Hades, zeul infernului
|
Ema Stoian, Regie, II
Cultul mortilor în Antichitatea
greacă
Religia grecilor
constă din practice si ritualuri care insotesc toate faptele importante
din viata publica. Rugaciunile, ofrandele, libatiile, jertfele de animale,
procesiunile, intrecerile sportive sau artistice sunt pentru greci multiple
modalitati de a obtine ajutorul zeilor si de a le multumi pentru sprijinul
lor.
Literature greaca veche da marturie despre grija deosebita a grecilor fata
de cei morti. S-au descoperit numeroase morminte care atesta din
plin ca grecii isi inhumau la inceput mortii si ca incinerarea a
aparut intr-o epoca ulterioara. Intai, mortii erau ingropati in mijlocul
locuintei, intr-un mormant 'cos',unde se puneau si ofrande. Apoi, in epoca
asa-zisului heladic recent, necropolele sunt separate de locuinta si situate
la apus de asezarea umana. Mormantul in sine capata noi forme: de la simpla
groapa funerara si forma de 'cos' se ajunge la morminte cu camera,
apoi la cele cu cupola- tholoi. S- au folosit si sicrie. Acestea din urma
erau impinse din coridoarele de acces (dromoi) , pe niste caneluri. Inventarul
funerar bogat insotea, desigur, pe defunctii instariti, in lumea de dincolo.
Se depuneau in mormant : arme, podoabe,vase cu hrana. Obiceiul incinerarii
se raspandeste od ata cu invazia dorienilor.
Sufletele mortilor obisnuiti mergeau in infern, in imparatia lui Hades,
coborand pe o scara., iar zeul infernului era imaginat ca un 'infricosator
talhar, care in plina zi se lupta cu oameni mai puternici si alearga după
cu cei iuti, doborandu-i si rapindu-i cu sila. Uneori era inchipuit
ca alergand pe un cal negru, inarmat cu o sabie sau cu un arc. Se zicea
ca pe tineri ii poarta dinaintea sa, pe batrani ii taraste in spate si
pe copii ii insira la chinga'(Diac. Prof. Em. Vasilescu, Istoria religiilor,
ed a II-a, p. 285). Locuinta vesnica a mortilor era un tinut al umbrelor,
un loc de suferinta si de uitare a celor vii, 'un loc intunecos si posomorat,
captusit cu panza de paianjen, unde niciodata nu se face ziua, nici un
cocos nu canta, nici apa nu curge, nici iarba nu rasare. Flamanzii n-au
acolo ce manca, insetatii n-au ce bea, tinerii vor fi praduiti de armele
lor,fetele de podoabele lor, copiii mici, de camasile lor'.(Idem, op. Cit.,p.286).
Exista insa si un loc aparte pe lumea cealalta, pentru cei fericiti : mai
intai o insula, unde toate erau de-a gata, iar dupa aceea ' Campiile Elisee'
sau 'Gradina' lui Hades, unde fetele danseaza, iar tinerii canta si joaca.
Ritualul funerar era destul de complex. Acesta este descris in felul
urmator : 'Cand muribundul era pe punctul de a-si da sufletul, i se taia
un smoc de par, care era inchinat zeilor subpamanteni si se adresau rugaciuni
lui Hermes ('conducator al sufletelor' spre imparatia mortilor). Se dadea
ultimul sarut muribundului si, in clipa mortii, se facea mult zgomot, lovindu-se
in vase de arama, pentru ca sa se alunge duhurile rele din drumul sufletului.
Mortului i se inchideau ochii si gura, i se acoperea fata, era spalat cu
apa calda, uns, infasurat intr-un vesmant alb si incoronat cu flori. Apoi
era asezat in tinda casei, cu picioarele spre usa. In gura i se punea un
ban, ca taxa de trecere in lumea cealalta. In timp ce mortul era inca in
casa, se aseza inaintea usii un vas cu apa pentru purificarea de atingerea
necurata cu ramasitele pamantesti ale defunctului. Pe drumul la rug sau
la groapa se intonau cantece funebre'.Ritul cel mai vechi era acela al
inhumarii apoi s-a statornicit si obiceiul incinerararii, la care, in timp
ca cadavrul ardea, se faceau libatii defunctului si se invocau sufletele
starmosilor sai.Cenusa era stransa, pusa in urna si dusa la mormant afara
din oras.Inmormantarea era mai pompoasa sau mai simpla, in functie
dupa averea defunctului.Uneori era gratuita pentru oamenii care nu aveau
rude sa ii ingroape.Aceasta pentru a linisti sufletele stramosilor.In acest
caz, sufletele stramosilordefunctului erau chemate de trei ori. Flori de
trandafir si de diverse alte feluri impodobeau mormantul.Daca mortul fusese
un om ilustru, se celebaru si jocurifunebre.Dar niciodata nu se uita ospatulmortuar
ale carui resturi erau inchinate sufletelor stramosilor si duse la mormant.
Pentru morti se aduceau si sacrificii deanimale si libatii de sange, apa,
vin, lapte si indeosebi miere.
Ritul funerar era comemorat in ziua a treia, a noua, a treisprezecea si
la un an. In timpul doliului trebuaiu evitate banchetele si solemnitatile
publice, si uneori se presara cenusa pe cap si se zgaria fata.Toate
acestea erau impuse de dreptul religios familial si de aceea erau strict
obligatorii. Nu erau lipsiti de ele decat cei care erau exclusi de la religia
familiei si de la aceea a cetatii. Aceasta era cea mai grava interdictie.sus |
 |
Cezara
Popovici, Regie, II
"Metamorfozele" lui Ovidiu
Publius
Ovidius Naso (43 i.Ch. - 17/18 d.Ch.), cunoscut sub numele prescurtat de
Ovidiu, este considerat unul dintre cei trei poeti canonici ai civilizatiei
romane antice, impreuna cu Vergiliu si Horatius. Dintre cei trei,
Ovidiu s-a bucurat, cu siguranta, de cea mai mare popularitate de-a lungul
istoriei, inspirand mari scriitori ca Dante, Shakespeare etc., iar temele
sale fiind reluate in nenumarate opere de arta, atat literare, cat si din
pictura (ex. Peter Bruegel - "Peisaj cu caderea lui Icarus", 1558) si cinematografie
(ex. Jean Cocteau - "Orphee", 1950). Popularitatea lui a inceput inca din
propria epoca, dovada stand inscriptii ovidiene de pe zidurile cetatii
Pompei. Poetica sa, mult imitata in timpul Antichitatii tarzii si in Evul
Mediu, a avut o influenta decisiva asupra artei si literaturii occidentale.
Opera
lui Ovidiu se compune din numeroase poeme pe tema dragostei ("Ars Amatoria",
"Remedia Amatoris", "Amores"), a mitologiei ("Metamorphoseon") si a civilizatiei
romane ("Fasti" - calendar al festivalurilor romane), precum si din scrieri
memorialistice ("Epistulae ex Ponto" - "Scrisori de la Marea Neagra", din
timpul exilului la Tomis).
Cea
mai importanta scriere a lui Ovidiu este de departe "Metamorphoses", lucrare
impresionanta reunind, in mai mult de 12000 de versuri, un numar de 246
de fabule mitologice. Acestea au tema comuna a metamorfozei, a transformarii
personajelor ( semizei, oameni) in animale sau plante. Ovidiu isi arata
interesul in a evidentia procesul de metamorfoza ca un principiu universal
ce explica natura lumii : Troia cade, Roma se ridica - nimic nu este permanent.
Metamorfoza apare ca un joc împotriva tragismului pieirii, un mijloc de
apărare. Ea se aplică la nivelul organic, vital al devenirii speciilor,
dar şi la acela al psihicului uman. Conştiinţa de sine apare chiar în momentul
în care personajul îşi dă seama de transformare.
Miturile
din "Metamorphoseon" sunt organizate in 15 carti, in maniera cronologica,
incepand cu geneza, potopul si mergand pana in zilele lui Augustus, sfarsind
cu transformarea lui Iulius Cezar in stea. In ciuda extraordinarei varietati
a personajelor, locurilor si perioadelor celor relatate, opera e caracterizata
de o coerenta desavarsita. Poetul fie lasa un personaj sa fie povestitor,
la randul lui, al unei alte fabule, fi etrece de la povestea unui erou
la cea a unui personaj secundar din respectiva poveste, reusind o tesatura
de povesti deosebit de fina si compacta.
In
viziunea lui Brooks Otis ("Ovidiu ca poet epic",1970), Metamorfozele
lui Ovidiu se pot imparti in patru parti majore, lasand la o parte introducerea
- capitolul Genezei :
1. "Divina Comedie" - Zeii indragostiti (cartile 1-2) -
cuprinde mai multe povesti de dragoste dintre fecioare si zei: Daphne si
Apollo, Jupiter si Io, Jupiter si Europa etc.
2. "Zeii razbunatori" - cartile 3 -6, contine povesti ale lui
Narcis, Pentheus si Bachus, Marte si Venus; Perseus, Atlas,Minerva, Persephona,
Tereus si Procne etc.
3. "Pathosul Dragostei" - cartile 6 -11 - ciclurile Hercule, Orpheus,
Troia.
4. " Povestea Romei si Cezar zeificat" - cartile 12 -15, Ulise, Eneas,
ciclul Roma - Romulus, Pitagora, Cezar.
Urmarind
aceasta impartire se poate observa o miscare generala de la comportarea
zeilor ca oameni (sect. 1), la suferinta oamenilor din cauza zeilor (sect.
2), apoi la suferinta oamenilor sub mana oamenilor (sect. 3), pana la transformarea,
in final, a oamenilor in zei (sect. 4).
Una
din cele mai cunoscute mituri povestite in Metamorfoze este legenda
lui Orfeu, tanarul cu darul minunat al cantecului de lira. Intors in Tracia
dupa expeditia Argonautilor, o ia de sotie pe Euridice. Dupa ce aceasta
moare din muscatura unui sarpe, Orfeu coboara in infern pentru a o recupera.
Primeste permisiunea de la Hades dar incalca promisiunea de a nu se uita
in spate astfel prierzand-o pentru a doua oara, pentru totdeauna. Fiindca
il maniaza pe Dionysos, acesta il da pe mana Menadelor, care il sfasie
si ii aruca lira si capul in apele raului Hebros. Membrele ii sunt ingropate
de muzele din insula Lesbos la poalele muntelui Olimp, unde se spune ca
privighetoarea canta mai frumos ca oriunde. Astfel se infaptuieste metamorfozarea
lui Orfeu in minunatul cantec de privighetoare, purtator al dragostei eterne.
Valorificand opera lui Ovidiu, in 1950 regizorul
francez Jean Cocteau transpune pe pelicula mitul orfic, intr-o maniera
iesita din comun, transportand mitul in epoca contemporana, in Franta de
dupa al doilea razboi mondial, in care ingerii mortii merg pe motociclete
iar infernul se afla printre ruinele razboiului.
Metamorfozele
lui Ovidiu raman una din cele mai cunoscute lucrari ale mitologiei, fiind
cuprinzatoare si creativa.sus
|
|
Dana Gorzo
Nu e de la noi din tara
Amsterdam este un mar rosu, zemos si sanatos,
muscat pacatos. Muscatura aia e Red Light District. Sute de Roxane isi
pun lumina rosie deasupra vitrinei si te ademenesc cu fete perfecte, ochi
superbi si zambete frumoase. Mexicance de saizeci de ani, cu mustati ridate
, schimba râsate ragusite si galagioase cu vecinele de vitrina. Negresele
de peste 100 kg sunt ordonate pe o straduta, din care, daca faci dreapta
dai intr-un lung sir de fete inalte cu par blond, piele fina si finete
olandeza.
In muscatura pacatoasa de mar gasesti,
la fiecare pas, Coffee Shop-uri in care oamenii pot savura linistiti si
legal o marijoana sau un hash.
Daca iesi insa din District si te plimbi
pe strazile non-turistice, intelegi tot rostul-olandezii isi permit un
Red Light District pentru ca sunt stabili si educati. Pentru ca nu au aplecare
spre viciu.
Supapa femeilor usoare si a ierbii poate
functiona pentru ca nu e supraincarcata.Te uiti la femeile blonde pe bicicletele
retro cu un rucsac mic, purtat elegant peste palton si nu vezi gram de
trufie feminina. Barbatii au peste un metru optzeci si nu se fac body-guarzi.
Olandezii stiu ca exista muscatura in
marul lor . Dar o accepta. E buna pentru turisti! sus |
|
Mirona Radu - Regie II
BHAGAVAD-GITA
Bhagavadgita (Cântecul Domnului sau
Cântarea
Venerabilului) reprezintă "cheia de boltă a spiritualităţii indiene"
(Mircea Eliade).
Face parte din Mahabharata, celebra epopee
în care sunt povestite luptele celor cinci fii ai regelui Pandu pentru
menţinerea ordinii cosmice. În special în acest episod se pune în lumină
problema reconcilierii contrariilor. În principiu, este vorba despre sfatul
prinţului Krişna (încarnarea lui Vişnu) oferit lui Arjuna în momentul în
care acesta oscilează între a renunţa la luptă sau a o continua, omorându-şi
rudele din tabăra adversă.
Prin răspunsul pe care îl dă Krişna, Bhagavadgita
se constituie ca un poem filosofic plin de cugetări din Upanişade,
tratând raporturile dintre sufletul individual şi Sufletul Universal, fiind
revelată şi o serie de învăţături secrete şi mistice:
" Iată, ţi-am împărtăşit o ştiinţă mai tainică
decât însăşi taina". (XVIII,63).
Ideea centrală este stăpânirea supremă a Sufletului
Universal (Brahma, care este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor,
cu toate acestea independent de ele).
Personal, consider că este vorba de atingerea
adevăratei fericiri, lucru ce nu se poate realiza decât prin sacrificiu
spiritual, prin renunţare la sine. Ceea ce ma intrigă aici este viziunea
asupra renaşterii. Sufletele sunt angrenate într-un veşnic ciclu de reveniri
existenţiale, bazat pe faptele bune sau rele ale fiecărui om şi pe necunoaşterea
adevăratei realităţi.
O vorbă înţeleaptă veche spunea că ignoranţa
este o binecuvântare, dar pentru aceasta trebuie (suntem obligaţi) să căutăm
cunoaşterea. Aparent, aş putea spune că este vorba de un paradox, dar Bhagavadgita
m-a făcut să înţeleg. Tot ceea ce vedem în jurul nostru nu sunt decât manifestări
temporale şi finite ale lui Brahman, deci ireale. Pentru atingerea fericirii
trebuie să cunoaştem adevărata esenţă a vieţii, distanţându-ne de lumea
rece, materială, ignorând-o.
" Rabdă Arjuna, contactul cu elementele care
îţi dau senzaţia de cald şi de frig, de plăcere şi de durere, care vine
şi se duce, care nu e durabilă.
Înţeleptul, pe care nu-l tulbură aceste senzaţii,
care-i nepăsător la plăcere şi la durere, e sortit nemuririi." (II,14-15).
Părerea mea este că oamenii aleargă în permanenţă
după fericire, dar o caută acolo unde nu o vor găsi niciodată. Este trist...
de aceea îmi doresc din toată inima să reuşesc să transmit prin film cât
mai multe mesaje utile în câştigarea fericirii. Filmul meu preferat este
"Călăuza" în regia marelui Andrei Tarkovski, pentru că se regăsesc aici
adevăruri simple, dar capabile de a transforma în mod categoric lăuntric
spectatorul. Cu fiecare vizionare devii mai bun...
În primele capitole din Bhagavadgita se subliniază
ideea că nu inacţiunea, ci acţiunea este calea cea dreaptă, dar omul trebuie
sa realizeze fapte nu pentru răsplată, ci pentru a-şi face datoria. Prin
faptul că omul nu se mai bucură de "roadele" acţiunilor întreprinse, transformă
actele sale în sacrificii, un lucru extrem de emoţionant şi de interesant.
Se rezolvă în acelaşi timp problema care rezulta din contrastul dintre
morala ascetică şi cerinţele vieţii practice. Aşa că, deoarece Arjuna aparţine
castei militare, este îndemnat să-şi facă datoria de ostaş, chiar dacă
există posibilitatea să-şi ucidă rudele.
În cele ce urmează, ne este prezentată calea
spre mântuire: cunoaşterea filozofică, renunţarea la lume, samkhya, yoga
("unire", metodă de meditaţie ascetică care presupune o concentrare a gândirii
asupra unirii sufletului cu Fiinţa Supremă şi o gimnastică a respiraţiei),
iubirea de Dumnezeu. (foarte aproape de viziunea creştină, conform căreia
Dumnezeu este iubire şi unde dragoste nu e, nimic nu e).
Deosebit este capitolul în care se vorbeşte despre
cele trei însuşiri ale materiei: bunătatea, patima şi întunericul.
"Bunătatea îndeamnă la plăcere, patima la faptă,
întunericul la neatenţie, învăluind cunoaşterea".
Dacă muritorii trec peste aceste însuşiri ce
izvorăsc din trup, dobândesc nemurirea.
Această operă fermecătoare ar trebui să reprezinte
pentru fiecare dintre noi un reper spiritual, căci nu se opune viziunii
creştine, dimpotrivă, învăţăturile prezente aici ne conduc la fel,
spre Fericire.sus |
Duncan Long - Crucea
|
Razvan Baleanu, Imagine,
III
APOCALIPSA LUI
IOAN
In cea de
a doua jumatate a secolului I istoria crestinismului devine dramatica si
nu rareori capata aspecte tragice. Noua religie se diferentiaza de iudaismul
cu care unii incercasera s'o confunde, isi defineste idividualitatea proprie,
se organizeaza in unitati distincte, Bisericile locale, pastrandu-si in
acelasi timp dimensiunea ecumenica, isi defineste ierarhia. Conflictele
cu iudaismul si cu ereziile sunt acum mai mult de natura ideologica. In
schimb, se ascute conflictul dintre crestinism si puterea imperiului roman.
Nucleul acestui conflict il constituie aparitia fenomenului cunoscut sub
numele de "apoteoza imperiala". Conducatorii unui imperiu vast, cosmopolit
si cu o mare diversitate religioasa isi dau sema din ce in ce mai mult
ca unitatea lui poate fi mentinuta si consolidata numai daca seful statului
isi va asuma si atribuite divine. Inceputul, prudent, se facuse dupa moartea
lui Iuliu Cezar, caruia i'a acordat titlul de divus (divin, dumnezeiesc).
Octavian Augustus face pasul decisiv; el se proclama zeu si porunceste
ca in toate orasele imperiului sa i se ridice statui, alaturi de acelea
ale noii zeite Roma. Cetatenii imperiului au libertatea de a-si cinsti
zeii propriii, dar si obligatia de a aduce rugaciuni si jertfe la picioarele
statuii imperiale, intru cinstirea "zeului" unificator. Paranoia catorva
din urmasii lui Octavian Augustus va impinge acest fenomen pana la forme
si dimensiuni dementiale. De aici incepe conflictul. Crestinii cred si
marturisesc ca numai un singur om este, in acelasi timp, si Dumnezeu: Iisus
Hristos. In consecinta, ei refuza sa-i recunoasca cezarului titlul de divus
(divin) si de Kyrios (Domn), refuzand sa-i aduca jertfe sau orice
alt fel de inchinare. Atitudinea lor e interpretata ca un refuz de a-i
recunoaste sefului statului - si statului insusi - autoritatea legitima,
si astfel un proces de constiinta pur religioasa se transforma intr'un
proces politic de o mare incrancenare si cruzime, care se anunta - si va
fi - de lunga durata. Crestinii sunt suspecati, panditi, persecutati, haituiti,
vanati ca fiarele, tariti in tribunale, supusi la ingrozitoare interogatorii
si torturi, condamnati la moarte, executati in temnite si'n arene publice.
Unii rezista si devin martiri, altii ajung la capatul puterilor si apostaziaza,
altii pactizeaza cu stapanirea si adopta forme acoperite. Oricum, pericolul
e puternic si amenintator.
Unul din cei mai
sangerosi persecutori ai crestinilor este Domitian. Ii cade victima si
sfantul Ioan Evanghelistul, foarte batran, retras in Efes. In anii 94-95
el este exilat in insula Ptmos. Aici, in stari de extaz, primeste el de
la Dumnezeu, prin Iisus Hristos, descoperirea (apocalipsa) unor taine pe
care le va consemna in cartea menita sa incheie canonul Noului Testament
si, totodata, sa-i reconforteze pe crestinii care vor crede ca, in ciuda
uriaselor si devastatoarelor ofensive ale raului, binele suprem va triumfa
prin Iisus Hristos; intru El se vor bucura atat cei ce au rezistat ispitelor
caderii, cat si cei ce au murit marturisindu-si credinta.
Scrierea ii apartine
genului numit "apocaliptic", ilustrat in principal de procurorul Daniel,
dar destul de cultivat si in primul secol al erei crestine. In epoca, intelesul
mai exact al cuvantului grecesc apokalypsis desemna actiunea de
a dezvalui, a da la o parte valul care acopera tainele lui Dumnezeu. Ca
atare, si Apocalipsa Sfantului Ioan, desi inspirata, foloseste toate
mijloacele si procedeele geniului, precum aproximatia (ambiguitatea artistica),
hiperbola (exagerarea, supradimensionarea), fantasticul, pseudonimia (substiuirea
de nume proprii, relatia nomencognomen), dar mai ales simbolismul (al culorilor,
al pietrelor, si in primul rand al numerelor). Toate acestea, menite aiurea
sa deconcerteze, sub pana sfantului Ioan capata transparenta, unitate si
sens, in scene de o mare densitate simbolica, in care prevaleaza gustul
pentru ordine, simetrie si miscare dramatica, un gust care izbuteste sa
invinga precaritate limbii grecesti in care e scrisa opera.
Cartea Apocalipsei
a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de
grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi
comentatori sînt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în preajma
anului 95 d.Cr
Conţinutul
cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător
foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor
din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea
începută de Cristos va triumfa în curînd asupra forţelor demonice care
sînt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri
ca aceasta.
Din momentul
în care autorităţile romane au început să impună în imperiu cultul Cezarului
declarat zeu, creştinii - care-L considerau împărat pe Isus şi nu acceptau
să i se închine Cezarului - au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa
îi avertizează pe creştinii din Smirna despre vremurile grele care vor
urma
Cartea are
ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi
să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori
că în curînd se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol
care se va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului
lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sînt îndemnaţi să stea tare şi
să se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să
ştie că au fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi
la venirea Domnului Isus, cînd cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei
credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea
fericită a unirii desăvîşite cu Fiul lui Dumnezeu.
Pentru a înţelege
bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o
formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi
cuprind şi ei pasaje "apocaliptice". Acest gen de literatură este caracterizat
de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmită
cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii
noastre bazată pe experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile
şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea
se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie "cheia"
unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sînt îngeri, sfetnicele
sînt Biserici
Există patru şcoli de interpretare ale cărţii
Apocalipsei:
cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea viitoristă. Luîndu-le
pe rînd acestea susţin teze diferite.
Din perspectivă preteristă - textul cărţii
este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în
secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie
a ceea ce s-a întîmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic
valabile.
Interpretarea idealistă susţine că textul
se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrînd
lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este
redusă la nivelul unei culegeri de fabule.
Din punctul de vedere al istoricilor - textul
este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care
se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi pînă la vremea
sfîrşitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie "cifrată"
care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În dosul
simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea,
reformaţia, etc.
Viitoristă - natura textului şi felul în
care trebuie el tălmăcit sînt reglementate de "cheia" din Apoc. 1:19: "Scrie
lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sînt şi cele care au să
vină după ele". Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine
din "vremea Bisericii" şi ca o anunţare a evenimentelor viitoare din perioada
sfîrşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această interpretare
nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea
rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi
aşteaptă în curînd împlinirea.
Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să
fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea
mesajului ei. Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin
care Cristos este încununat pe tronul din ceruri. Partea cuprinsă între
capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea
lui Cristos ca Domn pe tronul terestru. Finalul cărţii înalţă acţiunea
spre apogeul încununării lui Cristos peste toată "noua creaţie". Cu planul
acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul
şi semnificaţia.sus
Andreea Ciolacu, Regie,
II
APOCALIPSA LUI IOAN
Apocalipsa lui Ioan, una dintre cele
mai semnificative scrieri ale Noului Testament, este un adevarat document
al spiritualitatii crestine.
Ioan este in acest caz alesul divinitatii
pentru a-l revela robilor lui Dumnezeu ceea ce are sa se petreaca in curand,
Apocalipsa sau sfarsitul lumii. La randul sau, Ioan, se adreseaza celor
sapte Biserici din Asia fiind desemnat de catre Divinitate sa scrie tot
ceea ce I se va infatisa in revelatia care urma sa se intample, revelatia
lui Iisus Hristos. Sensul acestei revelatii este de fapt dezlegarea si
insusirea invataturilor lui Hristos, care ne arata de fapt drumul catre
viata vesnica.
Cele sapte Biserici nu reprezinta niste
biserici reale, ci au mai degraba o semnificatie simbolica, numarul 7 fiind
numar sfant.
Fiecareia dintre cele sapte Biserici, Ioan
I se adreseaza prin ingerul acelei Biserici. Acest inger este cel ce ii
recunoaste pe adevaratii credinciosi si pe falsii credinciosi.
Personal, cred ca partea cea mai interesanta
si captivanta, in adevaratul sens al cuvantului, atat prin plasicitatea
limbajului, dar si prin bogatia de semnificatii este tocmai momentul revelatiei
de care are parte Ioan, caruia I se deschide "usa spre cer". Aceasta urcare
la ceruri este de fapt initierea lui Ioan, scena comparabila cu numeroasele
coborari in Infern din literatura antichitatii, insa ea aparand de data
aceasta in crestinism fiind reluata in sens invers. In acelasi timp Ioan
e condus pe taramul in care moartea si nasterea nu mai au valoare si
face aceasta calatorie spirituala in binele umanitatii,spre deosebire de
eroii antici care aveau un scop bine determinat. De aici reiese si universalitatea
crestinismului care se adreseaza celor multi. Ioan traieste ceea ce are
sa se intample, e ca o calatorie in viitor spre deosebire de "Divina Comedie"
care ne reveleaza o paleta bogata a trecutului.
Lui Ioan I se infatiseaza atat Dumnezeu,
care statea pe un scaun de domnie, cat si 24 de batrani, stand pe scaune,
imbracati in vestminte albe - entitati cu o intelepciune superioara. In
mijlocul si imprejurul scaunului de domnie se aflau 4 fapturi, un leu,
un vitel, una cu chip de om si un vultur.
Cel ce statea pe tron tinea in mana dreapta
o carte cu sapte peceti care arata calea spre intelepciunea suprema. Iisus,
simbolizat de leu, iar apoi de catre mielul injunghiat este singurul care
poate desface pecetile. Urmeaza explicatia semnificatiei celor sapte peceti,
illustrate prin aparatia unor simboluri cum ar fi: un cal alb pe care sta
un calaret cu un arc - iese la iveala prima putere Cosmica care este condusa
de noul calaret, crestinismul. Cea de-a doua este reprezentata de un cal
rosu si un calaret, simbol al pacii pe pamant, a doua putere Cosmica. La
a treia pecete apare puterea Cosmica a dreptatii, iar la cea de a patra
puterea religioasa.
Prin aceste talmaciri cele patru fiinte
isi aroga niste semnificatii clare: leul - razboiul, vitelul - munca pasnica,
omul - dreptatea, vulturul - credinta, puteri Cosmice care odata cu crestinismul
vor primi noi calauziri.
La desfacerea celei de-a cincea peceti
li se infatiseaza sufletul celor ce au lucrat in numele crestinismului,
iar la desfacerea celei de-a sasea aflam ca exista 144.000 de pecetluiti
care sunt pregatiti pentru vesnicie inca dinainte ca crestinismul sa apara.
La desfacerea ultimei peceti apar sapte ingeri, adevarata initiere a lui
Ioan. La trambitarea fiecaruie dintre cei sapte ingeri apar imagini grandioase
si inspaimantatoare a ceea ce se va petrece pe pamant.
Apoi apare puternicul inger care semnifica
insa indumnezeirea, cu cartea deschisa, pe care i-o da lui Ioan care
o mananca. Asimilarea acesteia este un proces dureros din punct de vedere
fizic.
Stiinta inferioara pe care fiecare crestin
ca si initiatul trebuie sa o biruiasca, apare in forma sarpelui, al unui
balaur simboluri universale ale raului. Acestea se preschimba in diavol
si apoi in satana, Ioan rostind celebra fraza "Fericiti cei care n-au vazut
si au crezut".
In concluzie, parerea mea este ca Apocalipsa
lui Ioan pe langa caracterul de multe ori violent sau monstrous al multor
scene reprezinta o scriere capabila sa calauzeasca crestinismul spre viata
vesnica, facandu-l constient de ceea ce il va putea astepta, in sens contrar.sus
|
|
Adriana Sandu, Regie, II
Atlantida
Atlantida este o legenda povestita de Platon,
in ale sale "Dialoguri", mai exact in Timaios si Critias,
scrise intre anii 370-347. Aceasta insula este mentionata pentru prima
data intr-o conversatie intre Hemocrate, Critias si Solon.
Atlantida era situata, dupa spusele lui
Platon, in Oceanul Atlantic, in fata Coloanelor lui Hercule si era mai
mare decat Libia si Asia la un loc.
La inceputul lumii, atunci cand zeii si-au
impartit Cosmosul, lui Poseidon i-a fost dat acest teritoriu. In timp ce
explora locul, Poseidon a intalnit-o pe Cleito si s-a indragostit de ea
deoarece in viziunea sa era cea mai frumoasa dintre muritori. Pe cel mai
inalt munte al insulei i-a oferit o casa pe care apoi a inconjurat-o
cu cinci cercuri de pamant si cinci cercuri de apa intrepatrunse. Aceasta
i-a daruit zece copii, dinre care primul, Atlas a devenit primul rege al
insulei, numita dupa el Atlantida. El a devenit astfel conducatorul Consiliului
format din cei zece frati, Consiliu ce isi tinea sedinele in templul ridicat
pentru Poseidon. Aici se intalneau si discutau legile, judecau diverse
cauze si plateau tribut zeului. Existenta populatiei era asigurata de minele,
dealurile si padurile insulei. Tot ce nu era produs in Atlantida era importat,
acest lucru fiind posibil datorita canalului construit de atlanti care
lega toate fasiile de pamant cu oceanul. Se mai spune ca, datorita bogatiei
naturale a teritoriului, atlantii detineau leacuri felurite pentru toate
bolile. Poseidon le-a dat si legi dupa care sa conduca tara, legi ce au
fost scrise pe peretii templului, astfel toti urmasii intemeietorilor acestui
tinut au avut acces la ele. Inzestrati cu o inteligenta superioara, atlantii
au ajuns la un nivel de dezvoltare foarte ridicat, fiind considerati centrul
lumii. Problemele au inceput atunci cand "elemental divin s-a imputinat
in ei ca urmare a incrucisarii repetate cu numeroase elemente muritoare".
Caracterul omenesc, considerat rau, sfarseste prin a deveni dominant la
atlanti. Au uitat legile date de Poseidon si manati de orgoliu si egoism
au format o coalitie pentru a cuceri lumea.
Povestea lui Platon este preluata de la Solon,
un mare legiuitor si poet grec are calatorise in Egipt si aflase aceasta
poveste de la preoti. Regii atlanti au cucerit cateva insule din jurul
Atlantidei, dupa care si-au trimis armatele in Asia si Europa. Impotriva
acestui atac la Atena s-a format o coalitie cu membri din toata Grecia,
dar atunci cand au intampinat dificultati ceilalti greci au dezertat, ramanand
in lupta doar cei din Atena. Preotii egipteni ii respectau in mod deosebit
pe atenieni deoarece au fost singurii care au reusit infrangerea armatei
atlante si astfel eliberarea Egiptului si a celorlalte teritorii ocupate.
Cand Zeus a vazut imoralitatea lor a adunat toti
zeii si a tinut o pledoarie pentru gasirea unei pedepse pe masura. Timaios
va lamuri continuarea evenimentelor. Pedeapsa a fost un mare cutremur care
a durat o zi si o noapte si care a dus la scufundarea acestui imperiu.
Unii cercetatori sustin ca si "Cartea Mortilor"
ar contine informatii despre Atantida. Pamantul "Amenti" ar fi asemanat
cu Atlantida deoarece ar avea cam aceeasi situare, iar regele "Osiris"
ar fi asemanat cu regele Atlas.
Informatii certe despre existenta fizica a acestei
insule nu au fost descoperite pana in prezent ceea ce ii face pe multi
sa afirme ca Atlantida nu ar fi existat decat in creierul lui Platon, nascuta
din dorinta acestuia de a-i sensibiliza pe greci fata de modelul initial,
remarcabil pe plan social si politic, al lumii atlantilor. Pretinsa victorie
a grecilor asupra atlantilor exalta mandria si orgoliul atenienilor.
Analogia dintre potopul din Vechiul Testament
si sfarsitul tragic al Atlantidei este evidenta, reluandu-se astfel explicarea
unui fapt necunoscut prin pedeapsa divina.
Consider totusi ca, daca informatile despre Atlantatida
ar fi fost dintre cele mai exacte, nu ar fi constituit un subiect controversat,
deci mitul nu ar fi fost atat de cunoscut . Celelalte teorii care situeaza
Atlantida in aproape toate colturile lumii nu cred ca au o importanta atat
de mare, chiar deformeaza intr-un fel povestea initiala. Aceste teorii
culmineaza, din punctual meu de vedere, cu existenta unui site in care
fiecare vizitator are posibilitatea de a fabula pe tema Atlantida, construindu-si
o proprie imagine asupra acestui tinut. Site-ul in sine nu are o problema
atata timp cat cei care participa activ la asa ceva nu fac parte din acei
oameni de stiinta emitatori de teorii "cat mai aproape de casa lor". Personal
nu sunt de acord cu aceste abordari si consider textul lui Platon suficient
prin insuficienta, celelalte teorii nefacand altceva decat sa hraneasca
experientele multidimensionale ale sufletului. sus |
| |
Mirona Radu - Regie
II
Metamorfoze sau Măgarul
de aur de Lucius Apuleius
Această scriere reprezintă în primul rând un interesant
prim model pentru romanele ce vor urma în istoria literaturii graţie elementelor
sale realiste, satirice, mistice, mitice, filosofice şi erotice, care stau
la baza unei construcţii epice puternice.
În al doilea rând este o colecţie fascinantă
de pilde, prezentate într-o manieră plină de umor, care nu fac altceva
decât să ne reamintească de problemele universale, de ceea ce înseamnă
credinţa, iubirea, scopul vieţii. Foarte cinematografică (vizuală), scrierea
ne propune interesante teme într-un film, iar motivele care abundă înfrumuseţează
şi creează un ritm aparte povestirii. Detaliile prezente referitoare la
vestimentaţia oamenilor vremii, apoi minunatele pagini în care se descriu
nunta, inmormântarea, judecata răufăcătorilor, cultul morţilor ne dau posibilitatea
să ne creionăm universul roman din acea perioadă, dar mai ales sunt dovezi
incontestabile că răutatea, ambiţia oamenilor, păcatul, lumea în degradare
în general a existat dintotdeauna sub aceleaşi forme în care există şi
azi, şi doar sufletul nobil, înfrumuseţat şi cultivat prin iubire, modestie,
credinţă, speranţă poate transforma, metamorfiza răul în bine.
Personal, mi-a făcut plăcere să descopăr în fiecare
capitol (scrierea este împărţită în unsprezece capitole) pasaje incitante
care ascund idei profunde, capabile de a emoţiona cu adevarat cititorul.
Pentru că dincolo de o poveste riguroasă se află mereu un mesaj puternic.
Metamorfoza reprezintă o temă frecventă în miturile
lumii şi în opinia mea simbolizează teama omului în faţa destinului implacabil
sau dorinţa acestuia de a-şi depăşi condiţia.
Personajul principal al cărţii care se numeşte
ca şi autorul, Lucius, din cauza unei curiozităţi bolnăvicioase ajunge
să fie transformat în măgar. Iniţial el face o călătorie în Thessalia,
se opreşte la casa unui prieten a cărui soţie este vrăjitoare şi în momentul
în care o vede pe aceasta transformîndu-se în bufniţă rămâne atât de înmărmurit
încât singura sa dorinţă rămâne de a zbura pentru câteva clipe. Ca dovadă
a dragostei ce i-o poartă, Fotida, servitoarea vrăjitoarei, care cunoaşte
substanţele magice ale stăpânei, îi oferă o alifie care îl transformă însă
într-un măgar şi nu într-o pasăre.
Curiozitatea personajului nostru a fost pedepsită,
dar tensiunea creşte deoarece casa este atacată de tâlhari şi Fotida nu
mai are timp să-şi repare greşeala. Lucius rămâne transformat în măgar
şi este furat de tâlhari.
De acum înainte, Lucius trece prin numeroase
întâmplări care îl vor ajuta să înţeleagă complexitatea vieţii, oamenii
şi răutatea lor întipărită adânc în suflet, peripeţii care până la urmă
duc la metamorfizarea sa lăuntrică, de la tânărul nesăbuit şi superficial
la unul plin de credinţă.
Măgarul este mai întâi luat de tâlhari, vândut
unui morar, apoi unui grădinar, unui soldat, cofetar, bucătar. Cunoaşte
tot felul de oameni, prilej pentru autor de a relata mici povestioare ce
circulau în acea vreme, căci cartea se prezintă până la urmă sub forma
unei povestiri în ramă. Interesant mi se pare faptul că poveştile relatate
au în principal aceeaşi temă: depravarea omului, decădere cauzată de adulter,
de pasiuni neînfrânate, ajungând chiar la prezentarea unei matroane romane,
adeptă a zoofiliei. Consider că dincolo de aceste relatări, se ascunde
adevărul că doar o viaţă trăită cu modestie, în limite impuse chiar de
noi înşine ne poate duce la fericire. Căci este minunat să te bucuri de
lucrurile mărunte, să ştii unde să cauţi de fapt fericirea. Cea mai mare
plăcere a unui om este de fapt aceea de a face plăcere celorlalţi.
Transformat lăuntric, Lucius îşi recapătă şi
înfăţişarea iniţială datorită zeiţei Isis, a cărui adept devine.
De remarcat sunt prezenţele personajelor mitologice,
a monştrilor înzestraţi cu suflet bun şi a oamenilor cu suflet monstruos,
comparaţii care accentuează mesajele cheie ale operei. De asemenea într-un
anumit pasaj avem informaţii despre creştinii acelor vremuri, iar modul
în care sunt prezentaţi ne demonstrează că autorul este, fireşte, păgân.
Frumos este însă faptul că indiferent de credinţă, mesajul rămâne valabil:
prin cumpătare, prin înnobilarea sufletului putem transforma răul în bine.
O parte destul de mare a romanului este dedicată
relatării celui mai frumos basm mitologic al antichităţii greco-latine,
povestea lui Psyche (Sufletul) şi Cupidon, fiul lui Venus. Psyche, rivala
frumuseţii lui Venus, ar fi trebuit pedepsită pentru o asemenea cutezanţă
şi dată în grija unui monstru, dar Cupidon s-a îndrăgostit de ea şi a luat-o
în grija sa. Curiozitatea (din nou!) distruge echilibrul, frumosul, căci
Psyche încalcă interdicţia de a nu vedea chipul soţului şi astfel îl pierde
pe acesta. Redobândirea acestuia se va face cu mari sacrificii (Venus o
supune la trei încercări), dar recompensa este pe măsură, povestea terminându-se
cu o frumoasă nuntă în împărăţia zeilor, Psyche devine nemuritoare, iar
fiica pe care o va avea cu Amor se va numi Voluptatea.
Această importantă scriere ce cuprinde povestioare
incitante cu mesaje puternice, ne ajută indiscutabil la propria noastră
metamorfozare lăuntrică prin emoţie şi cunoaştere. sus |
| |
Ema Stoian, Regie, II
PUBLIUS VERGILIUS
MARO: Eneida
Publius Vergilius Maro şi-a asigurat perenitatea printr-o capacitate uluitoare
de a unifica, de a concentra, într-o operă poetică nu prea întinsă, cunoştinţele,
eforturile, idealurile contemporanilor şi înaintaşilor intr-o sinteză iscusit
orchestrată. Au fost condensate armonios cuceririle ştiinţei, filozofiei,
moralei şi mai ales ale artei poetice însă toate acestea au fost învestite
cu o veritabilă capacitate de-a emoţiona. După ce oamenii au atins un nivel
de civilizaţie şi cultură mult superior, opera sa artistica a căpătat posibilitatea
de-a cuceri inimile cititorilor, tocmai pentru că poetul a
ştiut să le confere o viaţă intensă în care pulsează aspiraţiile
arzătoare ale semenilor săi.
Opera lui Vergiliu a apărut într-un moment crucial din istoria statului
sclavagist roman.In secolul I î.e.n. dezvoltarea acestuia atinsese un nivel
foarte înalt, Italia ajungand centrul economic, social şi politic al unui
uriaş imperiu care îngloba toate teritoriile de pe ţărmul Mediteranei,
"marea noastră" (mare nostrum), cum o numeau romanii.La fel si poezia a
cunoscut o inflorire semnificativa in epoca augustica prin Lucreţiu şi
aşa-numiţii poetae novi sau neotcroi (în limba greacă), adică poeţii noi,
poeţii moderni:Vergiliu, Horaţiu, Properţiu, Varius, Tucca etc. Ei au
militat însă pentru o nouă orientare a poeziei, orientare ale cărei principii
au fost codificate de Horaţiu în a sa Artă poetică. Ei au au lărgit considerabil
tematica şi au abordat noi şi diverse modalităţi poetice şi au creat o
poezie patriotică profund romană, în care au proslăvit gloria imperiului
latin şi tradiţiile italice consacrate. Poeţii epocii lui August au conceput
reînnoirea ca un clasicism latin. De aici cultul armoniei, echilibrului
raţional şi ambiţia de a rivaliza nu atît cu poeţii elenistici cît mai
ales cu titanii poeziei greceşti clasice.
Vergiliu reflectă, încă în primele creaţii, cu sensibilitatea sa complexă,
tribulaţiile, speranţele, reacţiile de tot telul ale concetăţenilor,
învăluindu-le într-un lirism distilat în retortele unui
meşteşug dosăvîrşit. Prima
sa operă importantă au
constituit-o Bucolicele, zece mici poeme pastorale care descriu cu
remarcabilă autenticitate viaţa, moravurile, preocupările unor
ciobani.Sub raportul rafinării, şlefuirii formei, Georgicele reprezinta
cea mai structurata operă a poetului. Versificaţia atestă o cunoaştere
fără cusur a procedeelor metrice, o siguranţă perfectă în alcătuirea versurilor.
Eneida, opera artistica de mare complexitate si rafinament
n-a putut fi desăvîrşită de poet, pentru ca moartea l-a surprins înainte
de revizuirea finală.Cele douăsprezece cărţi ale Eneidei relatează
aventurile străbunului legendar al romanilor, troianul Aeneas (în greceşte
Aineias). Poetul îl surprinde în plină furtună luptînd să-ţi salveze
flota. Ajuns pe litoralul african în cetatea recent fondata a Cartaginei,
Enea povesteşte conducătoarei emigranţilor fenicieni, frumoasa Dido (sau
Didona cum apare în traducerea lui E. Lovinescu), cucerirea Troiei de către
greci, plecarea lor din ruinile fumegande ale cetăţii microasiatice şi
peripeţiile succesive, desfăşurate sub semnul profeţiilor care recomandau
Italia ca noua lor patrie. Vergiliu relateaza apoi idila dintre Enea si
Didona, părăsirea Cartaginei la îndemnul zeilor şi sosirea în Laţiu. Episodul
al saselea prezinta o incursiune a lui Enea în infern, unde i se dezvăluie
clar viitorul. Ultimele şase cărţi înfăţişează aventurile lui Enea în Italia,
unde trebuie să poarte un război crunt, ajutat de etrusci şi arcadieni
împotriva unei puternice coaliţii indigene, condusă de Turnus, un conducator
local foarte viteaz, care-i dispută mîna Laviniei, fiica lui Latinus, căpetenia
latinilor. Epopeea se încheie cu moartea lui Turnus, ucis de Enea. Pricina
îndelungatelor tribulaţii ale troienilor rezida în ura aspră a Iunonei,
soţia şi sora lui Iupiter, conducătorul zeilor Olimpului. Această ură
se datora faptului ca zeiţa auzise că noua cetate întemeiată de troieni
va nimici Cartagina, oraş îndrăgit de ea si apoi pentru ca
Iunona fusese dispreţuită de Paris, un troian.
Toţi scriitorii romani au considerat pe Enea ca strămoşul cert al latinilor.
Raporturile lui Enea cu Italia permiteau deci lui Vergiliu evocarea antichităţilor
italice şi stabilirea unei origini preistorice, aproape sacră, pentru obiceiurile
contemporane, inclusiv pentru cele desuete, dar resuscitate de August în
numele restaurării vechilor deprinderi salutare ale strămoşilor latini.
Aventurile lui Enea nu numai că aminteau rătăcirile lui Ulise şi luptele
din jurul Troiei, dar puteau fi uşor declarate fructul unui destin glorios,
început cu ele şi culminat în triumful Romei atotputernice. Intr-adevăr
Homer a fost marele model al lui Vergiliu. Cadrul Eneidei este homeric.
Toţi exegeţii moderni ai îui Vergiliu au subliniat că primele şase cărţi
constituie o mică Odisee, iar celelalte şase o lliadă prescurtată, înrîurit
întru-catva de concepţiile estetice ale neotericilor, care recomandau concizia
şi condamnau "cartea mare", adică lucrarea literară prea întinsă; marele
poet mantuan condensează vastul material homeric într-o alcătuire mai concentrată,
mai densă. Dar Vergiliu n-a datorat lui Homer numai cadrul, numai armatura
epopeei. In numeroase episoade se pot descifra fără dificultate împrumuturile
directe. Astfel furtuna care aduce pe Enea la ţărmurile Cartaginei
aminteşte de cea care lovise pe Ulise în. cartea a cincea a Odiseei şi-l
aruncase pe insula feacilor ; povestirea fascinantă a nenorocirilor troiene,
depănată de Enea în faţa Didonei, corespunde celei a lui Ulise la curtea
lui Alcinou ; Enea, abandonînd pe Didona, aminteşte pe Ulise părăsind pe
Calipso ; jocurile funerare în cinstea lui Anchise au ca precedent homeric
pe cele organizate în onoarea lui Patrocle ; expediţia lui Nisus şi Eurial
seamănă cu cea a lui Diomede şi Ulise {Iliada, c. X) ; ciocnirile eroilor
din ultimele patru cărţi ale epopeei sînt vizibil inspirate de incidente
similare din Iliada. La această listă lungă de similitudini s-ar putea
adăuga încă foarte multe exemple edificatoare. Dar Vergiliu nu numai că
nu disimulează sursa, ci chiar o subliniază prin toate mijloacele. Nu este
vorba aici de imitaţie, ci de luptă înverşunată cu modelul pe terenul
lui, luptă generată de ambiţia de a-l întrece. Relevarea împrumutului invită,
parcă, pe cititor să consulte textul homeric şi să constate superioritatea
interpretării vergiliene. De altfel Vergiliu selecţionează şi învesteşte
cu sensuri noi împrumuturile homerice într-un nou ansamblu, în care abundă
elemente fără precedent în 'literatura greacă, unde poetul mantuan şi-a
ales şi alte izvoare. Astfel cucerirea Troiei este tributară lui Pisandru
(poet din secolul al Vl-iea î.e.n.). în alte episoade apar reminiscenţe
din tragicii greci, din Euripide şi chiar din Sofocle. Astfel moartea Amatei
pare inspirată din cea a Iocastei. Vergiliu a datorat însă mult şi precedecesorilor
romani. Trebuie imsa precizat că toate elementele împrumutate predecesorilor
latini şi mai ales greci au fost prelucrate original de Vergiliu, primind
semnificaţii noi. La acestea autorul a adăugat episoade inedite. Compunerea
cărţii întîi este concludentă. Vergiliu a urmat în linii mari cărţile cinci
şi opt din Odiseea, dar a inserat şi motive împrumutate altor autori, îndeosebi
lui Apollonios, şi mai ales a intercalat fragmente evident originale ca
discursul zeiţei Venus sau descrierea Cartaginei. Deşi călăuzit de modelul
homeric, Vergiliu. a dat o coloratură originală descrierii furtunii marine.
Nu este vorba numai de atitudinea eroilor, dar chiar elementele materiale
apar modificate : piere nu o corabie, ci este periclitată o flotă întreagă,
Neptun salvează, nu distruge pe corăbieri, supravieţuitorii, mult avantajaţi
în raport cu Ulise, scăpat din naufragiu absolut singur, ajung într-un
port şi nu pe un ţărm obişnuit. Aceste mutaţii corespund concepţiei profund
diferite asupra soartei eroilor. Desigur, eterogenitatea materialelor utilizate
şi amploarea operei -- nefinisată de autor -- au dat naştere unor contradicţii
între o carte şi alta, între un episod şi altul : Elena apare în cartea
a şasea în altă lumină decît în cartea a doua.
Nararea aventurilor legendare ale lui Enea apare permanent impregnată de
semnificaţii
Dacă Vergiliu se deplasează dezinvolt în mitologia
greacă, frecvent modificată şi îmbogăţită prin inserarea tradiţiilor romane,
destinul constituie pentru el o forţă efectivă : fatum, destinul, determină
în linii esenţiale toate evenimentele. Fiecare popor, fiecare cetate, fiecare
om posedă un fatum al său. Apar aici ecouri ale unor vechi idei romane,
generate de condiţiile dificile ale existenţei în prima perioadă a orînduirii
sclavagiste, şi concepţii stoice asupra soartei.
Vergiliu a fost un excelent cunoscător al psihicului uman. In raport cu
mulţimea faptelor şi cu multitudinea personajelor, care acţionaseră în
admirabila lume homerică, în Eneida intervin relativ puţine, personaje.
S-ar părea că faptele trec pe primul plan şi nu promotorii lor. Dar personajele
sînt figurate de poet cu un talent excepţional. El atestă cunoaşterea multilaterală,
profundă a omului. Observator subtil al reacţiilor şi manifestărilor umane
celor mai variate, marele poet mantuan modelează eroii după chipul contemporanilor
săi. El împrumută foarte puţine atribute eroilor homerici şi preferă descrierea
oamenilor vremii sale, formaţi la un nivel de dezvoltare a societăţii sclavagiste
mult mai înalt decît cel al contemporanilor lui Homer. Personajele sale
nu au veridicitatea fermecătoare a eroilor homerici, dar sînt investigaţi
mai fin, mai nuanţat.
Personajul principal este desigur Enea. Mulţi
exegeţi occidentali, în special germani şi francezi, n-au înţeles cu adevărat
structura eroului vergilian şi au reproşat autorului o pretinsă artificialitate,
o imaginară lipsă de relief a personajului. Intr-adevăr, structurarea psihologiei
eroului troian n-a urmat normele construirii antice a caracterelor. Eroii
literaturii antice aveau de regulă o structură clară, geometric alcătuită,
definitiv fixată, foarte adesea străină de mutaţii şi contradicţii etice.
Insă, întocmai ca un scriitor modern, Vergiliu nu stabileşte de la început,
în forme imuabile, caracterul eroului, nu-i dăruieşte o vigoare morală
egală, ci îi urmăreşte nuanţat formarea, îl modelează sub ochii cititorilor.
Dintr-un anumit punct de vedere, Eneida este poemul formării şi consolidării
morale a lui Enea. Eroul apare iniţial ca viteaz şi leal, dar oscilant,
confuz. Deşi investit de Hector
ca moştenitor al Ilionului, lasă pe tatăl
Anchise să dirijeze emigrarea. In plină călătorie mărturiseşte Andromacăi
o accentuată oboseală morală. Sosit ca un încercat cîrmuitor de popoare
la Cartagina, se lasă totuşi învins şi chiar derutat de dragoste. Respectarea
datoriei faţă de fatum îl întăreşte, dar el se desăvîrşeşte abia prin călătoria
în infern, unde îşi află limpede soarta şi învaţă să se călească. Iese
din lumea umbrelor palide consacrat ca prototip al faimoasei uirtus romana
: răbdarea, fermitatea, renunţarea virilă ajung să se interfereze în mod
fericit în conduita sa. Soseşte cu intenţii pacifice în Laţiu. Luptă decis
şi cu mare bravură, dar fără plăcere şi mai ales fără ură. O singură însuşire
apare constant şi cu intensitate egală : profunda lui umanitate. De aici
întinsa oroare de război. Deşi învoiala cu latinii este încălcată şi bătălia
generală ia locul duelului între el şi Turnus, Enea păşeşte neînarmat pe
cîmpul de luptă şi încearcă să oprească războiul . Viteaz, la nevoie aspru,
Enea apare ataşat cu fervoare unor valori umane fundamentale ca loialitatea,
generozitatea faţă de cei umili si cei înfranţi. Cuvintele adresate de
el lui Lausas, muribund, contrastează flagrant cu vorbele trufaşe aruncate
de Turnus lui Palas doborît . Pornind de la această calitate originară,
Enea capătă fermitatea, clarviziunea şi înţelepciunea necesară, după modelul
celor mai vestite căpetenii romane, dar cu nuanţele şi complexitatea oamenilor
vremii lui August. Creatorul său îi acordă adesea cîte un epitet caracteristic.
Aceste epitete, destul de numeroase şi variate, nu sînt simple ornamente.
Ele corespund comportărilor eroului şi punctează etapele formării sale.
Epitetele ilustrative pentru isprăvile războinice şi pentru potenţarea
fermităţii abundă în ultimele cărţi : heros "eroul", ingens "voinicul",
optimus armii "cel mai iscusit în arme", saetius "temutul". In prima parte
întîlnim mai ales alte epitete, adecvate ostenelii sufleteşti, dar şi umanităţii
şi lealităţii eroului : astfel Enea este
bonus "bunul". Două epitete revin
frecvent : pater "tatăl- reprezentativ pentru menirea eroului-- şi
plus, definitoriu pentru structura lui morală. Epitetul este numai parţial
redat în limba romînă prin "pios". Negreşit, Enea este un pios, pentru
că respectă fatum-\i\ şi zeii, pentru că el cunoaşte riturile dar şi pentru
că îşi iubeşte familia şi patria şi săvîrşeşte cele necesare salvgardării
lor. El întruchipează pietatea rituală a romanilor, cu totul străină de
pasiune, de elan mistic. Dar Enea este plus şi pentru că este leal şi mai
ales prudent, atent să evite acţiunile necugetate, ce ar stingheri împlinirea
soartei sale.
Enea este construit ca un personaj complex şi mobil -- aproape întocmai
ca un erou modern -- şi apare ca protagonistul epopeii, însă poetul obţine
rezultate interesante şi în urzirea altor caractere. Tiriana Dido, concepută
după modelul unei matroane romane contemporane, biruită de iubire, ilustrează
capacitatea lui Vergiliu de a analiza pregnant psihicul feminin şi a-l
recrea artistic. Sosirea lui Enea metamorfozează existenţa ei. Detaşată
de trecut, ea devine treptat conştientă de dragostea arzătoare nutrită
pentru Enea. Vergiliu relevă procesul acestei fatale elucidări în discuţia
purtată de Dido cu Auna, sora ei şi mai ales în urmărirea manifestărilor
dezordonate, pasionate ale îndrăgostitei, care a acceptat deja victoria
patimii şi vrea să cucerească pe bărbatul iubit.Relevant pentru deziluzia
şi variatele reacţii subsecvente este şi lungul monolog de la p. 115, în
care Didona îşi expune gîndurile relativ confuz, în congruenţă cu tensiunea
nervoasă excesivă atinsă de agitaţiile psihice şi cu declinul ei moral.
în final, Vergiliu reliefează însă resuscitarea tăriei morale : Didona
nu se spînzură ca o eroină din tragedia greacă, ci se străpunge cu sabia
precum un viteaz.
Măestria vergiliană în investigarea psihicului feminin este atestată şi
de alte portrete de femei, mult mai succint alcătuite dar tos atît de pregnante:
Arma, Amata şi mai ales Camilla, frumoasa fecioară căzută în lupta pentru
apărarea patriei, energică, vitează, leală.
Celelalte personaje sînt sumar creionate, deşi
adesea nuanţat surprinse şi îndeobşte în plină acţiune. Aproape toate sînt
personaje pozitive ; fugitiv se conturează eroi negativi, cu totul neînsemnaţi
ca Sinon, trădătorul Troici şi Drances, de altfel netipic. Mezenţiu, căpetenia
expulzată a etruscilor apare ca un impius, vin nelegiuit, se poartă crud
cu oamenii şi sfidează pe zei, dar este deosebit de viteaz. Priveliştea
fiului său mort, bravul Lausus, îl transformă total, îl umanizează. Vergiliu
îi descrie jalea cu intensă compasiune. Turnus are şi el defecte morale,
mai ales de tip homeric : este frust, crud, neîndurător şi orgolios. Apare
totuşi ca viteaz şi leal, adevărat războinic italic şi în ultima instanţă
profund nefericit. Tipul tînărului erou viteaz apare şi în imaginile, concis
dar sugestiv alcătuite, ale lui Lausus, Pallas
sau chiar Iulus.
Dar Vergiliu este în special un pictor de mare valoare. Posesor al unui
desen expresiv însă echilibrat, el excela în efectele de lumină şi culoare.
El surprinde diverse nuanţe de lumină, căci dispune de o paletă bogată,
nuanţată, profund sensibilă. Deşi cîntăreţ al peisajului nocturn, Vergiliu
a îndrăgit culorile calde, în special roşul : crepusculul roşu, luna scăldată
în aur roşcat, aurora roşie, norii rubinii, platoşă şi blăni roşcate, canaful
roşu al coifului. El relevă revărsarea de culoare şi lumină prilejuită
de ospăţul din Cartagina si urmăreşte efectele cromatice de pe aripile
lui Iris în timpul zborului ei.
Hexametrul dactilic, versul Eneidei, curge lin şi armonios. Vergiliu posedă
o ştiinţă perfectă a ritmului, modelat astfel ca să corespundă conţinutului
de idei : cadenţa cîştigă în gravitate cînd acţiunea urcă spre momente
solemne. Rafinamentul tehnicii artistice vergiliene este elocvent ilustrat
de struc-tura versurilor. Autorul nu s-a străduit să-şi uniformizeze perioadele
ci a alternat în funcţie de conţinut şi efect estetic frazele lapidare
cu cele lungi, încărcate. A utilizat totuşi un lexic pregnant, strălucitor,
simplu, dar atent şlefuit. Este de fapt vocabularul latinei clasice, al
limbii literare a epocii, în care neologismele, arhaismele, elenismele,
destul de rare, corespund totdeauna unei intenţii artistice. Abundă desigur
vocabulele, consacrate ca poetice. în general se preferă sensurile prime,
valorile concrete ale cuvintelor. Cunoscător perfect
al puterii sugestiei, Vergiliu găseşte îndeobşte termenul
adecvat, care să aprindă sau să mîngîie.Deci, în pofida unor reminiscenţe
străine, greceşti şi romane, creaţia poetică vergiliană a fost evident
originală. Fără îndoială că pe urmaşi i-a impresionat nu cîntăreţul dinastiei
lui August şi al cuceririlor romane, ci poetul uman, sensibil, plin de
înţelegere pentru om, ce apreciază munca acestuia şi crede în progres.
Încă din, antichitate Vergiliu a fost iubit mai mult ca oricare alt poet
roman. în timpul lui August, Ovidiu a imitat episoade vergiliene în Metamorfoze
şi alte opere. Tot secolul I al erei noastre l-a idolatrizat. Eneida a
fost introdusă în şcoli ca text de studiu în acelaşi grad ca şi poemele
homerice. Seneca şi Petroniu îl citau frecvent şi-l elogiau, iar Anumite
legende îl transformau într-un magician atotputernic, într-un făcător de
minuni. Numele însuşi îi era deformat, din Vergilius în Virgilius, asociat
cuvîntului virga "nuia". Insă marii poeţi îl admirau neţărmurit şi sesizau
componentele umaniste ale concepţiilor lui : Dante l-a ales ca ghid în
călătoria sa literară prin infern, iar Petrarca l-a imitat. Toată Renaşterea
îl adora : Montaigne îl considera unul dintre cei mai mari scriitori antici,
Boileau, Racine, Voltaire vorbeau cu entuziasm despre el sau îl imitau.
Romanticii îl salutau ca pe primul poet modern, ca pe marele lor precursor,
şi-l traduceau fervent. Valoroşi poeţi ai secolului al XX-lea l-au admirat.
Giuseppe Ungaretti a fost şi este printre ei. George Coşbuc i-a tradus
aproape integral opera.
Emoţionat de soarta tragică a celor doi prieteni nedespărţiţi, Nisus şi
Eurial, Vergiliu a exclamat în cartea
a noua :
"Ferice de voi! Dacă versurile mele se vor bucura
de vreo trecere, niciodată timpul nu va va şterge numele din amintirea
veacurilor, cită vreme va trăi neamul lui Enea lingă stînca neclintită
a Capitoliului si cită vreme romanii vor avea împărăţia lumii"
Insă aspiraţiile marelui poet mantaun, formulate
cu modestia-i obişnuită, au fost întrecute de împrejurări. Imperiul roman
s-a destrămat de aproape un mileniu şi jumătate, dar geniul lui Vergiliu
continuă să ilumineze calea poeziei şi să desfete.sus |
|
Anca Matei, Jurnalism,
III
VANZATORUL DE ZIARE
Conduc nervoasa, strecurandu-ma printre masinile inghesuite in trafic.
Este o zapaceala de nedescris. Opresc la semafor si oftez plictisita. In
fata vad venind un baiat, pasind lenes, tarsaind pantofii cenusi din lac
,rosi putin in varf si acoperiti pe alocuri de praf. Tanarul, de vreo 16
ani, futura niste ziare pe deasupra capului. Vanzatorul de ziare este de
statura mijlocie, are parul cret, negru. Fata ii este crispata de oboseala
si indignare. Culoarea inchisa a tenului parca-i ascund oarecum semnele
fetei ciupita de varsat. Ochii sai negri, intredeschisi arata niste ganduri
intetosate. Vocea sa ragusita de umezeala diminetii rostogoleste
repetabil, voios, in vazduh, nume de ziare. Soferii irascibili si somnorosi
ilgonesc de langa masini, refuzandu-l. Altii il cheama cumparand
cateva ziare, dandu-i ocazia sa-i incolteasca pe buze un mic zambet
de mutumire. Geanta imensa plina cu ziare parca-l tin in loc, impiedicandu-l
sa inainteze. Haina sa prost croita si roasa la maneci ii accentueaza aspectul
neingrijit. Baiatul scuipa, tuseste scurt si, cu mainile pline de negreala,
incearca sa numere banutii castigati, bagandu-i intr-un buzunar mai ascuns
al hainii. Se opreste la un moment dat din strigat si bolboroseste ceva
doar pentru el, uitandu-se incruntat in pamant, de parca ar face, nedumerit,
niste calcule in gand. Inainteaza printre masini, tarsaindu-si pantofii
uzati. Semaforul se face verde. Masinile pornesc in goana. Cu un aer de
nesfarsita sila, nu se sinchiseste sa se fereasca de o posibila ciocnire,
indurand vitejeste injuraturile usturatoare, la adresa sa , ale soferilor
nervosi si grabiti.sus
|
|
Dorina Ioniţă, Regie,
II
Mentalitati iudaice
Civilizatia ebraica s-a constituit si a durat
timp de 14 secole pe un teritoriu restrans. Desi conditiile de mediu erau
grele, cu vanturi desertice, seceta, invazie de tantari care raspandeau
malaria, si lacuste, cutremure, cu fauna feroce, cursurile de apa erau
foarte putine si sarace iar zacamintele de minereuri de asemenea sarace,
evreii trebuiau sa suporte si invaziile continui ale triburilor nomade.
Cu toate astea, textile bi blice numesc Palestina ,,tara in care curge
lapte si miere", si asta datorita bogatiilor din valea Iordanului unde
cresteau curmalul si trestia de papyrus, vita de vie, smochinul , rodiul,
maslinul, arbori rasinosi si arbori folositi la constructii ? stejarul,
cedrul, chiparosul, sicomorul.
In principal evreii se ocupau cu agricultura
si cresterea animalelor. La inceput viata pastorului care payea turmele
altora era grea. Mediul si clima erau foarte ingrate, iar animalele erau
in permanenta amenintate de lei si ursi, iar singurele arme ale pastoriloe
impotriva acestor animale erau tepusa de lemn si prastia. Mai taryiu turmele
ajung sa foarte bogate. Oaia si capra erau pretuite pentru lapte si lana.
Asinul era pretuit pentru povara si tractiune. Catarul a fost cu timpul
inlaturat, deoarece lege opera incrucisarea a doua specii distincte de
animale.Calul apare in Palestina tarziu si este folosit numai in lupte.Dintre
pasarile de curte, se crestea doar rata si porumbelul. Gaina nu era cunoscuta
in Israel.
Agricultura dispunea de misloace primitive. Plugul
avea insa brazdarul de fier.Parcelele de pamant se transmiteau din tata
in fiu.Mestesugurile n-au atins in Palestina un nivel ridicat. Olaritul
era raspandit, dar ceramica era destinata aproape numai uzului domestic.In
tesatorie evreii foloseau amandoua tipurile de razboaie, orizontale si
verticale si predomina productia stofelor de lana.
In toate statele antice, religia a fost factorul
care, pentr u a sustine autoritatea si interesele claselor dominante, a
impregnate viata politica si sociala, culturala si artistica. La nici un
alt popor insa ca la evrei, religia nu apare ca o functie atat de
determinanta, invocata fiind mereu in viata, obiceiurile si normele de
comportament, in political or, in dreptul si morala, in literature si arta
lor.Una dintre formele cele mai caracteristice si mai spectaculare ale
vietii religioase iudaice era celebrarea sacrificiilor. Obiceiul barbar
al sacrificiilor umane, practicat in timpurile cele mai vechi s-a pastrat
si mai tarziu fiind sacrificat uneori primul copil nascut.Sacrificiul de
animale era considerat ca un pranz care realize o anumita forma de lagatura
mistica intre divinitate si credinciosi.
Preotul, care era o capetenie spirituala se bucura
de multa autoritate, numea regii si deservea templele alaturi de ajutorele
lor si de sclavi.
Spre deosebire de alte state, regale Israelului
nu era divinizat. Evrei erau ,,guvernati" de Yahwe, care in conceptia lor,
Yahwe insusi a ales regatul lui Israel ca centru al istoriei lumii, deci
al desfasurarii gandului, judecatii si hotararii sale divine. Aces Yahwe
nu era conceput ca avand forme umane ci o prezenta inefabila caruia nu
trebuia sa I se pronunte numele.De fapt nici nu are un nume, Yahwe inseamna
in ebraica ,,cel ce este", ,,cel ce face sa existe" La origine acesta este
divinitatea autoputernica a naturii, zeul furtunii, al traznetelor si al
vulcanilor.Evreii nu aveau nici o zeita, si nu exista un zeu al dragostei.El
nu este bland, bun, generos si iubitor ci dimpotriva caracterul lui fundamental
era moralitatea, spiritual de justitie, seve ritatea cu care pedepseste
pe vinovati fara crutare.Este stapanl cerului si al pamantului care guverneaza
singur lumea si are alaturi doar ingeri, ca simplii mesageri ai lui.Lumea
de dincolo , imparatia mortilor, este pentru evrei o lumea a intunericului,
o lume fara liniste si fara speranta.Evreii n-au cunoscut un cult al mortii,
pentru ca nici nu au crezut in nemurirea sufletului.La inmormantare faceau
o ragaciune de lauda lui Yahwe darn u se rugau pentru odihnirea sufletelor
celor morti ci pentru resemnarea celor ramasi in viata.
In ceea ce priveste armata, pana in epoca monarhica,
evreii nu aveau o armata regulate, datoria de a participa la razboi era
o datorie pur morala si religioasa, caci considerandu-se ca un razboi dus
de ,,poporul ales" era deci de insusi Yahwe si era un razboi al lui Yahwe
insusi.obligatiile militare devenau implicit obligatii religioase .
Evreii erau organizati in familii si clanuri.
Fiecare clan isi avea obiceiurile si traditiile lui, membrii sai
numindu-se intre ei ,,frati", si punand mare pr?t pe ,,puritatea sangelui",
pe neamestecul prin casatorie cu alte triburi.Clanul a fost adevarata celula
sociala a evreilor din primele lor timpuri de nomadism. Fasmilia ebraica
din perioada vietii de nomadism avea toate caracterele proprii regimului
matriarhal. In acest regim, rolul principal il detinea mama.Ei ii apartinea
cortul, gradul de rudenie era stability pe linie maternal, sotul era cel
care trebuia sa isi urmeze sotia si nu invers. Iar ofensa cea maimare care
I se putea adduce cuiva era sa ii fie jignita mama. Tot femeia allege numele
copiilor sai iar fiul se putea casatorii cu mama sa vitrega ramasa vaduva.sau
cu propria sa sora de tata. Iar can d prelua tronul avea dreptul sa preia
femeile din viata tatalui.
Odata cu trecerea la o viata sedentra locul matriarchal
a fost inlocuit de cel patriarchal. In acest nou regim autoritatea tatalui
asupra membrilor familiei sale era absoluta. Putea sa se desparta de sotie
fara sa dea cuiva vreo explicatie, putea sa aiba doua sau mai multe sotii,
daca situartia materiala ii permitea sa le intretina. Putea sa-si vanda
ficele ca sclave sau chiar sa-si ucida fii nescultatori., razvratiti, betivi
sau desfranati.Tot tatal combina dupa bulnul sau plac casatoriile copiilorl.Sotul
nu putea fi invinuit de adulter, pe cand femeia adulterine era expusa goala
in public, sau condamnata la moarte prin ucidere cu pietre.Copii
erau considerati o binecuvantare in familie. Educatia copiilor se facea
in primii ani de mama si mai tarziu de tata care ii invata traditiile nationale,
religioase, morale si literare. Acest invatamant era oral, institutai invatamantului
public a aparut abia catre sfarsitul sec. al II-lea.In cadrul familiei
ebraice intrau si sclavii casei.Acestia proveneau din randul celor vanduti.Daca
stapanul ii provoca sclavului pterderea unui ochi sau dinte, stapanul era
obligat s ail elibereze.Sclavul avea drepturi de a mosteni bunuri.Sclavul
fuhar in loc sa fie haituit era protejat. Sclavii luap parte la toate catele
de cult ale familiei, iar dupa sase ani de sclavie erau eliberati, dao
sclavii evrei.
Piesa principale de imbracaminte a evreilor era
un fel de mantie, necroita, din stofa groase de lana, cu care evreii se
si acopereau in timpul noptii. Sub mantie singurul vesmant era o camas
de lana sau panza lunga si stransa la mijloc cu un brau de piele. In picioare
sandale.Pe cap, un triunghi de panza fixat cu un cerc.
Barba era semnul virilitatii si al demnitatii.
Rasul barbatilor era un semn de doliu.Cand barbatii isi taiau parul, se
zgariau pana la sange si isi puneau pe cap sip e obraji cenusa si praf
pentru a speria si a alunga spiritele mortilor care puteau sa-I tulbure
pe cfei vii. Mortii erau ingropati imbracati, dar fara sicriu, punandu-li-se
alaturi arme, vase de bucatarie sau obiecte de podoabe.Cei saraci erau
inmormantati in gropi commune.
Evreii antici nu au adus o contributie originala
in artele plastice. In domeniul arhitecturii constructiile cele mai remarcabile
ale evreil or au fost opera unor straini.Arta care se bucura la evrei de
cea mai mare pretuire era muzica, nelipsita in cele mai nelipsite ocazii.Chiar
si in temple, practicile religioase se desfasurau insotite de cant vocal,
muzica instrumentala si dans ritual.
Aportul cel mai pretios si mai durabil al evreilor
in cultura universala ramane literature lor.sus
Edith Brasoveanu
Atitudini si ritualuri in Cântarea
Cântarilor
Multi o considera ca este cel mai frumos poem,
altii o iau drept filosofie a vietii, parerile difera, dar Cantarea Cantarilor
ramane o parte importanta a civilizatiei.
Iubirea dintre cei doi este este prezentata in
figuri de stil si metafore dintre cele mai frumoase.
Citind, descoperim ca nu exista pudoare intre
cei ce se iubesc, lumea lor permite acest lucru, chiar vor fi ajutati sa
traiasca.
Primul capitol prezinta iubirea dintre mire si
mireasa, sarutarile sunt mai bune decat vinul iar miresmele imbietoare.
Ea este negriciasa la fata, dar foarte frumoasa. Observam ca oamenii din
acele timpuri apreciau pielea alba, aparata de razele soarelui, dar frumusetea
fetei compenseaza acest lucru. Mirele o aseamana unui telegar inhamat la
carul lui Faraon, iar mireasa cu o perinita de mirt. Ea va primi podoabe,
lanturi, iar fata ei este mai frumoasa incadrata de cercei si siruri de
margaritare.
Natura apare des, iar cei doi sunt asemanati
cu ea, iubitul e ciorchine de ienupar, narcisul din campie, crinul dintre
valcele, iar ea este ca si crinul intre spini. Natura va mai fi cadrul
iubirii lor, iarba verde este patul lor si cedrii acoperis. Toate insusirile
lor sunt luate din natura ceea ce inseamna ca in acea perioada natura juca
un rol important in vietile oamenilor.
In capitolul trei, Mireasa arata iubirea sa catre
mire, se aminteste despre un ritual al nuntii. Regele Solomon isi pregateste
un tron de nunta din cedru de Liban, cu stalpi de argint si pereti de aur
curat. Toate aceste pregatiri denota faptul ca nunta este un eveniment
important care nu trebuie privit cu indiferenta. Este un motiv fericit
si toti participa la bucuria regelui lor. Regele Solomon "are deja saizeci
de regine, optzeci de concubine si fecioare, cine le mai tine socoteala".
Si totusi toate se bucura de venirea alteia si chiar ii lauda frumusetea.
Pornim din acest punct de vedere pe taramul unui set diferit de valori;
diferit atat prin prisma timpului relatarii cat si prin asezarea geografica
plasata pe tarmul de est al Marii Mediterane, ca expresie a unei culturi
diferite.
" O, de mi-ai fi fost tu fratele meu si sa fi
supt la sinul mamei mele, atunci pe ulita de te-ntalneam, cu drag, prelung
te sarutam si nimeni nu-ndraznea osandei sa ma dea. " (Dragostea cea
desavarsita )
Versul citat mai sus , poate ridica, din perspectiva
codului moral abordat de societatea noastra, mari semne de întrebare. Din
punctual meu de vedere, citatul reprezinta o comparatie intre doua statusuri
relationale.
Intr-o lume atat de bine delimitata mercantil,
era preferabila o relatie de timp incipiento incestuous decat unei relatii
cu o persoana dintr-o clasa sociala inferioara. Contradictoriu si totusi
o figura de stil ce are menirea de a contura "dragostea cea desavarsita",
citatul micsoreaza sub anumite aspecte idea de diferentiere culturala.
Cantarea Cantarilor nu va putea fi niciodata
"citita" in totalitate, intelesurile ei sunt multiple si ideile naucitoare.sus |
|
Pavel Sergiu, Imagine
II
ARTA BIZANTINA
In zorii secolului III, sub impulsul gustului popular pentru imagini ,
apare prima manifestare a artei crestine, numita arta paleocrestina . Ea
isi face prezenta simultan, si dupa acelasi spirit creator , in comunitatile
crestine ale metropolelor romane din orient si din occident .
Arta paleocrestina, fruct al unor grupuri
mici care traiesc intr-o teama permanenta de persecutii, se dezvolta in
ilegalitate .
Abia in secolul IV, atunci cand imparatul
insusi se converteste la crestinism, arta paleocrestina iese "la
lumina zilei ", pentru a deveni arta oficiala a imperiului .
Dupa caderea Romei, partea orientala a
imperiului devine singurul garant al noii arte crestine .
Datorita diversitatii influentelor diferitelor
civilizatii care inconjura si alcatuiesc Imperiul de Rasarit, se creeaza
un limbaj artistic specific. Astfel, arta paleocrestina devine treptat
arta bizantina. Transformarea aceasta pare a se fi facut la inceputul secolului
VI, sub autoritatea marelui imparat Iustinian. In momentul acela, Imperiul
bizantin cunoaste extensiunea lui maxima, implantand germenii artei sale
din Italia, Turcia, trecand la Grecia, Balcani, Asia Mica si pana la Siria,
Palestina si Egipt .
Mai mult, datorita crestinarii popoarelor
slave, arta bizantina se raspandeste masiv spre Rusia, cea care se dovedeste
a fi continuarea vocabularului bizantin dupa caderea Constantinopolului
in anul 1453 .
Departe de realismul Antichitatii, arta
bizantina stabileste, pe bazele revolutiei estetice a artei paleocrestine,
un nou mod de exprimare artistica, impregnat cu elemente simbolice, care
fundamenteaza iconografia crestina pana in zilele noastre.
La inceputul secolului III, primele semne
ale artei crestine vad simultan lumina zilei, in teritoriile orientale
si cele occidentale ale Imperiului Roman. Atunci apar fresce murale pictate
in locurile de cult neconventionale ale crestinilor: simple locuinte particulare
( domus ecclesiae ) sau la Roma, cimitirele subterane cu etaje ( catacombe
). Stilul acestor picturi se inscrie pe linia creatiei populare romane
contemporane . Iconografia lor simpla este , si ea, larg reprodusa la Roma
, pentru ca ea stabileste o traducere crestina a vocabularului roman. Astfel,
Orfeu devine Pastorul cel bun, sau Endimion adormit il incarneaza pe Iona
culcat sub un dovleac catarator . Cand nu gasesc echivalent in arta
romana, crestinii isi creeaza propriile teme iconografice. De altfel, originalitatea
acestei noi arte crestine nu rezida atat in iconografia sa, cat si in faptul
ca fiecare reprezentare contine o dominanta simbolica: cel care se roaga
cu bratele ridicate infatiseaza sufletul in rugaciune, Pastorul cel bun
este Isus Christos - salvatorul sufletelor etc.
Noua arta crestina apare si in producerea
sarcofagelor. Se regasesc aici vocabularul simplu si simbolistica elementara
dezvoltata in pictura. Reliefurile acestor sarcofage prezinta o calitate
stilistica foarte diferita, mergand de la simpla incizie pana la basoreliefuri
mai clasicizante si mai rafinate.
Arta crestina este sustinuta de imparat,
incepand cu perioada reformelor secolului IV cand poate aparea, in sfarsit,
la lumina zilei. Devenita elementul esential al creatiei artistice, ea
infloreste in lucrarile monumentale, care prelungesc rolul marilor opere
romane, stiind sa faca sa straluceasca (alaturi de Dumnezeu ) prestigiul
imparatului sau pe acela al marilor comanditari, converiti de curand.
De atunci dateaza la Roma, la Constantinopol
si in intregul imperiu prima arhitectura crestina monumentala, derivata
din constructiile romane. Cele dintai lacasuri de cult, cum este Santa
Sabina , apartin tipului bazilical, raspunzand unui concept diferit de
acela al bazilicii romane.
De la mijlocul secolului IV, gustul claselor
aristocrate, recent crestinate, cere o reintoarcere la formele clasice
si influenta celor instariti deschide universul obiectivelor de arta spre
iconografia crestina.
Arhitecura bizantina este, inainte de toate,
o arhitectura a caramizii. Aceasta este vizibila la exterior si acoperita
in interiorul edificiilor, O alta tehnica de constructie mai frecvent utilizata
, este aceea care foloseste tuburi de pamant ars etans incastrate in mortar.
Din aceste tehnici lesne de manuit, care folosesc materiale usoare, se
naste o arhitectura foarte supla, care preconizeaza folosirea cupolei.
In secolele V si VI, in Imperiul de Rasarit
se intalnesc formele arhitecturii religioase paleocrestine ( planul bazilical
sau centat ). Cu timpul, folosirea planului centrat in scopuri cultice
necesita, rapid, adaugarea unei abside la acest tip de constructii. Aceasta
inovatie va duce la aparitia unei solutii originale: bazilica cu cupola
- catedrala Sfanta Sofia din Constantinopol, inaltata in secolul VI de
imparatul Iustinian - este primul exemplu de acest fel.
Tipul de plan in cruce greaca este cea
mai originala creatie a arhitecturii bizantine si reprezinta trasatura
ei caracteristica. El se reprezinta sub forma unei cruci cu patru brate
egale, inscriindu-se in interiorul unui patrat. Spatiul central, la incrucisarea
brateor, este dominat de cupola. De o mare unitate interioara si exterioara,
acest tip de plan asociaza nevoilor practice un simbolism accentuat, caracteristic
spiritului bizantin. Aparut in secolul IX, planul in cruce greaca este
folosit sistematic incepand din secolul XI.
In opozitie cu gustul Antichitatii pentru
ronde-bosse, pe care il va oculta definitiv de-a lungul sec. VI, lumea
bizantina, sub influenta orientala, dezvolta o arta a reliefului, inainte
de toate ornamentala si decorativa. Ii sunt caracteristice mai multe tehnici:
basorelieful accentuat, meplat care da suprafetei sculptate aspectul unei
adevarate dantele de piatra; relieful champleve care prezinta motive sculptate
pe un fond usor scobit si umplut cu o pasta inchisa la culoare, uneori
cu praf de sticla colorata. Adesea mai aproape de artele decorative decat
de sculptura , relieful bizantin se joaca cu culorile, cu contrastele intre
plin si gol, in motive de obicei geometrice sau vegetale, puternic stilizate.
Sarcofagele sculptate raspund acelorasi exigente decorative, reprezentarile
figurative ale acestora sunt inlocuite cu elementele simbolice izvorate
din vocabularul oriental.
Arta bizantina, indragostita de jocurile
de culori, propune pentru decoratia monumentala folosirea mozaicului, urmat
de aproape de fresca. Ambele raspund unui rol si unei evolutii similare.
Prima lor functie fiind cea educativa, programul iconografic este puternic
reglementat de Biserica.
Numeroasele mozaicuri ne permit sa constatam ca, incepand din secolul VI,
acesta capata originalitate, in raport cu mozaicul paleocrestin. Este suficient
sa se compare, la Ravenna, mozaicurile de la sfarsitul secolului V cu cele
care impodobesc constructiile perioadei de aur a lui Iustinian, pentru
a descoperi ca atmosfera naturalista, dominata de albastru si verde, a
Antichitatii, face loc scenelor solemne, ce se deruleaza pe fonduri orbitoare
de aur, de acum inainte specifice tuturor mozaicurilor bizantine. Scopul
nu este de a mai reprezenta realitatea, ci de a plasa pe cel credincios
in contact direct cu o lume suprapamanteana, spirituala. Aceleiasi lumi
ii apartin canoanele hieratice ale personajelor. Totusi, fiecare perioada
de reinnoire artistica va insemna, pentru reprezentarile figurate, intoarcerea
la un canon antic, mai suplu si mai alungit. Dar, incepand cu secolul VII,
perioada iconoclasta pune piedici creatiei de imagini religioase. Perioada
aceasta de saracie artistica permite o reflectie profunda asupra rolului
exact al acestor imagini.
De fapt, de la mijlocul secolului IX, odata cu sfarsitul crizei, aceasta
perioada iconoclasta va fi inlocuita cu un program iconografic foarte strict,
care asociaza organizarea decoratiei interioare cu semnificatia simbolica
a fiecarei parti a bisericii. In centrul cupolei, care infatiseaza cerul
divin, troneaza Christos Pantocrator. Conca absidei este rezervata reprezentarii
Fecioarei, rugandu-se sau tinand Pruncul pe genunchi. In fata absidei este
infatisata hetimasia (tron gol pregatit in ipoteza venirii lui Isus Christos
in momentul Judecatii de Apoi). In restul sanctuarului (care simbolizeaza
lumea pamanteana) imagini de personaje sfinte ocupa peretii.
Aceasta ordine stricta se stabileste definitiv odata cu adoptarea planului
bisericii in cruce greaca, de care este indisolubil legat. In decursul
ultimelor secole ale imperiului, mozaicul, tehnica de lux prin excelenta,
este deseori prea costisitor. El tinde sa fie inlocuit de fresca - de o
mai mare suplete - , ceea ce ofera chiar posibilitatea exprimarii sentimentelor
umane.
Contrar acceptiei uzuale, icoana nu este numai o imagine pictata pe un
panou de lemn. Ea este, inainte de orice, o imagine sacra transportabila,
care poate recurge la fel de bine atat tehnicile picturii cat si la cele
ale mozaicului, ale orfevrariei sau ale emailului.
Mobile, icoanele permit propagarea artei bizantine in special in tarile
slave care, converite la ortodoxie, respectau caracterul sacru al
imaginilor. Cele mai cunoscute scoli rusesti au fost cele din Novgrod si
Moscova (de care apartine si minunatul artist Andrei Rubliov). Din secolul
XIV si dupa caderea Imperiului bizantin, aceste scoli sunt cele care continua
traditia icoanelor.
Obiectelor de arta realizate din materiale pretioase - fildes, metale,
email sau matase - au fost la loc de cinste in lumea bizantina. Furate
de cruciati si apoi de turci, ele au constituit un factor esential in propagarea
artei bizantine in lumea medievala. |
