Doina Ruşti		Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

Povestire populară

Pe valea Moldovei, în jud. Neamţ, într-un sat, un gospodar s-apucase să-şi facă un beci pentru ţinut zarzavaturi. Cum sapă omul, numai ce dă de o uşă de fier, foarte groasă, încuiată c-o lacătă cât oala de praznic de mare. Curios de-a afla omul unde duce acea uşă, dă s-o spargă ori s-o descuie, dar toate silinţele-i fură zadarnice. Văzând că nu poate reuşi de-a intra pe uşă, face o bortă pe alăturea de uşă, într-un perete de piatră foarte gros şi greu tare de stricat. După o muncă neobosită omul reuşeşte a sparge peretele şi a privi în groapa spre care ducea uşa, dar ce să vadă! Înăuntru era o casă foarte spaţioasă, luminată de patru stâlpi ce luminau ca ziua, în care erau o mulţime de coşărci cu fel de fel de bani. O bogăţie nemaipomenită zăcea sub casa omului nostru. Bolta aceasta era păzită de o umbră ce stătea în dreptul mesei, pe care era aşezată o carte deschisă şi două sfeşnice cu lumânări aprinse. Când omul voia să se ducă încotrova, umbra se lua după el şi-i arăta cu mâna masa. Omul, nefiind prost din fire, şi-a închipuit că în carte trebuie să fie scrise condiţiile cu care s-ar putea ridica banii din subterană. Şi aşa şi era. Se duce omul după cărturari iscusiţi şi nici unul n-a putut dezlega ce era scris, decât o moaşă din Bacău. Şi care era prima condiţie? Că nimene să nu îndrăznească a lua vreo monedă din acea uriaşă comoară, căci e vai şi amar de el. Cine vrea să aibă comoara, pe lângă alte condiţii de milostenii, trebuie să descuie lacăta de la uşă cu iarba fierului adusă-n potirul de la biserică.

Multă lume a umblat după procletul de iarba fierului, dar pace! Iarba fierului nu s-a găsit şi comoara zace tot acolo unde e. (text extras din volumul Mitologie românească de Tudor Pamfile, Ed. ALL, 1997)
 
 

Zac. 5. Avea o slugă Radul-vodă, încă din copilăriia sa, căruia socotindu că nu este hirea de boierie, îl socotiia de amână, iară boierie nu-i da. Ce, văzându-se denafară din rândul altora, pre hirea omenească, ce ieste pururea silitoare în viaţă să fie între cei de frunte, s-au rugat mitropolitului şi boierilor să-i grăiască Radului-vodă pentru dânsul, fiindu slugă de atâta vreme, şi aşteptându în nărocul stăpână-său, să hie şi el între oameni. I-au grăit boierii cu toţii pentru dânsul, să nu hie uitat, ca o slugă veche ce ieste, şi slugile cu nedejdea cinstei stăpânilor, să agiungă şi ei a hi între oameni, mai multu slujescu. Au răspunsu Radu-vodă boierilor: "Mie să nu vi să treacă cuvântul vostru nu mi să cade, iară eu ştiu hirea omului, că de boierie nu este, iară, ia, că l-oi boieri pentru voia domniilor voastre. Şi a doua zi l-au chematu şi i-au dat vătăjiia de aprodzii cei de divanu nici la o domnie mai de cinste n-au fostu, cu urşinice mulţi şi cu cabaniţă de jder şi cu hulpi îmbrăcaţi aprodzii. Şi ori la cine şi la ce boieru mergea cu carte, în picioare sta boieriul, până să citea cartea.

Zac. 6. N-au trecut săptămâna, şi veni jalobă din târgu la divanu de nişte femei pre acel vătav nou, de silă ce le făcuse şi le bătuse în târgu. Au căutatu Radul-vodă la boieri şi le-au zis: "Nu v-am spus că acesta om de boierie nu este?Iară către dânsul: "Eu, măre, încă pe boierie nu am apucat să-ţi dzicu". Şi au dzis armaşului de i-au luat gârbaciul şi au pus de i-au dat 300 de toiege.

Odânăoară, frate, era un păstoriu de râmători carile cu siimbria a tot satului în carile lăcuia din dzi în dzi viaţa îşi sprijeniia. Acesta, în proastă viaţă ca aceasta dzilele petrecându-şi, nici cu audzul fără grohăitul porcilor, nici cu viderea fără prostiia satului aceluia, altă ceva învăţasă. Iară într-o zi cu altul (carele din cetate viind, pre acolea a trece i se tâmplase) în voroavă căzind, pentru numele cetăţii în urechile porcarului să sună. Deci, cetatea cum şi ce ar fi, nicicum în mintea lui să încapă nu putea, ce fanteziia, uneori ca un cuptoriu, alteori ca un cotlon, iară alteori ca pre o şură de dobitoace i-o zugrăviia (căci fanteziia la proşti cele văzute numai a închipui poate). Deci cum şi ce ar putea fi cetatea ca să se înştiinţedze, cu pofta aprindzindu-să, râmătorii în câmp pustii, lăsind şi oarece fărmuşuri de pâne carile cu sine avea, în glugă luând, pe drumul pre carile drumăţul vinisă vârtos purceasă.

Aşe, într-acea dzi până la sară călătorind, unde întunerecul îl apuca, acolo popasul şi masul îşi făcu (ce norocul şi pre porcariu, şi pre olariu tot cu orbime caută) carile pre purcariu aproape de porţile cetăţii şi de norocirea ce-l aştepta adusese.

[ În cetate tocmai murise regele, iar obştea hotărăşte să fie urcat în scaunul domnesc primul drumeţ ce va intre în cetate în zorii zilei. Se întâpmlă ca acest drumeţ să fie chiar porcarul pornit în căutarea cetăţii.]

Deci după sfatul de sară, de dimineaţă sculându-să (căci nici norocul porcariului dormiia), lângă drum pre porcariul din pajişte sculâdu-să şi la urduroşii ochi cu mânule frecându-să, aflară, pre carile îndată cu cinste ridicându-l şi din rufoase sucmane în porfiră primenindu-l, în lectică împărătească îl aşedzară şi, cu mare alaiu, până la curţile împărăteşti petrecându-l, după obiceiul locului, cele ce să cădea ţeremonii spre încoronarea lui făcură, de unde s-au luat cuvântul carile să dzice (Sara ghigariu, dimineaţa spătariu). Porcariu, uneori vis, uneori părere, alteori ca o basnă de poveste lucrul carile aievea şi adevărat să făcusă a fi i să părea. Iară unul dintre senatori către alalţi dzisă: "Cela ce norocul face, nici mintea, nici socoteala a desface poate, însă oul cioarăi, de pieptul păunuluio mie de ani de s-ar cloci, din găoace tot de cioară, iară nu de păun puiu va ieşi, în care chip şi împăratul acesta nu la ce nărocul l-au adus, ce spre ce firea l-au născut va arăta, şi această a mea prorocire nu din deşartă fantezie scornită să o socotiţi, ce aminte cuvintele şi faptele îi luaţi. Că iată, îndată ce la puterea împărăţiii s-au suit, nu de omenie ce de porcie s-au apucat, de vreme ce, pre câţi în satul în carile porcii paştea, pentru ceva pizmă avea, pre unii a-i omorî, pre alţii a-i izgoni şi cu alte feliuri de pedepse a-i domoli au stat. (Că stăpânul nou după pizma veche a izbândi spurcat lucru ieste.)" Şi adevărat că împărăţia aceea până mai pre urmă, de tirania lui, la mare primejdie de pohârnire sosind şi acmu ca un pojar în fânul uscat răutate-i în toate părţile lăţindu-se şi ijdărându-să, tuturor lucru nesuferit a fi să cunoscu. Şi aşe, cu toţii sculându-să, în aşternutul unde cu feliu de feliu de spurcăciuni să tăvăliia aflându-l şi dzilelor şi tiraniii sfârşit îi pusără.
 
 

Pe când la Şcoala de la Măgureanu vestiţii elenişti Lambru, Comita, Vardalah şi Neofit, emulii lui Corai, predau tinerilor greci şi feciorilor noştri de boier Memorabiile lui Socrate, Fedon şi Metafizica lui Aristot; pe când banul Brâncoveanu discuta cu puristul Duca în limba lui Tuchidid Apoftegmele lui Hipocrat şi Ariometria lui Arhimed şi se munceau să izgonească din limba greacă toate cuvintele câte nu erau curat atice, precum unii din învăţătorii noştri caută să cureţe limba română de tot ce nu se termină în -ciune, la biserică la Udricani, la Sfântul Gheorghe şi la Colţea se auzea glasul ascuţit al câtorva copii cari strigau în gălăgie pe:

on, mislete, ucu: omu

pocoi, on, mislete, ucu: pomu

Băieţii mai înaintaţi la învâţătură, când voiau să-şi zică ceva care să nu fie înţeles de profani, comunicau între dânşii astfel:

az, iota, lude, az, pocoi, râţă, ucu, naş, est

şi celălalt îi răspundea:

naş, est, buche, az, tferdo, est, pocoi, on, pocoi, az.

Cei de la bucoavnă râvneau la dânşii cum vorbeau păsăreşte.

Dascălul Cheosea, cu antereu de calemcheriu, la cap cu cauc de taclit vărgat cu cearşaf alb, se primbla pe dinaintea băieţilor, înarmat cu o vargă lungă, arzând cînd pe unul, când pe altul, după cum i se părea; se oprea dinaintea fiecăruia, la unii le asculta lecţia, la alţii le mai adăuga câte un ucu scurt, pe ici pe colea, sau , sau câte o aruncătură, două, pe deasupra, ca să fie slova mai ciocoiască. Apoi să fi dus sfântul pe vreunul să nu-şi ştie lecţia, că dacă nu-l ajungea cu nuiaua, apoi scotea imineul din picior şi-l azvârlea după dânsul cu un: "Fir-ai al dracului cu tat-to şi cu mă-ta, că n-ai învăţat matima."

Dascălul Cheosea nu era om rău, dar se necăjea, pentru că-l durea inima când vedea că nu se silesc copiii la învăţătură. El nu era civilizat ca să nu-i pese dacă elevii învaţă sau nu. Pentru el şcoala nu era chiverniseală, nu se gândea la: treci, zi, treci, noapte, apropie-te leafă. Nu sta cu ceasornicul deschis pe catedră ca nu cumva minutarul să treacă peste semn.

La Cheosea, ca la Chiriţă, ca al Stan, lucrurile mergeu altfel; viaţa lor era cu copii din şcoală, nu ştia nici şosea, nici café-şantan, nici deputăţie. Dimineaţa buchille, Oftoicu şi Psaltirea, după prânz psaltichia. Cheosea avea un pa, vu, ga, di care-i ieşea pe nas cale de o poştă.

De pe la de-alde Cheosea ieşeau dieci de visterie şi calemgii; la de-alde el au învăţat să scrie româneşte logofătul Greceanu, Văcăreştii, Anton Pan, Nănescu, Paris Mumuleanu etc.

Acei băieţi dăscălaşi, cari au fost depozitari limbei şi naţionalităţii noastre, duceau o viaţă zdruncinată, plină de privaţiuni şi de coate-sparte, fără bene-merenti şi fără recompense naţionale, fără pensii şi parapensii; plătiţi ca vai de ei cu un codru de pâne, trăiau şi mureau necunoscuţi; fără să bănuiască măcar că erau patrioţi, împinşi numai de un instinct bun şi generos, îşi făceau cu sfinţenie datoria, făcră să aibă conştiinţă de binele ce-l făceau ţării lor.

Ei se delectau mai mult cu citirea întâmplărilor lui Alexandru Machedon, care s-a bătut cu furnicile şi cu păserile cu ciocu de fier decât cu citirea mâniei fiului lui Peleu. Oile, cânii şi fluierul păstorului întristat al lui Văcărescu le erau mai dragi decât Afrodita şi Bacus a lui Anacreon. Se pomenise de la tată şi de la mamă români neaoşi din moşi-strămoşi. Limba şi urechea le spunea că nu era nici tătari, nici greci, nici slavi; purtau nobleţea neamului în inima şi în spiritul lor, fără să se preocupe de arborele genealogic, nici de fărtalele de nobleţe. [...]

Dar să ne întoarcem la şcoala noastră din Udricani, şcoală sub albastrul cerului, pe prispa bisericei, unde când ploua, copiii se ghemuiau în odaia ţârcovnicului jos pe cărămizi, sau în clopotniţă; scriau şi citeau pe genunchi şi pe brânci.

Primprejurul bisericii, în mahala, printre livezile de meri, de peri şi de duzi, se zăreau vreo zece-cinsprezece învelişuri cu ştreaşină ieşită ca o umbrelă, sub care locuiau câţiva cavafi, croitori, işlicari şi cojocari; aceştia când plecau la prăvălie, îşi trămiteau copiii la dascălul Cheosea, ca să nu ştrengărească pe uliţă şi ca să înveţe să cananarchisească, să ţie ison cântăreţilor din strană, să citescă Apostolul, să zică Tatăl nostru şi Crezul şi să meargă d-a-ndărătele cu sfeşnicul într-o mână şi cu cădelniţa în cealaltă, dinaintea preotului când ieşea cu sfintele daruri. Le plăteau ce pe apă nu curge; dascălul Stan, de exemplu, cel mai bine plătit dintre toţi, avea câte douăzeci de parale de copil pe lună şi mai avea şi de la biserică tain de mălai, de fasole şi de lemne.

Din acele şcoli îşi recrutau bisericele preoţi şi cântăreţi, acolo boierii căutau băieţi pe care îi luau în casă pe procopseală [...].

Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile au golit acele şcoli şi au alergat la "Sfântu Sava" cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu şi cu mulţi alţi tineri din şcoala grecească; mai în urmă unii au fost trimişi în străinătate la Pisa, la Viena, la Paris şi s-au ilustrat ca profesori şi ca înalţi funcţionari, alţii s-au făcut cântăreţi; Anton Pan a devenit Anton Pan, şi cei mai mulţi s-au adăpostit prin curţile boiereşti ca grămătici, vătafi de curte, stolnici, trăind pe bere şi pe mâncare fără grijă de ziua de mâne; când puneau mâna pe câte o para o băteau al tălpi pe must, pe cârnaţi, cu lăutari la Filaret. Ziua aveau n-aveau de lucru, dar seara când era lună răsunau mahalalele de de serenade; învăţau fetele să cânte din chitară marşul lui Napoleon şi din gură pe Şeine-Minca.

[Dionis, un tânăr bucureştean din veacul al XIX-lea, orfan şi însingurat, îşi găseşte refugiul în cărţi vechi, procurate de la un anticar pe nume Riven. Într-o zi cumpără un zodiac bizantin, în care erau reprezentate constelaţiile într-o sistemă mistică; fascinat de această carte, el continuă să citească şi după ce i se termină lumânarea, la lumina lunii. ]

Privi din nou la păienjenişul de linii roşii - şi liniile începură a se mişca. El puse degetul în centrul lor - o voluptate sufletească îl cuprinse - mai întâi i se păru că aude şoptirea acelor moşnegi bătrâni, care, pe când era mic, îi povesteau în timp de iarnă, ţinându-l pe genunchi, poveşti fantastice despre zâne îmbrăcate în aur şi lumină, care duc limpedea lor viaţă în palate de cristal - şi pare c-a fost ieri, ieri pare că-şi încâlcea degetele în barba lor albă şi ascultau la graiul lor înţelept şi şoptitor, la cuminţenia trecutului, la acele veşti din bătrâni. El nu se mai îndoia... de o mână nevăzută ele era tras în trecut. Vedea răsărind domni în haine de aur şi samur, îi asculta de pe tronurile lor, în învechitele castele, vedea divanul de oameni bătrâni, poporul entuziast şi creştin undoind ca ca valurile mării în curtea Domniei - dar toate erau încă amestecate.

Şi liniile semnului astrologic se mişcau cumplit ca şerpi de jăratic. Tot mai mare şi mai mare devenea painjinul.

- Unde să stăm? Auzi el un glas din centrul de jăratic al cărţii.

- Alexandru cel Bun! putu el şopti cu glasul apăsat, căci bucuria, uimirea îi strângea sufletul şi... încet, încet, painjinişul cel roş se lărgi, se diafaniză şi se prefăcu într-un cer rumenit de apunera soarelui. El era lungit pe o câmpie cosită, fânul clădit mirosea, cerul de înserare era deasupra-i albastru, limpede, adânc, nouri de jăratic şi aur umpleau cu oştirile lor cerul, dealurile erau încărcate cu sarcini de purpură, paserile-n aer, oglinzile râurilor rumene, tremurătorul glas al clopotului împlea sara chemând la vecernie, şi el? - el - ce îmbrăcăminte ciudată! O rasă de şiac, un comanac negru - în mâna lui cartea astrologică. Şi ce cunoscute îi păreau toate. El nu mai era el. I se părea atât de firesc că s-a trezit în această lume. Ştia sigur cum că venise în câmp să citească, că citind adormise. Camera obscură, viaţa cea trecută a unui om ce se numea Dionis, ciudat - el visase! "Ah! gândi el - cartea mea mi-a făcut şotia asta, în urma cetirei ei am visat atâtea lucruri extraordinare. Ce lume străină, ce oameni străini, ce limbă, parcă era a noastră, dar totuşi străină, alta"... Ciudat! Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis... pare că se făcuse în alte vremi, între alţi oameni! Ciudat! "Ah, meştere Ruben, zise el zâmbind - cartea ta într-adevăr minunată este!... numai de n-ar ameţi mintea; acuma simt eu, căclugărul, că că sufletul călătoreşte din veac în veac, acelaş suflet, numai că moartea-l face să uite că a mai trăit.

[Tulburat de această experienţă, călugărul Dan, alias Dionis, merge să-şi întrebe maestrul dacă este posibilă o călătorie în timp.]

- În şir, răspunse Ruben, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simţire întunecată pentru păstrarea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc în strănepăţi... Şi asta-i deosebirea între D-zeu şi om. Omul are în el numai în şir fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi. D-zeu le are deodată toate neamurilele ce vor venio şi ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. D-zeu e vremea însăşi, cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea loa un loc, asemenea unui izvor a cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc vecinic. Şi sufletul nostru are vecinicie-n sine - dar numai bucată cu bucată. Închipuieşte-ţi că pe o roată mişcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în şir, pe când roata chiar în aceeaşi clipă e în toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în şir, pe când roata chiar în aceeaşi clipă e în toate locurile cuprinse de ea. [....]

- Dacă în această sară aş încerca să mă duc într-un spaţiu zidit cu totul după voia mea...?

- Vei putea-o... căci îl ai în tine, în sufletul tău nemuritor, nesfârşit în adâncimea lui. Pe fila a şeptea a cărţii stau toate formulele ce-ţi trebuiesc pentru asta. Şi tot la a şeptea filă vei afla ce trebuie să faci mai departe. Se înţelege că atunci trebuie să ne despărţim pentru totdeauna; căci în spaţii dorite ziua va fi un secol, şi când te vei întoarce nu vei mai găsi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care însă uşor îl vei găsi - numai poate el nu te va cunoaşte, poate va fi pierdutt tainele învăţăturei lui şi va fi om ca toţi oamenii.

Învăţături nu-ţi mai dau, căci e de prisos; când umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotştiutoare şi-ţi va spune ce trebuie să faci; când te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi atotştiutor şi în orice caz nu mai ai nevoie de mine. Dar vei fi băgat de seamă o împrejurare: cartea mea cetind-o în şir, rămâne neînţeleasă... dar orideunde-i începe, răsfoind tot la a şeptea filă, o limpezime dumnezeiască e în fiecare şir. Aceasta e o taină pe care nici eu n-o pricep, şi se zice că unui om încredinţat despre fiinţa lui Dumnezu nici nu-i poate veni în minte cugetul ascuns în această ciudată numărătoare. În zadar ţi-i întreba şi umbra... ea nu ştie nimic despre această taină. Se zice că Diavolului înainte de cădere i-ar fi plesnit în minte această obscură idee şi de atuncea a căzut. De ţi-ar veni în minte, să ştii, se risipesc toate dimprejuru-ţi, timp şi spaţiu fug din sufletul tău, şi rămâi asemenea unei crengi uscate, din care vremea asemene a fugit. Neştiind eu singur această taină, căci, cum am spus, nici nu sunt în stare să-mi treacă prin minte, nici nu te pot sfătui în această privire.

Ruben îşi netezi încet barba şi o adîncă întristare era scrisă pe faţa lui bătrână şi înţeleaptă. Dan îi sărută mâna. Nu era să se despartă pentru totdeauna? Ruben rupse cu degetele mucul căzut al lumânărei şi se văzu în lumina vie că ochii lui erau plin de lacrimi. Amândoi se sculară şi Dan s-aruncă la gâtul lui, plângând ca un fiu ce n-are să mai vadă pe tatăl său.

Dar îndată ce ieşi Dan, îndată ce coborâse scările cu cartea subsuori şi ridicând cu mâna lunga poală a rasei de şiac... casa se prefăcu într-o peşteră cu păreţii negri ca cerneala, lumânarea de ceară într-un cărbune plutitor în aer, cărţile în beşici mari de steclă, la gură legate cu pergament, în mijlocul cărora tremurau într-un fluid luminos şi vioriu, draci mici spânzuraţi de coarne, care zvăpăiau din picioruşe. Ruben însuşi se zbârci, barba-i deveni lăşoasă şi-n furculiţe ca două bărbi de ţap, ochii îi luceau ca jăratic, nasul i se strâmbă şi i se uscă ca un ciotur de copac şi scărpinându-se în capul lăţos şi cornut începu a râde hâd şi strâmbându-se: hâhî! zise, încă un suflet nimicit cu totul! Dracii se strâmbau râzând în beşicile lor şi se dădeau peste cap, iar Satana îşi întindea picioarelele lui de cal, răsuflând din greu.

- Mult a trebuit până l-am prins în laţ pe acest călugăr evlavios, dar în sfârşit... hâhî... totuşi... totuşi... are să-l nimicească bătrânul meu duşman. I-am spus că nu-i poate veni în minte gândirea tăinuită de numărătoarea cărţii? Trebuie să-i vie... trebuie să-i vie... mie de ce mi-a venit? Pentru că-a trebuit să-mi vie!...

[Întors acasă, călugărul Dan reuşeşte să comunice cu umbra sa. ]

- Tu ştii - cugetă umbra şi el îi auzea cugetările - ştii bine că sufletul tău din începutul lumei şi până acum a făcut lunga călătorie prin mii de corpuri din care azi n-a mai rămas decât praf. El singur n-o ştie, pentru că de câte ori s-a întrupat din nou, de atâtea ori a băut din apa fără de gust şi uitătoare a Letei; şi nimeni nu l-a însoţit în uitita lui călătorie decât eu - umbra corpurilor în care a trăit el, umbra ta. Cu fiecare ducere la mormânt, cu fiecare naştere am stat lângă ele; am stat la leagănul, voi sta la mormântul tău. Sufletul tău, fără ca azi să şi-o aducă aminte, a fost odată în pieptul lui Zoroastru, care făcea ca stelele să se mute din loc cu adâncul grai şi socoteala combinată a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele ştiinţei lui stă deschisă înaintea ta. Veacuri au stat s-o deslege şi n-au puitut pe deplin, numai eu pot s-o desleg pentru că vorbeam din părete cu Zoroastruu cum vorbesc astăzi cu tine.

Dan văzu clar despărţirea fiinţei lui într-o parte eternă şi una trecătoare. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. El întoarse şepte foi şi umbra prinse conturele unui bas-relief, mai întoarse încă şepte şi umbra se desprinse încet, ca într-un cadru, sări jos de pe părete şi sta diafană şi zâmbitoare, rostind limpede şi respectos: Bună sara! Lampa cu flacăra ei roşie sta între Dan şi umbra închegată.

[Dan îşi lasă umbra să-i trăiască viaţa ce-i fusese sortită, iar el şi iubita sa Maria devin umbre luminoase şi urcă pe Lună. Prin puterea gândului, Dan clădeşte un paradis straniu, dar nu poate atinge fericirea absolută pentru că este chinuit de întrebări în legătură cu dumnezeirea. Pentru că toate dorinţele i se îndeplinesc, iar îngerii par să-l slujească, lui Dan îi vine ideea că el este stăpânul universului]

"...Oare nu se mişcă lumea cum voi eu? El strânse cu o întunecată durere pe Maria la inima lui. Hurmuzul pământului ardea în salba ei de mărgăritare... Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne..." Vum! Sunetul unui clopot urieşesc - moartea mărei, căderea cerului - bolţile se rupeau jumalţul lor albastru se despica, şi Dan se simţi trăsnit şi afundat în nemărginire.

Termometrul spune la umbră 33ş Celsius... Subt arşiţa soarelui se opreşte o birje în strada Pacienţiei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz'. Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit se apropie de uşa marchizei, unde pune degetul pe butonul soneriei. Sună o dată... nimic; de două, de trei... iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică... În sfârşit, un fecior vine să deschidă.

În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate.

Domnul: Domnu-i acasă?

Feciorul: Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.

D. : Dumneata spune-i c-am venit eu.

F. : Nu pot, domnule.

D. : De ce?

F. : E încuiată odaia.

D. : Bate-i să deschidă.

F. : Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.

D. : Care vasăzică, a plecat?

F. : Nu, domnule, n-a plecat.

D: Amice, eşti... idiot!

F: Ba nu, domnule.

D: Zici că nu-i acasă.

F: Ba-i acasă, domnule.

D: Apoi, nu ziseşi c-a plecat?

F. : Nu, domnule, n-a plecat.

D. : Atunci e acasă.

F. : Ba nu, da n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.

D. : Unde?

F. : În oraş.

D. : Unde! ?

F. : În Bucureşti.

D. : Atunci să-I spui c-am venit eu.

F. : Cum vă cheamă pe dv.?

D. : Ce-ţi pasă?

F. : Ca să-i spui.

D. : Ce să-i spui? De unde ştii ce să-i spui, dacă nu ţi-am spus ce să-i spui? Stăi, întâi să-ţi spui; nu te repezi... Să-i spui când s-o-ntoarce că l-a căutat...

F. : Cine?

D. : Eu.

F: Numele dv.?...

D: destul atâta! Mă cunoaşte dumnealui... suntem prieteni...

F: Bine, domnule.

D: Ai înţeles?

F. : Am înţeles.

D. : A! Spune-i că să ne-ntâlnim negreşit.

F. : Unde?

D. : Ştie dumnealui... Da să vie neapărat.

F. : Când?

D. : Când o putea.

F. : Prea bine.

D. : Ai înţeles?

F. : Am înţeles.

D. : A!... şi dacă vede pe amicul nostru...

F. : Care amic

D. : Ştie dumnealui! Să-i spui că nu s-a putut reuşi cu afacerea ştiută nimic, fiindcă am vorbit cu persoana... Nu uita!

F. : Se poate să uit?

D. :... şi zice că acuma e prea târziu, dacă n-a venit la vreme; căci dacă venea măcar cu câteva zile înainte, altă vorbă!... poate că s-ar fi putut... Ţine minte!

F. : Ţiu, domnule....

D. :... deoarece nu plecase încă mătuşa persoanei care s-a dus pentru ca să dea arvună tutorelui minorilor, şi el nu aflase încă, deoarece nu-i spusese nepotul cucoanei, cu care era afacerea ca şi terminată, dacă mai avea răbdare până luni seara, când trebuie neapărat să se întoarcă avocatul, fiindcă s-a dus cu o hotărnicie; dar acuma, cu regret, este imposibil din mai multe puncte de vedere, care le ştie dumnealui... Aşa să-i spui.

F. : Bine, domnule.

Domnul pleacă... Feciorul dă să-nchiză... Domnul se-ntoarce.

D. : A!... Ştii ce? nu-i spune nimic, fiindcă poate nu ţii minte exact persoanele. Trec eu mai bine diseară să-i spui... La câte vine d. Costică seara la masă?

F. : Care d. Costică?

D. : Stăpânu-tău.

F. : Care stăpân, domnule?

D. : Al tău... d. Costică

F. : Pe stăpânu-meu nu-l cheamă d. Costică; e propitar...

D. : Ei! şi dacă-i propitar?

F. : Îl cheamă d. Popescu.

D. : Şi mai cum?

F: Cum, mai cum?

D. : Fireşte... Popescu, propitar... bine... şi mai cum?

F. : Nu pot să ştiu.

D. : Nu-l cheamă Costică Popescu?

F. : Nu.

D. : Nu se poate.

F. : Ba da, domnule.

D. : Apoi, vezi?

F. : Ce să văz?

D: Îl cheamă Costică?

F: Ba, Mitică.

D: Mitică?... peste poate!... Ce stradă e aici?

F. : Numărul 11 bis

D. : Nu e vorba de 11 bis.

F. : A zis domnul că nu vrea să puie treisprezece, că e fatal.

D. : N-are-a face 13... Eu te întreb de stradă. Ce stradă e asta?

F. : Strada Pacienţii..

D. : Strada Pacienţii?... imposibil!

F. : Nu, domnule, ee strada Pacienţii.

D. : Atunci nu e asta.

F. : Ba-i asta.

D. : Nu.

F. : Ba da.

D. : Eu caut din contra strada Sapienţii, 11 bis, strada Sapienţii, d. Costică Popescu.

F. : Aşa?

D. : Aşa.

F. : Atunci, nu e aici

D. : Foarte bine.

Domnul pleacă şi merge la birje. Birjarul doarme pe capră. Caii dorm la oişte.

Domnul: Haide, birjar!

Birjarul: Nu slobod... este muştiriu, mo roc...

D. : Care muştiriu?

B. : Nu ştii la mine, mo roc...

D. : De unde l-ai luat?

B. : Ghe acolo, mo roc...

D. : Apoi, nu sunt eu?

B. : Ie! la domnu este, mo roc.

Domnul suie... Birjarul trage bice... Caii se deşteaptă şi pornesc. Domnul se ridică-n picioare, la ceafa birjarului.

D. : Ascultă-mă; ştii dumneata unde e strada Pacienţii?

B. : Ala nu ştii, mo roc.

O babă trece. Domnul opreşte birja.

Domnul: Mă rog, jupâneasă, ştii dumneeata unde e strada Pacienţii?

Baba: Asta e, măiculiţă.

D. : Ei, aş!... Teribil e de ramolită!... Mână-nainte, birjar!

Birja porneşte. Domnul face semn să oprească la o băcănioară în colţ, unde pe prag moţăie la umbră un băiat cu şorţul verde.

Domnul: Tânărule, ce stradă e asta?

Băiatul : Strada Pacienţii...

D: Eşti un prost!... Înainte, birjar!

Birja merge încă o bucată bună... un sergent de stradă stă pe bancă la poarta unei curţi mari. S-a descălţat de cizme, să-şi mai răcorească picioarele. Domnul face semn, birja opreşte.

D: Sergent!

Segentul: Ordonaţi!

D: Mă rog, nu ştii dumneata unde e strada Pacienţii?

S: Chiar asta e.

D: Imposibil!

S: Da, domnule, asta e.

D:... la d. Popescu, nr. 11 bis.

S: Ei, da, mai în sus, pe mâna stângă, nişte case galbene-n curte, cu marghiză...

În preajma unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se privea de când se ţinea minte în bătrânii satului din cealaltă margine a pădurii, şi Călifar era "moş Călifar" din vremi uitate. Moşnegii din Alăuteşti îşi aminteau de înfăţişarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful sprâncenelor şi de moara lui cu streaşina de-un stânjen. Flăcăii ce îndrăzniseră să înfrunte până în celălalt capăt pădurea grămădită între Alăuteşti şi moară văzuseră cu ochii flăcăilor de acum optzeci de ani. Dincolo de moară începea Căpriştea: un pământ pietros, scorburos şi plin de mărăcini, în care numai necuratul trăgea brazdă cu coarnele.

În Alăuteşti, în nopţile de vreme rea, torcătoarele spuneau, înviind focul, că moş Călifar îşi vânduse sufletul satanei pentru nu ştiu câte veacuri de viaţă; că ucigă-l-crucea întinsese în iazul morii, sufletelor creştineşti, un laţ vrăjit; şi că morarul pricopsea, cu bogăţiile cu care diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe oricine le poftea şi venea ca să le ceară. Dar laţul diavolesc astfel se înoda pe sufletul celui ce râvnise procopseala necurată că acesta îşi sărea din minţi: bunătăţile cu care îl hărăzea vicleanul erau atât de multe, şi bucuria cu care îl gâdila era aşa de ascuţită, că nenorocitul îndrăzneţ, perpelindu-se ca un câine încăierat de viespi şi râzând smintit în fericirea lui drăcească, venea de-a rostogolul către iaz şi oticnea în el. Iazul şi moara lui Călifar era o născocire a întunericului. Acest iaz, în care moara se privea de veacuri, nu era un iaz ca orişicare; pentru că pe faţa lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă. De-a pururi, faţa lui sta linsă,limpede, îngheţată, ca un stei de sare străverzie, într-un ram de trestii şi de sălcii. Zăgazul ce se înălţa în coasta morii era - spuneau creştinii înfioraţi - întărit pe dedesubt cu oasele celor pe care îi ispitiseră comorile satanei şi veniseră la Călifar ca să-i pricopsească. Moara sta, sub învelişul ei cu straşina de un stânjen, ca un cap cu gânduri rele sub o pălărie trasă peste ochi. Nimeni nu văzuse moara în umblet. Morarul măcina numai pentru stăpânu-său Nichipercea - şi cine ştie pe ce vreme. Se spunea însă că, atunci când Călifar ridica stăvilarul şi slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un şarpe încolţit de flacări; iar, de sub flăcău, se scurgea în spumegai de sânge. Şi câte nu se mai spuneau! Câţi îndrăzneţi din sat şi de pe aiurea, furaţi de minţi, prostiţi de naiba şi sorbiţi de iazul fermecat, nu erau de pomenire şezătorilor din Alăuteşti! Şi frica nevoiaşilor se înghesuia pe lângă vatra pâlpâitoare; iar curajul voinicilor stătea drept, cu mâna în pieptar: nouros, gânditor şi pare-că gata de-o încercare.

Printre cei voinici era şi Stoicea. Stejar în port, oţel în braţ, isteţ cât vrei; însă copil din flori, biet Stoicea: nici tu tată, nici tu mamă, nici tu stare părintească. Îl găsise răposatul popa Radu în tinda bisericii, la o lună după moartea preutesei, şi-l luase în casa-i pustiită. Dar Stoicea nu se făcuse nici de şase ani şi popa Radu îşi urmase soţia în pământ. De atunci sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor - copil din flori şi de pripas. Şi azi era voinicul Stoicea. Dar cine te vrea de ginere, când ai crescut din mila satului şi când păzeşti vitele celor cu fete de măritat? De aceea Stoicea vedea bine că nu se putea căpătui în sat la el; şi de multă vreme gândurile lui pribegeau prin negura pădurii spre moara lui Călifar.

"Adicăte, ce ar fi să fac o încercare?... Ce-am şi ce-o să pierd? Părinţi nu, rude nu, drag nu sunt nimănui... În lumea întreagă sunt eu de capul meu... De altă parte, slab de înger nu mă ştiu; stafii şi pricolici n-am văzut niciodată, de atâta vreme de când pasc eu cireada satului, pe la Saele, pe la Cimitirul Vechi, prin Câmpul Pârcălabului şi pe unde vreai... Ce vorbă! Să te sminteşti când ai vedea înaintea-ţi prăpăd de comori şi de odoare. Numai să le simt în mână, că ştiu eu cum să mă port şi cu Călifar şi cu stăpânu-său... M-am hotărât: mâine de dimineaţă slobod cireada în luncă şi-o iau razna, prin pădure, spre moara lui Călifar."

Şi Stoicea aşa a făcut. A doua zi, când soarele se învârtea şi se suia, rotoghilă arsă de foc, pe dealul Alăuteştilor, Stoicea băgă cireada în luncă, aruncă ipingeaua pe umăr, ciomagul pe ipingea, şi pieri, într-un fluier, pe sub goruni.

Prin pădure nu erau poteci. Stoicea mergea pe de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrăţeau prea strâns şi-l încurcau, Stoicea scotea cuţitul. Punctul către care se îndrepta era miazănoapte. Din câte auzise, dacă ţineai drept spre miazănoapte, într-o jumătate de zi ajungeai la moară. După multă şi anevoioasă cale, Stoicea ieşi într-un luminiş în mijlocul căruia un stejar lăsa braţele noduroase şi bătrâne peste un norod de dediţei. Ostenit şi pare-că uns la inimă de aleanul florilor, Stoicea îşi muie mijlocul, îşi întinse ipingeaua şi se culcă cu soarele la sfârcul opincilor: "Când mi-o veni până la ochi o să mă deştepte". Stoicea dormi un pui de somn cât se târăşte umbra de un stat de om, şi când razele îl înţepară în pleoape se deşteptă. Se sculă înviorat şi se afundă iar în întunericul pădurii şi printre făcliile pe care soarele le turna întoarse cu flacările în jos. Când trecuse bine de amiază, lui Stoicea îi năzări printre copacii ce dădeau devale o sclipitură ca de brici. Era iazul morii lui Călifar. Merse ce mai merse şi moara i se făcu înainte. Moara - ca orice moară; dar iazul pare că sta sub ea prea luciu şi prea sloi. Pe pod, morarul freca piatra: barbă sivă, sprâncene de muşchi uscat, nasul - cioc de cucuvaie.

- Mai bun lucru, moş Călifare!

- Mulţumim dumitale, nepoate. Ce vânt te-a suflat pe sub atâta negureală de pădure şi te-a dat de-a dura şi te-a dat până la moară la mine?

- Moş Călifare, am auzit că eşti un vraci cum nu s-a dovedit, ca unul care procopseşti pe oricine vine să te roage ca să-l procopseşti. Iată, pentru una ca aiasta am venit şi eu.

- Bine, fătule, să te procopsesc. Îngăduie-mă să sfârşesc de frecat aiastă piatră; mai am să-i dau câteva ciocane. Dar cum te cheamă? Şi trebuie să-ţi fie foame... Te poftesc să mănânci cu mine, că nici eu n-am mâncat. Am ciorbă de ştiucă şi o mămăligă aproape întreagă. (Iată că am sfârşit.) Până una-alta, fă de te spală, căci ai scuturat pe tine toţi păinjinarii din pădure... Vezi, pe scara aceea.

Stoicea dădu spre iaz, sprijinându-se în toiag şi intră în scara putredă, ispitind-o cu luare-aminte din vârful ciomagului şi dintr-al opincii. "Moş Călifar - un bătrân hârbuit! Îl scutur de zilele ce i-au mai rămas dintr-o palmă!... Iazul care nu face unde - dar astea ce-s? Vorbe de babe! Să mă spăl şi să las copilăriile." După ce se spălă pe mâini, îşi făcu pumnii găvane, îi scufundă în iazul rece şi, scoţându-i plini de apă şi de murmur, îi azvârli pe obraji....

A, ce vis întârziat! Stoicea sare de pe ipingea şi înţelege cum că l-au deşteptat picăturile reci ale unei ploi vijelioase, izvodite pe neaşteptate din semnul minţitor al zilei.

"M-am păcălit cu socoteala mea, în loc ca să-mi ajungă până la ochi şi să mă trezească, a tras peste mine ţolul ist greoi şi leorcăit. Ce te faci acum? Sub stejar nu mai stau că e rău de trăsnet. Încotro s-o iau: înainte, spre moara lui Călifar, ori înapoi spre sat? Pe ce vreme oi fi? Bre, ce vijelie! Auzi cum se frâng moşnegii pădurii. Să mă întorc spre sat şi să tai ziua de azi pe răbojul celor pierdute."

Dar Stoicea nu-şi mai găsi urmele în pădure şi se rătăci. Cu cât da să se îndepărteze, cu atât se pierdea mai mult prin nişte curpeni încâlciţi, prin nişte viroage în care putrezeau copaci trăzniţi şi printre gropniţe din care ieşeau, cum ies coastele din stârv, rădăcini nălbite şi întoarse. De altă parte, furtuna nu crăpa deloc în ploaie sănătoasă, ci se oţerea în spinare agorunilor, crâşnea, frângea şi dădea chiote. Numai nişte picături mari şi rare fluierau prin frunze, ca gloanţele. Stoicea mergea grăbit, îngrijurat oleacă şi încotro îl mâna vijelia. De la o vreme băgă de seamă că, împreună cu el şi tot devale, mergeau de zor, furişându-se de după stufuri, droaie de jigănii cu patru picioare; cerbi, căprioare, vulpi, ba chiar şi lupi. Toate aceste lighioane fugeau, ghemuindu-se şi scâncind, ca sub spaima unui bici de foc. Ereţii fugeau şi ei; hărţuiţi de vijelie, se dădeau în crânciobul aripelor câteva clipite şi cădeau - săgeţi. Dar iată că lighioanele încep să chelălăie şi să urle cumplit. Lupii se reped la vale nebuneşte, luând vulpile în picioare şi amestecându-le cu pământul; iar cerbii sar în lături, desfundând cu coarnele stufişul. Furtuna se face şi mai amarnică şi se roteşte şi fâlfâie şi craune (pe deasupra pădurii ce s-a rărit fără de veste) ca o scorpie duşmană. Dar atunci povârnişul de pe care vijelia mătura pe Stoicea în rezmeriţa jigăniilor pădurii, se frânse dintr-o dată în pieptul unui deal alb şi drept ca zidul. Spuma lighioanelor se tăie în două, în trei şi pieri în suciturile văii, iar Stoicea dădu fuga la adăpost într-o ocniţă ivită sub deal... "Unde naiba să fiu eu aici? De când sunt nu mi-a călcat piciorul prin locurile istea! Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea, , spre soare-scapără şi m-am apropiat de hotarul munţilor. Bine că am găsit încai un adăpost."

Nu sfârşise gândul, şi furtuna îi aduse la ureche un nechezat de cal, un ropot de copite şi un ţipăt de femeie. Cât ce sări din ocniţă, şi un roib i se poticni înainte, iar din şeaua lui se sprijini în braţele-i o copilă spăimântată.

- Săi, bădiţă, că m-a luat în goană o ursoaică glontuită!

Într-adevăr, namila venea prăpăstioasă, întărâtată şi de rană şi de larma crescândă a unui corn şi a unor câini de vânătoare. Stoicea făcu vânt copilei în scorbura de var ( pe când calul se ridica şi pierea în stufişuri), aşteptă dihania până se apropie bine şi-o trăsni de-i risipi creierii.

- Să trăieşti, bădiţă! şi să ştii că sunt fata boierului Rovin; n-o să-ţi fie voinicia pe degeaba. Mă cheamă Tecla. Am ieşit cu tata, cu fraţii mei şi cu vătafii noştri mai mult într-o plimbare decât la vânătoare. Ne-a împrăştiat furtuna tocmai când dădusem peste ursoaică; şi cum s-a nimerit, că eu m-am răzleţit încoace cu ursoaica în spinare. Dar iată că vin ai noştri.

Călăreţii se vedeau sărind de prin tufari şi încârduindu-se pe lungul văii; iar câinii, sosiţi mai înainte, chelălăiau împrejurul dihaniei moarte, se gudurau împrejurul domniţei şi se întorceau cu ştafete de bucurie. Boierul Rovin, boiernaşii Rovineşti şi oamenii lor săriră din şele, înconjurară pe domniţă şi pe Stoicea, strânseră de mână pe voinic şi nu se mirară prost de risipa creierilor namilei.

- Cine şi de unde eşti voinice? Mi-ai scăpat fata de la moarte şi-ţi voi plăti boiereşte. Dar n-ai vrea să te bagi la noi? Cu aşa un voinic s-ar ţine mândră curtea mea.

Şi Stoicea primeşte într-o vorbă! Şi-şi pune opinca în scara unui armăsar boieresc şi-şi alivăneşte bâta cu un capăt pe umăr şi cu celălalt în zgrebenii spumegoşi de coamă; şi se pierde cui ceata vânătorilor prin poienele moşiei Rovineştilor; şi ajunge pe înnoptate la curtea boierească.... Şi ajunge el, Stoicea, văcarul din Alăuteşti, sluga cea mai de aproape, omul de toată încrederea şi vechilul peste toţi vechilii moşiilor boierului Rovin, numai în câţiva ani. Dar norocul îi fuse mai prieten decât ar fi îndrăznit ca să viseze, căci domniţa Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viaţă şi pe moarte; şi boier Rovin, neavând ce face, îi dădu pe Stoicea; îl făcu ginere şi-l aşeză bun stăpân în cea mai mare din moşiile rovineştene. Şi iată-l pe Stoicea: boierit de vodă, cinstit de o lume întreagă, iubit de nevastă, norocos în copii, norocos în roadele pământului, norocos în toate celea, ca în poveste! Căci copiii lui Stoicea creşteau bărbaţi şi mândrii; căci văcăria lui păştea în suhaturi pe care de-abia le-nconjurai în trei zile de umblet; căci oile lui albeau izlazul până la zare, ca omătul. Şi zilele lui Stoicea treceau voioase, pline, limpezi, dar repezi ca unda pârâului de munte şi ca visul. Câteodată, prea atare, parcă îşi aducea aminte de ceea ce fusese: "Eu sunt Stoicea, copilul lepădat, care crescui pe la uşile străine? Eu sunt cel care mă hotărâi într-o zi să mă duc la morarul Călifar ca să mă procopsească?... Norocul mi-a ieşit înainte la drumul jumătate; şi în loc de moara lui Călifar, am nimerit în braţele domniţei Tecla şi într-o boierie cât două." Însă Stoicea n-avea vreme să se prea gândească al trecutul lui, căci zilele îi treceau senine şi repezi.

Dar într-o zi intră în curtea lui Stoicea, pe un cal în spume, un vătăşel din partea lui socru-său, boierul Rovin.

- Boier Stoiceo, sărutămu-ţi dreapta, aşa te-ndeamnă zornic boierul Rovin, socrul boieriei tale, să-ţi ridici în sârg nevasta şi copiii şi ce ţi-e mai scump din câte ai, şi să fugi spre munţi, că de două zile a intat în ţară pârjolul tătăresc şi se apropie ca mama crivăţului.

Vătăşelul n-apucase să sfârşească bine vorba şi de pretutindeni năvăliră în curte argaţii, pândarii şi ciobanii moşieri, răcnind cu toţii: " Tătarii! Tătarii! " Atunci boier Stoicea alergă în curte, cu capul gol, şi porunci tunător:

- Rumpeţi peste şanţuri zăgazul heleşteului. Ridicaţi podul. Intraţi în casă: unii dintre voi druguiţi uşa slugărească, grămădiţi pe ea lemne, lăzi, dulapuri şi ce găsiţi; iar ceilalţi scoateţi din tainiţă butoaiele cu iarbă şi cu gloanţe, şuşanelele, pistoalele şi iataganele. Şi în tătarii ce vor îndrăzni să se apropie de uşă vărsaţi de sub straşină şi prin ferestre un foc necurmat.

Boier Stoicea intră şi el în casă, prin uşile cele mari, groase de o palmă; le închise le zăvorî şi încrucişă pe ele drugii de fier. Apoi din scară strigă către coconi:

- Niculceo, Andrei, Zamfire, aduceţi-mi, dragii tatei, hangherul, buzduganul şi chimirul cu pistoale. Eu străjuiesc aici, voi, pe la ferestre.

Boier Stoicea îşi simţi inima în piept, când zări departe, în fundul iatacului, printre cizmele prinse în hora primejdiei, pe jupâneasa Tecla îmbrăţişându-şi coconaşii. Dar ceasul era grabnic. Poruncile abia i se împliniseră; Stoicea aruncase din toată casa, din pod şi până în beciuri, ochi de vulturi şi porunci de mâna a doua, când întors în scară, văzu, prin ferestruia de deasupra uşii, pe tătari izvorând din zare în roiuri negre şi apropiindu-se ca umbra unui nor. Caii lor săriră ogăreşte peste şanţurile înecate şi iată-i pe duşmani, hâzi şi cruunţi, clocotind împrejurul casei. Din ferestrele cu zăbrele dese, de sub străşini, din pridvoare, coconii şi argăţimea împuşcară în tătari. Boier Stoicea se încredinţă că uşa slugărească, zdravăn întărită pe dinăuntru şi apărată aprig pe şuşanele, nu putea să fie străpunsă de duşmani; dar uşa boierească, peste care se vărsa învelitoarea prispei, îngriji pe Stoicea. Şi într-adevăr, tătarii, la adăpost de gloanţe, tăbărâră pe ea. Topoarele lor cădeau ca grindina.

- Spurcaţii, o să spargă uşa cât e de groasă. Veniţi, feţii mei, să scoatem scara şi s-o întărim în uşă.

Boier Stoicea se repezi pe scară în jos; dar când fu să ajungă pe treapta din urmă, din uşa de stejar, în care răpăiau topoarele tătăreşti, îi suflă în faţă un vânt aşa de tare că-l azvârli înapoi şi-l dădu în vine... Iar un glas de cucuvaie şi de luare în râs îi îngheţă ficaţii:

- Bre, ce tărie de flăcău... că ce s-a izbit cu un pumn de apă în ochi, îmi căzu ca un boboc de gâscă....

Stoicea se ridică în două picioare, răjghinate de trei coţi unul de altul, şi holbă împrejuru-i nişte ochi de smuls din somn şi de ieşit din minţi...

- Unde sunt? Ce s-au făcut tătarii?

- Ce tătari, nepoate?

- Unde mă aflu eu?... Unde e casa mea? Unde sunt slugile mele?

- Ce casă, ce slugi, nepoate?

- Unde e nevasta mea,Tecla, fata boieruului Rovin, copiii mei, moşia mea, averea mea?

- Vino-ţi în simţiri, nepoate Stoicea. Eşti la moara lui Călifar; ai venit din Alăuteşti ca să te procopsesc.

Stoicea ascultă gură-căscată şi cu ochi de tâmp; apoi, apucându-se cu mâinile de păr, îşi zgâţină capul ca pe o tigvă din care ai vrea să scoţi un gărgăune.

- Te-ai dezmeticit? Eu sunt moş Călifar şi tu Stoicea din Alăuteşti; ai venit ca să te procopsesc. Ce zici... te-am procopsit?

- Tecla mea! copiii mei! casa mea! Vai de mine şi de mine!

- Vezi bine, toate aistea-s procopseala pe care mi-ai cerut-o. Ţi-am făcut pe plac.

- Stoicea sfredelea în pământ cu ochii. În sfârşit îşi cunoscu ciomagul rezimat în scară, îşi simţi obrajii uzi şi-şi strânse minţile-i trântite de calul necuratului. În câteva clipe, cât îşi aruncase în obraz un pumn din apa fermecată, diavolul îl purtase în şea pe întinsul unui veac de om; îl măturase în furtună, îl întâlnise cu Tecla şi cu boierul Rovin, îl însurase, îl îmbogăţise, îl boierise... şi suflase în visul lui ca într-o beşică, nimicindu-l!

Stoicea se aplecă şi-şi luă ciomagul.

Batjocoritor, morarul se înţepenea pe stinghiile podului ca o uriaşă cucuvaie sură.

- Jivină drăcească, vreau să intru în iad legat într-un tei cu tine!

- Ce pomană ţi-ai face! Sunt trei sute de ani de când port în oase o viaţă blestemată şi sunt afurisit să nu pot să mor decât omorât.

- Ţine atunci!

Creierii vrăjitorului se sleiră pe pod. Stoicea se duse pe zăgaz şi, cu capul înainte, spintecă adâncul străveziu.

Dar înainte de toate trebuie să reamintesc de acel moment al vieţii mele, care a fost un punct de plecare al întâmplărilor ce vor urma în aceste destăinuiri. A fost clipa, arât de dramatică pentru mine, când am văzut întâia oară pe Alba. Însă în minutul acela, care mi-a întors după răsuceala lui atâţia ani de mai târziu, eu n-am ştiut că femeia gravă şi mândră, înaltă şi încremenitor de frumoasă, care a trecut pe lângă mine, purta numele Alba, nici că purta numele distins de familie, pe care am aflat mai târziu că-l poartă, şi nici că în viaţa noastră cărările ni se vor încrucişa iarăşi, aşa cum ni s-au încrucişat.

Destul că peste tot acest tineret, în mijlocul căruia mă găseam şi care era îngrămădit dinaintea uşei, cu geamuri întunecate şi cu grele zăbrele, a liceului unde trebuia să ne trecem examenul de absolvire, capacitatea, cum îi spuneam noi, o tăcere de moarte s-a lăsat deodată. Eram toţi strânşi prea devreme, şi intrarea în liceu, ca şi în curtea liceului, rămâneau încă oprite. Băieţi chipeşi, îmbrăcaţi elegant, cei mai mulţi cu primul lor costum civil, stăteau pe ieşiturile ferestruicilor ca de cetate ale subsolului clădirii imense, sau în picioare, în grupuri zgomotoase, toţi cu grijă de dunga de la pantaloni şi toţi îmbătaţi de culorile hainelor civile, cele mai multe, majoritatea zdrobitoare - în bleu-marine. Printre grupurile staţionare ale băieţilor, grupurile mobile ale fetelor, câte cinci-şase, cu mâinile petrecute una alteia pe după şale, parcurgeau îngusta şi zgomotoasa tabără, presărând la tot pasul vioaiele şi galeşele lor priviri, flori albastre, verzui, ruginii-închise sau negre ca fiorul din adâncul buzelor înfricoşate. Băieţii le culegeau cu drag, iar alţii, cei mai pirpirii, nici nu se mai uitau la aceste şcolăriţe, ci rostogoleau bulbucaţii lor ochi, trecătoarelor elegante sau apariţiilor feminine din maşinile fugare.

Se găseau şi exemplare distonante, în această exuberanţă şi nepăsare, chiar pe treptele pline de ţărână ale scărei de intrare, pe care le acaparaseră din vreme ca primi ocupanţi; erau îmbrăcaţi în haine lustruite lustruite de băieţi de părăvălie sau în vechi uniforme rebegite. Ei nu vreau să piardă nici ultimele minute, căci răsfoiau atenţi prin cărţi şi maculatoare; din când în când îşi şopteau înfioraţi, informându-se de vreun membru necunoscut din comisie, pe când dincolo, în grămada nepăsătorilor, se auzeau expresii admirative ca acestea: "Ăla, înaltul şi subţirelul? Ei, bine, ăla vorbeşte latineşte, domnule!" sau: "Cine, obraznicul ăla gras, de nu-i mai stă gura? Are scrisoare de la domnul ministru Duca, în buzunar, dragă!"

Şi deodată s-a lăsat acea tăcere, comunicându-se din grup în grup ca o fulgerătoare contagiune: trecea ea, Alba. Cu pas de sus, cu o privire care nu se oprea nicăieri, ea parcurgea talazurile de tineret, care se dau în lături ca valurile Mării Roşii dinaintea pasului lui Moise. Fetele înşeşi şi-au strâns florile lor albastre, castanii şi întunecate şi-n semn de firesc omagiu le-au aruncat asupra ei, până când a dat colţul: în ochii celor mai multe nu era invidie, ci mândria şi încrederea în propriu lor viitor, de care nu le mai despărţea acum decât încă vreo-două trei examene. Dar trecătoarea cea minunată nu s-a uitat nici un moment, la niciuna şi la niciunul; numai eu am izbutit să întorc spre mine un moment ochii ei de nesigură culoare, dar în orice caz teribil de întunecaţi, şi chiar să smulg un zâmbet, ce spun, un adevărat început de râs, de pe floarea buzelor ei.

Dar cum? Dumezeule, sinistru succes!

Eu o văzusem încă mult mai de departe, dar când a sjuns în dreptul meu, pentru întâia oară mi s-a întâmplat în viaţă, mâna a început să-mi tremure ca apucată de-un frig nervos, şi deodată, marile dicţionare, de peste 2000 de pagini al lui Bailly, format în 8, şi cel de peste 1500 al lui Quicherat, au început să-mi joace sub braţ; până să întind mâna cealaltă să le opresc, când ea era la un pas de mine, Bailly a şi apucat spre caldarâm, de care s-a oprit cu o detunătură spăimântătoare şi pe urmă a pornit şi Quicherat cu restul de cărţi. Ea m-a privit înminunată de această întâmplare, şi gravitatea ei s-a scuturat de mai multe ori în acele zbucniri de râs pe care totuşi se silea să le oprime.

A devenit oare mai mândră de ea însăşi plecând mai departe? Pentru că era evident, după focul din obrajii mei şi după urechile mele, pe care le simţeam ca două vălvătăi, ea şi-a dat seama care a fost cauza penibilei stângăcii. Multă vreme în juru-mi a răsunat râsul băieţilor şi al fetelor; ele mă priveau chiar adânc şi lung pe sub genele lăsate, dar când vedeau că întorc ochii într-altă parte nu se puteau stăpâni să nu izbucnească în hohote înfundate, ascunzându-şi capul una după umărul celeilalte.

Îndată ce-şi îmbrăcă pijamaua însă, nu mai putu rezista. Clătină de câteva ori din cap, îşi lovi trupul cu palmele - fără să poată alunga lenea aceea somnoroasă care îi pătrunsese brusc în vine. Adormi cu lumina aprinsă, cu mâinile afară din plapumă. Capul i se pleca oblic pe perna albă. Undeva, din dunga tavanului, îşi desprindeau zborul câţiva ţânţari nevăzuţi.

Se trezi deodată într-un mare salon cu pereţii auriţi, cu policandre uriaşe, de care atârnau vârfurile săgeţilor de cristal. "Da, acum începe visul", îşi spuse Egor şi încercă să se zbată, să fugă din el. Dar îl cuprinse mirarea văzând în jurul lui atâta lume necunoscută şi atât de elegant îmbrăcată. mai ales femeile, în rochii foarte lungi şi cu talii strânse.

- Vous ?tes ŕ croquer!... auzi el alături glasul unui bărbat.

Şi apoi, râsuri de femei. "Unde am mai auzit eu aceleaşi cuvinte?" se întrebă nedumerit Egor. "Sau poate le-am citit undeva, demult..." Dar îşi aminti că tot ce vede este numai un vis şi se linişti. "Cel puţin, dacă aş putea să mă trezesc repede"...

O foarte ciudată şi totuşi bine cunoscută muzică îl învălui pe neaşteptate. O melodie veche, de o melancolică veselie, care se revărsa o dată cu amintiri tulburi, care ţineau mai mult de copilărie şi de vise decât de întâmplări. Începu să păşească atent printre perechile acelea elegante. Îşi dete seama că lumea, împrejurul lui, dansează. Se feri din calea perechilor, strecurându-se pe lângă pereţi. "Da, suntem pe la 1900, îşi spuse el. Cât de mult trebuie să se mire oamenii aceştia de mine aşa cum sunt îmbrăcat." Se privi cu oarecare sfială. Îi fu greu să se recunoască; hainele îi erau streine, nu se mai văzuse niciodată în ele. În aceeaşi clipă i se părură neînţelese mirările lui. Se vorbea franţuzeşte alături. Un glas melodios de femeie tânără, care se ştie ascultată şi de bărbaţii nevăzuţi. "Ştie că eu sunt aici", gândi cu încântare Egor. Făcu câţiva paşi spre oglindă, să poată vedea chipul femeii. Îl privi şi ea. buzele foarte roşii şi o umbră uşoară deasuupra gurii. Nu o cunoştea. Poate femeia voia să-i fie prezentat, căci îi zâmbise. Dar îl privea întreg grupul ciudat. nu cunoştea pe nimeni în acest salon în care intrase fără voia lui. Trecu mai departe, într-o altă odaie. mese cu postav verde. "Aici se joacă cărţi, îşi spuse repede Egor. Nu mă interesează". Se miră, totuşi, că nu aude aproape niciunul din cuvintele pe care oamenii aceştia şi le spuneau.

Se întoarse din nou în sala de dans. Parcă se făcuse mai cald aum. Femeile îşi făceau vânt cu evantaliuri mari, mătăsoase. Simţi că cineva îl priveşte scrutător dintr-un colţ. Se întoarse. Bărbatul i se păru cunoscut. Dar nu-şi putea aminti numele. Apoi, deodată se făcu lumină: Radu Prajan. Ce-o fi căutând el aici? Şi ce schimbat e , ce absurd travesti... Prietenul îl privea atent, fără să-l privească. Se vedea bine că nu e deloc la locul lui în această adunare de oameni bogaţi, în toiul petrecerii. Nu vorbea nimeni cu el. Egor se îndreptă spre divanul lângă care sta aşezat Prajan. Înţelese tot ce-i spuneauu privirile lui; să se grăbească, să vină cât poate de repede lângă el, foarte aproape de el...

Şi ce greu totuşi, se poate cineva mişca într-o sală de bal. Răsunau mereu alte perechi în calea lui Egor. Îşi făcea loc cu coatele, la început cerând politicos iertare, mai apoi - exasperat de atâtea piedici - lovind, călcând cucoanele, întinzând braţele. Cei patru metri care îl despărţeau de Prajan i se păreau acum absurd de lungi. Se lupta de mult să ajungă până la el şi Prajan rămăsese tot atât de departe, privindu-l necurmat în ochi, aşteptându-l. Şi ce limpede înţelegea chemările lui...

Simţi deodată un braţ de femeie cuprinzându-l de mijloc. Perechile din jurul lui se aburiră în acea clipă. Întoarse capul spre Prajan. îi zărea numai ochii. Se ridicase foarte sus şi acum travestiul apărea mai ridicol, mai absurd.

- Haide, uită-te la mine, dragostea mea!

Domnişoara Christina îi vorbise foarte aproape de ureche. Simţise răsuflarea ei caldă, ispititoare, şi recunoscuse mirosul apăsător de violete. Regăsise, de asemenea, groaza şi dezgustul de altădată.

- Nu-ţi prea plac petrecerile noastre, Egor, adăugă domnişoara Christina.

Fiecare cuvânt îl ameţea. Cu fiecare sunet se trezea în alt spaţiu, în alt aer.

- Suntem la noi acasă, dragostea mea! vorbi din nou Christina.

Îi luase acum mâna iar braţul celălalt îi arăta pereţii camerei prin care treceau. Egor recunoscu sufrageria. Nimic nu era schimbat; poate mobila părea mai proaspătă; mai puţin tristă.

- Vrei să vii la mine? îl întrebă deodată Christina.

Voi să-l urce cu forţa pe scări, dar Egor se împotrivi. Se retrase lângă fereastră. Făcu un efort şi vorbi:

- Tu eşti moartă. Tu ştii că eşti moartă...

Domnişoara Christina zâmbi trist şi se apropie din nou de Egor. era acum mai palidă. Poate o scălda lumina lunii (o lună apărută brusc, neaşteptată, reflectă Egor).

- Dar te iubesc, Egor, şopti. Şi pentru tine vin de-atât de departe...

Egor o privi cu ură. Dacă ar fi avut atâta putere să strige, să se deştepte... Christina parcă îi citea toate gândurile, căci zâmbi mai trist, mai deznădăjduit.

- Tu eşti totdeauna aici, vorbi Egor, tu nu vii de nicăieri...

- N-ai să înţelegi niciodată, dragostea mea! şopti Christina. Căci pe tine nu vreau să te pierd, nu-mi trebuie sângele tău... Vreau să mă laşi câteodată să te iubesc!...

Vorbise cu atâta patimă, cu atâta foame de dragoste, încât Egor se înspăimântă. Încercă să fugă. Alerga parcă pe un coridor fără sfârşit, necunoscut, sinistru. Se crezu, după câteva clipe, singur. Răsuflă adânc, speriat, ostenit. Începu să păşească la întâmplare, ameţit, fără să ştie unde se află. Gândurile îi erau risipite, voinţa oarbă. Coridorul se întindea ca o galerie de mină. Simţi deodată, lovindu-l în faţă, un miros vag de violete. Egor şovăi o clipă, apoi se hotărâ brusc şi deschise cea dintâi uşă pe care o întâlni. Îi bătea cu putere sângele la tâmple. Rămase cu capul rezemat de uşă, ascultând; oare se vor auzi din nou paşii domnişoarei Christina? tăcerea se prelungea în clipe foarte lungi. Obosit, Egor întoarse capul. Era chiar odaia lui. Intrase fără să ştie în odaia lui. Toate lucrurile erau acolo; şi cuutia de ţigări pe măsuţă, şi paharul în care se evaporau ultimele picături de coniac. Şi totuşi, ce ciudată lumină adunau laolaltă toate aceste lucruri risipite în cameră... Parcă ar fi fost privite prin oglindă.

Egor se trânti pe pat. "Dacă aş putea adormi repede", îşi spuse el. Dar întâlni şi aici parfumul de violete. De data aceasta nu mai avea nici o putere să se împotrivească, să fugă. Domnişoara Christina se afla chiar alături de el, ca şi cum l-ar fi aşteptat de mult pe marginea patului.

[Scriitorul A.D.P. (Anghel Dumitru Pandele), după o serie de iniţieri prin intermediul spectacolelor de teatru experimental ale lui Ieronim Thanase descoperă o cale de evadare din timpul său istoric. Într-o noapte de Crăciun, împreună cu fiul său şi cu logodnica acestuia, trec într-o altă dimensiune a timpului, experienţă la care este martor Eusebiu Damian, secretarul lui Pandele. Acesta, nelămurit de întâmplarea stranie, îşi imaginează că maestrul Pandele a plecat din ţară, până într-o zi în care primeşte un buchet de nouăsprezece trandafiri, însoţit de un bilet semanat de Pandele, cu promisiunea de a se revedea curând.]

22 .

- Evadare, un unde? l-am întrebat aproape fără să-mi dau seama. În ce ţară, în ce continent?

Ieronim mă privi surprins, parcă nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor.

- Tocmai dumneata mă întrebi asta? Dumneata care - cel puţin aşa mi-ai spus - care ai pătruns într-o pădure distrusă cu 25 de ani în urmă, ai întrat într-o casă cu toate luminile aprinse şi masa pusă, şi şampania frapată, aşa cum era în Ajunul Crăciunului 1938? Şi, pe urmă ai fost găsit, pe o buturugă, în marginea şoselei, aproape îngropat în zăpadă?

Am roşit încurcat.

- Evadarea despre care îţi vorbeam adineaori nu implică ţări, oraşe sau continente necunoscute. "Evadezi" doar din timpul şi spaţiul în care ai trăit până atunci, timp şi spaţiu care într-un viitor din nefericire destul de apropiat vor echivala cu o existenţă perfect programată într-o imensă închisoare colectivă. Urmaşii noştri , dacă nu vor şti să decopere tehnicile de evadare şi să utilizeze libertatea absolută, care ne este dată în însăşi structura condiţiei noastre, de fiinţe libere deşi încarnate, urmaşii noştri se vor considera cu adevărat captivi pe viaţă într-o temniţă fără uşi şi fără ferestre, şi în cele din urmă vor muri. Căci omul nu poate supravieţui fără credinţa într-o libertate posibilă - oricât ar fi ea de limitată - şi fără speranţa că într-o zi, va putea dobândi sau redobândi această libertate.

25.

........

În februarie 1968 s-a născut băiatul, Adrian Gheorghe. Iar în martie ne-am mutat în strada Fântânelor. Casa memorială fusese insugurată cu două săptmâni mai înainte.

De data asta mi-am spus, orice s-ar întâmpla... În noaptea de 10 spre 11 aprilie, aproape că n-am dormit. În zori m-am îmbrăcat şi am trecut în birou. (Îi spusesem Valeriei că am ceva de terminat). Mă uitam tocmai la ceas, când am auzit soneria la uşa din faţă: opt fără un sfert. Am alergat în vârful picioarelor şi am deschis. În prag, acelaşi buchet somptuos de trandafiri: un tânăr de vreo 16, 17 ani traversa liniştit strada. Am alergat după el şi l-am prins de braţ.

- Dumneata ai adus trandafirii? De la cine sunt?

Tânărul m-a privit candid, parcă nu m-ar fi înţeles.

- Ai sunat adineaori la numărul 43, şi ai lăsat în faţa uşii un buchet de 19 trandafiri.

Tânărul a ridicat din umeri

- Mă confundaţi cu altcineva, spuse politicos dar ferm. Eu numai de trandafiri n-am chef? Azi mă prezint la examen, şi am trac...

- Ce fel de examen l-am întrebat bănuitor.

- Literatura frannceză modernă, spuse cu un zâmbet amar. Dar am căzut prost...

Băgă mâna în buzunar şi scoase o foaie de caiet.

- Trebuie să traduc şi să explic un text. Doar câteva propoziţii. Dar cum să le explic? "Libertatea absolută", asta să zicem, înţeleg. Dar mai departe? Nous sommes condamné s ä la liberté ! Ce vrea să spună asta?

- Vrea să spună exact ce spune: că suntem condamnaţi la libertatea absolută.

M-a ascultat zâmbind, şi în aceeaşi clipă mi s-a părut că-mi face semn cu ochiul.

- Cum s-ar spune, ca să citez un exemplu din examenul de anul trecut: A bon etendeur, salut!

S-a închinat profund, oarecum în glumă, şi-a băgat amândouă mâinile în buzunare şi s-a depărtat agale, fluierând.
 
 

Eygalič res, august-septembrie, 1978

Chicago, februarie 1979
 
 

Capitolul treizeci şi şapte

Oamenii începură să intre în cafenea. Felicity se ridică în picioare pentru a întâmpina un bărbat bronzat şi chipeş, purtând un costum Brooks Brothers. Acesta îi întoarse privirea, şireată şi jucăuşă deopotrivă. Rosti din buze un cuvânt pe care Felicity nu-l înţelese, apoi se lumină. Ovidiu! Bun înţeles. Poetul roman, doar o Umbră pe Internet, venise cu mult mai departe decât îl purtase vreodată surghiunul. Felicity îl îmbrăţişă. Mirosea a ulei antic, nardul Mării Negre, parfumul getic.[...]

Primii clienţi ai cafenelei nu veniră din stradă. Cea mai mare încăpere era dedicată computerelor şi staţiilor de realitate virtuală, ridicate la nivelul ochilor, în nişe confortabile, dotate cu fotolii şi canapele de piele. Ciberentităţile luptau de-o parte şi de alta a ecranului, părăsindu-şi după bunul plac ţinuturile de baştină. Atonin Artaud, poetul francez subţire-ca-fumul-de-ţigară, îşi adună pixelii răspândiţi şi merse până la uşa sălii de VR. Fu urmat în scurt timp de Henri Michaux, André Breton, René Crevel şi alţi membri ai generaţiei sale, care umblau în gaşcă chiar şi ca ectoplasme. [...] Şi alte curente literare încercară noul mileniu, umplându-şi imaginile cu substanţă şi interacţionând cu creaturile cu trup ca şi cum ar fi fost plămădite din acelaşi aluat.

Karl Marx, care intrase în încăpere căutând toaletele, fu uimit. Privea o gaşcă de cibercălători literari dobândind masă şi dimensiuni, ieşind din ecrane şi devenind entităţi fizice. Care să fi fost economia acestui timp-şi-spaţiu gratuit pentru toţi?

- Cine eşti? Tu cine eşti? le tot întreba Marx pe entităţile care se revărsau din ciberspaţiu. Ciberoizii erau acoperiţi cu o pudră fină de sare, ca şi cum ar fi trecut prin Dom în drumul lor către New Jerusalem.

Îşi spuneau numele în faţa lui Marx, ca nişte şcolari la strigarea catalogului: Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Tristan Tzara, Apunake, Paul Celan, Gherasim Luca... Marx ameţise de uimire - chiar dacă era el însuşi o creatură încarnată a unui alt nivel, nu putea pricepe existenţa acestor apariţii pixelate. Nu crezuse niciodată în existenţa altor lumi şi dispreţuise dulceaga concepţie spirituală, şi asta înainte de a-şi scrie opera de maturitate. Nu crezuse nici în Dumnezeu, nici în Hristos, nici în Biblie. Nu fusese sigur decât pe lumea materială. Regretul pentru creduinţa lui greşită îl copleşi, chiar dacă o voce interioară îi tot spunea: Ai febră, Karl Marx, e un vis.

Nişte flăcăi scurţi şi îndesaţi, cu plete şi poziţii defectuoase, călătoreau prin MOOS-uri şi MUD-uri, nepăsători de ciberinvazia din jurul lor. Un imens lup postmodernist urină pe unul dintre băieţi, iar acesta trase un răcnet războinic. [...]

Ovidiu era uluit. Stătea pe scenă, sub ultimul Hristos, vorbind la ureche unui bărbat cu o robă albă şi sandale:

- E o bachanalie reuşită, Aristotel, dar nu se poate compara decât de departe cu Saturnaliile romane, care, desigur pălesc în faţa adorării lui Baal din Babilon.

- Această religie misterioasă pare a fi condusă de femei, observă Nostradamus, care îşi găsise un loc bun, căţărat pe umerii unui pritic plin de muşchi, pe nume Pitagora.

- Aşa sunt mereu, spuse Mani, pocnind un roi de îngeri care-i bâzâiau în jurul capului, oriunde m-aş duce, ţicniţii ăştia cu aripi se ţin după mine. După câte se pare, pentru a mă proteja. Fiind primul răstignit, înţelegi, am primit o gardă de onoare.

Nostradamus părea nedumerit.

- E sfârşitul lumii sau nu? S-a terminat? Nu m-am prins.

Ovidiu şi Mani râseră.

- Pentru orice firicel al lumii materiale, da, susţinu Ovidiu, cu excepţia celor care refuză să creadă şi continuă să se agaţe de spaţiul cărnii. N-ai citit Metamorfozele? De ce dracu' le-am scris?

Copyright © Doina Ruşti