Nu pot, domnule.
D. : De ce?
F. : E încuiată odaia.
D. : Bate-i să deschidă.
F. : Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.
D. : Care vasăzică, a plecat?
F. : Nu, domnule, n-a plecat.
D: Amice, eşti... idiot!
F: Ba nu, domnule.
D: Zici că nu-i acasă.
F: Ba-i acasă, domnule.
D: Apoi, nu ziseşi c-a plecat?
F. : Nu, domnule, n-a plecat.
D. : Atunci e acasă.
F. : Ba nu, da n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.
D. : Unde?
F. : În oraş.
D. : Unde! ?
F. : În Bucureşti.
D. : Atunci să-I spui c-am venit eu.
F. : Cum vă cheamă pe dv.?
D. : Ce-ţi pasă?
F. : Ca să-i spui.
D. : Ce să-i spui? De unde ştii ce să-i spui, dacă nu ţi-am spus ce să-i spui? Stăi, întâi să-ţi spui; nu te repezi... Să-i spui când s-o-ntoarce că l-a căutat...
F. : Cine?
D. : Eu.
F: Numele dv.?...
D: destul atâta! Mă cunoaşte dumnealui... suntem prieteni...
F: Bine, domnule.
D: Ai înţeles?
F. : Am înţeles.
D. : A! Spune-i că să ne-ntâlnim negreşit.
F. : Unde?
D. : Ştie dumnealui... Da să vie neapărat.
F. : Când?
D. : Când o putea.
F. : Prea bine.
D. : Ai înţeles?
F. : Am înţeles.
D. : A!... şi dacă vede pe amicul nostru...
F. : Care amic
D. : Ştie dumnealui! Să-i spui că nu s-a putut reuşi cu afacerea ştiută nimic, fiindcă am vorbit cu persoana... Nu uita!
F. : Se poate să uit?
D. :... şi zice că acuma e prea târziu, dacă n-a venit la vreme; căci dacă venea măcar cu câteva zile înainte, altă vorbă!... poate că s-ar fi putut... Ţine minte!
F. : Ţiu, domnule....
D. :... deoarece nu plecase încă mătuşa persoanei care s-a dus pentru ca să dea arvună tutorelui minorilor, şi el nu aflase încă, deoarece nu-i spusese nepotul cucoanei, cu care era afacerea ca şi terminată, dacă mai avea răbdare până luni seara, când trebuie neapărat să se întoarcă avocatul, fiindcă s-a dus cu o hotărnicie; dar acuma, cu regret, este imposibil din mai multe puncte de vedere, care le ştie dumnealui... Aşa să-i spui.
F. : Bine, domnule.
Domnul pleacă... Feciorul dă să-nchiză... Domnul se-ntoarce.
D. : A!... Ştii ce? nu-i spune nimic, fiindcă poate nu ţii minte exact persoanele. Trec eu mai bine diseară să-i spui... La câte vine d. Costică seara la masă?
F. : Care d. Costică?
D. : Stăpânu-tău.
F. : Care stăpân, domnule?
D. : Al tău... d. Costică
F. : Pe stăpânu-meu nu-l cheamă d. Costică; e propitar...
D. : Ei! şi dacă-i propitar?
F. : Îl cheamă d. Popescu.
D. :  Şi mai cum?
F: Cum, mai cum?
D. : Fireşte... Popescu, propitar... bine... şi mai cum?
F. : Nu pot să ştiu.
D. : Nu-l cheamă Costică Popescu?
F. : Nu.
D. : Nu se poate.
F. : Ba da, domnule.
D. : Apoi, vezi?
F. : Ce să văz?
D: Îl cheamă Costică?
F: Ba, Mitică.
D: Mitică?... peste poate!... Ce stradă e aici?
F. : Numărul 11 bis
D. : Nu e vorba de 11 bis.
F. : A zis domnul că nu vrea să puie treisprezece, că e fatal.
D. : N-are-a face 13... Eu te întreb de stradă. Ce stradă e asta?
F. : Strada Pacienţii..
D. : Strada Pacienţii?... imposibil!
F. : Nu, domnule, e strada Pacienţii.
D. : Atunci nu e asta.
F. : Ba-i asta.
D. : Nu.
F. : Ba da.
D. : Eu caut din contra strada Sapienţii, 11 bis, strada Sapienţii, d. Costică Popescu.
F. : Aşa?
D. : Aşa.
F. : Atunci, nu e aici
D. : Foarte bine.
Domnul pleacă şi merge la birje. Birjarul doarme pe capră. Caii dorm la oişte.
Domnul: Haide, birjar!
Birjarul: Nu slobod... este muştiriu, mo roc...
D. : Care muştiriu?
B. : Nu ştii la mine, mo roc...
D. : De unde l-ai luat?
B. : Ghe acolo, mo roc...
D. : Apoi, nu sunt eu?
B. : Ie! la domnu este, mo roc.
Domnul suie... Birjarul trage bice... Caii se deşteaptă şi pornesc. Domnul se ridică-n picioare, la ceafa birjarului.
D. : Ascultă-mă; ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
B. : Ala nu ştii, mo roc.
O babă trece. Domnul opreşte birja.
Domnul: Mă rog, jupâneasă, ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
Baba: Asta e, măiculiţă.
D. : Ei, aş!... Teribil e de ramolită!... Mână-nainte, birjar!
Birja porneşte. Domnul face semn să oprească la o băcănioară în colţ, unde pe prag moţăie la umbră un băiat cu şorţul verde.
Domnul: Tânărule, ce stradă e asta?
Băiatul : Strada Pacienţii...
D: Eşti un prost!... Înainte, birjar!
Birja merge încă o bucată bună... un sergent de stradă stă pe bancă la poarta unei curţi mari. S-a descălţat de cizme, să-şi mai răcorească picioarele. Domnul face semn, birja opreşte.
D: Sergent!
Sergentul: Ordonaţi!
D: Mă rog, nu ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
S: Chiar asta e.
D: Imposibil!
S: Da, domnule, asta e.
D:... la d. Popescu, nr. 11 bis.
S: Ei, da, mai în sus, pe mâna stângă, nişte case galbene-n curte, cu marchiză...
D: A!... Atunci feciorul e un stupid!... Întoarce, birjar!

DICŢIONAR explicativ
dignitate - demnitate; forma aceasta  (apropiată de cuvântul latinesc dignitas, dignitatis) s-a impus şi a circulat în veacul al XIX-lea sub influenţa curentului latinist.
propitar - formă populară, de circulaţie în epocă, pentru proprietar.
mo roc - mă rog. Birjarul este rus şi stâlceşte cuvintele româneşti.
Sapienţii - formă învechită de genitiv al substantivului sapienţă (din lat. sapientia, ae - înţelepciune)
Pacienţii - formă învechită de genitiv al substantivului pacienţă (astăzi ieşit din uz), care însemna răbdare (după latinescul patientia, ae)

Dicţionar de noţiuni
Actorul creează sensuri noi prin interpretare, prin felul în care rosteşte replicile (intonaţie, dicţie, intenţie), dar şi prin atitudinea generală (de la mişcarea scenică la reacţia celorlalte personaje ori asupra spectatorului, el însuţi participant la spectacol); de asemenea, cu acordul regizorului, poate include replici noi, poate renunţa la o parte din text etc. El este autorul jocului, în fapt.
Receptarea este activitatea care defineşte modul particular de înţelegere a lumii, a imaginii celuilalt, a mesajelor etc. În afară de modificările care survin prin interpretarea actoricească între textul scris şi cel jucat mai există şi alte diferenţe.
Scenograful creează decorurile (desenează, apoi le reprezintă scenic), respectând viziunea regizorului. Prin felul în care creează detaliile unui spaţiu (o cameră, o pădure, ţărmul mării, o stradă aglomerată etc.) contribuie în mod decisiv la transmiterea propriului mod de a traduce textul literar.
Viziunea artistică exprimă în mod codificat atitudinea faţă de viaţă, educaţia, mentalităţile şi modul particular de receptare a universului din perspectiva unui artist.
Viziunea regizorală exprimă punctul de vedere global al unui regizor şi poate schimba sensul unei opere literare; regizorul este cel care creează viziunea generală a spectacolului; el coordonează activitatea şi de aceea are voie să suprime replici, scene, acte, poate să înlocuiască decorul şi să schimbe epoca în care se petrece acţiunea etc.inapoi

---

Atelier 4

Incipitul şi finalul. Intrări şi ieşiri

? Comentaţi incipitul schiţei Căldură mare de I. L. Caragiale, pornind de la variantele următoare:
o Domnul se repede şi fixează dintr-o dată degetul pe butonul soneriei.
o Mai întâi, Domnul scoate ochelarii, şi-i pune cu grijă, priveşte butonul, apoi apasă mitocăneşte
o Domnul apasă o singură dată, scurt, dar nu are răbdare să aştepte şi sună din nou, isteric.

? Citiţi şi interpretaţi fragmentul următor care face parte din incipitul unei piese neterminate încă. Comentaţi-l răspunzând la întrebările următoare:
o Cât timp trece de la intrarea în scenă a Politicienei şi prima ei replică? De ce?
o Ce face în timpul cât vorbeşte cu Doamna? Imaginaţi şi interpretaţi câteva atitudini.
o Care sunt momentele dezvăluirilor care întreţin suspansul?
o Rescrieţi scena în stil prozistic (două paragrafe). Ce pierde şi ce câştigă acest început de poveste?
o Cum credeţi că se desfăşoară mai departe acţiunea? Există aici, în incipit, indiciile unui eventual conflict? Explicaţi.
 
 

DISPARIŢIE LA SENAT
Horia Gârbea
(Text pentru teatru)

PERSOANELE
Doamna
Politiciana
Baroana-camerista Florence
Doamna Venturi
 

Interior de lux uşor demodat. Anul 2002. Doamna, încă tânără sau chiar foarte tânără, dar fără aere de domnişoară, e in mare doliu, dar cam excentric (etola, mănuşi de voal, pălărie in casa). Ea priveşte la televizor (ar trebui sa fie un video ecran enorm), uneori eventual printr-un lornion, facându-şi de lucru cu mâinile (brodeaza, insira margele, coase goblen etc., activitate întrerupta de manevrarea lornionului).
Intra Florence, subreta de casă mare. Arata cum vrea regizorul, dar poate ar fi bine sa fie straveche, decrepita de tip Firs feminin (rol de compozitie), ori o Frauelin provenita din baroană, dispretuitoare faţă de toti, ori o tinara sexy cu accente lesbiene ca in "Cameristele". Initial nu ne dam seama ca e subreta, doamna o numeşte baroană. (...)

FLORENCE: Doamna, vă rog sa nu uitaţi că la ora 11 va veni doamna aceea.
DOAMNA: Nu am uitat, baroană.
FLORENCE: Si apoi va veni si doamna Venturi.
DOAMNA: Nu am uitat, baroană.
FLORENCE: M-aţi rugat sa va amintesc.
DOAMNA: Merci!
Se aude soneria. FLORENCE: nici o reacţie. E clar ca doamna are alt servitor care deschide uşa. După un timp se deschide uşa salonului si intra Politiciana, tot in doliu, dar sever convenţional, poate avea servieta. Doamna o priveşte, e clar ca n-o recunoaşte. FLORENCE iese.
POLITICIANA: Buna ziua, doamna. Îmi cer iertare ca v-am inoportunat. E o situatie in care... Nici nu ştiu daca trebuie sa va prezint... (da sa stea, doamna nu face nici un semn aprobator, ea rămâne in picioare)
DOAMNA: Buna ziua. Ce să-mi prezentaţi?
POLITICIANA: In sfârşit... Condoleanţele noastre.
DOAMNA: Nu trebuie să-mi prezentaţi condoleanţe. Prefer sa va prezentaţi dumneavoastră.
POLITICIANA: Va rog sa mă scuzaţi. Am crezut ca mă cunoasteti.
DOAMNA: Cred ca e prima data când ne intilnim.
POLITICIANA: Da, din păcate.
DOAMNA: Atunci de unde sa va cunosc?
POLITICIANA: Mă rog, am avut orgoliul sa cred ca figura mea va e familiara.
DOAMNA: (se apropie să vadă mai bine, Politiciana ia diferite poze căutând evident sa semene cu cea din fotografii de presa si afişe electorale, Doamna o cercetează atenta ca pe un obiect, inclusiv de la spate) Nu.
POLITICIANA: Nu?
DOAMNA: Nu. (i se uita in ceafa) Figura dumneavoastră nu-mi este cunoscuta. (trece in fata) Păreţi surprinsa.
POLITICIANA: Oarecum... Mă gândeam ca orice om care citeşte ziare, se uita la televizor...
DOAMNA: Eu citesc doar reviste. Poate de aceea.
POLITICIANA: Ma aşteptam ca soţul sa va fi arătat vreo poza.
DOAMNA: Care soţ?
POLITICIANA: Al dumneavoastră.
DOAMNA: A cui poza sa mi-o arate?
POLITICIANA: A mea.
DOAMNA: Atât ar mai fi trebuit! De ce s-o fi făcut?
POLITICIANA: Ca sa mă recunoasteti.
DOAMNA: Poate ca sotul meu nu s-a gindit ca imi veti prezenta condoleante.
POLITICIANA: Adevarat. Era o fire optimista. Mi-e greu sa va prezint sentimentele noastre...
DOAMNA: Sinteti mai multe persoane? Puteti sa-i invitati si pe ceilalti.
POLITICIANA: Sintem un grup... Grup parlamentar.
DOAMNA: Si i-ati lasat sa astepte in hol?
POLITICIANA: Nu. E o neintelegere. Scuzati. Aici, la dumneavoastra, sint singura.
DOAMNA: Atunci de ce vorbiti la plural?
POLITICIANA: Asa e obiceiul...
DOAMNA: Bizar!
POLITICIANA: ...Cind reprezinti interesele mai multor persoane.
DOAMNA: Cite persoane au interesul sa-mi prezinte condoleante?
POLITICIANA: Din Senat, 26.
Intra FLORENCE.
FLORENCE: Doamna, va rog sa nu uitati, va veni doamna aceea.
DOAMNA: Iat-o, a si venit, baroană.
FLORENCE: Doamna Venturi? Ce mult s-a schimbat!
DOAMNA: Nu, doamna baroană, dumneaei nu e doamna Venturi.
FLORENCE: Va multumesc ca mi-ati atras atentia.
DOAMNA: Pentru putin. Thank you anyway. (Florence iese)
POLITICIANA: Scuzati-ma, dar doamna e chiar baroană?
DOAMNA: Sigur ca da.
POLITICIANA: Arunci... Imi pare rau ca nu mi-ati prezentat-o.
DOAMNA: N-am obiceiul sa-mi prezint subretele. Doamna baroană e camerista mea.
POLITICIANA: Extraordinar. Cum a ajuns camerista?
DOAMNA: Datorita calitatilor ei. Desi dintr-o familie sarmana, e plina de calitati.
POLITICIANA: O baroană dintr-o familie sarmana?
DOAMNA: Exact. Tatal ei, bietul conte, a murit de foame. Rangul il impiedeca sa cerseasca. Noroc ca fiica lui, Florence, e doar baroană si asta nu-o impiedica sa fie camerista, jupineasa si tot ce mai doriti. (schimba vorba pe neobservate) Si in total?
POLITICIANA: In total ce?
DOAMNA: Douazeci si sase de persoane din Senat au interesul sa-mi prezinte condoleante. Dar in total?
POLITICIANA: In total, sint sigur ca domnul senator a fost apreciat de mii si mii de alegatori.
DOAMNA: La cine va referiti?
POLITICIANA: La cei care l-au ales. Ei l-au apreciat... desigur.
DOAMNA: (ca la cretini) La cine va referiti cind ziceti ca a fost apreciat? Pe cine apreciau alegatorii?
POLITICIANA: Pe domnul senator. Pe sotul dumneavoastra.
DOAMNA: Sotul meu este... sau, in sfirsit, a fost senator?
POLITICIANA: Nu stiti? (pauza, doamna nu neaga) Nu v-a spus?
DOAMNA: Poate. In treacat. Stiam ca se ocupa cu politica. Dar i-am interzis sa vorbeasca despre asta in casa.
POLITICIANA: De ce?
DOAMNA: Din fericire nu avem copii. Dar personalul de serviciu ar fi putut auzi. Nu e prea convenabil, nu-i asa?
POLITICIANA: Dar personalul dumneavoastra stia ca domnul e senator.
DOAMNA: Mi-am inchipuit. Cu astia nu poti tine un secret. Numai doamna baroană e femeie de incredere. Sint sigura ca n-a stiut nimic despre chestiunea cu senatul. Si doar e atit de simplu sa nu stii ceva: pur si simplu eviti sa afli!
POLITICIANA: Fata care mi-a deschis m-a recunoscut imediat chiar si pe mine.
DOAMNA: A! Fetele astea sint de-o indiscretie! Imi cer iertare pentru ea.
POLITICIANA: Mda... Imi cer iertare eu... Ma tem ca nu ne intelegem prea bine.
DOAMNA: Oh, e din vina mea. Nu doriti sa beti ceva? Puteti sa-mi oferiti si mie un pahar. (arata spre o masuta cu bauturi) Azi sint incoherenta. Stiti, faptul ca Alfredo s-a inecat...
POLITICIANA: (se blocheaza cu sticla in mina) S-a inecat??
DOAMNA: In piscina, sarmanul!
POLITICIANA: Asta-i extraordinar. De ce n-ati spus de la inceput?
DOAMNA: N-ati intrebat. N-am banuit ca va intereseaza.
POLITICIANA: Dar dumneavoastra stiti lucruri pe care noi nu le stim.
DOAMNA: Cine "noi"?
POLITICIANA: Noi, partidul!
DOAMNA: Mi se pare absolut firesc... sa stiu lucruri pe care nu le stie partidul dumneavoastră. Si invers.
Intra FLORENCE.
FLORENCE
Doamna, va rog sa nu uitaţi. Va veni doamna aceea.
DOAMNA: Iat-o, a si venit, baroană.
FLORENCE: Am crezut ca dumneaei nu este doamna Venturi.
DOAMNA: Nici nu este, baroană.
FLORENCE: Va multumesc ca mi-ati atras atentia. Pot pleca?
DOAMNA: Natürlich! Danke Schön! (Florence iese)
POLITICIANA: Deci inecat! Ce groaznic! Ce putem face acum?
DOAMNA: Putem bea, daca terminati de umplut paharul. (Politiciana se executa)
POLITICIANA: Dar dumneavoastra de unde stiti?
DOAMNA: Ce anume?
POLITICIANA: Ca... in fine... ca s-a inecat... ca...
DOAMNA: Cum de unde? Am vazut tot.
POLITICIANA: Tot?
DOAMNA: Ei, nu chiar tot. Nu stiu inca daca s-a inecat singur sau s-a comis o crima.
POLITICIANA: O crima?
DOAMNA: Eu asa banuiesc.
POLITICIANA: Si ce s-a intimplat cu... (nu vrea sa spuna "cadavrul")
DOAMNA: Cu?
POLITICIANA: Cu... in sfirsit...
DOAMNA: Va rog sa fiti mai explicita. Azi sint putin derutata.
POLITICIANA: Pai cu... ma rog... cu corpul.
DOAMNA: Al cui? Al lui Alfredo? A! Presupun ca e la morga.
POLITICIANA: Atunci, intr-adevar, condoleantele noastre. (ii da mina)
DOAMNA: Multumesc. Pot sa va rog ceva?
POLITICIANA: (compasiune afectata) Orice.
DOAMNA: Nu mai vorbiti la plural. Am o senzatie de in-discretie, de in-securitate, de in-timitate...tulburata. Ca si cum ar fi aici doua sute de oameni.
POLITICIANA: Scuzati-ma. Obisnuinta de a-i reprezenta pe altii...
DOAMNA: Eu cred ca e mai bine ca fiecare sa se reprezinte singur. Dar despre ce vorbeam? A, despre bietul Alfredo.
POLITICIANA: Da. Parintii lui stiu?
DOAMNA: Ai lui Alfredo? Care parinti? Eduardo si-a zburat creierii acum un an, iar Rosa e la balamuc de cind a murit Carlos. Fiul cel mare. Cel calcat de tren.
POLITICIANA: Calcat de tren?
DOAMNA: Taiat in bucati. Bu-ca-te-le!
POLITICIANA: Si noi care n-am stiut nimic!
DOAMNA: Care noi, doamna?
POLITICIANA: Noi, partidul!
DOAMNA: De ce sa stiti? Detineti portofoliul cailor ferate?
POLITICIANA: Dar, iertati-ma, aflu acum un lucru destul de ciudat...
DOAMNA: Traim intr-o lume ciudata.
POLITICIANA: Ma gindesc la familie... Toate numele astea cam suna a spaniola. Nu-i curios? Carlos, Eduardo?
DOAMNA: E absolut normal. E o familie originara din Spania.
POLITICIANA: Si noi n-am stiut nimic!
DOAMNA: Dumneavoastra partidul? Ei, constat ca sint multe lucruri pe care nu le cunoasteti. Da, m-a afectat disparitia lui Alfredo. Ma obisnuisem cu el. Totusi poate ca apare din nou.
POLITICIANA: Doamna! Spuneati ca s-a inecat!
DOAMNA: Da, dar uneori se intimpla lucruri neasteptate. Zici c-au murit si te trezesti peste trei patru luni ca apar din nou.
POLITICIANA: (da sa plece, speriata) Iertati-mă, eu...trebuie sa...
Doamna suna, apare baroană.
DOAMNA: Doamna baroană, cred ca musafira noastra vrea sa plece.
FLORENCE: Am inteles. Doriti sa-o impiedic?
DOAMNA: A, nu! Doar sa-o conduci. (Politicienei) Puteti sa mai ramineti. Nu ma simt prea bine.
POLITICIANA: Sigur. Adica... sigur ca mai ramân. Pot sa întreb ceva?
FLORENCE: Sigur. Daca e vorba de doamna Venturi, n-a sosit încă.
POLITICIANA: Voiam s-o intreb ceva pe doamna.
FLORENCE: Atunci îmi permit să mă retrag.
POLITICIANA: Piscina dumneavoastră.
DOAMNA: Un moment. (suna, intra FLORENCE)
FLORENCE: Doamna Venturi nu a sosit inca.
DOAMNA: Certo. Grazie tanto! (Florence iese) Acum puteti intreba. Nu stiu insa daca pot eu sa va raspund.
POLITICIANA: Vreau sa va intreb... Chiar il chema Alfredo?
DOAMNA: Absolut.
POLITICIANA: N-am ştiut.
DOAMNA: Dumneavoastră partidul? Sau dumneavoastra personal? Atâta aţi vorbit la plural, ca m-aţi derutat.
POLITICIANA: Nici eu, nici partidul n-am stiut. Era numele adevarat sau doar asa ii spuneaţi in intimitate?
DOAMNA: Eu nu-i spuneam nicicum. Ştiu doar numele. Alfredo de Silva Reis.
POLITICIANA: (n-o mai încape gulerul) Cum? Silva?
DOAMNA: Silva Reis. Nu găsesc nimic nefiresc.
POLITICIANA: Si noi care ii spuneam Gicu!
DOAMNA: Cum? In partidul dumneavoastra Alfredo era numit Gicu?
POLITICIANA: Da. Nici noi nu gaseam nimic nefiresc. Dar iertati-ma, n-am ştiut nici că Gicu... Pardon Alfredo... N-am stiut ca avea piscina. Unde este? (se uita in jur)
 

•  Citiţi şi interpretaţi deznodământul următor. În ce constă dramaticitatea lui?
•  Imaginaţi şi comentaţi atitudinea lui Iusuf după ultima replică a lui Aron. Mizaţi pe schimbarea fundamentală de la indignarea rezonabilă a personajului (de până la ultima replică a lui Aron), la atitudinea implicată, din final.

PASTRAMĂ TRUFANDA
de I. L. Caragiale
(fragment)

- Să plătească? urlă ovreiul... să plătească? ... ce să plătească?... pe tată?... poate el să plătească pe tată?
- Care tată, bre? întrebă Iusuf.
- Tata meu!
- Care tată, bre? întrebă cadiul.
- Tata meu, Leiba Grosu, care a murit... şi Iusuf l-a mâncat.
- Pe cine l-am mâncat, bre?
- Pe tată!
- Cum, bre, l-am mâncat eu pe tat-tău?
- Când a fost pe corabie...
- A fost tat-tău, cu mine, pe corabie?
- A fost!
- Şi l-am mâncat?... eu?
- Tu! tu!
- Efendi cadiu - zice Iusuf - nu vezi că e nebun ovreiul?
- Nu sunt eu nebun! zbieră Aron; tu ai fost nebun, că ai mâncat pe tată! [...] Tată, când a murit, m-am jurat să-l trimit să-l îngroape în pământul sfânt al Ierusalimului, că acolo vrea el să putrezească... şi eu m-am gândit că oasele tot nu putrezesc; le-am îngropat aici, şi carnea am făcut-o pastramă... [...] am pus pastrama-ntr-un sac şi i-am dat lui... să-l ducă la Ierusalim, la frate-meu, Şumen, s-o îngroape acolo, că el a ştiut. Şi el a mâncat pe drum pe tată!...Ce mă fac eu acuma?inapoi

---

Atelier 5

Conflictul. Moduri de subliniere; moduri de realizare. Acţiuni, scene, atitudini conflictuale. "Agentul" şi "pacientul" în conflict

Citiţi textul şi selectaţi fragmentele care subliniază conflictul etnic. Interpretaţi o secvenţă în care Răzvan se arată nemulţumit de etnia lui. Care este sentimentul personajului? Imaginaţi o atitudine care să vă reprezinte, prin care să edulcoraţi conflictul dintre Răzvan şi celelalte personaj. Alegeţi un personaj care vi se pare mai îngăduitor cu Răzvan şi descrieţi-i atitudinea. Identificaţi agentul şi pacientul in textul lui Hasdeu.

Rescrieţi scena în limbaj actual (în proză)

RĂZVAN ŞI VIDRA
de Bogdan Petriceicu Hasdeu
(fragment)

Cântul I
Un rob pentru un galben

[Răzvan este un ţigan liber, grămătic, aşadar ştiutor de carte. În prima scenă, din care face parte şi fragmentul de mai jos, personajul găseşte o pungă din care dă un galben unui om sărman. Între timp, vătaful îl arestează pe un dascăl, bănuit că ar fi scris versuri antisociale. Ştiindu-se vinovat, Răzvan se declară autor al poeziei incriminate]

Personajele:
Răzvan - ţigan dezrobit
Başotă - mare vătav
Sbierea - boier bătrân
târgoveţi

O piaţă în Iaşi, în fund o biserică, mai încoace o piatră, în laturi case.

BAŞOTĂ
Acuma tu, faraoane, răspunde-mi dar deocamdată,
De ce te-ai apucat d-o treabă poprită şi neiertată?
O faci oare de la tine? Sau cineva ţi-o fi spus?
RĂZVAN
Apoi, de jupân vatave, Stan e jos şi Oprea-i sus!
Dumneata mereu ne spânzuri, şi-astfel trăieşti boiereşte;
Eu fac doine şi doiniţe, ca să-mi petrec ţigăneşte;
Fiecare cu ce poate!... Nu-i dat dreptul orişicui
Să pună-n ştreang omenirea în mijlocul târgului!....
Şi-apoi acest drum, jupâne, dacă mi s-ar da şi mie,
Eu n-aş omorî nici unul ca să pot ierta o mie.
BAŞOTĂ (surâzând)
Şiret ţigan!... Dar nu-i lesne a scăpa pe-un osândit!
Fapta ce tu ai făcut-o e un lucru de gândit.
A necinsti cârmuirea, a batjocori divanul,
Poate numai doară vodă, sau măria sa sultanul...
Totuşi, dragul meu, o lege, un vechi şi sfânt obicei,
Te-ar scoate din gura morţii... Eşti însurat sau holtei?
RĂZVAN
Ba nu-s însurat jupâne...
BAŞOTĂ
Mare noroc! Eşti ferice!
Ai putea să scapi cu zile... În pravila ţării zice
Cum că de osândă se iartă pe cine-l ia de bărbat
O copilă, o fecioară, un suflet nevinovat...
Aşa-i obiceiul nostru, datina cea strămoşească!
Acuma rămâne numai vr-o fată să se găsească...
(Către târgoveţe)
Printre voi nu este oare?
FATA I
Sunt eu.
FATA II
Şi eu.
BAŞOTĂ
Minunat!
Două fete cumsecade? Nu-i aşa de măritat?
FATA I
Negreşit!
FATA II
Fără-ndoială!
BAŞOTĂ
Prea bine. Spuneţi-mi dară,
Care dintre voi de milă, nu va lăsa că să piară,
De-o caznă foarte cumplită, acest băiat priceput?
Însuşi eu voi face nunta, după cum am mai făcut,
Mi-ţi fi ciraci...
FATA I
Iertăciune! Eu una nu vreau, jupâne!..
Un bărbat ţigan! O, Doamne! Cum se poate!...
E ruşine!
FATA II
Şi nici eu!... Ferească sfântul!... Mai bine foc şi potop!
Să-ajung de povestea lumii? Eu, fată de protopop?
RĂZVAN
Aşa-i? atunci de ce dară ieşit-aţi voi amândouă,
Răsărind în sus deodată, ca ciupercile când plouă?
Ca să ne cântaţi cu ison că sunteţi de măritat?
FATA I
De ce!... Iată!... Să se ştie!...
FATA II
Ce ţigan neruşinat!
RĂZVAN
Măi! Le-aţi auzit cu toţii de la mic şi pân-la mare!
Astfel dar, de-acu-nainte veţi şti bine fiecare:
...................................................
Mirese de porunceală ce-ar vrea bărbaţi să-şi găsească...!
Iar dumneaei mai cu seamă, o fată protopopească!
(Toţi râd cu hohote.)
SBIEREA (intrând)
Ce oameni lipsiţi de minte. Să râză chiar de prisos:
Şi fără nici o dobândă, şi fără nci un folos.
RĂZVAN
Ai văzut, jupân vatave, că nu-i nici o fată-n lume
Ca să nu se înfioare, când aude de-al meu nume...
Frumoasă-i legea străbună, ce iartă pe-un vinovat,
Dacă poate să-l iubească un înger fără păcat;
Frumoasă-i legea străbună, care pricepe c-o ceaţă
Se pierde, când o răzbate o rază de dimineaţă;
Frumoasă-i legea străbună, care crede că nu-i rău
Alesul unei fiinţe curate ca Dumnezeu!...
Frumoasă-i legea străbună... dar dânsa nu-i pentru mine,
Precum într-o florărie nu-i loc unui mărăcine,
Precum într-o sărbătoare nu-i loc unui cerşetor,
Precum în zvonul de râsuri, nu-i loc plânsului de dor;
Căci numai cerul primeşte, sub streaşina-i milostivă,
Scai şi floare, catifeaua şi sucmanul, de-opotrivă!...
Eu ţigan! eu... o, jupâne! Decât vai decât amar,
Mai dulce-i spânzurătoarea! Nu mai aştepta-n zadar!...
(În acest interval Sbierea, zărind capătul pungii ieşit din cămaşa lui Răzvan, se pipăie cu îngrijire la chimir.)
BAŞOTĂ
Pentru cea dintâi greşeală, moartea ştreangului e mare...
Slujitori, acum d-odată... duceţi-mi-l la închisoare.
SBIEREA
(Smulgând punga din sânul lui Răzvan)
Sacul meu, jupân vatave! Iată-l, săculeţul meu!
(Se pune a număra banii)
BAŞOTĂ
Cum? Aşa să fie oare? L-ai furat? Tu?
RĂZVAN
Ba nu eu.
TÂRGOVEŢUL I
Ţiganul la mal se-neacă!
TÂRGOVEŢUL II
Ţiganul îşi dete-n petic!
TÂRGOVEŢUL III
Zi-i că-i un ţigan, şi pace!
 TÂRGOVEŢELE
Un ticălos! Un bezmetic!

[Observând că îi lipseşte un galben, Sbierea invocă o lege străbună, în virtutea căreia hoţul prins trebuie să-i fie rob pe timp de trei ani]

SBIEREA
Ascultă, jupân vatave... Nu mă lăsa păgubaş!...
Sau ţiganul să-mi întoarcă acel galbăn... gălbănaş...
Ori de nu... atunci, jupâne, stăpânul să mi-l plătească...
Astfel este obiceiul, pravila moldovenească...
 BAŞOTĂ
Al cui eşti tu măi ţigane? Cine e stăpânul tău?
RĂZVAN
Sunt ţigan iertat, jupâne: ţiganul lui Dumnezeu!
SBIEREA
Iertat? cu atât mai bine! După-a legii glăsuire,
Băiatul mi se cuvine în loc de despăgubire.
Aşa-i jupâne vatave! ... Pravila zice curat:
Furul să se dea acelui de la care a furat!

 DICŢIONAR DE CUVINTE VECHI
 vatav sau vătaf (s.m.) - şef; căpitan; aici îl desemnează pe reprezentantul forţelor de ordine ale timpului; cuv. are origine turcă.
 divan - sfatul ţării alcătuit din boierii de frunte, sfătuitorii voievodului, în perioada medievală. (cuv. de orig. turcă)
 hotei - neînsurat (cuv. venit din ucraineană)
 pravila - lege (cuvânt slav)
 cirac - favorit, luat sub protecţie. (cuv. de orig. turcă)
 protopop - preot ortodox care are în grijă mai multe parohii.
 
 

Citiţi textul următor şi spuneţi ce întreţine conflictul de-a lungul lui. Ţineţi cont de faptul că Patroana priveşte în gol de-a lungul întregii scene.

Interpretaţi textul, creând un conflict de atitudine între Omul cu cutia de violoncel şi Omul cu cutia de saxofon. Faceţi ca cel de-al doilea să pară şeful: el îl impulsionează constant pe tovarăşul său să vorbească, încât pare că acela spune nişte replici învăţate anterior; respectiv îi face semn cu bărbia când să vorbească şi ridică degetul arătător când trebuie să se oprească etc.

 Interpretaţi textul şi când Omul cu cutia de violoncel este în rol de actant, iar Omul cu cutia de saxofon doar un secund-nervos. Comentaţi cele două interpretări din punct de vedere conflictual.

PAPARAZZI
sau
Cronica unui răsărit de soare avortat
de Matei Vişniec

Scena 2

OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Era o intersecţie aici, chiar lângă cafeneaua dumneavoastră...
PATROANA.
Unde ?
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Acolo, unde-i câinele. De fapt, al cui e câinele ?
PATROANA.
Cine ?!
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Doamnă, nu auziţi ce vă spun ? Ce s-a întâmplat cu intersecţia ? Cum se face că intersecţia nu mai e acolo ?
PATROANA.
Vreţi foc ?

(Schimb de priviri între cei doi bărbaţi).

OMUL CU CUTIA DE SAXOFON (puţin exasperat, către colegul său).
Las-o baltă, n-are nici un rost...
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Stai, stai că mă calcă pe nervi paţachina asta. Doamnă, aveţi de gând să-mi răspundeţi sau nu aveţi de gând să-mi răspundeţi, fir-aţi a dracului ?
PATROANA.
Cuuum ?
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Al cui este câinele ?
PATROANA.
Al cui este ce ?
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Câinele ! Câinele care se lăfăieşte pe locul intersecţiei... vreau să spun... intersecţia, unde este intersecţia ? Intersecţia care era acolo unde este câinele ?
PATROANA.
Ce unde mă rog ?
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Doamnă, câinele îl vedeţi ?
PATROANA.
Li se rupe la toţi.
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON (către colegul său).
E clar. Ce facem ?
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Nu mai înţeleg nimic. Au înnebunit cu toţii. Doamnă, dumneavoastră ştiţi cine suntem noi ?
PATROANA.
Azi nu mai servim nimic, poftim.
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Doamnă, o să vă facem o mărturisire. Noi suntem doi asasini. Doi ucigaşi. (semn de gât tăiat). Haţ ! Suntem u-ci-gaşi !
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON (râde prosteşte).
Pe-ri-cu-loşi.
PATROANA.
Nu mai servim nimic !
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Doamnă, ascultaţi-mă bine. Noi suntem doi asasini periculoşi, profesionişti. Aţi înţeles ? În faţa dumneavoastră se află doi asasini... (mişcă o mână în faţa ochilor patroanei încercând să-i atragă privirile). Priviţi aici... Suntem doi... Aici... Unu... doi... Eu sunt primul...
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Şi eu sunt al doilea...
PATROANA.
Şi câinele ?
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Câinele ! Fir-ar a dracului ! Nu pricepe nimic...
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Doamnă, colegul meu şi cu mine, ne vedeţi, el şi cu mine, suntem doi asasini plătiţi, profesionişti, răi... Noi omorâm curat pentru bani, înţelegeţi ? Şi suntem efectiv foarte, foarte periculoşi. Mai ales colegul meu. El e mai periculos decât mine. Şi eu sunt destul de periculos, dar nu sunt chiar atât de periculos precum colegul meu.
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Aţi înţeles acum ? Şi suntem pe urmele unui tip care se plimbă cu un flaut după el.
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Şi care şi el este un asasin...
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
L-aţi văzut cumva prin zonă ?
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Un tip care vorbeşte tot timpul despre cum a fost adus el pe lume... Vă spune ceva chestia asta ? Aţi auzit cumva pe cineva prin zonă care nu vorbeşte decât despre asta şi numai despre asta, adică cum l-a ejectat mă-sa pe lume ?
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Răspundeţi, doamnă, v-am pus o întrebare importantă !
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Pentru că pe tip trebuie să-l omorâm, pe asasinul ăsta, trebuie să-l omorâm.
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Tipul nu e chiar aşa de periculos ca noi, dar va trebui totuşi să-l omorâm, pe tip.
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Acu' vedeţi pe cine aveţi în faţă ? Suntem doi ucigaşi puşi să-l omoare pe un al treilea ucigaş.
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Care trebuia să fie aici, la ora asta. Adică tipul...
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Trebuia să fie la intersecţie.
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Deci, doamnă, căscaţi-vă urechile şi ascultaţi bine ce vă spunem şi răspundeţi... unde s-a risipit intersecţia ?
PATROANA.
Ia duceţi-vă dracului !inapoi

---

Atelier 6 Personajul. Tipologii şi modalităţi ludice

? Citiţi textul şi caracterizaţi personajul. Este arogant? Cinic? Bine intenţionat? Este un timid? Dezvoltaţi.
? Imaginaţi atitudinea scenică a personajului: îi inspectează pe boschetari ca la armată? Stă la un birou şi îi fixează din când în când cu un baston? Stă într-un fotoliu şi fumează un trabuc? Cum este îmbrăcat? Interpretaţi personajul din mai multe perspective.

CASTEL SERVICE
(Pedepsitorii)
de Liviu Ioan Stoiciu

ACTCTL I
Scena 1

ANDREESCU, PRIMUL BOSCHETAR, AL DOILEA BOSCHETAR, SUPRAVEGHETORUL

ANDREESCU: Aici e Castel, fraţilor, să vă intre bine în cap. Eu sunt Andreescu, am trăit ca voi. Şase ani am trăit cu aurolacii şi şobolanii în canalele Bucureştiului şi ştiu ce înseamnă să n-ai casă. (Duce mâna la nas.) Da' urât mai mirosiţi! Sunteţi de-a dreptul împuţiţi ! Cadavre vii! De când nu v-aţi mai spălat? Aţi fi putut să vă duceţi să vă clătiţi în Dâmboviţa, din când în când, dacă n-aveaţi unde în altă parte, dar am impresia că nu vă place să fiţi curaţi. Cu mine n-o să vă meargă: trebuie să mirosiţi bine, să fiţi mereu spălaţi, ferchezuiţi! Vă dau eu haine curate, atenţie, nu-s cumpărate cu kilogramul, la mâna a doua, veţi arunca tot ce aveţi pe voi. (Îi controlează.) Netunşi, neraşi, e normal. Unghii netăiate, negre. Păduchi? Dantură? Arătaţi oribil. Să nu vă prind pe vreunul cu păduchi... E vreunul cu sifilis? Sau vreunul care a dat de gustul prafurilor? Stupefiante? Ierburi? Pastile? Vă drogaţi? Sau e vreunul din voi bolnav, să nu poată să muncească? E vreunul dintre voi homosexual? (Cei prezenţi se uită unii la alţii.) N-aţi auzit ce v-am întrebat? (Toţi şase dau din cap că nu.) Mâine vă prezentaţi la control medical, vă aduc un doctor de familie. O să vă caute şi-n fund! Aici e Castel Service, veţi trăi ca nişte domni, dar ce vă voi cere eu să faceţi, vă va fi sfânt. Aţi acceptat să veniţi de bună voie să punem împreună la cale o afacere. Da? (Toţi ,sase dau din cap că da.) Vă veţi lua angajament în scris în acest sens. Contract la notariat.

? Prin ce se caracterizează atitudinea Luluţei: prin ironie? prin răutate? prin mitocănie?
? Rescrieţi fragmentul de mai jos în limbaj actual şi construiţi o Luluţa subtilă, preocupată serios de sprâncenele Chiriţei şi de exprimarea ei.

CHIRIŢA ÎN IAŞI sau DOUĂ FETE ŞI-O NENEACĂ
de Vasile Alecsandri

C H I R I Ţ A : Da vezi ce frumuşică-i, diavoloaica! îţi vine s-o mănânci de vie.
LULUŢA: Să mă mănânci?... mersi. (În parte.) Şi n-are măcar nici dinţi.
C H I R I Ţ A : Ha, ha, ha... Bat-o norocu'! Nostimă-i!... vină să te sărute mătuşica, Luluţa dragă... (O sărută.)
LULUŢA: Alei! maman... ce-a păţit mătuşica de şi-a pus lipitori pe frunte? (Arată sprâncenele Chiriţei.) O doare capul?
C H I R I Ţ A : Eu, lipitori?...
A F I N : Ce lipitori?... unde vezi tu lipitori?...
LULUŢA : Ha, ha, ha... ba-s sprâncene... şi una-i numai pe jumătate!
C H I R I Ţ A : Ha, ha, ha. (În parte.) Cum i-aş suci gâtul când ar fi a mea!
LULUŢA : Maman,
LULUŢA : Maman, să-mi cumperi şi mie o pereche de sprâncene din târg, ca să le pun păpuşei de Anul Nou.
A F I N : Bine, bine, ţi-oi cumpăra. Taci din gură.
C H I R I Ţ A : Da de ce să tacă, soro? las' să vorbească copila... că zice tot nişte lucruri... Se cunoaşte că învaţă la pasion.
LULUŢA : Pansion, mătuşică... nu pasion.
C H I R I Ţ A : Fie şi pansion, că doar nu m-o crescut mama cu gubernată, ca să ştiu nemţeşte.
LULUŢA : Guvernantă, mătuşică, nu gubernată... Da bine, mătuşică, aşa vorbiţi pe-acolo, prin provincie?...

? Citiţi poezia şi schiţaţi o biografie sumară a instanţei lirice (care vorbeşte în poezie).
? Imaginaţi atitudinea acestuia în scenă ori alegeţi din următoarele variante:
o Personajul stă într-un cerdac şi vorbeşte în timp ce pe stradă trec cei invocaţi.
o Se plimbă printre oameni şi textul poeziei se aude spus de mai multe voci, mai aproape ori mai îndepărtat, ca şi cum s-ar derula în mintea lui.
o Personajul vorbeşte celorlalţi, publicului şi unei femei, purtându-se ca unul care vrea din tot sufletul să fie ascultat.
? Interpretaţi şi comentaţi variantele.

VACANŢĂ ÎN PROVINCIE
de Tristan Tzara

Pe cer păsările nemişcate
Ca urmele ce lasă muştele
Stau de vorbă servitorii în pragul grajdului
Şi-au înflorit pe cărare rămăşiţele dobitoacelor

Trece pe stradă domnul în negru cu fetiţa
Bucuria cerşetorilor la înserare
Dar am acasă un Polichinelle cu clopoţei
Să-mi distreze întristarea când mă-nşeli.

Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru
Amintire cu miros de farmacie curată
Spune-mi, servitoare bătrână, ce era odată ca niciodată,
Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia când o să cânte cucul

Să ne coborâm în râpa
care-i Dumnezeu când cască
Să ne oglindim în lacul
cu mătăsuri verzi de broască

Să fim săraci la întoarcere
Şi să batem la uşa străinului
Cu ciocul păsărilor în coajă de primăveri
sau să nu mai mergem nicăieri
Doliu alb la fecioara vecinului inapoi

---

Atelier7

Replica, monologul, tirada, dialogurile

•  Construiţi interpretativ un personaj care se prezintă unui public, fie răspunzând la nişte întrebări imaginare, fie printr-un monolog discursiv. Faceţi un clasament al prezentărilor şi comentaţi-le.
• Citiţi cele două texte de mai jos şi spuneţi care dintre personaje vi se pare mai convingător şi de ce.
• Cum credeţi că este mai facilă receptarea unui personaj: prin monolog ori prin dialogul în care replica subliniază informaţia esenţială? Explicaţi.

Dialogul-interogatoriu  - Da de unde vii dumneata, măiculiţă, de-ai întârziat aşa pe drum? - Hei! de unde viu eu...viu de departe... - De departe, ai?... Şi un'te duci? - Hei! de unde mă duc eu... mă duc departe... - Departe, ai?... Da... cum te cheamă pe dumneata? - Prichindel mă cheamă... - Da... de câţi ani eşti?.... că te văz crud de tot... - Merg pe şaptesprezece.... - Da... părinţi ai? - N-am, c-am fost copil lepădat... - Da... frăţiori mai ai?... surioare? - Oi fi având, dar nu-i cunosc... - Cum ăi fi având şi nu-i cunoşti? Ce vorbă-i asta? - Păi nu-ţi spusei c-am fost copil lepădat? - Bine, aia am înţeles eu; da vorba e, vreau să ştiu... - Ia ascultă, babo, adică de ce mă-i fi descosând aşa? - Că vreau să ştiu şi eu... - Da ce-ţi pasă dumitale? - Cum să nu-mi pese, mă? întreabă baba cu mirare... Ştii că-mi placi! - Cum, adicătele! nu trebuie să ştiu şi eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă? ai? - Da; da chiar aşa să-mi numeri toţi dinţii din gură... - Uite, mă!... da ce, ţi-i scoţ, dacă ţi-i număr? (I.L. Caragiale - Calul dracului) Boieri, cucoane şi cuconiţe!

Monologul expozitiv Eu sunt de la Iaşi. Şed în casă cu chirie în mahalaua Păcurarii. Trăiesc din venitul unei moşioare ce am. Mă numesc B.B. Am venit aici ca să scap de tina şi de pulberea Iaşilor, şi o să şed vreo lună. Sunt trei ani de când a murit tatăl meu şi şepte de când a murit maică-mea. Am o soră măritată în Bucovina, care trăieşte foarte bine cu bărbatu-său ce ţine moşii cu anul şi are velniţă cu maşină, şi un unchi la Bucureşti, care şade pe Podul Mogoşoaiei n. 751. Sunt holtei şi n-am de gând să mă-nsor. După slujbă nu umblu. Nu-mi bat capul de politică şi n-am nici o opinie. Nu sunt nici bun, nici rău. La biserică merg rar. Nici fac, nici primesc vizite. Vorbesc puţin. Nu ştiu nici mazurcă nici valţ. Nu joc nici stos, nici vist, nici preferanţ. Obicinuiesc a mă culca la şepte şi a mă scula la unsprezece ceasuri. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămână. Iarna port peptar de flanelă şi galoşi blăniţi. Am două frace, trei surtuce şi patru părechi pantaloni. Boieri, cucoane şi cuconiţe! Vă rog să nu bănuiţi că vi le spun aceste, fiind chiar în interesul domniilor-voastre ca să nu vă mai osteniţi a le afla. - Mă închin cu plecăciune! (Costache Negruzzi - Scrisoarea II, Reţetă, din vol. Negru pe alb)

• ? Convertiţi binecunoscutul monolog din O noapte furtunoasă într-un dialog, după cum urmează, şi comentaţi modificările, din perspectiva spectatorului:

O NOAPTE FURTUNOASĂ
de I. L. Caragiale,
actul II, scena VIII

RICĂ: Am scăpat până acum! Sfinte Andrei, scapă-mă şi de acu încolo: sunt încă june! Geniu bun al venitorului României, protege-mă; şi eu sunt român! (răsuflă din greu şi îşi apasă palpitaţiile)
SFÂNTUL ANDREI (apariţie tradiţională, de sfânt cu aureolă, stând la taifas): Se face!
RICĂ: O, ce noapte furtunoasă! Oribilă tragedie! (i se pare că aude ceva şi tresare.)
SFÂNTUL ANDREI: Nu e nimic. Stai fără grijă! Cum ai ajuns aici?
RICĂ: Ce de peripeţiuni!... Ies pe fereastră şi pornesc pe dibuite pe schele! Mă ţiu binişor de zid şi ajung în capătul binalii...
SFÂNTUL ANDREI: Păi eşti ca şi scăpat!
RICĂ: Destinul mă persecută implacabil... schelele se-nfundă; nici o scară...
SFÂNTUL ANDREI: Nu se poate!
RICĂ: Cocoana perfidă mă indusese în eroare...
SFÂNTUL ANDREI: De ce nu te-ai întors?
RICĂ: Vreau să mă-ntorc şi deodată aud pe inimici venind în faţa mea pe schele. O iau înapoi fără să ştiu unde merg;  mă împiedic de un butoi cu ţiment! O inspiraţiune... - eu, ca poet, am totdeauna inspiraţiuni! - m-ascunz în butoi! (Se opreşte ca şi cum şi-ar fi terminat istoria)
SFÂNTUL ANDREI: Şi?
RICĂ: Paşii inimicilor se apropie în fuga mare, mulţi inşi trec iute pe lângă butoiul meu înjurându-mă;
SFÂNTUL ANDREI: Şi tu pe ei!
RICĂ: Eu, ca june cu educaţiune, mă fac că n-auz...
SFÂNTUL ANDREI: Pe urmă...?
RICĂ: Toţi se depărtează... Auz un zgomot, strigăte, ţipete de femei, în fine o împuşcătură. Zgomotul apoi se stinge, totul rămâne într-un silenţiu lugubru...
SFÂNTUL ANDREI:
Alai
De cai
Tăcuţi
Dar iuţi
Cazaci
Dibaci
Pe cai
În văi
Adânci
Dispar
Şi iar
Apar
Pe stânci
Cetatea doarme dusă.
RICĂ: Numai din depărtare se aude orologiul de la Stabiliment bătând unsprezece şi douăzeci... oră fatală pentru mine! Ies binişor din butoiul meu, mă târăsc de-a buşelea pe schele şi mă pomenesc înapoi aici... Ce să fac? Pe unde să ies? Îmi trebuie o inspiraţiune ingenioasă...
SFÂNTUL ANDREI (îi face semn să plătească; apoi aureola i se stinge, veşmântul alb dispare şi se vede că de fapt era Spiridon)
 

• ? Interpretaţi ca pe un monolog dramatic versurile următoare.

SARMIS
de Mihai Eminescu
(fragment)

"- De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi,
Mi-aduc aminte ceasul, când te-am văzut întăi.
Ca marmura de albă, cu mâini subţiri şi reci
Strângeai o mantă neagră pe sânul tău... În veci
Nu voi uita cum tâmpla c-o mână netezind
Şi faţa ta spre umăr în lături întorcând,
Ştiind că nimeni nu e în lume să te vadă,
Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă.
În orbitele-adânce frumoşii ochi ce-ncântă,
Pierduţi în visuri mândre, priveam fără de ţintă.
Şi tu zâmbeai, cu-n zâmbet cum e numai al tău,
Nu te-a mai văzut nimeni, cum te văzusem eu...
Şi plini îţi erau ochii de lacrimi şi de foc,
Pe-al genei tale tremur purtând atât noroc...
De ce zâmbeai tu oare? Vrun cântec blând de jale
Au deşteptat în taină glasul gândirii tale?...
Pluteai ca o uşoară crăiasă din poveşti.
Dintr-o zâmbire-n treacăt simţii ce dulce eşti!
Şi cum mergeai, armonic şi lin îţi era pasul,
Rămas în nemişcare m-a fost cuprins extasul,
Am sta pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,
Tu, gingaşă mireasă a sufletului meu...
De-atuncea cu pustiu-mi stătut-am să mă cert
Urmând cu-a mele braţe o umbră în deşert...
Pân' ce-n sfârşit ajuns-am să mângâi chipul sfânt
Al celei mai frumoase femei de pre pământ.
Ce zeu din cer te puse-n calea mea să ieşi,
O, fragedă fiinţă ca floarea de cireş!
Cum s-a putut ca-n lume aşa minuni să steie
Căci tu eşti mult prea înger şi prea puţin femeie!
Şi fericirea-mi, scumpo, nici îndrăznesc s-o crez.
Tu eşti? Tu eşti aievea? Sau poate că visez...
Dacă visez, te-ndură, rămâi la al meu piept
Şi fă ca pe vecie să nu mă mai deştept."
 

• În textul următor Rică rosteşte o tiradă de dragoste, în timp ce Veta spune doar replici. Organizaţi o discuţie despre rolul tiradelor în jocul artistic.

"RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea): Angel radios! precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! sunt nebun...
VETA: Nebun! (strigând) Săriţi, Chiriac! Spiridoane!
RICĂ: Nu striga, madam (se târăşte un pas în genunchi), fii mizerdicoasă! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat.
VETA: Turbat?... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor?" (I. L. Caragiale - O noapte furtunoasă, actul II, scena II)
 

Dicţionar
monologul dramatic este construit pe o expunere (uneori sentenţioasă), tensionată, de subliniată teatralitate. El marchează, de cele mai multe ori, punctul culminant al piesei şi constituie şi principalul mijloc de caracterizare a personajului care îl rosteşte.
tiradă - replică mai lungă a unui personaj de operă dramatică, în care predomină intenţia de a argumenta sau de a demonstra ceva. inapoi

---

Atelier 8

Inserţii narative în discursul dramatic. Modalităţi cinematografice preluate în teatru

• Citiţi şi comentaţi povestea lui Peter. Prin ce mijloace este exprimată povestea lui de dragoste?
• Pot fi aplicate aceste modalităţi la un text clasic? Dezvoltaţi.

HOTEL CERVANTES
de Horia Gârbea
Secvenţele 3, 4, 5.

3.
Peter desface valiza legată de mână cu cătuşe. Cercetează camera peste tot: la baie, sub pat.
Peter deschide dulapul. Trei compartimente cu rafturi pe care vedem statuete cu Don Quijote, Sancho, un acvariu, un vas de fructe, televizorul, un ceas de perete, un tablou pe un şevalet. În mijloc e compartimentul pentr-u haine.
Deschide valiza. Dinăuntru scoate un pistol. Îl pune în sertar. Se răzgândeşte, îl pune sub perna patului.
O VOCE: Nu acolo. Poate fi găsit!
Peter tresare, schimbă locul pistolului.
Vedem că în valiză sunt pachete de bani. Se duce la baie. Urinează. Trage apa. Revine în cameră. Un sunet, gingle, îl face sa" tresară. Se repede la pistol. Dar sunetul e un gingle de la hotel.
CERVANTES: Sunteţi la hotel Cervantes. Bine aţi venit. Wellcome. Soyez les bien venus! Sunt gazda dvs. Miguel de Cervantes Saavedra.
Hotelul nostru este cel mai confortabil din regiune. Poartă efigia mea. A ciungului de la Lepanto. Sunt eu, autorul. Miguel Cervantes Saavedra. Orice dorinţă va fi îndeplinită în maximum un minut. Pentru apel folosiţi butonul roşu al telecomandei.
Perer caută telecomanda, răscoleşte, o găseşte. Apasă butonul roşu. Bing!
VOICE OVER: La dispoziţia dvs.
PETER: O sticlă de Perrier... vă rog.
VOICE OVER: Perrier. La 2006. Imediat.

4.
Muzică andaluză. Uşa dulapului se deschide. Hainele lui Peter; pantofii prind viaţă şi dansează singuri în garderobă. Peter- se duce la baie şi înghite câteva pastile. Când deschide robinetul şi apa curge, umbrele hainelor se preling prin ţevile de scurgere. Când revine în cameră, dulapul se închide. Se aude ticăitul ceasului. Tot mai tare. Uşa dulapului se deschide. Ceasul se învârte mai repede şi parcă se topeşte. Peter îşi astupă urechile. Nu reuşeşte să oprească zgomotul. Se culcă pe pat cu perne peste cap. Se face linişte. Se aude o chitară. Se aud valurile mării. Apare haina lui Peter: Din buzunarul ei iese o carte poştală. Peste haină şi cartea poştală se cerne nisip.
VOCEA MONICĂI (Pe bandă): "Sunt în Pacific. Soarele dansează pe trupul meu. Beau. Mănânc. Mă plimb. Pictez. Sunt liberă. Dacă vrei, mă vei găsi. Monica".

Vântul ia cartea poştală care zboară peste tot prin cameră. Ca prin farmec, uşa băii se deschide, cartea e dusă acolo Şi ruptă în bucăţi, aruncată în toaletă. Se trage apa. Imagini de pe ilustrată trec prin ţevi. Sunete de furtună.

5.
Peter scoate telefonul mobil, vrea să sune, se răzgândeşte. Stă pe pat. Începe să butoneze telecomanda. Încep să se succeadă posturi TV cu ştiri, muzică etc... limbi ininteligibile...
 

? Scena I, din O noapte furtunoasă, este creată pe un lung fragment narativ, care poate să plictisească publicul. Imaginaţi mijloace de reprezentare scenică a istoriei spuse de Jupân Dumitrache ori porniţi de la următoarele variante:
o Decupaţi povestirea despre Union şi jucaţi-o în timp ce conversaţia lui Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu se aude din afară, înregistrată anterior.
o În timp ce scena se derulează clasic, pe fundal se află un ecran în spatele căruia se joacă scena de la Union.

O NOAPTE FURTUNOASĂ
de I. L. Caragiale
 (fragment)

SCENA I

JUPÂN DRUMITRACHE, în haine de căpitan de gardă fără sabie, şi NAE IPINGESCU
 

JUPÂN DUMITRACHE (urmând o vorbă începută): Iaca, nişte papugii... nişte scârţa-scârţa pe hârtie! 'I ştim noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri... şi seara... se gătesc frumos şi umblă după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul. N-ai să mai ieşi cu o femeie pe uliţă, că se ia bagabonţii laie după dumneata. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chioară în pungă şi se ţine după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule!
IPINGESCU: Nu se ia după toate, jupân Dumitrache; după cum e şi femeia: dacă trage la ei cu coada ochiului şi face fasoane, vezi bine! bagabonţii atât aşteaptă.
JUPÂN DUMITRACHE: Ba să am pardon! Ştiu eu ce vrei dumneata să zici... Dar nevastă-mea nu-i d-alea, domnule.
IPINGESCU: Vai de mine! jupân Dumitrache, adică, gândeşti că am vrut pentru ca să-ţi fac un atac? Îmi pare rău!
JUPÂN DUMITRACHE: Nu, nene Nae; dar vreau să zic adică că nevasta mea nu-i d-alea cum ziseşi, şi iaca, după mine de ce s-a luat?
IPINGESCU: S-a luat bagabonţii şi după dumneata?
JUPÂN DUMITRACHE: S-a luat şi se ia...
IPINGESCU: Şi cum eşti dumneata!...
JUPÂN DUMITRACHE: Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist...
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: Apoi să ştiu de bine că intru în cremenal! Să mai văz eu numai că se ţine bagabontul după mine, lasă-l...
IPINGESCU: Care bagabont?
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! iaca... un bagabont! de unde-l cunosc eu?
IPINGESCU: Apoi, dacă nu-l cunoşti, de unde ştii că-i bagabont?
JUPÂN DUMITRACHE: Asta-i! Una vorbim şi başca ne-nţelegem. Dar de! ai dreptul; nu ştii ce mi s-a întâmplat, nu ştii cum mă fierbe el pe mine de două săptămâni de zile... Nu că mi-e frică de ceva, adică de nevastă-mea... să nu...
IPINGESCU: 'Aida de! Coana Veta! Mie-mi spui? n-o ştiu eu?...
JUPÂN DUMITRACHE: Nu că mi-e frică... dar am ambiţ, domnule; când e vorba la o adică de onoarea mea de familist...
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: Bagabontul...
IPINGESCU: Că bine zici! începuseşi să-mi spui istoria.
JUPÂN DUMITRACHE: Stai s-o iau de la cap.
IPINGESCU: Stau.
JUPÂN DUMITRACHE: Ştii dumneata că la lăsata secului am mers la grădină la "Iunion"; erau eu, consoarta mea şi cumnată-mea Ziţa. Ne punem la o masă, ca să vedem şi noi comediile alea de le joacă Ionescu. Trece aşa preţ ca la un sfert de ceas, şi numai ce mă pomenesc cu un ăla, cu un bagabont de amploiat...
IPINGESCU: De unde ştii că era amploiat?
JUPÂN DUMITRACHE: După port nu semăna a fi negustor. Mă pomenesc că vine şi se pune la altă masă alături, cu faţa spre masa noastră şi cu spatele la comedie. Şade rezemat într-un peş, şade, şade, şade, şi se uită lung şi galiş la cocoane, se uită, se... Eu, cum m-a făcut Dumnezeu cu ambiţ, mă scol ca să plecăm; cocoanele nu! că să mai şedem, că încă nu s-a isprăvit comedia. Încep să mă-ncruntez la bagabontul şi mai că-mi venea să-l cârpesc, dar mi-era ruşine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine... Mai mă uit eu încolo, mai mă fac că nu mă sinchisesc de el... bagabontul cu ochii zgâiţi la cocoane; ba încă-şi pune şi ochilarii pe nas. Tii! frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul din cap, de auzea câinii din Giurgiu.
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: În sfârşit, se isprăveşte comedia. Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală şi dumnealui. Plecăm noi, pleacă şi dumnealui după noi. Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu le ruşinez. Ştii cum e Veta mea,... ruşinoasă.
IPINGESCU: Mie-mi spui? n-o ştiu eu?... Ei?
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podul-de-Pământ, -- papugiul cât colea după noi; ieşim în dosul Agiei, -- coate-goale după noi; ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani, -- moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament, -- maţe-fripte după noi... Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor...
IPINGESCU: Rezon! ca să nu le ruşinezi.
JUPÂN DUMITRACHE: Ştii cum e Veta mea...
IPINGESCU: Ruşinoasă, mie-mi spui?
JUPÂN DUMITRACHE: Când apucăm de la Stabilament în sus, mă uit înapoi cu coada ochiului şi nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar... mă iertase bagabontul.
IPINGESCU: Jupân Dumitrache, adică să am pardon de impresie, eu gândesc că numa' ţi-ai făcut spaimă degeaba. Poate că omul o fi şezând prin partea locului, pe Dealul Spirii. Ei! a venit şi el la grădină ca şi dumneavoastră, a stat şi el până la isprăvitul comediei, şi s-a nemerit să apucaţi tot pe-un drum ca să vă înturnaţi la domiciliu. El a rămas la al lui şi dumneavoastră aţi mers înainte.
JUPÂN DUMITRACHE: Aşa am crezut şi eu întâi, dar stai să vezi!... A trecut după aia o săptămână la mijloc. Îmi ca şi uitasem eu de istoria bagabondului; gândeam şi eu: poate c-o fi stând coate-goale prin partea locului, ? bunioară vorba dumitale. Aşa, zice cumnată-mea ieri: "Nene, hai deseară la ŤIunionť la Ionescu!" Cum auzii eu de "Iunion", mă făcui verde la faţă. "Ce să mai căutăm la comediile alea nemţeşti, nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica; mai bine punem banii în buzunarul ălălalt şi zicem că ne-am dus." ? "'Aide, nene, zău! parol! să n-ai parte de mine şi de Veta!" Ei! când am auzit aşa vorbă mare, n-am putut pentru ca s-o tratez cu refuz.
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! haide!... dar unde mă gândeam eu că o să mi se întâmple un aşa ceva. Ne ducem. Şedem la o masă mai la o parte; şedem cât şedem, şi începe comedia. Nu ştiu cum mă-ntorc cu ochii înapoi, şi pe cine gândeşti că văz la masa de la spate?...
IPINGESCU: Pe bagabontul...
JUPÂN DUMITRACHE: Pe coate-goale, domnule, pe moftangiul, pe maţe-fripte, domnule! Fir-ai al dracului de pungaş!... Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, cu giubenul în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă. Cum m-a văzut, ? că trebuie să fi fost schimbat la faţă, cum sunt eu când mă necăjesc (îşi mângâie favoritele) ? cum m-a văzut, a sfeclit-o... A întors capu-ncolo şi a început să bea din ţigară ştii aşa, niznai. Dar mă trăgea cu coada ochiului. Mă-ntorc eu iar la loc şi mă fac că mă uit la comedii, se-ntoarce şi bagabontul iar cu ochii la cocoane!... mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo;... mă-ntorc iar la comedii, iar se uită la cocoane;... mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo; mă-ntorc iar comedii...
IPINGESCU: Iar se uită la cocoane...
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! iac-aşa m-a fiert fără apă toată seara...
IPINGESCU: În sfârşit?
JUPÂN DUMITRACHE: În sfârşit... plecăm; coate-goale după noi. Era să mă-ntorc în poarta "Iunionului", să-i zic numa': "Ce pofteşti, mă musiu?" şi să-l şi umflu; dar ştii, am ambiţ; m-am gândit: eu negustor... să mă pui în poblic cu un bagabont ca ăla, nu face..
IPINGESCU: Rezon!... Ei! pe urmă?
JUPÂN DUMITRACHE: Pe urmă s-a ţinut iar gaie după mine.
IPINGESCU: Până la Stabilament...
JUPÂN DUMITRACHE: Da, până la Stabilament! S-a ţinut după mine până la răscruci, ştii, unde vrei s-apuci spre cazarmă. Ce ziceam eu? "Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina şi lasă!" Aveam de gând să intru cu cocoanele în casă, să trimit repede pe Chiriac pe poarta de din dos pe maidan să-i iasă înainte, şi eu să-l iau pe la spate,... să-l apucăm la mijloc pentru ca să-l întreb: "Ce pofteşti, mă musiu?" şi să-l şi umflu!... Şi dacă nu-i ajungea, să-mi tai mie favuridele! (îşi mângâie favoritele)
IPINGESCU: Ei! dacă nu-i ajungea, despărţirea e aproape; să fi poftit la mine la despărţire cu lăcrămaţie, că-i împlineam eu cât i mai lipsea.
JUPÂN DUMITRACHE: A avut noroc! mare noroc a avut bagabontul; a scăpat!
IPINGESCU: Iii! păcat... Cum?
JUPÂN DUMITRACHE: Când am trecut eu de răscruci cu cocoanele, şi bagabontul era să intre după noi în uliţă, a ieşit haita de câini de la maiorul din colţ, şi i-a tăiat drumul lui coate-goale. Am lăsat pe Ziţa acasă, m-am suit degrab cu Veta sus, am trimis pe Chiriac repede pe maidan, eu i-am ieşit înainte peste uluci tocmai pe la prăvălia lui Bursuc; dar... geaba! până să ieşim noi, fugise bagabontul!
(Se aude glasul lui Chiriac, strigând afară: "Spiridoane! Spiridoane!")
IPINGESCU: Iacătă vine Chiriac. Să n-auză.
JUPÂN DUMITRACHE: Aş! de el nu mă sfiesc. La din contra, el ştie toată istoria, i-am spus-o de la început... Atâta om de încredere am... Băiat bun!... ţine la onoarea mea de familist. Dacă nu l-aş fi avut pe el, mi-ar fi mers treaba greu. Eu, ştii, cu negustoria, mai mergi colo, mai du-te dincolo, mă rog, ca omul cu daraveri, toată ziua trebuie să lipsesc de-acasă. Pe de altă parte, ce să-ţi spui! am ambiţ, ţiu când e vorba la o adică la onoarea mea de familist. De! când lipsesc eu de-acasă, cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! N-am ce zice! onorabil băiat! De-aia m-am hotărât şi eu, cum m-oi vedea la un fel cu meremetul caselor, îl fac tovarăş la parte şi-l şi însor!
IPINGESCU: Da'... coana Veta ce zice?
JUPÂN DUMITRACHE: Consoarta mea?... Ce să zică?... De! ca muierea... mai ursuză. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are ea la ochi buni pe Chiriac; dar ? ştii cum m-a făcut Dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atitica din al meu, ? i-am zis pe şleau: "Nevastă, e băiat onorabil şi credincios; n-ai ce-i face: ce-i al omului e al omului!"
IPINGESCU: Rezon!

Dicţionar explicativ
ipistat - epistat, subcomisar de poliţie; administrator.
bagabont - vagabond.
pe veresie  - pe datorie.
pişicherlic - vicleşug, şiretlic.
amploiat - funcţionar.
a face fasoane - a se fandosi, a cocheta.
cremenal - puşcărie
a sta rezemat într-un peş - a sta într-o rână; peş înseamnă coastă, latură.
favorite - favoriţi, perciuni.
moftangiu - care face mofturi, care  face caz de anumite lucruri, cu pretenţii elitiste.
papugiu - cizmar (sensul propriu); aici are sens figurat: aventurier, şarlatan.
niznai -inocent
lăcrămaţie - reclamaţie.
meremet - reparaţie, renovare.
Marcu Aoleriu - este forma în care pronunţă Jupân Dumitrache numele lui Marcus Aurelius (121-180), împărat şi filozof roman. Aici - numele unei străzi. inapoi

---

Atelier 9

Noduri semiotice: lovitura de teatru, quiproquourile, apariţii imprevizibile etc.

• Citiţi textul şi identificaţi scena care reprezintă lovitura de teatru. Jucaţi, în mai multe variante, scena respectivă, elaborând momentul de travesti, în aşa fel încât să surprindeţi publicul (de pe scenă şi din sală). Comentaţi variantele.

NEGUŢĂTORUL DIN VENEŢIA
sau Shylock
de W. Shakespeare

NERISSA A (lui Gratiano) : N ici eu, pînă nu-l voi vedea pe al meu !
BASSANIO (lui Gratiatto şi Porţiei) : Draga mea Porţia, dacă ai şti cui am dat inelul, de ce am dat inelul, cu cîtă durere m-am despărţit de inel, cînd am văzut că numai pe el îl voia, ţi-ai potoli mînia !
PORŢIA: Dacă ai fi ştiut ce înseamnă inelul, preţul aceleia care ţi-a dat inelul, onoarea care-ţi poruncea să păstrezi acel inel, niciodată nu te-ai fi despărţit de el. Care om ar fi fost asa de nebun să ceară un astfel de lucru? Nerissa mă face să ştiu ce trebuie să cred. Aş jura că inelul e la o femeie !
BASSANIO: Pe sufletul meu jur că nu e la o femeie; ci la un doctor care nu voia trei mii de ducaţi şi care m-a rugat să-i dau inelul. La început n-am vrut, am avut chiar curajul să-l las să plece supărat, deşi îmi scăpase prietenul de la moarte. Ce-aş mai putea spune? Am fost silit de împrejurări să i-l dau ! Iartă-mă, Porţia, dacă ai fi fost de faţă m-ai fi rugat tu singură să-l dau. GRATIANO: Da, am fost siliţi şi m-ai fi rugat şi tu Nerissa.
ANTONIO: Eu sînt nenorocita pricină a certei.
PoRTi A : N u fi supărat de asta. Eşti în orice caz binevenit.
BASSANIO: Porţia, iartă-mi o greşeală făcută fără voia mea, Îţi jur de acum înainte, să nu mai rup nici un jurămînt !
ANTONIO: (Porţiei) : Ca să-mi apăr onoarea, mi-am dat în chezăşie trupul, şi fără de acela care are acuma inelul, trupul meu ar fi fost pierdut. De data aceasta îmi dau în chezăşie sufletul, dacă vreodată Bassanio nu-şi va mai ţine jurămîntul.
GRATIANO: Dati-l şi pentru mine Segnior Antonio !...
PORTIA : Bine. Te iau drept zălog. Dă-i inelul acesta şi spune-i să-l păstreze mai bine ca pe celălalt !
ANTONIO luând inelul de la Portia) : Bassanio, jură că ai să păstrezi inelul. (I-l dă lui Bassanio.)
BASSANIO: Pe Dumnezeu; e cel pe care l-am dat doctorului Balthazar !
PORŢIA: Îl am de la el. Iartă-mă, Bassanio, mi l-a dat noaptea trecută.
NERISSA: Iartă-mă Gratiano. Tot noaptea trecută am căpâtat si eu inelul meu...
GRATIANO: Cum? Ce? Înşelaţi înainte de cununie?...
PORTIA: Nu vorbi aşa ! Citiţi scrisoarea asta. E din Padova şi e semnată de doctorul Bellario ! Veţi vedea că Porţia a fost doctorul Balthazar şi Nerissa ajutorul lui. Larenzo e martor că am plecat o dată cu voi şi că ne-am întors cu puţin înaintea voastră. Nici nu intrasem în casă. Ce nu credeţi ? . . . Staţi la îndoială ? . . . Atunci aşteptaţi puţin. . . Vino Nerissa !. . . (Urcă în fund cu Nerissa, desface bocceaua din boschet, îşi pun ochelarii şi beretele în cap Şi hainele pe umeri. Apoi coboară şi Porţia vorbeşte ca la tribunal.) Care-i neguţătorul Antonio?... şi care e Shylock?... Izbucneşte în rîs cu Nerissa. Toii ceilalţi rămân muţi de mirare.) Şi-acum încă o dată Antonio, bine ai venit la noi. Am veşti care au să-ţi întreacă orice nădejde si la care nu te aştepţi ! Desfă scrisoarea aceasta. Vei  afla că trei din galerele aşteptate s-au întors în port, încărcate cu mărfuri. Nu vei şti niciodată prin ce ciudată întâmplare am găsit scrisoarea !
ANTONIO: Sunt mut de mirare. (Deschide scrisoarea)
BASSANIO: O, Porţia, draga mea soţie !
GRATIANO: Nerissa, scumpa mea judecătoare !
ANTONIO: Da ! Scrisoarea dovedeşte că vasele mele s-au întors în port ! Nu ştiu ce să mai cred ! Atunci sunt salvat !
PORŢIA: Am veşti bune şi pentru tine Lorenzo şi pentru Jessica. O hîrtie pe care are să v-o aducă Shylock şi prin care vă lasă moştenire tot ce va avea cînd va muri. (Ei se bucură, Jessica se bucacră puţin.)
PORŢIA : Sunt sigură, că nu sunteţi pe deplin mulţumiţi cu ce am povestit ! Să intrăm în casă ! Ne veţi mai întreba şi vă vom răspunde la tot.
GRATIANO: Cît despre mine, nu ştiu decît că toată viaţa voi avea numai un gînd: să păstrez cu sfinţenie inelul Nerissei !
 

• Citiţi fragmentul şi jucaţi scena, insistând pe momentul schimbării de situaţie.

SOLOMON REGE
de Horia Gârbea

9. BUCHETUL

Un tânăr în gară, când staţionează trenul se aude strigat de la o fereastră a unui vagon. E'ste o fată minunată care îl strigă şi îi face semne prietenoase. El încearcă să lege o conversaţie, dar ea râde mereu şi îi recită din "Cântarea Cântărilor ". El e încântat, crede că e un joc al lui cu ea deşi nu prea înţelege.
MEGAFON: Trenul de persoane 4003 în direcţia Anvers va pleca din staţie cu întârziere de două ore. Un regretabil accident pe linie. Invităm stimaţii pasageri să coboare. Compania le oferă o cafea la restaurantul gării.

Tânărul e încântat de incident. Cumpără repede un buchet de flori. Coboară din tren şi fata şi acum observăm, o dată cu tânărul, că ea face parte dintr-un grup de femei nebune de toate vârstele, unele dezgustătoare, păzite de infirmiere severe. Ea vrea să se ducă spre el. Infirmiera o opreşte. El îi dă totuşi buchetul de flori şi ea le împarte celorlalte într-o exuberanţă demenţială toate cântând fericite în inconştienţa lor '`Cântarea". inapoi

---

Atelier 10

Mişcarea în scenă şi în sală. Teatrul în teatru. Interacţiunea. Metanoia instanţelor ludice

Citiţi acest act dintr-o piesă experimentală care s-a bucurat de succes (apărută în 2003) şi comentaţi relaţiile dintre instanţele dramatice. Încercaţi o punere înscenă a unui fragment, insistând pe convenţiile jocului.
 
 

AUDIENŢĂ 0
de Lucian Dan Teodorovici

(VARIANTA SCENICĂ)

Dedicaţie: spectatorilor,
singurii care nu se lasă păcăliţi
ACTUL ÎNTÂI
 

PERSONAJELE
Tânărul
Oficialul
Sufleurul
Doctorul
Celălalt
Alt Oficial

DECORUL
Cabina unui lift. În cabină se află doar o oglindă. După ridicarea cortinei, în interior va fi Tânărul, care se va aranja în oglindă. În mijlocul scenei, cabina Sufleurului.
 

Tânărul (aproape mulţumit de sine): Mustaţa mi-e în regulă. Sprâncenele frumos arcuite. Buzele, bărbia... Cine îmi spunea că buzele mele şi bărbia, împreună, fac un cerc perfect? Ah, cum o chema? Cum naiba o chema?! (Rămâne gânditor câteva clipe, întorcându-se cu faţa la spectatori, cu spatele la oglindă; în fine, dă din mână a lehamite:) Ce-mi pasă?! O chema cum o chema. Dacă nu cumva altfel. (Abia îşi reţine un hohot de râs, după care izbucneşte; râde câteva secunde, apoi, către spectatori:) Dragi spectatori, Regizorul acestei chestii la care vă uitaţi chiar în clipa de faţă a avut lipsa de inspiraţie de a mă pune aici pe mine. Aici, pe scenă! Pe mine, un actor cu capul pe umeri. Un actor - mă cunoaşteţi doar - deosebit de inteligent! M-a vârât aici, în cutia asta cu oglindă în spate şi m-a pus să susţin un monolog. Asta nu e o tâmpenie? Ia, spuneţi-mi: cum consideraţi asta, nu o tâmpenie?!

Începe să râdă din nou, în hohote; actorul care va interpreta rolul Tânărului va trebui să aibă un râs enervant, piţigăiat... Comic, în cele din urmă.

Tânărul (revenindu-şi din veselie:) E un prost. Un mare prost. Ce vă uitaţi aşa? Nu ştiţi cine? Autorul piesei, bineînţeles. E un prost! Ba, dacă mă gândesc bine, şi Regizorul. Cum a putut să accepte dumnealui o asemenea punere în scenă? Ba, dacă mă gândesc mai bine de-atât, şi voi, ăştia, spectatorii. Cum aţi putut, domnilor, să daţi bani pe o asemenea mizerie?! Sunteţi ridicoli, vă spun drept. Ca şi dramaturgul, ca şi Regizorul. Nu credeţi că sunteţi stupizi? Uite, vă dau un exemplu: ia să vedem, unde presupuneţi domniile voastre că sunt eu acum? (Aşteaptă câteva secunde răspunsul spectatorilor, după care continuă:) Într-un lift. Ha, ha! Într-un lift! Ascensor! Ce tâmpit îşi pune personajul într-un lift când are la dispoziţie o întreagă scenă? Ce să facă ăla într-un lift? Ce să fac eu, un actor cu personalitate, un actor inteligent, într-un lift? Şi să vă mai zic o chestie: după ce că Autorul, tembelul, şi-a pus personajul într-un lift, a mai dat şi indicaţia scenică pentru regizor de a face în aşa fel încât să pară că liftul e în mişcare. Aşa ceva n-am mai pomenit! Eu lucrez în teatru de zece ani, dar asemenea prostie nu mi-a fost dat să joc. Din motivul ăsta, în ciuda faptului că aţi venit aici, în sală, pentru a urmări o piesă de teatru, mă văd nevoit să spun "pas". Şi reţineţi, pentru prima pagină a ziarelor: actorul care urma să interpreteze... mă ştiţi cu toţii, nu? Mă cunoaşteţi de atâţia ani, sunt un actor mare, cu personalitate! Pentru ziare deci, pentru prima lor pagină, atenţie: actorul care urma să interpreteze rolul principal din piesa Audienţă 0, refuză compromisul - subliniaţi vă rog "compromisul" - de a juca într-o asemenea idioţenie!

Tânărul iese din cabina liftului, face cu mâna spectatorilor şi se îndreaptă spre culise; pe scenă rămâne doar cabina goală. Din culise se aud însă nişte voci. Una din ele este cea a Tânărului, cealaltă a Regizorului.

Regizorul: Ce-ai făcut, netotule?! Mă nenoroceşti! Cum poţi să spui aşa ceva publicului? Ce-ţi veni?
Tânărul: Nu puteam juca într-o asemenea porcărie!
Regizorul: De când naiba ai devenit critic de artă? Eşti un pârlit de actor! Auzi, mare actor care nu acceptă compromisuri! Mare?! Mic, pârlit, cantitate neglijabilă, asta eşti! Las' că te aranjez eu! Crezi că mai prinzi vreun rol? M-ai nenorocit pe mine, dar las' că te nenorocesc şi eu pe tine!
Tânărul: Te crezi Lăpuşneanu-Vodă?
Regizorul: Las' c-o să vezi tu! Ai totuşi o şansă, pentru care ar trebui să-mi pupi mâna: du-te şi le spune cretinilor ălora din sală că aşa e regia, că totul a fost o farsă. Şi reia-ţi naibii locul în lift!
Tânărul: Mă duc pe dracu'!
Regizorul: Nu te duci?!
Tânărul: Nu!
Regizorul: Nu?!
Tânărul: Ţi-am spus că... (începe să râdă, tot mai tare:) Microfonul...
Regizorul: Ce-i cu microfonul?
Tânărul: E deschis. Toată conversaţia noastră s-a auzit. (Alt hohot de râs.) Au auzit toţi cretinii din sală, aşa cum ai binevoit să-i numeşti!
Regizorul: Cum să...?! Paştele şi dum...!

Se aude un sunet prelung, ascuţit, ca şi cum s-ar lucra la microfon, apoi, pentru câteva clipe, tăcere. După care, fără ca vreun alt microfon să fie deschis, din culise vor porni către spectatori câteva zgomote greu de desluşit, ceva ce seamănă oarecum cu zgomotele auzite în timpul unei bătăi.
În fine, mai trece un minut, mai trec poate două, după care apare pe scenă un Oficial, îmbrăcat la costum.

Oficialul: Stimaţi spectatori, ne cerem scuze pentru ce s-a petrecut până acum. Actorul principal a suferit o criză de personalitate. Nu e foarte grav... A fost chemată salvarea, nu vă neliniştiţi. Totul va reintra în normal. Singura schimbare va fi cea a actorului care interpretează rolul principal. Vă mulţumim pentru înţelegere şi vă rugăm să manifestaţi în continuare acelaşi interes pentru spectacolul ce va urma.

Cortina cade, apoi se ridică, fără a prelungi pauza mai mult decât e necesar pentru ca un alt actor să ajungă în cabina liftului. Imediat ce cortina se ridică, Tânărul se va aranja în oglinda aflată în cabină.

Tânărul (aproape mulţumit de sine): Mustaţa mi-e în regulă. Sprâncenele frumos arcuite. Buzele, bărbia... Cine îmi spunea că buzele mele şi bărbia, împreună, fac un cerc perfect? Ah, cum o chema? Cum naiba o chema?! (Rămâne gânditor câteva clipe, întorcându-se cu faţa la spectatori, cu spatele la oglindă; în fine, dă din mână a lehamite:) Ce-mi pasă?! O chema cum o chema. Dacă nu cumva altfel. (Începe brusc să râdă, aşezându-se pe podeaua liftului. Îşi pune capul în mâini, şi hohoteşte; după câteva clipe îşi scutură capul, se ridică în picioare şi încearcă să-şi continue monologul:) Oricum, am cunoscut-o pe vremea când am dat la facultate. Era o facultate serioasă, una particulară, iar faptul că am fost admis mi se datorează în totalitate. La examen mi-au fost puse câteva întrebări dificile, de genul: "Dacă ai zece mere într-o mână şi şapte pere în cealaltă, câte fructe ai în mâini?". Am calculat rapid, prin câţiva radicali şi două fracţii, iar rezultatul a fost clar: douăzeci şi şapte virgulă trei fructe! Se pare că am dat răspunsul corect, din moment ce... (Ezită; încearcă să continue:) ... din moment ce...

Tânărul se opreşte în această clipă din monolog şi, nemaiputându-şi stăpâni hohotul, dă din mână a lehamite, exclamă: "Ce prostie!" şi fuge în culise; după un minut, sau poate două, de linişte enervantă, Tânărul revine pe scenă.

Tânărul (spăşit): Ieşirea mea de mai înainte a fost regizată (Se uită tâmp la spectatori, apoi, zâmbind:) Cel puţin aşa mi-a cerut Regizorul să vă spun. (Hohotind:) Plecaţi acasă, oameni buni, piesa asta e o tâmpenie!

Fuge, hohotind, în culise. De acolo se aud iarăşi zgomote de nedesluşit, ceva ce seamănă oarecum cu zgomotele auzite în timpul unei bătăi. După câteva secunde, poate minute, pe scenă apare Oficialul.

Oficialul: Dragi, stimaţi şi plăcuţi spectatori, după cum bine v-aţi dat seama, inteligenţi, culţi şi nu numai atât fiind, ceea ce s-a întâmplat până acum nu a fost altceva decât un scenariu. Fiecare dintre cei doi actori - repet: după cum bine v-aţi dat seama! - şi-au interpretat rolurile. Din acest moment însă, eu sunt cel care îi voi înlocui. Nu pentru că aşa vreau, ci pentru că aşa trebuie. Adică nu pentru că trebuie, urăsc cuvântul ăsta, "trebuie", deci nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că aşa e în scenariu. În scenariu scrie că Oficialul, adică eu, se va transforma în Tânăr, adică tot eu. Cu alte cuvinte... adică... cum să vă spun? Mă bag în cabină şi susţin monologul ăla... (Pentru sine, în şoaptă:) Lua-l-ar naiba de monolog!

Fostul Oficial intră în cabină şi se pregăteşte să joace rolul Tânărului.

Tânărul (privindu-se în oglindă, aproape mulţumit de sine, cu un ton monoton, insipid, care-l defineşte ca diletant într-ale actoriei): Mustaţa mi-e în regulă. Sprâncenele frumos arcuite. Buzele, bărbia... Cine îmi spunea că buzele mele şi bărbia, împreună, fac un cerc perfect? Ah, cum o chema? Cum naiba o chema?! (Rămâne gânditor câteva clipe, întorcându-se cu faţa la spectatori, cu spatele la oglindă; în fine, dă din mână a lehamite:) Ce-mi pasă?! O chema cum o chema. Dacă nu cumva altfel. Oricum, am cunoscut-o pe vremea când am dat la facultate. Era o facultate serioasă, una particulară, iar faptul că am fost admis mi se datorează în totalitate. La examen mi-au fost puse câteva întrebări dificile, de genul: "Dacă ai zece mere într-o mână şi şapte pere în cealaltă, câte fructe ai în mâini?". Am calculat rapid, prin câţiva radicali şi două fracţii, iar rezultatul a fost clar:... ăăă (Se opreşte, priveşte tâmp spre spectatori, îşi scoate o batistă, se şterge de transpiraţie, priveşte iar tâmp spre spectatori. Apoi, parcă amintindu-şi brusc ceva, se uită spre cabina Sufleurului.)
Vocea Sufleurului (în şoaptă): Douăzeci şi şapte virgulă trei fructe.
Tânărul (ducându-şi instinctiv mâna spre ureche): Hă?
Vocea Sufleurului (în şoaptă): Douăzeci şi şapte virgulă trei fructe.
Tânărul (nedumerit): Hă?
Vocea Sufleurului (în şoaptă): Douăzeci şi şapte virgulă trei fructe.
Tânărul (disperat): Hă?
Vocea Sufleurului (urlând): Douăzeci şi şapte virgulă trei fructe, boule!
Tânărul (mecanic, spre spectatori): Trei fructe, boule!

Sufleurul iese din cuşca sa nervos şi se îndreaptă spre culise.

Sufleurul (înainte de a dispărea în culise): Numai idioţi în teatrul ăsta! Demisionez!
Tânărul (urmărindu-l pe Sufleur, mecanic): Numai idioţi în teatrul ăsta! Demisionez!

Tânărul îşi pune mâna la gură, începe să plângă şi, hohotind a jale, fuge în culise. De acolo se aud zgomote greu de desluşit, ceva ce seamănă oarecum cu zgomotele auzite în timpul unei bătăi. După un minut, poate două, tăcere deplină. Doar la un moment dat se aude vocea Sufleurului.

Vocea Sufleurului: Actor?! Eu?! De când am aşteptat clipa asta!

În sfârşit, după alte câteva minute, pe scenă apare Sufleurul, îmbujorat, fericit. Surprinzător, el nu se îndreaptă spre cuşca sa, ci intră în cabina liftului; din acest moment, firesc, Sufleurul devine Tânărul.

Tânărul (privindu-se în oglindă, teribil de emoţionat, bâlbâindu-şi discursul): Mustaţa mi-e în regulă. Sprâncenele... frumos arcuite. Buzele..., bărbia... Cine îmi spunea... cine îmi spunea... că... buzele mele şi bărbia, împreună, fac un cerc prefect? Perfect? Ah, cum o chema? Cum na... naiba o chema?! (Rămâne gânditor câteva clipe, întorcându-se cu faţa la spectatori, cu spatele la oglindă; în fine, dă din mână a lehamite:) Ce-mi... îmi pasă? O chema... cum o chema. Dacă nu cumva altfel. Ori... oricum, am cunoscut-o pe vremea când am... când am dat la facultate. (Răsuflă cu greutate, frământat de emoţii. Apoi, brusc, îşi duce mâna la inimă:) Ah! (Cade:) Oh! (Întins pe jos, dându-şi ultima suflare:) Tocmai acum? Tocmai când am devenit actor? (Moare.)

După câteva secunde, pe scenă apar doi oameni, care se învârt haotic în jurul celui căzut. Unul dintre ei, care pare a fi doctor, îi ia pulsul Sufleurului, după care, impacientat, îl apucă de limbă şi trage de ea. Celălalt se miră de această acţiune a Doctorului.

Celălalt: De ce naiba îl tragi de limbă?
Doctorul: Ca să nu se sufoce.
Celălalt: A, deci trăieşte?
Doctorul: Nu.
Celălalt: Păi, atunci, de ce îl mai tragi de limbă?
Doctorul: Asta-i procedura.
Celălalt: Chiar şi când omul a murit?
Doctorul: Nu, doar atunci când trăieşte.
Celălalt: Păi, tocmai ai spus că a murit!
Doctorul: Da, a murit.

Celălalt dă din mână nervos şi renunţă la a-l mai chestiona pe Doctor. Doctorul continuă să-i tragă Sufleurului limba afară. După vreun minut, Doctorul se ridică şi dă din umeri neputincios.

Doctorul: Nu se mai poate face nimic. A murit.
Celălalt: A murit de două minute!
Doctorul: Da.
Celălalt: Păi, atunci, de ce l-ai mai tras de limbă?
Doctorul: Asta-i procedura.
Celălalt: Chiar şi când omul a murit?
Doctorul: Nu, doar atunci când trăieşte.
Celălalt: Păi, el era deja mort!
Doctorul: Da, era mort.

Doctorul şi Celălalt îl apucă de picioare pe Sufleur şi îl trag afară de pe scenă; după vreun minut, sau două, apare Alt Oficial.

Alt Oficial: Stimaţi spectatori, întrucât pe această scenă s-a întâmplat o tragedie, suntem nevoiţi să încheiem aici spectacolul. Ne pare rău că aţi pierdut banii, dar trebuie să recunoaşteţi că nu aţi cheltuit prea mult pentru a vedea o piesă de teatru. În ultima vreme teatrul este atât de prost plătit, iar dumneavoastră daţi pe un bilet atât de puţin, încât nici nu mai are rost să vorbim. Parcă actorii, regizorii, toţi oamenii de teatru ar fi nişte cerşetori. Dacă punem preţuri mai mari, faceţi ifose, nu vreţi să veniţi. Dacă... (Se aude O voce din culise: "Gata, domnule!") Ah, dar nu despre asta trebuia să vorbesc. S-a întâmplat deci o tragedie, care, sper că sunteţi în asentimentul meu, nu poate fi întărită în bancnote. De aceea vă anunţăm că spectacolul de azi s-a încheiat şi vă invităm, cu adâncă părere de rău, altă dată la spectacolele noastre. Adică, vă invităm fără păreri de rău. Vă aşteptăm cu dragoste. Şi cu mai mulţi bani. La revedere!

Alt Oficial se înclină ceremonios spre spectatori şi pleacă de pe scenă. Apar doi lucrători, care, plângând, demontează cabina liftului. După care pleacă şi ei în culise, scena rămânând absolut goală. În sală se aprind luminile.

- CORTINA - inapoi

---

Atelier 11

Simboluri şi indexuri în jocul teatral

• Citiţi acest final de piesă şi comentaţi simbolismul sticlei care cade din cerul scenei. Fragmentul surprinde atmosfera dintr-un bloc, noaptea.

NOAPTEA ARABĂ
de Roland Schimmelpfennig

KARPATI: Etajul cinci. Pe balcon o femeie care urlă la lună. Luminile la ferestre se transforme în dâre.
LOMEIER: Aproape că n-am curaj să respir.
FRANZISKA: Eu îmi pun mâinile prudentă pe pieptul lui.
KALIL: Un ceas de bucătărie ticăie. Pe uşa frigiderului sunt lipiţi magneţi coloraţi.
FATIMA: Eu îi înfig cuţitul în spate.
KALIL: Ea ţipă. Ce-i asta? Are sânge pe faţă.
KARPATI: Etajul patru. O femeie bagă cuţitul într-un bărbat. Pe geamul ferestrei e sânge.
LOMEIER: Ea mă sărută.
FRANZISKA: El mă sărută.
KARPATI: Etajul trei. Un chef. Muzică.
KALIL: Ce-i asta?
FRANZISKA: Ăsta e primul sărut din viaţa mea.
KARPATI: Etajul doi. Întuneric.
LOMEIER: Ne sărutăm. Pentru prima oară. O strâng cât pot eu de tare.
KARPATI: Etajul întâi.
Sunt mort.
FRANZISKA: Ne sărutăm. Închid ochii, şi cu toate aste simt lumina lunii.
Karpati ţipă. Kalil ţipă. O sticlă cade din cerul scenei pe scenă şi se sparge.
 

? După cum se ştie, personajul Nae Caţavencu este tipul demagogului. Replicile lui pot fi precedate de o scurtă rostire într-o limbă inventată, ceva în genul limbii pe care a inventat-o Nina Cassian. Aceasta a scris poezii care sunau astfel:

POEZIE ÎN LIMBA SPARGĂ
de Nina Cassian

 În câmpul ce iţea de bruturează,
A cţipitat un ptruţ, cei drept cam bumbarbac,
Dar zumbărala ghioală, încă trează,
A cropoţit aproape, în cordac:
Ce pisindreaua mea de brutuşleagă,
Şi şomoiogul meu cu zdrolociţă,
Mi-ai bosfroholojit stroholojina!
Ţichi-mi-ai sima simibleagă!

Morala: În lanţuri apa să se tragă !

 IN LIMBA SPARGĂ

 Gorsul îşi astrige dagul.
Neurcit, nemirunit.
Jos, sub magăre-i vereagul
Surf, pe care l-a ţonit
S-a plevins cu spină ţargă
Din căţie şi vlara
Vîricînd pe chilnic margă
Chilnicul arlise "Gra"!
Făligată-i craia vendă
Făligată foarte mult.
Lane, lane gors de bendă
Unde ţi-e corinul ult!

 Principiul de bază al unei limbi inventate între limite artistice este de a suna cunoscut, de a sugera parţial mesajul. În sensul acesta, replicile lui Caţavencu ar putea fi precedate de astfel de rostiri, pe care Tipătescu le-ar întrerupe imediat. Jocul ar continua până la molipsirea lui Tipătescu. Aceste completări, venite din imaginaţia actorului, sunt socotite indexuri semiotice şi ele trebuie să sugereze că lui Caţavencu îi place să vorbească, fără să fie interesat de conţinutul vorbelor sale.

• Jucaţi scena următoare, introducând astfel de indexuri în discursul lui Caţavencu.

O SCRISOARE PIERDUTĂ
de I.L. Caragiale
(fragment) Actul II,
scena IX
TIPĂTESCU, CAŢAVENCU
 

TIPĂTESCU (a apărut în dreapta cu aerul încruntat şi pumnii încleştaţi, a stat în uşe, a mers apoi liniştit la uşa din fund, măsurând din ochi pe Caţavencu, şi s-a oprit în fund un moment; aparte): Ţine-mă, doamne!
CAŢAVENCU (jenat): Stimabile domn, scuzaţi-mă dacă v-ar părea că mă prezint la d-voastră astfel, într-un mod neregulat... trebuie să vă spun că am fost adus aici din arest de poliţaiul d-voastre, după ordinile... şi nu m-aşteptam să vă întâlnesc...
TIPĂTESCU (aparte): Impertinent!
CAŢAVENCU: Pentru că mi se spusese că eram chemat de.. altfel nici nu aş fi venit... În fine dacă sunt aici prizonier, rămâi.... dacă sunt liber - şi nu cer nimic mai mult - mă retrag îndată...
TIPĂTESCU (care a tot bătut din călcâi cu impacienţă, coboară încet, rar şi cu dinţii strânşi): iubite şi stimabile d-le Caţavrncu, nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi, cu oarecare pretenţie de seriozitate, să mai încapă astfel de meşteşuguri şi rafinării de maniere, astfel de tirade distilate, când situaţia lor e aşa de limpede... Eu sunt un om căruia îi place să joace pe faţă... Să-mi dai voie să-ţi spun ceva... Ia poftim, ia poftim, mă rog (îi oferă un scaun, aparte): Să fiu cuminte. Ce bine că-i Zoe dincolo!
CAŢAVENCU: Stimabile domn, d-tale îţi place să joci pe faţă, primesc; mie-mi place să joc scurt, scurt (gest de retezare): Situaţia noastră o putem dezlega numaidecât. (Tipătescu îi oferă jeţul, el îl respinge uşor) Mulţumesc!
TIPĂTESCU (acelaşi joc): Ia poftim, mă rog, ia poftim!
CAŢAVENCU(acelaşi joc): Mulţumesc!
TIPĂTESCU (privind ţintă la Caţavencu şi cu tonul mârâit): Poftim de!...
CAŢAVENCU (care s-a retras puţin, cedează, în sfârşit, şi cade pe fotoliu cam fără voie): Mulţumesc.
TIPĂTESCU: Aşa-i. (şade aproape de el, Caţavencu se cam retrage. Tipătescu se îndeasă spre el, Caţavencu acelaşi joc, şi iar) Altfel, dar, onorabile domn, d-ta - prin ce mijloace nu-mi pasă! - posedezi o scrisoare a mea, care poate compromite onoarea unei familii...
CAŢAVENCU (gest): A!
TIPĂTESCU: Mă iartă că te-am ofensat. Să fiu şi mai scurt... Iată, d-ta eşti un om practic, d-ta posedezi un lucru care-mi trebuie mie. Eu viu şi-ţi zic (cu multă afabilitate): mă rog, onorabile domn, ce-mi ceri dumneata în schimbul acelui lucru?
CAŢAVENCU (naiv): Cum, nu ştii?
TIPĂTESCU (asemenea): Nu...
CAŢAVENCU(asemenea): Nici măcar nu vă dă-n gând?
TIPĂTESCU(asemenea): Nu... d-aia întreb...
CAŢAVENCU: Stimabile domn (cu dignitate), un om politic...
TIPĂTESCU (cu pofidă): Adică d-ta...
CAŢAVENCU: Dă-mi voie... Un om politic trebuie mai ales în nişte împrejurări politice ca acelea prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul oricărui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru...
TIPĂTESCU (impacientat, bătând din călcâi): Mă rog, onorabile, încă o dată (răspicat)... ce-mi ceri d-ta în schimbul acelei scrisori? Scurt! scurt! (repetă gestul de retezare a lui Caţavencu)
CAŢAVENCU: Ei?... dacă este aşa, dacă voieşti scurt, iată: voi (rugător) să nu mă combaţi, ceva mai mult, să-mi sprijini candidatura...
TIPĂTESCU (vrând să izbucnească): Candidatura d-tale! (stăpânindu-se) Onorabile domn, nu ţi se pare că ceri prea mult?
CAŢAVENCU: Atunci d-ta, care mi-ai propus schimbul, care-mi face întrebarea, trebuie să răspunzi...
TIPĂTESCU (apropiindu-se şi îndesându-se  înspre Caţavencu, se repetă jocul de scenă de mai sus): Ba zău, spune, nu ţi se pare prea mult? Ai? Ce zici?
CAŢAVENCU (naiv): Nu.
TIPĂTESCU (cu insinuare): Dacă s-ar retrage Comitetul permanent şi am rezerva un loc pentru preaiubitul d. Caţavencu?...
CAŢAVENCU (zâmbind şi cu bonomie): E un nimic, stimabile...
TIPĂTESCU: Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi acelaşi d. Caţavencu...
CAŢAVENCU (asemenea): E puţin onorabile
TIPĂTESCU: dacă în locul de primar, vacant acum, şi în locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea Caţavencu? Ai? (Caţavencu surâde cu un gest de refuz) Şi dacă şi moşia "Zăvoiul" din marginea oraşului...
CAŢAVENCU (zâmbind asemenea): Dă-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece  patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare (mângâie şi umflă cuvintele distilându-şi tonul şi accentul) ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul unui stat constituţional, mai ales un stat tânăr, ca al nostru, de-abia ieşit din...
TIPĂTESCU (bătând impacient din călcâi şi întrerupându-l): Ei! Să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune pentru gură-cască... Eu sunt omul pe care să-l îmbeţi cu apă rece?... Spune, unde să fie? bărbăteşte; ce vrei de la mine? (se ridică fierbând).
CAŢAVENCU (ridicându-se şi el): Ce vreau? ce vreau? Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntaşii politici... Vreau...
TIPĂTESCU(fierbând): Ce vrei?
CAŢAVENCU(asemenea): Vreau mandatul de deputat, iată ce vreau, nimic altceva! nimic! nimic! (după o pauză cu insinuare caldă şi crescândă) Mi se cuvine! Te rog!... Nu mă combate... Susţine-mă... Alege-mă... Poimâine, în momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută... în momentul acela vei avea scrisoarea (cu multă căldură)... pe onoarea mea!
TIPĂTESCU (aproape să izbucnească): Pe onoarea ta?... Şi dacă nu pot să te aleg?
CAŢAVENCU: Poţi!
TIPĂTESCU (pierzându-şi cumpătul din ce în ce): şi dacă nu voi - zi că nu voi să te-aleg?
CAŢAVENCU (îndârjit): Trebuie să vrei.
TIPĂTESCU (de-abia mai stăpânidu-se): Uiţi că nu e bine să te joci cu un om ca mine astfel. Nu! nu! nu voi să te aleg!
CAŢAVENCU: Trebuie!
TIPĂTESCU: Nu!
CAŢAVENCU: Trebuie să vrei dacă ţii câtuşi de puţin la onoarea...
TIPĂTESCU (izbucnind): Mizerabile! (Caţavencu face un pas înapoi) Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul (se repede, ia un baston de lângă perete şi se întoarce turbat către Caţavencu) Mişelule! trebuie să-mi dai aici scrisoarea... ori te ucid ca pe un câine! (se repede năvală la el. Caţavencu ocoleşte masa şi canapeaua, răstoarnă mobilele şi se repede la fereastră pe care o deschide îmbrâncind-o în afară)
CAŢAVENCU (tremurând, strigă la fereastră în afară): Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor!

___________________________
Dicţionar explicativ
impacienţă - nerăbdare
afabilitate - cordialitate, bunăvoinţă.
epitrop-efor - coordonator, administrator cu putere de control.
advocat - corect: avocat (cel care pledează în apărarea acuzaţilor); până la începutul secolului, cuvântul a fost folosit în forma advocat, apropiată de cuvântul latinesc din care provine. inapoi

---

Atelier 12

Cadrul jocului. Timp şi spaţiu în reprezentarea scenică

? În jocul scenic, în afară de mijloacele de tehnice, interpretarea subliniază trecerea timpului. În finalul scenei de mai jos există o indicaţie privind trecerea timpului. Citiţi fragmentul şi spuneţi cum este rostită replica de după această menţiune: tonic, sonor, ca o şoaptă, ca o deşteptare din somn... etc. Motivaţi alegerea.

 PAPARAZZI,
 de  Matei Vişniec

 scena 1
VOCEA ŞEFULUI.
Nu mişca, ţi-l trimit pe Daniel cu tot ce trebuie.
PAPARAZZO 1.
Mulţumesc, şefu'. Da' când, şefu' ?
VOCEA ŞEFULUI (un telefon care sună în preajma şefului).
Păi... e deja prin preajmă. Ţi-l trimit imediat... Imediat de îndată ce pot... dacă pot...
PAPARAZZO 1.
Trebuie, şefu, trebuie pentru că am început să salivez ca un câine.
VOCEA ŞEFULUI (care răspunde la celălalt telefon).
Alo...
(Şeful închide.
Întuneric. Tic-tacul unui ceas. Sau o altă modalitate de a marca timpul care trece).
 

• Fragmentul următor conţine o confesiune. Rescrieţi textul ca scenariu de teatru, menţionând în didascalii tonalitatea mărturisirii, în aşa fel încât să marcheze trecerea timpului, în conformitate cu timpul narativ al oricărei destăinuiri.

PATUL LUI PROCUST
de Camil Petrescu

 Eram cu "rabla" într-un şanţ, în dreptul uni loc viran dinspre capătul parcului Filipescu, spre Calea Dorobanţilor, târziu de tot după miezul nopţii... Fusese o zi călduroasă de toamnă, ca de vară... Pe la unele cafenele mai erau mese afară. Mâncasem la un restaurant de la Şosea, unde stătusem până pe la patru, cu prietenii. Plângeam - cu cotul pe volan - cu capul întors pe spătarul fotoliului. Cineva s-a apropiat de mine şi atunci m-am oprit din plâns, fără să ridic însă capul.
 - Domnule, ce naiba ţi s-a întâmplat? Eşti rănit?.. Sergent, ei, sergent!... Vino încoace.
 Sergentul i-a strigat de departe:
- Lasă-l, domnule, că e beat...
 Străinul, a cărui voce îmi era totuşi cunoscută, dar n-o puteam identifica, a stăruit:
- Beat, beat... dar s-o fi rănit.
Sergentul a răspuns din nou:
 - Lasă-l, domnule... ăsta e obiceiul lui... Nu e întâia oară... Lasă-l în pace...
 Abia când mi-am dat seama cine e, în lumina lunei târzii, la ora aceea, m-am înfiorat. Era domnul de la Movilă, cu care mă bătusem în duel... Parcă era un strigoi, desprins de cele pământeşti.
  Am ridicat încet privirea.
 - Bună seara, domnule... şi deschizând portiţa maşinii... nu vrei să stai puţin lângă mine?
 S-a urcat cu oarecare dificultate, căci maşina, băgată în şanţ, era destul de înclinată... n-aş putea să spun ce bucurie m-a cuprins, ca o înseninare stelară, o dată cu venirea omului acesta, care însă de la Movilă îmi dăduse o impresie de loialitate şi bravură... Îl simţeam ca pe un frate bun. L-am întrebat însă abia după un timp:
  - De unde vii?...
 - Umblu aşa, năuc... uneori noaptea... cutreier mahalalele, ca o stafie, când toţi dorm... Stau tocmai pe Rahovei... Dumneata?
 - Am umblat şi eu cu maşina înspre Ploieşti... Veneam spre casă....
 Mi-era teamă să nu mă întrebe de ce plângeam... dar mi se păru straniu din punctul lui de vedere, că nu întreabă totuşi... Calea Dorobanţilor la ora aceea era de obicei neumblată... Însă de când se stricase Şoseaua Jianu... multe maşini treceau pe acolo, spre oraş, claxonând din cauza căruţelor care veneau cu alimente spre piaţă şi luminând cu farurile. Noi eram însă cam la cincizeci de paşi din drum.[...]
 - Cum îţi convine... să plec? sau să mai stau?
 - Dacă vrei, mai stai, până se stinge lumina de la fereastra aceea mare de colo.
 - Aştepţi vreo femeie?
 - E acolo o femeie... dar n-o aştept.. E doamna de la Movilă pentru care ne-am bătut în duel.
 N-am putut să-i văd faţa, dar am simţit că a tresărit, după cum şi-a încleştat mâna în spătarul gros al fotoliului.
 - Cum? o cunoşti?
 Am zâmbit şi am simţit ca o voluptate grea, cu gust de pelin şi doctorie, să-i spun omului acesta pe care-l ghiceam un suflet deosebit de al mulţimei, înţelegător ca un duhovnic lumesc, să-i afirm răspicat şi greu, cu ostentaţie.
 - O iubesc de patru ani.
 De când vreau să ajung aici la această spovedanie, de aproape doi ani...
  A rămas iarăşi îndelungă vreme pe gânduri... Atunci încercam să ghicesc cam ce gândeşte, cum aş fi aşteptat fără răsuflare o sentinţă, dar azi, după aceste scrisori, ştiu mai bine.
 - De ce i-ai spus vorbe atât de grele la Movilă?...
 - Pentru că îmi era cu neputinţă să văd alţi bărbaţi ciocnind pahare cu ea, cu înţeles...
 Aş fi vrut din tot sufletul ca omul acesta să mă întrebe mai mult... Era singurul pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face să fug de o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cât sufăr m-ar fi uşurat poate ca filtrarea sângelui. Aş fi v rut să-i spun că de un an şi jumătate viaţa mea e o viaţă de spion şi condamnat... Aş fi vrut să-l rog eu să-mi ceară să-i povestesc căci deşi era atât de tăcut şi îndepărtat, îl ghiceam în stare de o mare prietenie...
  Mi-a spus rar şi nedumerit:
 - Mi s-a părut, la Movilă, că nu vă cunoaşteţi.
- Ne cunoşteam, dar nu ne vorbeam... Pentru ea venisem acolo... Ca s-o supraveghez..
 

• În textul arghezian sunt două personaje: Vecinul, în postura instanţei lirice, şi Cel care a fugit de pe Cruce. Interpretaţi în mai multe variante acest text, subliniind prin interpretare spaţiul şi timpul Vecinului, închis în curtea pustie.

DUHOVNICEASCĂ
de Tudor Arghezi

Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umblă fără lumină,
Fără lună, fără lumânare
Şi s-a lovit de plopii din grădină?
Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,
Ca un suflet de pripas?
Cine-i acolo? Răspunde!
De unde vii şi ai intrat pe unde?
Tu eşti, mamă? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică!
Ţi s-a urât în pământ.
Toţi nu mai sânt,
Toţi au plecat de când ai plecat.
Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,
Toţi au murit detot.
Şi Grivei s-a învârtit în bot
Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul şi duzii,
Au zburat din streaşina lunii
Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii.
Ştiubeiele-s pustii,
Plopii-s cărămizii,
S-au povârnit păreţii. A putrezit odaia...

Ei! cine străbătu livada
Şi cine s-a oprit?
Ce vrei? Cine eşti
De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti?
Aici nu mai stă nimeni
De douăzeci de ani...
Eu sânt risipit prin spini şi bolovani...
Au murit şi numărul din poartă
Şi clopotul şi lacătul şi cheia.

S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine...
Care n-a mai fost şi care vine
Şi se uită prin întuneric la mine
Şi-mi vede cugetele toate.

Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?
Cine scobeşte zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De răspunde-n rănile mele?
Cine-i pribeag şi ostenit la uşă?

- Mi-e limba aspră ca de cenuşă.
Nu mă mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sânge, uite slavă.
Uite mană, uite otravă.
Am fugit de pe Cruce.
Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine inapoi

---

Atelier 13

Iluzia. Manipularea receptorului. Seducţia jocului teatral

• Citiţi textul următor şi comentaţi-l.
• După opinia voastră, ce creează iluzia în teatru ?

"Anul trecut (august l822), povesteşte în acest sens Stendhal, soldatul care era de gardă în teatrul din Baltimore. văzându-l pe Othello, care în actul V urma să o omoare pe Desdemona, strigă: ŤN-o să se poată spune vreodată că în prezenţa mea un negru ticălos a omorât o femeie albă.ť În aceeaşi clipă. soldatul trase un foc de puşcă şi îl nimeri în braţ pe actorul care-l juca pe Othello. Aproape în fiecare an. ziarele relatează fapte asemănătoare. Ei bine, acest soldat trăia iluzia, credea adevărată acţiunea care se petrecea pe scenă". După Bullough în viaţă distanţa estetică constă în a face ca şi cum lucrurile nu te-ar privi: în artă. ea constă în a înţelege că lucrurile nu te privesc. Vedem bine prin ce păcătuieşte această trecere prea rapidă de la viaţă la artă (în general): lucrul de care e vorba in al doilea caz nu ţine numai de artă ci de ficţiune, iar ceea ce Stendhal numeşte aici iluzie (sau mai degrabă această iluzie perfectă pe care n-o vom căuta niciodată în teatru şi pe care n-o găsim decât în "clipe delicioase", foarte scurte, de exemplu. o jumătate de secundă sau un sfert de secundă", constă în a lua ficţiunea drept realitate: ori o operă de artă nu este neapărat ficţională şi relaţia cu o catedrală, cu un tablou abstract sau cu o compoziţie muzicală nu ar risca să provoace tipul de confuzie evocat mai înainte. (Gérard Genette - Relaţia estetică, Ed. Univers, 2000, p. 23-24)

• Adeseori iluzia realităţii se creează tocmai prin exagerări, prin sublinieri groteşti, al căror rol este de a declanşa indignarea spectatorului. Citiţi scena următoare şi specificaţi care sunt elementele exagerat prezentate.
•  Interpretaţi scena, creând un caracter distinct al personajului Paparazzo 2
•  Explicaţi care latură a personalităţii lui este îngroşată.

 PAPARAZZI,
 de  Matei Vişniec

 scena 10

 PAPARAZZO 2.
Ascultă, şefu', am picat peste un tip băgat într-un sac care încasează tot timpul lovituri. Te interesează ?
VOCEA ŞEFULUI.
Personalitate politică ?
PAPARAZZO 2.
Habar n-am.
VOCEA ŞEFULUI.
E mort sau e viu ?
PAPARAZZO 2.
Nu e mort, nu pare mort... nu. Că geme din când în când... Cred că e legat, e împachetat bine...
VOCEA ŞEFULUI.
Da' de ce l-au băgat în sac ?
PAPARAZZO 2.
Nu ştiu. Tot ce ştiu e ce văd. Tipu' e în sac şi toată lumea care trece îi arde câte un picior, două... Tipul geme dar nu vorbeşte... Cred că are şi un căluş în gură...
VOCEA ŞEFULUI.
Păi, ce să zic...
PAPARAZZO 2.
Până acum au trecut cel puţin douăzeci de persoane, dintre care mai multe bătrânici, şi i-au ars la picioare de nu s-a văzut...
VOCEA ŞEFULUI.
Şi el ?
PAPARAZZO 2.
Păi ţi-am zis, el nu face nimic, se zbate din când în când şi geme. Asta-i tot. Te interesează, şefu' ? Am făcut câteva poze dar nu ştiu dacă să mai stau...
VOCEA ŞEFULUI.
Ar merita să-i mai faci nişte poze numai dacă îl omoară cumva... când or să-l omoare. Dar verifică întâi dacă e om politic sau nu.
PAPARAZZO 2.
Da, şefu'.
VOCEA ŞEFULUI.
Păi, bine... mă suni mai târziu.
PAPARAZZO 2.
Te sun mai târziu, şefu'.
(PAPARAZZO 2 închide telefonul mobil, priveşte în jurul său, se apropie de omul închis în sac, mai face o fotografie. Apoi îl scutură uşor pe omul închis în sac).
PAPARAZZO 2.
Domnu'...
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm...
PAPARAZZO 2.
Aţi fost cumva bătut ?
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm...
PAPARAZZO 2.
Pot să fac ceva pentru dumneavoastră ?
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm...
PAPARAZZO 2.
Nu vă supăraţi... domnule... Ştiţi, eu mă simt puţin jenat... Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dacă înţelegeţi exact ce vreau să spun...
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm...
PAPARAZZO 2.
Ce vreţi să spuneţi cu asta, "mmm" ? Nu înţeleg absolut nimic.
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm...
PAPARAZZO 2.
Ce dracu.... Ascultaţi-mă, dacă credeţi că pot să vă fiu de folos într-un fel sau altul, spuneţi de două ori "mmm".

OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm... mmm...
PAPARAZZO 2.
A, e bine ! Bravo ! Vedeţi, se poate... Deci, dacă sunteţi încă în viaţă...
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm...
PAPARAZZO 2.
O clipă... Ascultaţi-mă bine... Deci, dacă înţeleg bine, sunteţi legat şi vi s-a pus şi un căluş în gură, nu-i aşa ?
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm...
PAPARAZZO 2.
Aşteptaţi, lăsaţi-mă întâi să vă pun întrebarea. (scurtă pauză). Mă auziţi ? (scurtă pauză). Deci, dacă sunteţi legat, faceţi de trei ori "mmm".

OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm, mmm, mmm.
PAPARAZZO 2.
Foarte bine. Ne înţelegem. Şi dacă aveţi un căluş în gură, faceţi de patru ori "mmm".
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm, mmm, mmm, mmm.
PAPARAZZO 2.
Bravo. OK. Am înţeles. Bine, ascultaţi... Aveţi asupra dumneavoastră vreun act de identitate ? Dacă da, spuneţi o dată "mmm", dacă nu, spuneţi de două ori "mmm".
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm... mmm...
PAPARAZZO 2.
Aha. Deci e mai degrabă nu... Buun... Încă o întrebare: vreţi cumva să chem poliţia ? Da sau nu ?
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm... mmm...
PAPARAZZO 2.
Sunteţi un asasin ? Un criminal ? Sau a fost vorba de o răfuială ? De asta v-au închis în sac ? Da sau nu ?
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm... mmm...
PAPARAZZO 2.
Vă e sete ?
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm.
PAPARAZZO 2.
Sunteţi de aici din oraş ?
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm... mmm...
PAPARAZZO 2.
Aha, sunteţi în trecere.
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm.
PAPARAZZO 2.
Bine, am înţeles. Ascultaţi-mă cu atenţie, domnule. Eu sunt jurnalist. Eu nu am dreptul să intervin în nici un fel niciodată, nicăieri. Eu nu fac decât să informez în mod obiectiv. Înţelegeţi ? Deci, dacă sunteţi de acord, eu vă scot căluşul de la gură pentru câteva secunde atât cât să-mi puteţi spune cum vă cheamă şi ce profesiune aveţi. Da ? Dar nimic mai mult, înţelegeţi ? Şi după aceea vă pun căluşul la loc pentru că eu nu am voie să ating nimic. Facem târgul ? Sunteţi de acord ? Dacă sunteţi de acord spuneţi de patru ori "mmm".
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm. Mmm. Mmm. Mmm.
PAPARAZZO 2.
Foarte bine. Atenţie... (deschide sacul şi îi scoate căluşul OMULUI ÎNCHIS ÎN SAC). Deci, încă o dată... Nimic altceva decât numele şi profesiunea... Atât şi nimic mai mult ! Ne-am înţeles ? Vă ascult !
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Profesorul Pandolfi de la Observatorul Astronomic de la Geneva.
PAPARAZZO 2.
Mulţumesc (îi pune din nou căluşul OMULUI ÎNCHIS ÎN SAC). Foarte bine...
OMUL ÎNCHIS ÎN SAC.
Mmm... mmm... mmm..." inapoi

---

Atelier 14
Pregătirea examenului

index

Copyright © Doina Ruşti