Doina
Ruşti - Scriitori români, Ed. Niculescu,
2004
|
Fragment
din volum:
TUDOR ARGHEZI
(23 05 1880-14.07.1967)
Tudor Arghezi
s-a născut în Bucureşti, iar numele său adevărat este Ion N. Theodorescu.
Părinţii săi, Maria şi Nae Theodorescu, sunt mici comercianţi şi
duc o viaţă modestă.
Arghezi
urmează cursurile liceului Sf. Sava între 1891-1896. Debutul literar
se produce în anul 1896, când, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski,
publică versuri în Liga ortodoxa, semnând Ion Theo. La vârsta tinereţii
depline se călugăreşte, retrăgându-se la Mânăstirea Cernica, de
lângă Bucureşti (1900-1904).
După
1905, timp de aproape cinci ani călătoreşte prin Europa, studiind, petrecându-şi
viaţa prin mânăstiri, audiind cursuri universitare. Trece prin Paris,
apoi se stabileşte pentru câtva timp la Mânăstirea Cordelierilor. Locuieşte
la Geneva, unde lucrează într-un atelier de bijuterii (face dinţi de
aur, inele şi capace de ceasuri). În 1909 vizitează Italia. Reîntors
în ţară, începe încă din 1910 o susţinută activitate publicistică,
scriind versuri, pamflete, articole polemice la revistele Facla, Viata
româneasca, Teatru, Rampa s.a.
Ca şi
Slavici, în timpul războiului de reîntregire (1916-1919), Arghezi se
declară pentru neutralitatea României, din care cauză va fi acuzat
de trădare şi întemniţat pentru doi ani la Văcăreşti.
În 1927
îi apare primul volum de versuri: Cuvinte potrivite.
În anul
următor, iniţiază o mini-revistă de satiră - Bilete de papagal, care
se va bucura de prestigiu în viaţa culturală interbelică. În 1929
editează prima carte de proza: Icoane de lemn, iar în 1931 apare volumul
de versuri Flori de mucigai, capodopera liricii sale.
De
aici încolo, apariţiile editoriale sunt numeroase; scrie versuri, dar
şi proză, romane lirico-satirice, precum Cimitirul Buna-Vestire (1936).
În
preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial scrie pamflete
extrem de violente, multe cu mesaj antifascist, ceea ce face ca Arghezi
să fie închis (mai întâi la Bucureşti, apoi în lagărul de la Tg.
Jiu), din 1943 până în 1944.
În perioada
comunistă, o perioadă scurtă se retrage din viaţa publică, apoi colaborează
cu regimul represiv. Este distins cu titluri şi premii, primit în Academia
Română, sărbătorit ca poet naţional. Scrie poezii angajate (1907-
peisaje, Cântare omului), conformându-se programelor dictaturii.
Tudor
Arghezi s-a stins din viaţă la 14.07.1967, fiind înmormântat în gradina
casei sale din str. Mărţişor.
CUVINTE POTRIVITE: PSALMI;
DUHOVNICEASCĂ
(imnuri)
(1927)
1. Arghezi a scris mai multe poezii
cărora le-a dat titlul Psalm şi pe care le-a risipit de-a lungul
mai multor volume, dar cu precădere în volumul Cuvinte potrivite.
2. Atribut al fiinţei mistice,
îndoiala constituie principala temă din Psalmi.
3. Fuga de pe Cruce reprezintă
pentru Arghezi un mod nonconformist de a fi, un refuz categoric de a adopta
atitudinea solemnă şi de sfâşiere tragică a romanticilor, deoarece
versurile sale nu se adresează îngerilor, ci omul de lângă el.
Tema
Căutarea drumului spre Dumnezeu.
Conţinutul
În psalmi, Arghezi imaginează toate ipostazele dumnezeirii.
Dumnezeu este creatorul lumii, risipit în toate amănuntele ei, este un
zeu îndepărtat şi obosit, apoi devine visul cel frumos. De multe ori,
poetul recurge la viziunea teologică, convenind că Dumnezeu este fiinţa
în întregul ei şi nefiinţa totodată.
Comentariul
Arghezi a scris mai multe poezii cărora le-a dat
titlul Psalm şi pe care le-a risipit de-a lungul mai multor volume;
psalmul este un imn religios, construit din laude, invocaţii, întrebări
sau nemulţumiri adresate lui Dumnezeu.
Psalmii arghezieni transmit frământarea tipic
omenească, situată între credinţă şi tăgadă, şi dureroasa zbatere
a poetului, care, prin destinul său de creator, repetă gestul Creatorului
divin. Într-un discurs liric care pare să urmeze itinerarul gândului,
neregulat, distorsionat şi marcat de retorism, psalmii dezvăluie,
în primul rând, teama de a nu fi fost abandonat.
Suferinţa poetului vine dintr-un cumplit sentiment
de singurătate. Dacă la Bacovia solitudinea este generată de o existenţă
fără rădăcini şi fără viziunea devenirii individuale, la Arghezi,
singurătatea vine din natura lui mistică: Tare sunt singur, Doamne, şi
pieziş!/ Copac pribeag uitat în câmpie.... În ipostaza acesta religioasă,
eul liric caută cu îndârjire drumul spre Dumnezeu şi se îndoieşte
cu violenţă că va găsi această cale. Or, îndoiala este un atribut
al fiinţei mistice, torturată de întrebări, conştientă de destinul
ei tragic. De altfel, Arghezi chiar spune într-un psalm [Pribeag în
şes...]: Nu lua în seamă cântecele grele/ Cu care tulbur liniştea
de-apoi./ Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi/ Şi cântă moartea-n
trâmbiţele mele. Aşadar, pendularea între credinţă şi tăgadă
ilustrează atitudinea pascaliană, de a gândi şi a se îndoi,
dar este totodată şi o traducere lirică a invocaţiei Cred, Doamne,
ajută necredinţei mele, pe care N. Steinhardt o consideră esenţa divină
a creştinismului. Arghezi simte, cu sensibilitatea sa de poet, că incertitudinea
şi căutarea sunt manifestări ale conştiinţei tragice. De aici - neputinţa
lui de a alege. Psalmul [Te drămuiesc în zgomot...], poate că
cel mai citat dintre psalmii arghezieni, exprimă punctul maxim al deznădejdii
celui care îşi trăieşte ca pe un vis experienţa mistică şi nu ca
pe o stare de abandon: Pentru credinţă sau pentru tăgadă/
Te caut dârz şi fără de folos/ Eşti visul meu din toate cel frumos/
Şi nu-drăznesc să te dobor din cer grămadă. În spiritul secolului
său, Arghezi înţelege că rostul omului este de a crede cu deznădejde
în divinitate, dar ştie de asemenea că acest lucru presupune atât speranţa
ca Dumnezeu să existe cât şi teama că nu există. El abordează în
termeni profani această idee: Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"
În căutările sale, Arghezi imaginează toate
ipostazele dumnezeirii; Dumnezeu este creatorul lumii, risipit în toate
amănuntele ei dar este şi un zeu îndepărtat şi obosit. Într-un alt
psalm de mărturisire, Creatorul este declarat visul cel frumos şi căutat.
Invocând speranţa ca stimulent al în drumul său spre Dumnezeu, eul
liric se identifică fiinţei creştine, care se lasă în nădejdea dumnezeirii.
Uneori apare transfigurat şi în termenii teologiei negative, ca la Dionisie
Areopagitul: Tu eşti şi-ai fost mai mult decât în fire/ Era să
fii, să stai, să vieţuieşti./ Eşti ca un gând, şi eşti şi nici
nu eşti/ Între putinţă şi-ntre amintire. (Psalm [Pentru că n-a putut
să te-nţeleagă]).
Această varietate, care generează şi atitudini
multiple din partea poetului, justifică faptul că Arghezi nu încearcă
să clarifice relaţia sa cu Dumnezeu, ci descoperă că poezia sa nu se
dezvoltă în spaţiul revelaţiei mistice (aşa cum afirmaseră mulţi
poeţi despre creaţiile lor). Natură pascaliană, Arghezi nu poate să
ajungă la Dumnezeu decât pe ambele căi - prin gând şi prin revelaţie;
de aceea universul său are două lumi pe poale, cum spune în Testament.
Atitudinea religioasă şi existenţială a poetului
este definită şi mai bine în poezia Duhovnicească, înscrisă ca tematică
tot printre Psalmi. Scrisă în formula unei confesiuni, după cum
precizează şi titlul, poezia se referă la sfâşierea creatorului, condamnat
la singurătate, izolat, ameninţat şi chinuit de Cine-Ştie-Cine, adică
la atitudinea de martir, de crucificat, specifică poeziei romantice, din
care descinde creaţia argheziană. Universul său este pustiit şi bântuit
de un duh străin: Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în
fundul lumii cineva./ E cineva sau, poate, mi se pare./ Cine umblă fără
lumină,/ Fără lună, fără lumânare/ Şi s-a lovit de plopii din grădină?
Imaginile par descinse dintr-un vis, dar unul suprarealist, şi combină
sugestii malefice cu elemente specifice unei fiinţe hăituite, căci Cine-Ştie-Cine
scobeşte zidul cu carnea lui,/ Cu degetul lui ca un cui, dar este
totodată un pribeag în haine-ntunecate.
În această condiţie de fiinţă ameninţată ascultă
cuvintele celui care îi bate la uşă: Mi-e limba aspră ca de cenuşă./
Nu mă mai pot duce./ Mi-e sete. Deschide, vecine,/ Uite sânge, uite slavă./
Uite mană, uite otravă./ Am fugit de pe Cruce. Ia-mă-n braţe şi
ascunde-mă bine. Poetul îşi descoperă vecinătatea cu un Isus coborât
în condiţia de vecin şi care are nevoie de ocrotirea omenească pentru
că a fugit de pe Cruce. Această eliberare din condiţia de jertfă face
ca Mântuitorul să-şi regăsească proximitatea profană. Fuga de pe
Cruce sugerează aici însăşi fuga artistului din situaţia de creator
damnat (aşa cum îl înfăţişa romantismul) în cea de vecin al lumii
contingente. Motivul apare şi într-un al psalm arhezian - Psalm [Vecinul
meu a strâns cu nendurare] -, unde vecinul profan îşi depăşeşte
tărâmul şi dobândeşte slava lumii, înălţându-se la Dumnezeu, fără
ca vecinătatea cerului să mai fie un loc privilegiat; dar, biruinţa
lui, aflată sub aripa clipei, însemnă singurătate distructivă.
În Duhovnicească, vecinătatea fiinţei cu Isus se
referă simbolic la abandonarea condiţiei de martir şi sugerează o coborâre
a confesiunii mistice în planul comunicării omeneşti; refugiul în braţele
omului anulează sensul morţii mântuitoare şi impune convertirea iubirii
mistice în relaţie simplă cu cel care străjuieşte lumea sacră - omul.
Această viziune se află în consens cu spiritul secolului nostru: într-o
binecunoscută poezie (Tărâm pustiu), T. S. Eliot îşi regăseşte
pe străzile Londrei contemporane experienţa din timpul războaielor punice,
prin simplul fapt că descoperă sentimentul camaraderiei care îl situează
în vecinătatea unui ostaş grec din alte timpuri. De asemenea, Cioran
îşi defineşte starea contemplativă ca pe o existenţă privilegiată
în apropierea lui Dumnezeu: ...îneacă-mi înălţarea nebună a gândului
şi sfarămă-mi piscurile luminate de vecinătatea ta!
Întâlnirea cu cel care-a fugit de pe cruce mai
sugerează şi un act de iluminare spirituală pentru fiinţa
pustiită şi izolată într-un univers al decrepitudinii totale condiţia
eului liric este, iniţial, definită printr-un spaţiu în care bântuie
moartea, în care au putrezit şi lacătul şi cheia. Apariţia unui vizitator
ostenit este resimţită ca o dureroasă imixtiune, căci loviturile din
zid au ecou în carnea eului liric, iar intrusul îi citeşte cugetele
toate. Întâlnirea capătă funcţie revelatoare pentru că ameninţarea
se converteşte halucinant, iar Cine-Ştie-Cine devine un zeu care are
nevoie de fiinţa omenească: Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine. În
strofa finală, discursul nu mai aparţine eului liric transfigurat în
fiinţa izolată de lume, ci vecinului care cere adăpost: Deschide, vecine.
Cererea simplă este a celui care vrea să intre în curtea putrezită
în care s-a izolat eul liric, să redea sufletului sensul tainic pe care
îl are comunicarea cu Dumnezeu.
Halucinante, imaginile poeziei configurează teama
şi speranţa din psalmii arghezieni, într-un registru diferit, asemănător
derulării unui vis, venite din subconştientul fiinţei.
Referinţe
critice
"De o răspândire mai mare este Duhovnicească, poema
dramatică a singurătăţii morale, vizitate de strigoi şi poate de umbra
Crucificatului. Moartea, cu aşteptarea plină de spaimă a revelaţiei
e ultima etapă a poeziei religioase la Arghezi." (Şerban Cioculescu -
Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, Ed. Fundaţia Regele Mihai I,
1946, p. 119.)
"Duhovnicească rezumă caracterele fundamentale ale tehnicii
argheziene - discurs, retorică şi, mai presus de toate, aici, fatalitate.
Tras, firul poeziei, ca de pe ghem, se deapănă apoi de la sine, inert,
oricât. [...] După primul vers - retoric, abstract, care nu posedă decât
o foarte îndoielnică expresivitate sonoră, versul sugestiv cunoscut:
A bătut în fundul lumii cineva, căruia nu-i tăgăduiesc o forţă şi
o sonică sugestivitate, care se explică prin repetirea vocalei u cuprinsă
de patru ori, dintre care de trei ori accentuată. Dar semnificaţia mintală
- şi imaginea vizuală - este depreciabilă. [...] Pe acest cineva, pe
care autorul îl ştie precis ca pe un izvor abundent de facilă bogăţie
sugestivă, îl năpădeşte cu întrebările şi faţă de muţenia lui
reacţionează în gol, cu exclamaţii teatrale. (Eugen Ionescu - NU, Ed.
Humanitas, 1991, pp. 16-20)
"Ne aflăm într-un mediu restrâns, concret, dilatat
deodată la accepţia cosmică. Întristarea comună în faţa decrepitudinii
se preface în teroare mistică, procesul de dezagregare e adunat repede
pe o durată scurtă cu înfăţişarea unui sfârşit al lumii. Şi peste
tot pluteşte acel sentiment de năucire, de a fi surprins trupeşte în
mişcările de evaporare şi de topire ale organismului: Ce noapte groasă,
ce noapte grea!..." (G. Călinescu - Fenomenul arghezian, în Istoria literaturii
române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, 1984, p. 811.)
"Atitudinea lirică argheziană fundamentală este
aceea a unui necredincios chinuit de necredinţa sa, a unui ateu religios.
Iată de ce, mai puternică - decât sentimentul prezenţei ipotetice
a lui Dumnezeu este totuşi starea de perpetuă clătinare a conştiinţei,
incertitudinea existenţială a eului liric, neantul invadând de peste
tot omul înfrânt, strivit între stepa de jos şi stepa de sus, impunându-i
chiar un simţământ de ruşine existenţială." (I. Negoiţescu - Istoria
literaturii române, Ed. Minerva, 1991, vol. I, p. 274)
|
