|
|
|
|
|
|
|
| Doina Ruşti | Cămaşa în carouri | Lizoanca | Fantoma din moară | Zogru | Omuleţul roşu |
Nichita Stănescu:
Noduri şi semne
pe scurt
|
foto
NICHITA STĂNESCU (31.03.1933-13.12.1983), considerat în mod unanim cel mai însemnat poet din cea de-a doua jumătate a veacului al XX-lea, face parte din prima generaţie de poeţi, anume generaţia 1960, care reuşeşte să refacă drumul spre literatura interbelică. Existenţa într-un timp al interdicţiilor de tot felul nu constituie un impediment pentru Nichita Stănescu; el dezertează de la realitatea socială şi îşi creează o lume patronată de îngerul cu o carte în mână, transfigurează universul printr-un insolit sistem de substituţii simbolice, susţinute de un limbaj liric pe cât de şocant şi neverosinil, pe atât de romantic. Dintre volumele sale de versuri: O viziune a sentimentelor, 11 elegii, În dulcele stil clasic, Epica Magna, Necuvintele, Noduri şi semne ş.a. Noduri şi semne (1982) este titlul ultimului volum de versuri publicat în timpul vieţii. Din acest volum am selectat textele alăturate. În opinia noastră volumul reprezintă izbânda generaţiei '60. daimon - este un cuvânt
grecesc prin care anticii defineau spiritul şi în sensul de apariţie
magică, dar şi în sensul de forţă spirituală a individului. Daimonul
este duhul protector, dar şi forţa negativă a lumii.
Îngerul şi daimonul În poezia lui Nichita Stănescu, îngerul reprezintă starea poetică fragilă, imprevizibilă şi efemeră; de aceea, îngerul trece adeseori cu o carte în mână, alteori întunecat, iar când este supărat îl pălmuieşte. Singurătatea şi pustiirea spirituală sunt comparate cu moartea îngerului. La
antipod, daimonul reprezintă duhul său, chinuitor şi stimulator în
aceeaşi vreme. Deşi eliberat, coboară periodic, ca să-i pună întrebări
sau ca să-i readucă starea divină.
...fiecare om are în
el un înger, nu îngerul păzitor, ci îngerul care geme închis în întunecimile
sufletului fiecăruia dintre noi, şi pe care arareori, numai rareori,
izbutim să-l descătuşăm, să-l lăsăm liber să-şi ia zborul, să
se înalţe, şi atunci, o dată cu el, se purifică şi se înalţă şi
sufletul nostru (Mircea Eliade - Uniforme de general).
Cum interpretaţi dorinţa de a fi sfâşiat de lupi? Aţi simţit vreodată această tristeţe disperată, venită din impresia că aţi fost părăsiţi? Voi cu ce imagine asociaţi nefericirea? Exerciţii de receptare 1. Transformaţi în povestire imaginile care compun poezia Nod 29. Imaginaţi un portret al daimonului. (în scris) 2. Descrieţi oral o situaţie de pândă, de aşteptare, de plănuire cu nădejdea în izbândă, care să exprime sentimentul liric din Nod 29. În enunţul m-a-ntrebat daimonul meu pe mine, ce credeţi: reluarea complementului direct, are rolul de a sublinia relaţia dintre eul poetic şi daimon, sau reprezintă un mod de reliefare a comunicării, atrăgând atenţia asupra verbului a întrebat? Reţineţi! Verbele care exprimă
o zicere (verba dicendi) cer complemet direct,
indicând semantic o relaţie clar definită.
Cum interpretaţi afirmaţia Cuvântul este un cap fără de craniu,-/ un cimitir fără de morţi? Este vorba despre lipsa de consistenţă a cuvântului? Despre diluarea rolului informal al limbii? Se referă la sensul cuvântului biblic, de Logos-Dumnezeu, de comunicare magică şi întemeietoare de lumi? Explicaţi. Sintagma peştele pictat exprimă aici o aluzie la obiceiul primilor creştini de a desena un peşte, ca semn al lui Isus Cristos (prescurtarea numelui său, IHTOS, însemna în greacă peşte) şi, prin extensie, sugerează o comunicare codificată, criptică. |
NOD 19
Murise îngerul, dar nu l-am putut ţine în braţe, se făcuse de apă şi mi-a curs printre degete, mi-a umezit genunchiul şi mi-a spălat picioarele cele cu care alerg, cu felul lui de a se duce şi de a mă lăsa singur şi în veşnică alergare. NOD 28 Daimonul meu vine de departe în gazda făpturii mele, eu ştiu când vine căci mă izbeşte cu ploi de stele, îmi umflă gleznele, ţiitoarele mersului, îmi pâlpâie inima ca pe o flacără, îmi usucă limba ca pe un deşert sălbatic pe care numai leul din leoaică se adapă, îmi spulberă ochii ca pe două spurcăciuni ale vederii, se şterge el cu sprâncenele mele, îşi pune el cuvântul lui în creierul meu, albindu-l cum cerul le-a albit pe stele şi uită să spună de ce a venit şi pleacă mai falnic decât tot universul şi mie îmi lasă ca amintire doar versul şi cuvântul aurit şi se duce şi mă lasă şi de mine nici că-i pasă, de mine care-i sunt casă, bărbat ţeapăn şi zâmbit! SEMN 21 Stârneam şi înnebuneam vulturoaica, mort de oboseală, căţărat pe pisc, în loc să găsesc nori, crivăţe, stele albastre, am găsit-o pe vulturoaică stând pe ouă. Am fluierat la ea, am urlat la ea, i-am cântat; ea, calmă şi măreaţă, sus în vârf domnea peste ouăle ei din cuib. Am vrut s-o alung, dar mi-a sfâşiat obrazul cu pliscul. Vă spun şi vouă: Pe muntele ăsta nu e de urcat, pentru că nu e de văzut nimic! Vă zic şi vouă: Ce-a fost de văzut a văzut vulturoaica! NOD 26 M-am însingurat pentru că am simţit că tu nu mă mai iubeşti,- lacrima mamei mele de gheaţă era, - stăteam şi rânjeam şi o rugam să plângă, dar iarnă se făcuse în munţi. M-am dat de mâncare lupilor, dar lupii erau friguroşi şi bolânzi. Mâncaţi-mă! am strigat la ei, am strigat. Noi nu, mi-au răspuns, noi nu mâncăm om îngheţat!
NOD 29 Ce faci acolo, m-a-ntrebat daimonul meu pe mine, ce faci tu acolo? Capcane, nu vezi, eu fac capcane! Leţuri pregătesc şi lanţuri pregătesc, nenumătate chei fără de lacăt! Ce faci acolo? m-a-ntrebat daimonul meu pe mine. Precum ţi-am zis, eu fac capcane, pândesc un animal ca să se prindă-n ele! Pândesc cu cheia mea un lacăt! Aha, mi-a spus daimonul, eşti vânător, ştiam. Nu ştii nimica, i-am răspuns, eu n-am capcană pentru tine! SEMN 22 Cuvântul este un cap fără de craniu,- un cimitir fără de morţi. Ah, Doamne, ce straniu mi-ai părut tu că poţi, un înţeles făr'de-nţelegere, un răspuns nechemat, o alegere votată pe scoici, o alegere, pentru peştele pictat. Veneau cu ochii smulşi din orbite să te contemple pe tine, veneau cu timpanele toate zdrelite să te audă, divine, cuvântule cap fără craniu, cimitir fără morţi. |
Dialog pe marginea textului
Poeziile selectate mai sus fac parte din ultimul volum de versuri publicat în timpul vieţii poetului, adică în anul 1982. Noduri şi semne este un volum care sintetizează principalele simboluri şi alegorii obsesive ale poeziei lui Nichita Stănescu. Poetul se încadrează într-o generaţie importantă în evoluţia fenomenului literar românesc, generaţia 1960, şi poate că ar fi fost de aşteptat să selectăm texte din volumele de debut - Sensul iubirii (1960) şi Oviziune a sentimentelor (1964). În mod paradoxal, poeziile din aceste prime volume nu se deosebesc decât aparent de cele adunate în Noduri şi semne. Acelaşi sistem alegoric în care se desfăşoară emoţia lirică domină întreaga lirică nichitstănesciană, în poezia de început transpusă în registrul exuberant al fiinţei tinere, iar în Noduri şi semne situată în sfera experienţei şi a percepţiilor mature.
Pornind de la acestă teză, comparaţi
textul următor cu poezia Semn 21.
| LEOAICĂ
TÂNĂRĂ, IUBIREA
Leoaică tânără, iubirea mi-a sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă. Şi deodată-n jurul meu natura se făcu un cerc, de-a dura, când mai lung, când mai aproape, ca o strângere de ape. Şi privirea-n sus ţâşni, curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie. Şi alunecă-n neştire pe-un deşert în strălucire peste care trece-alene o leoaică arămie cu mişcări viclene, încă-o vreme, şi-ncă-o vreme. - din volumul O viziune a sentimentelor, 1964. |
Întrebări
1. Ipostaza întâlnirii cu leoaica exprimă aici o metaforă a iubirii. Emoţia îndrăgostitului este definită ca o seducţie agresivă şi fulgerătoare. Vi se pare justificată această imagine? Este iubirea un sentiment instalat cu violenţă, înstăpânitor, sau nu? Dezvoltaţi. 2. Simbolul leoaicei este asociat cu cel al devorării, iar orice gest devorator implică un act de comunicare, de identificare între devorat şi devorator. Există şi în poeziile de mai sus simboluri animaliere care sunt asociate cu o stare a sufletului sau a spiritului? Exemplificaţi. 3. Ca situaţie de graţie a fiinţei, iubirea apare în relaţie cu un simbol complex, care reuneşte sensul seducţiei (cu mişcări viclene), pe cel al agresivităţii, dar şi ipostaza regăsirii în altă fiinţă (devorarea). Ce sugestii cuprinde simbolul vulturoaicei din Semn 21? |
Contextul liric al celor două poezii este asemănător şi ilustrativ pentru opera lui Nichita Stănescu. El creează imagini care sugerează o experienţă transpusă alegoric, ca şi când ar desprinde fragmente semnificative dintr-o poveste simbolică. Această substituire a unei stări de fapt, a emoţiei, a experienţei trăite, cu simboluri asamblate într-o viziune subiectivă face ca poezia lui să se fixeze în planul unei nesfârşite şi ample metafore. Explicaţi mecanismul metaforic din poezia Nod 19. Ce sentiment sugerează imaginea se făcuse de apă şi mi-a curs printre degete? Comparaţi imaginea cu cea din poezia L-am lăsat de-a trecut de Vasile Voiculescu.
În poezia Nod 26 este sublimat
un sentiment de deznădejde, generat de singurătatea celui care nu mai
este iubit. Sentimentul de părăsire şi de prăbuşire sufletească,
unanim cunoscut, se substituie aici unei imagini sugestive tot în ordine
metaforică: a fi atât de singur şi atât de nefericit încât nici lupii
să nu te dorească.
Ce sens acordaţi sintagmei om îngheţat,
din această poezie?
|
NECUVINTELE Nemulţumit de materialul poeziei (cuvântul), poetul încearcă, în spiritul veacului său, să spulbere iluzia că poezia trăieşte prin cuvinte; el preia repetiţia epuizantă de la Bacovia şi topeşte astfel sensul cuvîntului, prin uzură: Soldatul mărşăluia, mărşăluia mărşăluia mărşăluia până când până la genunchi piciorul i se tocea, i se tocea i se tocea (Tocirea). Devalorizarea cuvântului prin tocire vrea să dovedească faptul că poezia e datoare să creeze emoţii, să genereze stări; de aceea cuvintele nu mai codifică, nu mai sunt un mijloc de comunicare, ci un mijloc de sugestie; ele sunt "necuvinte": Poezia este ochiul care plânge. Ea este umărul care plânge ochiul umărului care plânge. Ea este talpa care plânge ochiul călcâiului care plânge. (Poezia). Aceste versuri sunt eliberate de sens; deşi par a se derula discursiv, ele nu transmit idei sau sentimente coborâte în idei, ci textul în întregul său imprimă o singură sugestie: că poezia are rădăcini tragice. Chiar dacă uneori poezia pare să transmită imagini închegate narativ, Nichita Stănescu respectă principiul necuvintelor, în sensul că nu mesajul comunicării are însemnătate în poezia sa, ci imaginea, situată adeseori într-un context de subtilă alegorie, ca în Semn 21. |
|
Exerciţiu de învăţare
--------------------------------
Pornind de la cele două opinii de mai jos, faceţi la rândul vostru, distincţia dintre simbol şi alegorie, aducând un argument teoretic şi un exemplu din opera lui Nichita Stănescu:
A. Concepţia lui Goethe (scriitor genial al veacului al XVIII-lea)
Simbolismul transformă fenomenul în idee, ideea într-o imagine, astfel încât ideea să rămână în imagine întotdeauna infinit de eficace şi inaccesibilă şi, chiar dacă este pronunţată în toate limbile, să rămână totuşi inexprimabilă.
B. Concepţia lui Umberto Eco (semiotician şi romancier contemporan)
Alegorismul
porneşte
din dorinţa de codificare şi din nevoia interpretării. Sub acest aspect,
simbolismul şi alegorizarea nu i se par atât de diferite pe cât le considerau,
de pildă, medievalii, însă distincţia rămâne oportună prin detaliile
care ţin de atitudine; alegorismul implică exaltare, artificiu şi didacticism,
pe câtă vreme simbolul propune o viziune semiotică asupra universului,
în care fiecare efect este semnul propriei cauze.
|
generaţie
literară - este o noţiune care defineşte tendinţa estetică a unei
perioade stabilită convenţional la un deceniu, în care majoritatea poeţilor
se îndreaptă spre aceleaşi idealuri şi creează în mod involuntar
o mişcare de idei, un curent, un spirit unitar.
GENERAŢIA POEŢILOR DE LA 1960 În literatura noastră, ca de altfel şi în cea universală, generaţia anilor '60 ("anii nebuni") se caracterizează printr-un spirit nonconformist, printr-o disponibilitate spre revoluţionarea artei. Reacţia este motivată de situaţia istorică. După perioada dramatică a celui de-al doilea război mondial, a urmat o altă perioadă de refacere, care a impus de asemenea suferinţe şi restricţii. În afară de condiţiile generale grele de după război, în România se instalează dictatura comunistă, care impune o literatură angajată, alcătuită din lozinci populiste, încălcând toate normele estetice. Respectiv, marii scriitori interbelici sunt aruncaţi în închisori (Voiculescu, Crainic, Cezar Petrescu), trimişi în locuri izolate (Blaga), li se interzice să publice, sau, celor care acceptă compromisul, li se permite să scrie despre victoria comunistă (Călinescu, Sadoveanu, Arghezi). În aceste condiţii de cenzurare politică şi de represalii spirituale, literatura română se stinge. Prin anii '60, unii dintre tinerii scriitori selectaţi de puterea comunistă, se reîntorc la marea literatură interbelică. De altfel, oficial, sunt "reabilitaţi" scriitorii interzişi până atunci. Pe lângă poezia festivistă, angajată politic, îşi face apariţia o tendinţă vagă de evadare din sistem. Ea se traduce în primul rând prin inaugurarea unei lirici excesiv metaforizante (N. Stănescu), prin parodie (Marin Sorescu) sau prin ermetism (Ştefan Augustin Doinaş). |
Caracteristici ale poeziei de până la
el, sintetizate în lirica lui Nichita Stănescu
| MIHAI EMINESCU | - nostalgia de tip romantic
- obsesia unităţii primordiale - sentimentul tragic al creatorului - "dulcele stil clasic" |
| GEORGE BACOVIA | -
sentimentul însingurării
- angoasa existenţială - obsesia descompunerii materiei - claustrofobia |
| LUCIAN BLAGA | -metafora
nerevelată
-tristeţea metafizică - lumina şi somnul ca ipostaze ale cunoaşterii poetice - evocarea clipei |
| TUDOR ARGHEZI | -
trăirea antinomică, privită ca o experienţă a cunoaşterii
- poetizarea limbajului comun - îmbinările sintagmatice insolite şi şocante |
| ION BARBU | -
viziunea geometrizantă asupra lumii
- obsesia sferelor - cultul cifrelor - tendinţa spre abstractizare - ermetizarea prin simbol. |
DE ŞTIUT ŞI DE FĂCUT PENTRU:
NOTĂ MINIMĂ:
1. Recitaţi o poezie de Nichita Stănescu (la alegere)
2. Analizaţi oral simbolismul îngerului în poezia lui Nichita Stănescu (textele din manual)
3. Explicaţi în scris ce înţelege Nichita Stănescu prin necuvinte, folosind şi textul poeziei următoare:
NECUVINTELE
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
NOTĂ MEDIE (pe lângă ceea ce era de pregătit pentru notă minimă).
4. Explicaţi oral mecanismul simbolic al poeziei lui Nichita Stănescu, pornind de la unul dintre textele transcrise în lecţie.
5. Explicaţi contextul istoric în care s-a format Nichita Stănescu.
NOTĂ MARE (pe lângă ceea ce era de pregătit pentru notă minimă şi notă medie)
6. Scrieţi un eseu despre cele două ipostaze ale iubirii, prezentate mai sus: starea de îndrăgostit (Leoaică tânără, iubirea) şi tristeţea de a fi abandonat (Nod 26).
7. Explicaţi oral relaţia dintre alegorie şi metaforă în lirica lui N. Stănescu.
Bibliografie
SIMION, EUGEN - Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, 1978-1989. ION POP - Nichita Stănescu. Spaţiul şi măştile poeziei. * Nichita Stănescu interpretat de..., Ed. Eminescu, 1983. ŞTEFĂNESCU, ALEX. - Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Minerva, 1986.
texte critice
"Unei asemenea viziuni îi este propriu principiul pottrivit căruia drumul cel mai scurt către realitate este metafora, după cum metafora este şi singurul drum către absolut. S-ar putea spune că entităţile, monadele şi cuvintele cu simplitatea competenţei sunt cazuri particulare de limitare a realităţii; starea naturală a universului este metafora, nealegerea legăturii ingenioase. Metafora are rolul de a ne obliga să gândim paradigmatic. Ea nu deformează lumea, nu alienează, cum se afirmă de la Ortega y Gasset încoace; ea e cetatea de scăpare din dogmă şi idee fixă. Poezia lui Nichita susţine şi verifică acest adevăr: prin metaforă şi cu metaforă lumea nu apare mai bogată în sensuri, cum s-ar crede, ci exact aşa cum ea este: adică o paradigmă a bogăţiei. Metafora lui Nichita poate trece drept act de voinţă şi apel la realitate: el creează lăsând impresia că primeşte." (Marian Popa - Nichita Stănescu interpretat de..., Ed. Eminescu, 1983, p 141)
"Cu Noduri şi semne începe să se întrezărească tot mai limpede, arătându-se printre aburii celeşti ce o înconjoară, sfera cu patru anotimpuri a poeziei lui Nichita Stănescu, pe care păsările stând înfipte-n ciocuri, cu pocnet greu de aripi o rotesc în jurul osiei albastre a ideii. Sunt acolo continente şi oceane, deşerturi şi gheţari, sori şi stele, fiinţe translucide şi aeriene, iubire şi singurătate visătoare, ierburi şi lemn de tei, pietre şi oase, cristale purificate prin ardere, puţină alchimie şi multă îngerime, toate ascultând de gândul marelui magician şi demiurg al cuvântului. E un univers poetic care abia îşi dezvăluie enigmaticele ziduri ridicate prin cântecul lui Amfion, aici lângă noi, în acest ultim sfert de veac. " (Alexandru Condeescu - Nichita Stănescu: Noduri şi semne, în revista Luceafărul, nr. 47/1882, p. 2.)
"Pe planul limbajului figurat, inovaţia constă în apariţia unui transfer semantic de al un cuvânt la altul, chiar în situaţia în care ele se grupează la părţi de vorbire diferite.
Dezorganizarea sintaxei [...] constituie, de asemenea, o modalitate de negare, de distrugere a semnificaţiilor limbajului denotativ. Poezia lui Nichita Stănescu angajează comunicarea dincolo de cuvânt, în zona conexiunilor virtuale ale textului, a sugestiei pure." (Paula Diaconescu - Nichita Stănescu interpretat de..., Ed. Eminescu, 1983, p 283-284)
"Acest poet păşeşte între tentaţia realului şi obsesia unui absolut care se refuză. Nu ştii ce să admiri mai mult: tensiunea interioară care-i însufleţeşte versurile sau agilitatea lor prozodică. Acest poet, fiind contemporanul nostru, este totodată înnebunit de univers şi bolnav de timpul său. Imagini surprinzătoare, metaforice şi violente, răsar în timpul versurilor sale ca nişte valuri pe mare. Poetul cu aripi nevăzute are elanuri mistice; credinciosul fără credinţă caută un suflet în fiecare obiect cercetat. (Pierre de Boisdeffre - Cuvânt înainte la vol. 11 elegii, Ed. Eminescu, 1970)
Copyright © Doina Ruşti