Doina Ruşti		Patru bărbaţi plus Aurelius	Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

Mihai Rosioru

Noiembrie, 2004

In fine, s-a ispravit si seminarul, caci, in linii mari, a fost plicticos si doar pe alocuri interesant. Ne-am intors ieri in Ibbenbüren, cu mult mai obositi decat am plecat. Si nici nu mai e mult si plecam iar, fiecare prin tara sa, pentru Craciun si Anul Nou. Cel mai devreme, pe 15, pleaca Teresia, iar cel mai tarziu, Magdi, pe 22. In fiecare tara in care se desfasoara Serviciul European de Voluntariat agentiile nationale au sarcina sa organizeze doua seminarii: unul la inceputul stagiului de voluntariat si altul mai spre sfarsit. Scopul celui de-al doilea seminar este sa ofere voluntarilor ceva perspective de viitor, mai precis detalii despre Actiunea 3 a programului, cu cele doua componente ale sale: Future Capital si Initiativele de Grup, special create pentru ex-voluntari. Cat despre primul seminar, lucrurile sunt aici mai in ceata: cred ca se vrea mai intai o iesire din rutina zilnica caracteristica fiecarui proiect, apoi stabilirea de contacte intre voluntarii aflati la un moment dat in aceeasi tara si, in ultimul rand, o intalnire fata in fata intre voluntari si un reprezentant al Comisiei Europene din tara in care se desfasoara seminarul. In Germania sunt multi voluntari momentan, cateva sute. Din acest motiv, s-au organizat mai multe seminarii, nu toate in acelasi loc si acelasi timp, iar modul in care au fost alesi participantii la un anumit seminar a fost aleatoriu, dar tinand totusi cont de considerentele geografice. Din acest motiv, noi, cei din Ibbenbüren, am picat la gramada. Si iata cum, cu mai mult sau cu mai putin chef, joi, 18 decembrie, la orele 9 si 20 de minute, 10 ausländeri isi tarsaiau alene sarsanalele prin Ibbenbüren, inspre gara. Organizatia coordonatoare s-a dovedit a fi generoasa, pentru ca ne-a platit bilete la InterCityExpres, adica trenul ala care arata de-ti pica plombele si care merge cu 260 de kilometri pe ora. In 3 ore eram in Witzenhausen, un orasel fata de care nu mi-am format inca o opinie definitiva: mi-a placut sau nu mi-a placut? Aceasta-i intrebarea...

Discutii

Nu stiu de ce nemtii au pasiunea sa organizeze conferinte si seminarii in niste satuce pierdute pe harta, probabil ca vor sa arate ca oriunde in Germania exista infrastructura si logistica necesara si ca au apa calda, canalizare, curent si incalzire si la tara, dar asta stiam deja cu totii si nu era necesar sa petrecem doua saptamani intr-un locsor in care nu prea ai ce face. Si tocmai din motivul asta, programul a fost atat de incarcat, pentru ca toti participantii sa pice trasniti in paturi in timpul liber, ca nu cumva sa se plictiseasca. Witzenhausen este cel mai mic oras universitar din Germania, caci aici se poate studia o chestie bizara, in cadrul Centrului Agricol de Cercetare Tropic si Subtropic, sau ceva in genul asta. Si tot in Witzenhausen se mai gaseste si Centrul International de Formare (si de spalare a creierului), unde a avut loc si seminarul nostru. Centrul asta de formare isi are sediul intr-o fosta manastire si toate cladirile sunt foarte vechi si traditionale. Asta a fost cu adevarat un lucru frumos si inedit, a fost placut sa locuiesc in case atat de vechi, dar dotate cu tot ce e mai modern astazi. Cele 14 zile au fost multe si lungi, si nu are nici un rost sa reproduc aici de-a fir a par ce am facut, am sa ma rezum la ceea ce mi s-a parut mie mai important si mai interesant. Am fost in total 24 de insi, din 13 tari: Bulgaria, Romania, Franta, Suedia, Estonia, Letonia, Lituania, Spania, Polonia, Turcia, Slovacia, Slovenia si Italia. Din Romania a mai fost un individ foarte simpatic si cumsecade, pe nume Alpar Ban, din Odorheiul Secuiesc. Acest Alpar Ban (va e clar din care minoritate face parte) vorbea romaneste mai prost decat vorbesc eu nemteste, dar pricepea tot. Avea un "vocabular pasiv"! Am ales solutia, cea mai corecta din punct de vedere politic si cea mai eficienta, sa vorbim in nemteste. Pana la urma insa, am cotit-o si inspre romaneste. Dar, repet, tipul era plin de bun simt si cumsecade, am discutat in termeni rezonabili si despre Targu Mures '92, si despre autonomia judetelor Harghita si Covasna si am ajuns la concluzia ca singura solutie pentru a termina odata pentru totdeauna cu acest capitol este integrarea noastra in UE. Iar eu i-am spus-o verde in fata ca degeaba sunt unii care fac ciocu' mare si cer autonomie, din moment ce si Ungaria si si Romania sunt membre Nato, deci si-au recunsocut reciproc frontierele. Iar Alpar a fost complet de acord si a conchis ca suntem norocosi ca in Transilvania nu s-a intamplat ca in fosta Iugoslavie. Si dupa ce am incheiat capitolul minoritati, UDMR, Nato si UE, am trecut la sport. Am jucat tenis de masa cu Alpar pana am spart trei mingi.

Altele

Pe langa cei 24 de voluntari au mai fost la seminar Frank si Bärbel, adica organizatorii cu care am lucrat si am respirat acelasi aer cu bioxid de carbon zi de zi. Destul de simpatici. In prima zi ne-au tinut la semimar de la 15 la 18, timp in care ne-au frecat la icre cu "chestii organizatorice". Apoi, am avut timp sa ne cunoastem si am facut niste jocuri ciudate de grup dupa care ar fi trebuit sa stim numele fiecaruia. Si ale naibii jocuri, au fost eficiente, caci acum am bine intiparite in cap imaginea si numele fiecaruia. Prima tema importanta a seminarului a fost prezentarea, de catre fiecare participant, a proiectului in care presteaza munci salarizate din fonduri comunitare. Fiecare a trebuit sa aduca ceva materiale informative despre propriul proiect iar eu si Jonathan am adus o caseta video cu ce materiale am produs in astea trei luni. Dar va asigur ca este ingrozitor de plictisitor ca o zi intreaga sa asculti 24 de insi care isi prezinta proiectele. O alta tema, foarte interesanta si necesara, a fost "identificarea si rezolvarea problemelor din timpul stagiului de voluntariat". Asa am ajuns sa-mi dau seama ca noi, cei din Ibbenbüren, suntem al naibii de norocosi, caci multi dintre ceilalti participanti au tot felul de probleme: ba nu-si primesc toti banii, ba nu se inteleg cu cei de la organizatiile gazda, etc etc etc. La noi totul merge ca uns, pentru ca organizatia noastra este una dintre cele mai serioase din toata Germania. Aceasta tema a precedat-o pe a treia: intalnirea cu reprezentantul Comisiei Europene. In Germania sunt doi insi care lucreaza pentru Comisie si care au rolul de a veghea la implementarea si la desfasurarea programului. La noi a venit o tipa trasnet, pe nume Adelheid Scholten. Aceasta Adelheid a studiat trei chestii: psihologie, istoria artelor si management, deci era unsa cu toate alifiile. A stat cu noi doua zile, timp in care am discutat despre drepturile si responsabilitatile noastre, despre bani, concedii, vize, acte, reclamatii la agentia nationala, conflicte cu organizatiile gazda, asigurarea medicala (ochelari, dentist, accidente) etc etc. Tipa era inarmata cu tone de materiale informative, atat pe hartie cat si pe suport optic, cara dupa dansa doua laptopuri si era bagata pana in gat in Voluntariat, de nu i se mai vedea decat nasul. Si vorbea patru limbi. Si nu incheia un subiect pana cand nu era sigura ca toata lumea a fost lamurita. Si ne-a tinut si un discurs cu scop politic, prin care ne-a dascalit cum ca acesta este cel mai bine platit si cel mai strasnic organizat serviciu de voluntariat din lume si ca nici o alta institutie de pe planeta asta nu aloca mai multe resurse financiare si umane pentru voluntari ca Uniunea Europeana. Si tot de la Adelheid Scholten am aflat ce grozava este asigurarea medicala pe care o avem, caci este o asigurare privata, mult mai tare, mai mult si mai grabnic platitoare decat orice alta asigurare medicala de stat din toate tarile membre in Uniune. O eventuala comparatie cu asigurarile medicale din Romania este, cred eu, inutila. In cea de-a doua zi a sederii ei in Witzenhausen, Adelheid ne-a luat pe fiecare in parte, intre patru ochi, la intrebari, cam 15-20 de minute pe cap de voluntar, iar in timp ce noi raspundeam, ea scria de zor nu stiu ce prin laptopuri. Si cam asta a fost cu Adelheid, mi-a placut tipa. In alta zi am avut ca subiect istoria moderna a Europei. Dimineata am aranjat in ordine cronologica toate evenimentele majore de la inceputul Primului Razboi Mondial si pana la 1 Mai 2004, cand Uniunea s-a largit cu cele 10 tari din est. Apoi ne-am impartit cu totii in grupuri, dupa perioada care ne interesa cel mai mult si fiecare grup a avut la dispozitie cam patru ore de studiat materiale (carti, filme, ziare) referitoare la perioada aleasa, iar seara am avut de injghebat o prezentare. Eu m-am bagat la 1989 si la caderea Zidului Berlinului si a Cortinei de Fier si, impreuna cu inca patru insi am facut o piesa de teatru de vreo 20 de minute cu acest subiect. A fost ceva misto si am avut succes, mai ales ca-l citisem si pe Garton Ash acum vreo trei ani, si am avut de unde sa ma inspir. Pe langa toate chestiile astea ce ne-au furnizat plictisul zilnic, in program am avut si doua excursii: una in prima sambata iar cealalta ultima zi de vineri. Sambata am mers de am vazut un castel construit prin anul 800. Mi-a placut mult, am mers cu doua microbuze pana la poalele unui deal si de acolo pe jos, prin padure. Cu o noapte inainte ninsese si toti copacii erau albi de sus pana jos iar zapada pe care calcam era imaculata si pura. Iar eu eram fericit ca avusesem inspiratia sa-mi iau cu mine bocancii, caci altfel sigur as fi luat apa. Atmosfera de la castel este ca in "Castelul" lui Kafka, zici ca romanul a fost scris chiar aici: jos este un sat iar sus este ditamai constructia, cu turnuri, cu ziduri, cu pivnite, cu curte interioara. Ne-am suit si in turn si am vazut in vale pana departe, totul era alb si tocmai din cauza asta deasupra padurii am vazut vulturi/soimi/ulii, caci ne-a ajutat contrastul dintre culori. Dupa castel am mers de am vazut un muzeu in aer liber. Si nu orice muzeu, ci chiar cateva sute de metri din Cortina de Fier. Granita germano-germana, in toata splendoarea ei, cu instalatiile originale. Muzeul nu este unul de stat, ci e privat, cateva familii care au locuit in apropierea granitei au facut dupa 1990 o asociatie si asa au pastrat neatinsa frontiera, spre amintire.

Kassel

Vineri am fost la Kassel, aflat la 30 de minute cu trenul. Recunosc ca habar nu aveam de Kassel si nu dadeam doi bani pe el, dar acum mi-am schimbat parerea. Orasul e foarte mare si arata foarte bine, caci e "nou": in timpul razboiului a fost complet daramat si apoi reconstruit din temelii. In apropiere se pot vizita vreo zece castele, toate aflate pe dealurile si padurile dimprejurul orasului. Cel mai important este Schloss Wilhelmshöhe. In Kassel sunt o groaza de muzee, cu exponate celebre in toata lumea, motiv pentru care orasul si-a depus candidatura (nu stiu unde) pentru a primi titlul de Capitala Culturala Europeana a anului 2010. Peste tot pe la muzee am primit 'jdemii de fluturasi care anuntau cu mare pompa depunerea candidaturii. Nu am priceput de ce atata tam-tam, e doar o candidatura, probabil ca si Fetestiul ar putea sa ajunga pana aici, dar asta nu inseamna ca mai si castiga. Schloss Wilhelmshöhe este cocotat chiar pe deal, in capul orasului. Inauntru am vizitat Altes Museum, intins pe patru etaje. La parter arheologie greaca, romana si egipteana. La etajul unul, pictura veche germana. La etajul doi nu se putea vizita nimic; toti angajatii muzeului erau cuprinsi de panica caci doi lilieci zburau nestingheriti printre maestrii olandezi expusi. Nu stiu pe unde au putut intra, dar din pricina lor m-am suit direct la etajul trei unde am vazut Rembrandt, Rubens si van Dyck. Si asta a fost Altes Museum. M-am repezit apoi pe deal in jos pana in partea cealalta a orasului si am ajuns la Neue Galerie, muzeu de arta moderna, din secolul XVII si pana in prezent. Aici am dat de un tablou pictat de un individ nascut prin anii '50 la Timisoara, pe nume Diet Sleyer. A auzit careva de tipul asta? Tabloul se numea "Malatesta", adica durerelascafarlie. Pe langa acest muzeu de arta moderna mai exista si unul de arta contemporana, banuiesc eu cu instalatii de tot felul, dar mai ales multimedia, caci astea sunt la mare moda acum. Eu insa nu am mers aici, ci m-am bagat la un muzeu intitulat Galeria de Arta Ciudata. Am vazut o chestie destul de interesanta, un oarecare Ursus Wehrli are un succes urias cu urmatoarea idee, intitulata "ordine in arta": individul lua, de exemplu, un tablou de Picasso, il descompunea il elemente, pe care le aranja si stivuia frumos si ordonat dupa diferite criterii, precum culoare, marime, forma. La inceput nu am priceput, dar pe la jumatea galeriei mi-a picat fisa. Interesant, prima data cand vad asa ceva.

Duminica alegerilor

Usor, usor s-a facut si duminica, 28 noiembrie, ziua cu alegerile. Nu vreau sa scriu despre acest subiect, pentru ca imi provoaca greata si tocmai am mancat. Cel mai negru si pesimist scenariu iata ca s-a petrecut: alegerile nu au fost corecte, comunistii au furat. (Cred ca asta e pleonasm, pentru ca atunci cand spui comunisti e de la sine inteles ca au furat, daca nu ar fi furat nu ar mai fi comunisti!) Au curs valuri de cerneala pe tema comparatiei cu Ucraina. Intr-adevar, nu suntem ca Ucraina, ci suntem mai rau, pentru ca si acolo s-a furat, dar ei au iesit in strada timp de 14 zile, pe un ger cumplit, si iata ca lucrurile se schimba. La noi, insa, PSD a furat cu nerusinare si tot Basescu este vinovat pentru ca cere anularea alegerilor. Nu faptasul trebuie aratat cu degetul, ci pagubitul, asa merg treburile in Romania. M-a surprins foarte tare editorialul lui Cristian Tudor Popescu (pana iute, cum te prinde, cum se-asmute!) din Adevarul de miercuri, 1 decembrie, editorial in care il acuza pe Basescu ca a facut numai rau patriei cerand anularea alegerilor. Pai, probabil ca lui Popescu i s-au inversat emisferele cerebrale si nu mai judeca corect, nu Basescu e vinovat, nu din cauza lui s-a scurs atata cerneala in toata massmedia vest-europeana, ci din simplul motiv ca s-a furat din gros. Daca nu se fura, nu se scria, lucru mai clar nu cred ca exista. Daca din partea lui Nastase si lui Iliescu nu ma asteptam sa poata deosebi albul de negru, binele de rau si adevarul de minciuna, aveam alte pretentii in ceea ce-l priveste pe CTP. Multumesc din inima partidului si aduc prinos de recunostinta tovarasilor Nastase si Iliescu pentru realizarea lor mareata: au reusit, prin aceste alegeri, sa aduca tara exact acolo unde si-au dorit, in 1946. Bravo, tovarasi! Comunismul a invins si se va integra cu capul sus in UE, pentru ca, din cate vad, nici macar pentru Uniune alegerile corecte si libere nu mai sunt un criteriu demn de luat in considerare - ne vor asa tare, incat vor declara incheiate negocierile si vor stabili 1 ianuarie 2007 data fixa de aderare. Nu imi pot explica de ce, probabil ca ii costa prea mult o eventuala separare de Bulgaria. Pe care, sincer, o meritam cu varf si indesat. Cat despre 12 decembrie, nu cred ca ar exista satisfactie mai mare pentru mine pe lumea asta decat sa-l vad pe Nastase aruncat in lada de gunoi a istoriei. Depinde insa de cat de mult o sa poata sa fure si atunci. Din pacate insa, nu pot sa fiu la Berlin ca sa pun si eu umarul, dar voi sprijini moral si afectiv opozitia. Nu vreau ca pe 20 decembrie sa revin intr-o Romanie in care Arogantu' este presedinte.

Frankfurt

n ziua cu alegerile am intins-o scurt la Frankfurt. Impreuna cu alti 8 voluntari doritori de aventura, majoritatea din estul Europei, caci numai in noi, cei tinuti si crescuti pe dupa Zid, arde focul plimbatului. Am facut astfel doua grupuri si, pentru 6 euro si 22 de centi ne-am plimbat fix 8 ore in Frankfurt, capitala financiara a UE, ca sa sune pompos. La Frankfurt am ramas cu gura cascata inca cu zece minute inainte ca trenul sa intre in gara, caci din acel moment au inceput sa se zareasca, prin ceata, formele zgarie-norilor. Orasul este uimitor, un amestec ametitor de arhitectura veche si noua. Din gara am luat doua harti si, timp de doua ore ne-am plimbat cu ochii in sus printre zgarie nori. Daca nu ridici capul din pamant si privirea din cizme, atmosfera e ca la Viena, cladiri frumoase, bisericute vechi si mici, stradute inguste, pitoresti si dichisite. Cum insa indraznesti sa privesti spre cer, vezi numai sticlarie si otel. Nu sunt multi zgarie-nori, dar sunt toti la un loc si imaginea lor este spectaculoasa tocmai prin contrastul flagrant cu cladirile vechi. Orasul socheaza mai ales daca este privit din partea cealalta a Main-ului. Am mers la Muzeul de Arta Moderna, unde sunt de vazut doua chestii: pe langa exponate (Andy Worhol ocupa cam 80% din spatiu!), turistul poate savura chiar cladirea in sine, construita in 1999. Dupa muzeu ne-am suit in a treia cladire ca inaltime, la 200 de metri. Inedit este ca nu trebuie sa stai inauntru, ci poti iesi pe acoperis, in aer liber, si sa vezi tot orasul de sus. Liftul poate sui, pana la ultimul nivel, maxim zece insi in 35 de secunde, cu o viteza de 20 de kilometri pe ora, (astea-s datele din brosura, cine a studiat fizica si stie sa transforme kilometri pe ora in metri pe secunda poate sa verifice daca sunt corecte!!!) urechile sufera dar ochii se bucura, caci nu mereu au ocazia sa vada ce se vede de sus. In plus, aeroportul este aproape si avioanele se vad cu ochiul liber, atat de clar incat poti citi pe ele de la ce companie sunt. Bine ca Air Bin Laden nu zboara duminica. Dupa ce am coborat cu picioarele pe pamant, grupul s-a scindat. Unii au mers la Muzeul de Arheologie iar eu, Julien (Franta) si Hristina (de la sud de Dunare!) am mers la Muzeul de Etnografie. Aici am avut un noroc chior sa dam de o expozitie ingrozitor de valoroasa si care s-a bucurat de un asemenea succes, incat inchiderea ei a fost amanata cu 3 luni, exact pana in 28 noiembrie. Fiind ultima zi, am intrat gratis, si l-am cunoscut si pe individul care s-a ocupat de tot deranjul, timp de aproape un an de zile. Expozitia trata, din punct de vedere etnografic, triburile Naga din Himalaya, mai precis din zona de frontiera dintre India si Myanmar, fosta Burma. A fost foarte intersant, am vazut niste statui de fildes despre care se crede ca sunt numai sase la numar in toata lumea, apoi arme, podoabe, obiecte religioase, am ascultat muzica traditionala si am vazut filme. Mi-a placut mult si m-am bucurat ca am fost norocos sa apuc sa vad asa ceva. Seara nu am rezistat ispitei si, desi ne-am dat seama cu totii ca este absolut copilaros ceea ce facem, ne-am suit iarasi pe zgarie-nor ca sa vedem Frankfurt-ul luminat. Si nu regret, caci este ceva de nedescris. In linii mari, cam asta a fost cu seminarul. Am revenit in Ibbenbüren carand dupa noi niste geamante duhnind a toale murdare; am stat locului doua zile (joi si vineri), caci sambata am luat-o iar din loc, continuand programul "Olanda, pentru noi mereu gratis!" Am mers la Winterswijk, impreuna cu Julien si Federica, caci acesta este al doilea oras din Tarile de Jos in care putem merge fara sa platim nimic cu autobuzul. La 8:35 ne deplasam inspre Münster, apoi din Münster am mers cu un autocar cu etaj, se vede minunat de sus, e mult mai bine decat jos. Am ajuns la Winterswijk pe la 11, este mai mic decat Enschede, dar tot atat de frumos si dichisit. Piata mare in centru, aglomeratie. Dar nu exista nici un muzeu, doar o fabricuta de saboti de lemn, unde traditia olandeza prinde viata si astazi. In cele trei ore pe care le-a, avut la dispozitie ne-am plimbat prin magazine, am stat in piata, am mancat smochine si cam asta a fost a doua vizita in Olanda. Nu imi pot explica de ce, dar sincer, desi arata in linii mari ca in Germania, este totusi altceva, este alta atmosfera, alt aer. E alta tara, de fapt, alta lume, alta limba. Dar aceeasi moneda... Seara am ajuns in Münster si ne-am intalnit cu ceilalti, am mers in vreo trei crasme pana pe la 22 cand am luat un autobuz de noapte inapoi in Ibbenbüren. Ne-am antrenat destul de bine ca turisti si nu a mai fost atat de obositor, in ciuda frigului si in ciuda faptului ca am fost pe drumuri exact 15 ore. Am uitat sa adaug ca am mai lucrat si la TV intre timp, mai precis vineri am filmat un "one man show". Pentru mine a fost ceva groaznic de plictisitor, am crezut ca adorm si ca o sa cad lat la picioarele stativului, caci pe scena era un individ care a vorbit in continuu doua ore si eu nu am priceput nici o iota. Discurusul a fost unul ironic la adresa stangii lui Schröder, piperat cu poante si aluzii subtile pe care nu am avut nici o sansa sa le pricep. Am crezut ca o sa-mi dau ultima suflare pana la sfarsit, mai ales pentru ca nici nu era nimic de filmat: tipul turuia ca o moara hodorogita si nu misca de loc, nu gesticula, nimic, nimic. Doua ore, atata am auzit in casca de la regizor: "camera 1, camera 2, camera 1, camera 2". Am crezut ca turbez. Pe 14 decembrie ma deplasez la Berlin, pana pe 17, la prietenul meu Thomas. Datorita lui am vazut Berlinul prima data, acum patru ani si, iata ca tot Thomas mi-l arata si a doua oara, lucru pentru care ii sunt recunoscator si ii multumesc. Sunt tare curios sa vad cum o sa mi se mai para acum. Prima data mi-a placut la nebunie si de-abia astept sa calc iarasi in partea estica, pe Kollwitzstrasse, unde am locuit atunci pentru trei saptamani. Apoi, pe 20, urmeaza marea nebunie cu intorsul la patrie. Autobuz Ibbenbüren - Münster, tren Münster - Düsseldorf, avion Düsseldorf - Budapesta, masina Budapesta - Timisoara si tren de noapte Timisoara - Bucuresti - Constanta.

 Mihai Rosioru

Copyright © Doina Ruşti