Doina Ruşti		Patru bărbaţi plus Aurelius	Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

Spune, inimioară, spune

de Ienăchiţă Văcărescu

Spune, inimioară, spune

Ce durere te răpune?

Arată ce te munceşte?

Ce boală te chinuieşte?

Fă-o cunoscută mie,

Ca să-ţi caut dohtorie.

Te rog, fă-mă a pricepe

Boala din ce ţi se-ncepe?

Arată, spune, n-ascunde!

Dă-mi un cuvânt şi-mi răspunde:

Spune, inimioară, spune

Ce durere te răpune?

Baba Cloanţa

de Vasile Alecsandri

Baba-i calul dracului

(Vorbă veche)

1. Şede baba pe călcaie

În tufarul cel uscat,

Şi tot cată nencetat

Când la luna cea balaie

Când la focul cel din sat.

2. Şi tot toarce, cloanţa toarce,

Din măsele clănţănind

Şi din degite plesnind.

Fusu-i răpide se-ntoarce,

Iute-n aer sfârâind.

3. "Fugi, Urâte! baba zice,

Peste codrul cel frunzos,

În pustiu întunecos!

Fugi, s-alerge-acum aice

Dragul mândrei, Făt-Frumos.

4. De-a veni el după mine

Să-l iubesc eu, numai eu,

Dare-ar Domnul Dumnezeu

Să-i se-ntoarcă tot în bine,

Cum se-ntoarce fusul meu!

5. Iar de n-a vrea ca să vie,

Dare-ar Duhul necurat

Să fie-n veci fărmecat

Şi de-a Iadului urgie

Vecinic să fie-alungat!

6. În cap ochii să-i se-ntoarcă

Şi să-i fie graiul prins,

Iar Satan, c-un fier aprins,

Din piept inima să-i stoarcă

Şi s-o ardă-n foc nestins!

7. Feară-Verde să-l gonească

Cât va fi câmp de gonit

Şi lumină de zărit.

Noaptea încă să-l muncească

Sânge-Roş şi Hraconit!"

8. Toarce baba, mai turbată!

Fusu-i zboară nevăzut,

Căci o stea lungă-au căzut,

Pe lună s-au pus o pată

Ş-în sat focul au scăzut:

9. "Dragă puiule, băiete,

Trage-ţi mâna din cel joc

Ce se-ntoarce lângă foc,

Ş-ochii de la cele fete,

Cu ochi mari, făr' de noroc.

10. Vin' la mine, voinicele,

Că eu noaptea ţi-oi cânta,

Că de-acum pe vecinicie

Ţie sufletul îmi vând!"

Ca pe-o floare te-oi căta,

De diochi, de soarte rele,

Şi de şerpi te-oi descânta.

11. Vai! din ziua cea de vară

Când, prin luncă rătăcit,

Cântai doina de iubit,

Cu-a mea inimă amară

Sufletu-mi s-au învrăjbit!

12. Adă-mi faţa ta voioasă

Ş-ai tăi ochi de dismierdat,

Că mă jur în ceas curat

Să-ţi torc haine de matasă,

Haine mândre de-mpărat.

13. Vârcolaciul se lăţeşte

Sus, pe lună, ca un nor,

Vin' ca pasărea-ntr-un zbor

Pân' ce viaţa-mi se sfârşeşte

Ca şi lâna din fuior."

14. Baba Cloanţa geme, plânge,

Căci fuiorul s-au sfârşit,

Iar voinicul n-au venit!

Mânele cumplit îşi frânge,

Crunt strigând spre răsărit:

15. "Sai din hău făr' de lumină

Tu, al cerului duşman!

Tu, ce-n veacuri schimbi un an

Pentr-un suflet ce suspină,

Duhul răului, Satan!

16. Tu, ce stingi cu-a ta aripă

Candela de pe mormânt,

Unde zac moaşte de sfânt,

Când încungiuri într-o clipă

De trei ori acest pământ!

17. Vin' ca-n ceasul de urgie

Când zbori noaptea blăstemând,

Ca să-mi faci tu pe-al meu gând,

18. Abie zice, şi deodată

Valea, muntele vuiesc,

În nori corbii croncăiesc,

Şi pe-o creangă ridicată

Doi ochi duşmani strălucesc!

19. "Eu pe mândru-ţi l-oi aduce

(Zbeară-un glas ce dă fiori),

Pintre şerpi şi pintre flori,

La cea baltă de mă-i duce

Şi-mpregiuru-i de trei ori!"

20. Baba Cloanţa se porneşte

Fără grijă de păcat,

Cu Satan încălecat,

Ce din dinţi grozav scrâşneşte

Şi tot blastemă turbat.

21. Saltă baba, fuge, zboară

Cu sufletul după dor,

Ca o buhnă la izvor,

Şi-n urmă-i se desfăşoară

Toată lâna din fuior.

22. Fuge baba despletită,

Ca vârtejul fioros,

Sus, pe malul lunecos,

Şi-n tăcerea adâncită

Satan urlă furios.

23. Mii de duhuri ies la lună

Pintre papură zburând,

Şi urmează şuierând,

Baba Cloanţa cea nebună

Care-aleargă descântând.

24. Codrul sună, clocoteşte

De-un lung hohot pănă-n fund.

Valea, dealul îi răspund

Prin alt hohot ce-ngrozeşte,

Dar pe dânsa n-o pătrund!

25. Ea n-aude, nici nu vede,

Ci tot fuge nencetat,

Ca un duh înspăimântat,

Căci Satana o răpede

Către ţelul departat.

26. Zece pasuri încă, grele...

Mândrul că şi-a dismierda,

Ca pe-o floare l-a căta,

De diochi, de soarte rele

Şi de şerpi l-a descânta.

27. Doi paşi încă... Vai! în luncă

Ţipă cucoşul trezit;

Iar Satan afurisit

Cu-a sa jertfă se aruncă

În băltoiul mucezit!

28. Zbucnind apa-n nalte valuri,

Mult în urmă clocoti,

În mari cercuri se-nvârti,

Şi de trestii, şi de maluri

Mult cu vuiet se izbi.

29. Iară-n urmă liniştită

Dulce unda-şi alina,

Şi în taină legăna

Faţa lunei înălbită

Ce cu ziua se-ngâna...

30. Când pe malu-i trece noaptea

Călătorul şuierând

Pintre papuri când şi când

El aude triste şoapte

Ş-un glas jalnic suspinând:

31. "Vin' la mine, voinicele,

Că eu noaptea ţi-oi cânta,

Ca pe-o floare te-oi căta,

De diochi, de soarte rele,

Şi de şerpi te-oi descânta!"

1842, Mirceşti

SORA ŞI HOŢUL

de Vasile Alecsandri

Sus, în deal, la monăstire,

Plânge sora-ntr-o grădină,

Plânge noaptea şi suspină

Dup-a lumei fericire:

"De când eu eram copilă

Sunt de toţi ai mei uitată

Şi de rude fără milă

În pustiuri lepădată!

Fără vină, din născare

Mă văzui eu pedepsită,

Şi de-a lumei dizmierdare

Mă simţii în veci lipsită!

În amar trăind de mică,

Ochii-mi plâng, sufletu-mi geme,

Şi ca pomul ce jos pică,

Viaţa-mi cade fără vreme!

Ah! sfârşescă-se îndată

Astă viaţă de durere!

Vie moartea aşteptată

Ca o dulce mângâiere!"

"Ce spui, dragă surioară?

(Zise hoţul din pădure)

Cu-ai tăi ochi ca două mure,

Tu, frumoasă lăcrămioară,

Tu să mori, dulce minune!

Şi de Domnul nu ţi-e frică?

Dragă soră tinerică,

Fă trei cruci şi-o rugăciune.

De vrei ochii să-ţi lucească

Într-un rai de veselie,

Şi ca floarea din câmpie

În pept inima să-ţi crească,

Hai cu mine-n codrul verde

S-auzi doina cea de jale,

Când plăieşii trec în vale

Pe cărarea ce se perde.

Să vezi şoimul de pe stâncă

Cum se-nalţă, se izbeşte

Peste corbul ce zăreşte

În prăpastia adâncă.

Iar ciocoiul cum se pleacă

De mă vede la potică!

Cum smerit în genunchi pică

Şi de fală se dezbracă!

Am doi zmei de bună cale,

Doi!... nici vântul nu-i întrece!

Am tovarăşi doisprezece,

Şi la brâu patru pistoale.

Am la pept o cruciuliţă

Cu lemn sfânt, cu moaşte sfinte,

Şi-n pept inimă ferbinte,

Ca ferbintea ta guriţă.

Am o peatră nestemată

Care noaptea viu luceşte,

Precum ochiu-ţi ce pândeşte

Fericirea depărtată.

Lasă tot, neagră chilie,

Comanac, metanii, rasă;

Şi de vrei a fi voioasă

Ca o zi de voinicie,

Vin în lumea fericită

Cu voinicul ce te cheamă,

Căci cu dânsul nu e teamă

De-a mai fi călugărită!"

De-au mers sora, nu se ştire;

Iar de-atunce prin grădină

Nici nu plânge, nici suspină

Nime-n deal la mânăstire.

SFÂRŞIT DE TOAMNĂ

de Vasile Alecsandri

Oaspeţii caselor noastre, cocostârci şi rândunele,

Părăsit-au a lor cuiburi ş-au fugit de zile rele;

Cârdurile de cucoare, înşirându-se-n lung zbor,

Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită,

Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;

Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se deslipesc,

Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt pe ceruri,

Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.

Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori

Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!

Vântul şuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.

Boii rag, caii rănchează, cânii latră la un loc,

Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.

ZBURĂTORUL

de Ion Heliade Rădulescu

La doamna A... M...

"Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,

Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;

Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,

Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine!

Îmi cere... nu-ş' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;

Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,

În braţe n-am nimica şi parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,

Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng,

Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,

Pornesc dintr-înşii lacrămi, şi plâng, măicuţă, plâng.

Ia pune mâna, mamă, - pe frunte, ce sudoare!

Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!

Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;

În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:

O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător!

Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,

Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.

Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;

Mătuşele cu bobii fac multe şi desfac;

Şi vrăjitorul ala şi apele încheagă;

Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da pe leac.

De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară

S-o mâi pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,

Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,

Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.

Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,

La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;

Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,

Şi simţ că mişcă tufa, auz crângul trosnind.

Atunci inima-mi bate şi sai ca din visare,

Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit.

Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,

Şi nu soseşte nimeni!... Ce chin nesuferit!

În arşiţa căldurei, când vântuleţ adie,

Când pleopul a sa frunză o tremulă uşor

Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,

Eu parcă-mi auz scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,

Mă sperii, dar îmi place - prin vine un fior

Îmi fulgeră şi-mi zice: ŤDeşteaptă-te, Florică,

Sunt eu, viu să te mângâi...ť Dar e un vânt uşor!

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:

O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător!

Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,

Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor".

Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul

Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;

Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,

Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.

Era în murgul serei şi soarele sfinţise;

A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema

A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,

Şi vitele muginde la zgheab întins pâşea.

Dar altele-adăpate trăgea în bătătură,

În gemete de mumă viţeii lor striga;

Vibra al serei aer de tauri grea murmură;

Zglobii sărind viţeii la uger alerga.

S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână

Începe să s-auză ca şoaptă în susur,

Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână

Şi prunca viţeluşă tot tremură-mpregiur.

Încep a luci stele rând una câte una

Şi focuri în tot satul încep a se vedea;

Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,

Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte

Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.

Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,

Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei

Vesmântul său cel negru, de stele semănat,

Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei

Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.

Tăcere este totul şi nemişcare plină:

Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;

Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,

Şi apele dorm duse, şi morele au stat.

.....................................................................

"Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare

Din miazănoapte scapă cu urme de schintei?

Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?

Or e - să nu mai fie! - vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,

Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!

Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!

Închină-te, surato! - Văzutu-l-ai şi tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,

Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc.

Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;

Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine

Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,

Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine

N-au nici un pic de sânge, ş-un nas - ca vai de el!

O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica

Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit

Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:

Să fugă fata mare de focul de iubit!

Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură

Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,

Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,

Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!"

UN RĂSUNET

de Andrei Mureşanu

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,

La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfători în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi cată-n giur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;

Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,

Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,

Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,

Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,

"Viaţă-n libertate ori moarte!" strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate

Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!

Dar noi, pătrunşi la suflet de sânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de Mihai cel Mare

Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,

Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,

În astfel de pericul s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,

Când patria sau mama, cu inima duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;

Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunge despotismul cu-ntreaga lor orbie,

Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;

Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,

Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată

Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!

Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin întrigă şi sâlă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină,

Deviza-i libertate şi scopul ei preasânt.

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,

Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ.

MIHNEA ŞI BABA

(dupe o tradiţie)

de Dimitrie Bolintineanu

I

Când lampa se stinge la negrul mormânt

Atinsă de aripi, suflată de vânt;

Când buha se plânge prin triste suspine;

Când răii fac planuri cum au a reţine

În barbare lanţuri popolul gemând;

Când demoni şi spaime pe munţi se adună

De urlă la stele, la nori şi la lună,

Într-una din peşteri, în munte râpos,

Un om oarecare intră curagios.

II

În peşterea Carpaţilor

O oară şi mai bine

Vezi templul pacinaţilor

Ce cade în ruine.

Aci se fac misterele

De babe blestemate,

Ce scot la morţi arterele

Şi hârcele uscate.

Aci se fierb şi oasele

În vase aurite,

Aci s-adun frumoasele

Când nu mai sunt dorite.

O flacără misterică

Dă palidă lumină;

Iar stâlpii în biserică

Păreau că se înclină.

Şi liliecii nopţilor

Ce au aicea locul,

Ascunşi în hârca morţilor,

Umblau să stingă focul.

O babă, ce oroarele

Uscaseră în lume,

Tot răscolea vulvoarele,

Şoptind încet un nume.

III

S-aude un zgomot de paşi pe aproape,

Cum calcă strigoiul când va să dezgroape

O tânără fată... Colo... Ascultaţi!

Să fie Satana cu ochii de focuri?

- Hei! Cine să calce în negrele-mi locuri,

Se-ntreabă bătrâna... aici nechemaţi!...

Ea zice, şi-n umbră un om se arată

Cu ochii de sânge, cu fruntea uscată,

Teribil ca locul în care intra.

- Bătrână, el zice, îţi fă datoria!

Şi vorba-i, cum geme în zid vijelia,

Din colţuri în colţuri grozav răsuna.

Bătrâna

Ascultă-mă, Doamne, aveam în oştime

Un fiu oarecare vestit în mulţime

Prin luptele sale; era fiul meu;

Plăcut ca seninul, frumos ca o floare

Şi pentru aceasta mai stam eu subt soare.

Era pentru mine al meu Dumnezeu,

Şi pentru aceasta m-am dat în pierzare.

Să-l fac între oameni ferice şi mare,

Am dat al meu suflet la negrul tartar.

Tu ştii mai departe. Ce? gemi de turbare!

Vei sângele mumei, tu vei răzbunare,

Loveşte! Na sânul, tirane barbar!

Căci viaţa îmi este acum blestemată.

O! cum nu pot oare să sorb astă dată

Şi zilele tele, şi sângele tău!

Dar nu pot, căci fiu-meu în ultima-i stare

Opri orice mână a da răzbunare.

Tirane! Vezi prada-ţi, vezi cugetul său.

Pe urmă, c-o mână uscată şi arsă,

Într-una din hârce un sânge ea varsă,

Şi dându-l lui Mihnea, îi zice: - Să bei!

E sângele fiu-meu, na! soarbe-l mai tare,

E cald şi e tânăr, cum vei tu, barbare;

Na, soarbe, sau eu sorb p-al tău, de nu vei.

IV

Toţi morţii din mormânturi,

Cu ghearăle-ncleştate,

Ca frunzele uscate

Ce zbor când suflă vânturi,

Spre Mihnea alerga;

Iar vârcolacii serii,

Ce chiar din lună pişcă

Când frunzele se mişcă

În timpul primăverii,

Ţipând, acum zbura.

Şoimanele ce umblă

Ca vijelii turbate,

Coloase deşirate

Cu forma ca o turlă,

Din munţi în văi călca.

V

Un glas în mulţime teribil gemu

Şi ceata infernă îndată tăcu.

VI

Blestemul

Oriunde vei merge, să calci, o, tirane,

Să calci p-un cadaver şi-n visu-ţi să-l vezi,

Să strângi tu în mână-ţi tot mâini diafane

Şi orice ţi-o spune tu toate să crezi.

Să-ţi arză plămânii d-o sete adâncă

Şi apă, tirane, să nu poţi să bei,

Să simţi totdauna asupră-ţi o stâncă,

Să-nclini a ta frunte la cine nu vrei.

Să nu se cunoască ce bine vei face!

Să plângi! însă lacrimi să nu poţi vărsa,

Şi orice dorinţă, şi orice-ţi va place

Să nu poţi, tirane, să nu poţi gusta!

Să crezi că eşti geniu, să ai zile multe

Şi toţi ai tăi moară; iar tu să trăieşti!

Şi vorba ta nimeni să nu o asculte,

Nimic să-ţi mai placă, nimic să doreşti!

VII

Aşa vorbi bătrâna

Şi Mihnea tremură.

Iar Naiba, ce fântâna

O soarbe într-o clipă

Şi tot de sete ţipă,

La dreapta lui zbură.

El are cap de taur

Şi gheară de strigoi,

Şi coada-i de balaur,

Şi geme cu turbare

Când baba tristă pare;

Iar coada-i stă vulvoi.

Iar nagodele-urâte

Ca un mistreţ la cap,

Cu lungi şi strâmbe râte

Cu care de pe stâncă

Râm marea cea adâncă

Şi lumea nu le-ncap;

Şi şease legioane

De diavoli blestemaţi

Treceau ca turbioane

De flacări infernale,

Călări toţi pe cavale

Cu perii vulvoiaţi.

Şi mii de mii de spaime

Veneau din iad râzând

Pe Mihnea să defaime,

Căci astfel baba are

Mijloc de răzbunare

Pe mort nesupărând.

VIII

Mihnea încalecă, calul său tropotă,

Fuge ca vântul;

Sună pădurile, fâşie frunzele,

Geme pământul;

Fug legioanele, zbor cu cavalele

Luna dispare;

Cerul se-ntunecă, munţii se cleatenă,

Mihnea tresare.

Fulgerul scânteie, tunetul bubuie,

Calul său cade;

Demonii râseră; o, ce de hohote!

Mihnea jos sare.

Însă el repede iară încalecă,

Fuge mai tare;

Fuge ca crivăţul; sabia-i sfârâie

În apărare.

Aripi fantastice simte pe umere,

Însă el fuge;

Pare că-l sfâşie guri însetabile,

Hainele-i suge;

Baba p-o cavală iute ca fulgerul

Trece-nainte,

Slabă şi palidă, pletele-i fâlfâie

Pe osăminte;

Barba îi tremură, dinţii se cleatină,

Muge ca taur;

Geme ca tunetul, bate cavalele

Ca un balaur.

IX

O, ce de hohote! Râseră demonii,

Iadul tot râse!

Însă pe creştetul munţilor, zorile

Zilei venise.

PĂSTORUL ÎNTRISTAT

de Vasile Cârlova

Un păstor tânăr, frumos la faţă,

Plin de mâhniree cu glas duios

Cânta din fluier jos pă verdeaţă,

Sub umbră deasă de pom stufos.

De multe versuri spuse cu jale

Uimite toate sta împrejur:

Râul oprise apa din cale,

Vântul tăcuse din lin murmur.

Cât colo turme de oi frumoase

Se răspândise pe livejuni

Şi ascultându-l iarba uitase,

Pătrunse toate de mila lui.

Câinele numai mai cu durere

Stând lângă dânsul căta în jos

Şi ca s-aducă lui mângâiere,

Glas câteodată scotea milos.

Eho, ce zace de om departe,

Îl auzise din loc ascuns;

Şi cu suspinuri de greutate

La toată vorba îi da răspuns.

Viu lângă dânsul, pătruns de milă

Şi cu blândeţe îl întrebai:

"Tinere, spune-mi, nu-ţi fie silă,

Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai?

Viaţa voastră necazuri n-are:

E simplă, lină, fără dureri,

Şi-n toată lumea nici o suflare

Ca voi nu gustă multe plăceri.

Vouă natura vă este dată;

Câmpii şi codrii voă zâmbesc;

Vânturi şi râuri voă arată

Cum curg de dulce, cum răcoresc.

Soarele încă voă răvarsă

Lumină dulce, tot cu senin,

Şi cerul iarăşi mila îşi varsă

Spre fericire voă deplin."

El cu suspinuri atunci răspunse:

"Frate, se poate vrun muritor

Oricât să n-aibă dureri ascunse,

Fie pe scaun, fie păstor?

Orice viaţă supusă zace

Sub patimi grele mult mai puţin!

Soarta nu lasă un om în pace

Cu mulţumire a fi deplin.

Precum nu-nceată de vânt suflarea

Nici către crânguri, nici pe câmpii;

Aşa nu-nceată nici tulbuurarea

De multe patimi către cei vii.

Adevăr, slavă, cinste, putere

Sau bogăţie eu nu doresc.

Acestea toate drept o părere,

Drept nălucire le socotesc.

Dar mai puternic, greu a supune

Orice simţire, simţ pe amor,

El, izvor dulce de-ntristăciune,

Lesne aprinde foc tutulor.

Iubesc prea dulce o păstoriţă

Cu chip prea dulce, prea drăgălaş!

Pentru ea numai simţ neputinţă,

Pentru ea numai sunt pătimaş.

De lângă mine ea când lipseşte,

Natura n-are nimic frumos;

Sufletul tare mi se mâhneşte,

Orice privire e de prisos.

Şi drept aceea a tânguire

Fac să răsune fluierul meu

Lăsând şi turma în năpustire,

Vărsând şi lacrimi din ochi mereu.

Melancolie

de Mihai Eminescu

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopţii moartă. -

O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie

Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,

În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,

Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!

Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,

Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;

Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,

O cucuvaie sură pe una se aşează,

Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,

Şi străveziul demon prin aer când să treacă,

Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale

De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

Biserica-n ruină

Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,

Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul -

Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul -

Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,

Abia conture triste şi umbre au rămas;

Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,

Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

.......................................................................

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici -

Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,

Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas

Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

În van mai caut lumea-mi în obositul creier,

Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;

Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,

Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.

Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură

Încet repovestită de o străină gură,

Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult

Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult. (1 sept. 1876
 

Scrisoarea I

de M. Eminescu

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,

Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,

Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie

Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate

De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!

Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,

Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!

Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,

Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!

Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,

Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac...

Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii

Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;

La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,

Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!

Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,

Altul caută în lume şi în vreme adevăr,

De pe galbenele file el adună mii de coji,

A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;

Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,

Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.

Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate

Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,

Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;

Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic,

Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă,

Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;

Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umăr

Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,

Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...

Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpânul fără margini peste marginile lumii...

De-atunci negura eternă se desface în făşii,

De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...

De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute

Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute

Şi în roiuri luminoase isvorând din infinit,

Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi

Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;

Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,

În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul

Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,

Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.

Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,

Mii de fire viorie ce cu raza încetează,

Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,

Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,

Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric...

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,

Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş

Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,

Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ

Ei, din frânele luminii şi a soarelui scăpaţi;

Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,

Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;

Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,

Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,

Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,

Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...

...............................................................

Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti

Şi suind în susul scării pân' la frunţile crăieşti,

De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,

Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi...

Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,

De asupra tuturora se ridică cine poate,

Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită

Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită -

Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...

Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...

Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?

Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,

Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.

"De-oi muri - îşi zice-n sine - al meu nume o să-l poarte

Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,

De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri

Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"

O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,

Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?

Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,

Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;

Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,

O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?

Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,

Pintre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,

Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,

Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari

Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,

În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,

Peste toate o lopată de ţărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.

Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subţire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări

Şi le umflă orişicine în savante adunări

Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte

C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...

Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale

Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -

Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

..............................................................

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,

Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!

Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;

Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,

Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării

Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta, fecioară,

Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,

Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii

Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

(1881, 1 feb.)
 

FLOARE ALBASTRĂ
 de Mihai Eminescu

- "Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte,

Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire

Şi câmpiile Asire

Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite

Urcă-n cer vârful lor mare -

Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite!"

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.

Ah! ea spuse adevărul;

Eu am râs, n-am zis nimica.

- "Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-isvoare plâng în vale,

Stânca stă să se prăvale

În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochiu de pădure,

Lângă trestia cea lină

Şi sub bolta cea senină

Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,

Eu pe-un fir de romăniţă

Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,

Mi-oi desface de-aur părul,

Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,

Nime-n lume n-a s-o ştie,

Căci va fi sub pălărie -

Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,

Mi-i ţine de subsuoară,

Te-oi ţine de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,

Ne-om da sărutări pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime;

Grija noastră n-aib-o nime,

Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?"

Înc-o gură - şi dispare...

Ca un stâlp eu stam în lună!

Ce frumoasă, ce nebună

E albastra-mi, dulce floare!

........................

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră -

Floare-albastră! floare-albastră!...

Copyright © Doina Ruşti