|
Bianca Alexandrescu,
Jurnalism
Lumea Salsa
Salsa 3
Am ajuns la timp! Petrecerea nu a început încă.
Lumea se dezmorţeşte uşor de la frigul de afară. Unii chiar au început
să danseze. Mâinile mele sunt îngheţate şi cu toate că înăuntru este cald,
nu îndrăznesc să-mi dau geaca jos. Nici nu apuc să mă uit bine în jur,
că o văd pe Alina cum vine alergând spre mine, mă pupă, îmi ia geanta şi-mi
trage haina de pe mine. 'Hai Bianca, că petrecerea trebuie să
înceapă. Pregăteşte-te!', îmi spune prietena mea, cu aceeaşi
veselie şi cu acelaşi entuziasm pe care le are întotdeauna atunci când
este aici. Mă conformez! Clubul este plin de oameni, abia dacă ai loc să
treci printre ei, dar pe ring numai vreo 5 perechi au început să danseze.
În seara aceasta, în Clubul 'Salsa
3' se anunţă mare petrecere!
Atmosfera de început
Plasat în centrul capitalei, clubul 'Salsa
3' este singurul loc din Bucuresti, unde împătimiţii genului
muzical latino se întâlnesc. Aici se ascultă şi se dansează stiluri ca
salsa, merengue, bachata, raeggeton sau zouk. Locaţia este amplasată la
subsol, într-un spaţiu amenajat şi destul de amplu. Oamenii care se adună
în acest club sunt fie dansatori profesionişti, fie amatori sau începători.
Astă-seară este un eveniment special: o petrecere în stil latino cu muzică
mixată de către un cunoscut D.J. din Miami, Gabriel Sanchez. Observ în
jurul meu lumea nerăbdătoare să înceapă petrecerea. Mă uit mai ales la
Alina, care discută cu cineva despre Sanchez. De când am ajuns şi până
acum, atmosfera parcă s-a mai destins. Pe ring sunt mai multe perechi care
dansează salsa, pe muzica pusă de către D.J.-ul rezident. Majoritatea dansatoarelor
au pantofi de dans speciali, cu toc şi sunt îmbrăcate în ţinute elegante.
Dansatorii sunt îmbrăcaţi lejer, dar elegant. Am vazut doi băieţi care
aveau şi pantofi speciali de dans. Mesele sunt toate ocupate, oamenii stau
în picioare la bar, dar şi pe marginea ringului de dans. Ca şi Alina, unii
fac schimb de păreri cu privire la reprezentaţia lui D.J. Sanchez din această
seară. 'În Miami este un alt stil de muzica, se îndreaptă mai
mult spre cel portorican, decât cel european. Sunt curios să văd reacţia
celor de aici', spune un tip care stă lângă mine. Îi împărtăşesc
curiozitatea! Un puşti încearcă să traverseze ringul, dar neinspirată idee.
Este împins dintr-o parte în alta, de perechile care dansează şi se învârt
energetic.
Şi petrecerea începe...
Muzica la maximum, boxele tremură, zgomot, fum
de ţigară, căldură. Atmosfera se încinge. Este 12:30 noaptea şi lumea continuă
să apară în club. Nu mai este loc. Nu poţi trece pe lângă cineva fără să-l
loveşti din greşeală. Cotinui să admir perechile de pe ringul de dans.
Sunt atât de multe, încât nu mai stiu la care să mă uit mai întâi. Deja
am prins câteva mişcări pe care le încerc timid, în faţa scaunului meu.
Alina mă vede, îmi zâmbeşte şi mă ajută să fac mişcările în mod corespunzător.
Un ţipăt puternic în microfon îmi spulberă concentrarea. Greşesc! O văd
pe Alina sărind şi aplaudând. Îmi dau seama că a sosit momentul! D.J. Sanchez
preia pupitrul şi salută mulţimea în limba română şi în limba spaniolă.
Lumea aplaudă, fluieră, ţipă. D.J.-ul îşi începe munca; dă drumul primei
melodii, o salsa foarte cunoscută de către toată lumea din club. Probabil
a ales-o pentru a atrage atenţia publicului. Oamenii râd, vorbesc şi foarte
mulţi dintre ei dansează. Acum nu se mai dansează numai pe ring '
nu mai este loc. Se dansează şi în jurul meselor, şi pe lângă bar. Două
cupluri, mai puţin experimentate într-ale dansului latino se distrează,
încercând să ţină ritmul muzicii. Nu le prea iese, dar sunt simpatici.
Pe ring e mare aglomeraţie. Alina îl ia pe Odin la dans.
Povestea lor
Alina şi Odin formează un cuplu atât pe scenă,
cât şi în viaţa de zi cu zi de aproape 7 ani de zile. S-au cunoscut la
petrecerea de majorat a surorii lui Odin. Pe vremea aceea, amândoi urmau
cursuri de dans latino-american (salsa), dar la şcoli diferite. Prima interacţiune
dintre ei a avut loc în momentul în care la petrecere s-a pus o melodie
salsa. Ei erau singurii care rămăseseră în picioare şi dansau. În colţuri
diferite ale camerei. Odin s-a dus l-a Alina şi i-a propus să danseze împreună
acel dans. Alina a acceptat, dar era foarte emoţionată şi îi era foarte
ruşine pentru că toată lumea din cameră îi privea. 'Când m-a
luat Odin la dans am simţit cum mă înroşesc de emoţie şi cum încep să tremur.
Eram la început, şi ca oricărui începător, îmi era foarte frică să nu greşesc.',
îmi spunea Alina atunci când ne mai povesteam câte puţin din vieţile noastre.
Amândoi erau începători. Ea urma cursurile de
dans de 1 lună, iar Odin avea deja 5 luni de exerciţiu. 'Alina
spune că ea era cea emoţionată, dar când am dansat acel prim dans împreună,
eu m-am încurcat cel mai mult, cu toate că aveam mai multă experienţă decât
ea.' De atunci cei doi sunt împreună. Ei formează un cuplu,
dar şi o pereche de dansatori profesionişti cu multe rezultate bune la
concursurile internaţionale de dans. Alina are 24 de ani şi Odin are 27
de ani şi împreună au deschis o şcoală de dans, unde acum predau ceea ce
au învăţat în 8 ani, şi continuă să înveţe.
Pe Alina o cunosc de 4 ani şi mereu am văzut-o
numai în starea în care este şi astăzi: energică, vioaie, veselă, ambiţioasă.
Mă uit la ea şi la Odin cum dansează pe ringul plin de oameni, pe muzica
lui Sanchez şi nu mă pot abţine să nu-i aplaud. Schemele pe care le fac
cei doi sunt impresionante, spectaculoase şi foarte complexe. Nu cred că
le-aş putea face şi eu vreodată. Se privesc ca doi tineri îndrăgostiţi,
care trăiesc, respiră şi simt ritmul latino, la fel ca în prima zi.
Dragostea pentru dans
D.J.-ul din Miami încântă publicul cu muzica sa.
Este ora 3 noaptea şi lumea nu renunţă la dans. Oamenii par obosiţi, dar
atracţia faţă dans, muzică şi distracţie nu îi lasă să plece din club.
Unii mai fac câte o pauză, se mai răcoresc, şi revin pe ring cu mai multă
energie. Perechile de pe ring deja încep să se întreacă în mişcări şi scheme.
Este un concurs, o întrecere foarte plăcută şi constructivă, pentru că
dansatorii se ambiţionează reciproc să facă mişcări din ce în ce mai bune
şi mai originale. De la bar se oferă şerveţele gratis. Numai în ultimele
5 minute, cât am stat pe lângă bar, am văzut cum s-au terminat vreo 4 pachete
mari de şerveţele. Cu sudoare pe frunte, oamenii continuă dansul până la
epuizare. În club este înăbuşeală de la cantitatea de căldură şi fum de
ţigară care s-au adunat la un loc. Mulţi ies din club pentru câteva minute
de aer proaspăt, dar se întorc mai hotărâţi să împiedice oprirea petrecerii.
D.J. Sanchez vorbeşte la microfon din când în când, cu intenţia de a motiva
dansatorii: 'Asta este tot ce puteţi?', 'Vreau
să-mi arătaţi cum ştiu românii să danseze!'. Lumea fluieră.
În partea dreaptă a ringului s-a format un cerc de oameni care aclamă şi
aplaudă 2 perechi care dansează în grup, schimbând partenerii de dans prin
piruete multiple. Se aude din mulţimea adunată în partea aceea: 'A
facut 35 de piruete!!!'. Mulţimea aplaudă. În partea opusă,
un cuplu se opreşte din dans, pentru că ea a fost accidentată la gleznă,
de tocul pantofului unei alte dansatoare. Când sunt atâtea perechi pe ringul
de dans, astfel de accidente minore sunt foarte dese.
O pasiune comună
Nu pot să mă abţin să nu admir toţi oamenii pe
care i-am cunoscut şi pe care i-am văzut la petrecerea din 'Salsa
3'. Pasiunea lor COMUNĂ pentru dansul şi muzica latino este
impresionantă. Eforul şi energia pentru o noapte de dans latino sunt extraordinare.
Majoritatea dansatorilor ating nivelul maximum de epuizare fizică, dar
nu se lasă, nu renunţă la ceea ce le place: dansul! Asta da, lecţie de
viaţă ' să nu renunţi niciodată la ceea ce-ţi doreşti! 'Lumea
Salsa', aşa cum am numit-o la început, este cu adevărat o lume
aparte, în care prejudecăţile nu există (profesioniştii dansează şi cu
începători, nu numai cu cei de talia lor), iar concurenţa nu naşte rivalitate,
ci ambiţia de a te perfecţiona...
|
Biserica Batistei pe la 1860, aquarela 37x53cm de C. Pop de
Szathmary
|
Biserica
Batiştei - monument istoric sfânt
Adriana
Nistoran, Jurnalism
La intersectia strazilor Batistei cu Jean Louis Calderon, mai sus de Ambasada
Americii,
sta un lacas sfant, vechi de peste trei sute de ani: Biserica Batistei
BISERICA DE LANGA UNIVERSITATEA
MEA
Ies de la metrou pe strada
Batistei, trec grabita pe langa bine pazita Ambasada a Americii, unde zeci
de oameni asteapta si astazi de partea cealalta a trotuarului sa fie chemati
la interviul pentru viza. N-am timp sa-i privesc mai atent, sunt iar in
intarziere, ma uit la ceas, a trecut de fix, iar cursul la Universitatea
Media trebuie sa fi inceput deja. Merg cat pot de repede, traversez si-mi
iau ziarul de la chiosc, apoi revin pe partea stanga a strazii. In cateva
secunde ajung la intersectia cu strada Jean-Louis Calderon. Rasuflu usurata
cand vad Biserica Batistei. Aproape am ajuns. Ma inchin si-mi spun in gand
rugaciunea care imi place cel mai mult, ,,Bucura-te, Marie”.
O stiu de la bunica. Astfel, sunt mai aproape de ea. Ciudata coincidenta,
gandesc: atat langa scoala generala, cat si langa liceul pe care l-am urmat,
exista cate o biserica, parca marturie a legaturii care exista intre religie
si cultura, sau a existentei unui Dumnezeu care vegheaza asupra celor invatati
si celor care invata. Acum, langa universitatea mea, se afla o biserica
pe care o vad mica, dar falnica, simpla, vopsita predominant in alb, dar
frumoasa: Biserica Batistei.
LACAS
SUPRAVIETUITOR AL
ISTORIEI
,,Creatiile unui popor
sunt justificarea existentei acelui popor”, s-a spus. Ei bine,
Biserica Batistei este una dintre creatiile incercate de istorie, aidoma
poporului care a ridicat-o. Putini credinciosi stiu ca biserica, ctitorita
in timpul domnitorului Matei Basarab (1632-1656), intr-o epoca de inflorire
culturala a Tarii Romanesti, a ars de doua ori, intre 1659-1660 si in 1696.
La inceput, biserica a fost construita din lemn, apoi Manciu, vataf de
macelari, a ridicat o cladire din zid, care nu a rezistat insa cutremurului
din 1838. Biserica a fost restaurata intre 1883-1884, forma initiala fiindu-i
schimbata, pentru a se reveni la ea intre 1929 si 1930.
Ca sa reflecte intocmai
evolutia poporului roman, lacasul Batistei, declarat monument istoric in
1940, a cunoscut o importanta perioada de dezvoltare dupa Revolutie, cand
a fost restaurat si consolidat.
Hramul Bisericii Batistei
este Adormirea Sfintei Ana si Sfanta Parascheva.
DUDUL
LUI BRANCOVEANU
Nea Aurica, asa cum i
se spune ingrijitorului bisericii, e un barbat pe la vreo 40 de ani, are
plete si dintii putin adusi in fata, motiv pentru care e supranumit ,,vampirul”
de gardienii cladirii de vizavi. De vreo zece ani, isi petrece fiecare
zi ingrijind biserica. Taie iarba, matura, curata ceara si are grija de
un copac, nu orice copac, ci unul vechi de trei sute de ani, dudul lui
Brancoveanu. Imi povesteste o legenda pe care a auzit-o de la stamosi,
cum ca, in vremea domnitorului Constantin Brancoveanu, un copil de vreo
zece ani, Manciu, cocotat in dud, ii raspunde domnitorului, care trecea
cu alaiul de boieri pe strada Batistei, ca ,,nu
o sa traiasca Domnia sa cat o sa traiasca dudul acesta”. Dupa
20 de ani, ajuns staroste de macelari, Manciu, impreuna cu familia sa,
a construit o biserica din zid langa dud. Masa, la care au fost poftiti
oaspetii, a fost asezata la umbra dudului. Manciu si-a adus aminte de Constantin
Brancoveanu, pe care l-a numit, atunci, un mare domnitor, un sprijinitor
al culturii, in timpul caruia s-au tiparit numeroase carti si s-au construit
multe cladiri intr-un stil propriu, brancovenesc.
Astazi,
intr-o zi innorata de noiembrie, dudul imi pare trist, caci ramurile-i
sunt goale. Radacina sa groasa e marturie a sutelor de ani pe care i-a
trait.
SFAT
DIN BATRANI
In
biserica, o batranica ma roaga sa ii scriu pe o coala alba cateva nume:
Maria, Andrei, Iosef...Poarta ochelari, dar abia vede sa scrie si sa citeasca.
Fara sa o intreb ceva, imi spune ca da un acatist pentru cei trei copii
ai ei, plecati de mult timp in strainatate. Ochii ii lumineaza fata alba
si plina de riduri cand imi spune ca aici si-a cununat toti copiii si si-a
botezat nepotii. ,,Tot aici a fost slujba de inmormantare a sotului meu”,
adauga, cu ochii impaienjeniti de lacrimi. Biserica Batistei are, asadar,
o deosebita insemnatate pentru ea: aici s-au scurs cele mai fericite, dar
si cele mai triste momente din viata ei. Ramasa singura, vine in fiecare
zi la biserica sa retraiasca clipe de care nu vrea sa se rupa.
Ma
intreaba apoi la ce liceu sunt, ii spun ca sunt la facultate si, privindu-ma
fix in ochi, imi zice: „Sa inveti bine si treci din cand in cand
si pe la biserica!” |
Ghilgames
|
Mircea Nestor , Regie
Imaginea monstrului în Epopeea
lui Ghilgames
Am intenţionat să scriu despre monstru,
dar dupa ce am finalizat lectura, am fost pus in fata unei dileme: care
monstru? La care acceptiune a cuvantului se refera aceasta tema? O abordare...
literara? Una concreta, dupa definitia cuprinsa in DEX? Sau, poate, doar
una dictata de bun simt? Fara sa vreau, am enumerat variantele 'concentric'
caci fiecare mareste spectrul acestei categorii: 'monstrul'.
Din primul punct de vedere 'literar',
monstrul ar fi acel personaj antagonic, ce se impotriveste eroului/eroilor
din naratiunea respectiva (aceasta 'definitie' nu
doreste a fi exacta in ce priveste teoria literara, ci ilustreaza punctul
de plecare a celor ce vor urma). In cazul acestei opere este vorba de Humbaba,
uriasul din Padurea Cedrilor. Se pot observa multe elemente azi consacrate
acestor situatii erou-monstru, intalnite, poate, cel mai des in basme.
Acest personaj traieste in Padurea Cedrilor, un spatiu bine definit, pentru
claritatea naratiunii, poate, dar cu siguranta pentru caracterizarea acestui
Humbaba, care stapaneste respectivul taram. Este descris ca fiind 'urias',
in clara opoziteie cu muritorii Ghilgames si Enkidu. Accesul in acest taram
este interzis, sugestiv, printr-o strasnica poarta ce ar deznadajdui pe
cei ce nu sunt vrednici ' o proba premergatoare infruntarii
propriu-zise. Proba nu este doar fizica, ci si psihica ' cei
doi drumeti isi infrunta frica iar asta adanceste legatura dintre ei. Primesc,
insa, ajutor din partea unei zeitati, Samas (aceasta este alta trasatura,
eroul nu izbuteste niciodata singur). Aceste elemente se afla pe masura
ce eroii inainteaza, dar inca de la bun inceput o imagine destul de clara
este redata, cand Enkidu ii povesteste intaia oara lui Ghilgames. Humbaba
este plasat intr-un 'tinut salbatic', asigurand mediul
neprielnic omului, si de aceea i se atribuie numai trasaturi pe masura.
Prezenta sa este asociata celor mai mari temeri sau napaste ale umanitatii:
'Strigatele lui Humbaba sint ca vuietul potopului, / gura lui
e insusi Focul / rasuflarea-i moarte aduce!'. Obiectivul fixat
de erou include si un trofeu, sub o forma sau alta. Aici, taierea cedrilor,
dar, ulterior, va fi vorba si de taierea capului uriasului. Dialogul continua,
iar determinativele negative (pentru muritori) nu se lasa asteptate: Humbaba
este protejat de zei, care i-au daruit 'glasul de tunet',
dar si cele 'sapte Furii'. Cifra joaca un rol important,
fiind consacrata pe tot parcursul operei nerealizabilului '
cand e vorba de o fapta nemaivazuta, de o greutate crunta, cifra '7'
este folosita. Judecand in cadrul mentalitatii sociale in care a fost scrisa
epopeea (mai corect spus, culeasa si unificata de un autor ramas necunoscut),
putem spune ca Humbaba era portretizat ca intruchipand prezenta antagonica
totala, dusmanul cel mai groaznic, si probabil astfel era perceput de orice
om din vremurile respective. Nici o trasatura nu-i tradeaza vreo slabiciune.
Si, in plus, beneficiaza de gratia zeilor, pe care ii serveste.
A doua abordare prezentata la inceput,
se referea la definitia data in DEX acestui cuvant, iesind din sfera strict
'literara'. Intelesul devine mai larg, referindu-se
la o infatisare nemaivazuta, in ce priveste mitologia la o faptura jumatate
om, jumatate animal. Asadar, putem include in aceasta categorie multe din
personajele pe care Ghilgames si 'fratele' sau le
intalnesc (de exemplu, Oamenii-Scorpii).
Mult mai interesanta, insa, este tratarea celor
doi eroi ca monstrii. Atat Enkidu, cat si Ghilgames sunt perceputi
de catre alte personaje ca arhetipuri monstruoase. Avand in vedere momentele
acestor aparitii, pentru Enkidu, la inceput, pentru celalalt spre final,
putem intrezari un traseu interesant ce ne vorbeste despre umanizare sau
dezumanizarea, relativitatea ideei si superficialitatea ei. La inceput,
Enkidu trece de la conditia sa de monstru la cea de om, pastrandu-si insa
trasaturile ce-l definesc, ca vitejia si forta. Schimba doar mediul, miscare
pe care ajunge sa o regrete in delirul sau anterior decesului, blesetemand
fortele ce l-au civilizat. Esenta lui este amintita si de fiecare data
cand fratele sau Ghilgames il plange: 'O, Enkidu, prietene,
gazela, mama ta, / si magarul salbatic, tatal tau, pe lume te-au adus.'.
In cazul acestuia ce-si plange prietenul, transformarea apare in timp ce
porneste sa afle secretul nemuririi, marcat de moartea lui Enkidu, si de
ideea mortii lipsite de glorie. El apare 'cu capul plecat; /
[...] investmantat in piei de animale, acoperit cu o cerga'.
In cazul acesta nu este vorba de o dezumanizare completa, ajungand aidoma
lui Enkidu la debutul poemului, ci mai curand de o metamorfoza a mentalitatii
ce se reflecta in aspectul fizic ' el este tot un om. Dar poate
ca si Enkidu era fără s-o stie, avand in vedere ca doar aspectul era mai
aspru si anumite obiceiuri il legau de animale. In definitiv, tot ce primeste
in urma civilizarii este un prieten si o suita de luxuri gratuite, cum
ar fi bucate alese in loc de strictul necesar. Pusa in valoare si de meditatiile
celor doua personaje, aceasta relatie dintre om si natura o consider o
tema centrala in epopeea prezentata.
Largind sensul cuvantului 'monstru'
si mai mult, a putem include si mai multe personaje, inclusiv dintre reprezentantii
divinitatii. Aceasta idee este chiar exprimata clar prin dialog, cel mai
evident exemplu fiind partea din poem ce trateaza potopul. Enlil cel Viteaz,
zeul ce a provocat potopul, este acuzat ca nu a judecat inainte sa actioneze,
lucru ce se concretizeaza in genocid. 'Pedepseste-l pe pacatos
pentru pacatele sale, / pedepseste-l pe ucigas pentru nelegiuirile sale,
/ dar nu fi patimas, ca sa sufere cel nevinovat'. Referindu-ne
la tirania sa, Ghilgames poate fi si el considerat 'monstru'
pentru felul in care conduce un popor. Acest punct de vedere poate fi considerat
cel mai 'indepartat' de o discutie despre 'Epopeea
lui Ghilgames' dar nu poate fi negat ca fiind macar interesant.
Atatea personaje pot fi vazute in atatea
feluri. De aceasi subiectivitate 'sufera' si temele
sau ideile prezentate sau dezbatute in aceasta epopee, care castiga in
actualitate si profunzime cu fiecare an caruia ii supravietuieste. Denota,
prin urmare, unele preocupari constante in umanitate, independente de varsta
ei, legate de astfel de probleme ca rolul omului pe pamant, raportul lui
cu divinitatea (entitate superioara ce cunoaste un numar infinit de nume,
de la noroc la destin), moartea, singuratatea, si alte asemenea. Cum altfel
s-ar justifica prezenta unor asemenea ganduri in creatia contemporana in
aceeasi masura in care ea apare la debutul artei? In orice caz, o concluzie
a unei lucrari scrise ar trebui sa inchida o 'discutie',
nu sa starneasca alta. Cel putin asa ar fi practic. Asadar, atatea personaje
pot fi vazute in atatea feluri... |
|
Premiul Youth Reporter 2005
Mihai Rosioru, absolvent
L'Auberge Allemande
Ce este de fapt 'une auberge'?
L'Auberge, sau pe germana han, in acceptiunea pe care termenul
o avea in secolul al 19-lea, pe cand Europa nu avea granite, ca si acum,
era un loc unde oamenii care calatoreau puteau sa manance, sa bea, sa innopteze,
dar sa se si cunoasca. Acum doua sute de ani, hanul era un loc in care
socializarea era foarte importanta.
Acum nu mai exista astfel de hanuri in
Europa. Este mai usor de calatorit, lumea a devenit mai mica, dar oamenii
nu au timp si nici chef sa intre in contact unii cu altii. Hotelurile moderne
sunt impersonale si protejeaza intimitatea clientilor. Acestia se intalnesc
intre ei doar in lift si de-abia daca isi arunca vreo privire. Stau fata
in fata in timpul micului dejun si doar isi soptesc 'Buna dimineata'
sau 'Pofta buna'.
Totusi, din septembrie 2004, undeva in
Germania, a aparut un han care aducea aminte de vechiul model. N-a aparut
constient, ci spontan, crescand pas cu pas din viata de zi cu zi a celor
care trebuiau sa locuiasca un an intreg impreuna. Acestia erau tineri din
zece tari europene. Aproximativ patru luni le-a trebuit pana sa-si dea
seama ca locuinta pe care o imparteau, in care vorbeau in engleza-esperanto
' deoarece pentru ei germana era inca mult prea complicata -,
in care povesteau despre tarile lor, in care gateau si isi spalau toalele,
era de fapt une auberge. Odata, la trei dimineata, in subsolul cladirii,
unde se gasea studioul unei televiziuni locale, au vazut un film frantuzesc
despre Barcelona. Brusc, au inteles cu totii: casa lor nu un era un han
oarecare. Era hanul nemtesc. L'Auberge Allemande.
Inima hanului era bucataria. O bucatarie
normala, care se gasea la etajul unu al caminului. Mai demult, cand in
camin locuiau numai nemti, bucataria avusese un aer mai ordonat. Nu erau
straini, dar bucataria nu devenise inca une auberge. Pentru cei care mancau
sau priveau acolo la televizor, bucataria nu insemna nimic mai mult decat
o bucatarie. Dar, intamplarea a facut ca strainii sa inceapa sa locuiasca
si ei acolo si s-o schimbe, nu numai decorativ ' au aparut postere
si fotografii pe pereti, cateva mobile noi, ba chiar si doua semne de circulatie
furate ' ci mai ales la nivel sentimental. Nu isi dadusera inca
seama ca bucataria incepuse sa aduca a han. Dar fiecare a ajutat la aceasta
transformare, fara sa bage de seama.
Era mult zgomot in bucatarie. Se vorbeau
mai multe limbi deodata. Spaniolii intrebau in spaniola, iar italienii
raspundeau in italiana.
Bucataria a fost prima data recunoscuta
ca han in decembrie 2004. Cei care au lipt un afis cu noul nume pe usa
erau proaspat veniti. Venisera in septembrie, fiecare cu 50 de kilograme
de bagaje, stresati si cu multe intrebari: unde voi locui? Vorbesc indeajuns
de bine germana? De ce am ales chiar Germania? De ce mi-am luat atat de
mult bagaj? Cum vor fi ceilalti? Dumnezeule, ce fac eu aici?! Raspunsurile
au venit insa repede, pentru ca cei ce se aflau deja acolo, cei vechi,
erau draguti si amabili cu noii veniti.
Sase luni mai tarziu, cei vechi au fost
nevoiti sa plece inapoi in tarile lor. Cei noi au devenit la randul lor
vechi. Dar L'Auberge Allemande nu ar fi putut ramane gol, caci
altfel nu si-ar fi meritat acest nume. Cinci insi au venit pentru inca
un an, din sud, din est si din vest. L'Auberge Allemande le-a
fost prezentat. Filmul a fost inchiriat si vizionat inca o data. L'Auberge
a inceput intr-adevar sa vibreze si sa traiasca multumita celor care isi
duceau viata acolo si care recunosteau hanul exact ca ceea ce era. Fiecare
a venit cu orizontul, cultura, limba, ideile, dorintele si sperantele sale.
Daca locatarii ar fi fost doar de o singura nationalitate, atunci l'Auberge
Allemande nu ar fi putut exista.
L'Auberge Allemande a fost mult
mai mult decat un simplu loc, decat o bucatarie. A insemnat relatia speciala
dintre acesti oameni foarte diferiti si tot ce au facut ei impreuna: bataile
cu apa rece si cala, care durau uneori si pana la doua noaptea, petrecerile,
la care din cand in cand venea si politia, desi nimeni n-o invitase, jocul
de-a ascunsa, ale carui reguli trebuiau sa fie lamurite in doua sau trei
limbi, explicatiile gramaticale comparative, descoperirea unei limbi mai
putin cunoscute in Europa, injuraturile in franceza, care sunau foarte
haios, dar si lupta contra prejudecatilor. L'Auberge a mai insemnat
si relatia cu cele cateva fete, care stiau sa vorbeasca perfect nemteste,
dar le lipsea complet simtul umorului, mergeau la culcare foarte devreme
si nu aveau nici un chef sa ia parte la petrecerile strainilor. L'Auberge
Allemande a inseamnat si clatoriile prin Germania sau prin tarile invecinate,
care tot in bucatarie si-au avut startul, a inseamnat si proiectele si
tot ceea ce acesti oameni au descoperit si au invatat intr-un an.
Ceea ce se va alege de Auberge in viitor,
nimeni nu stie. Cei care l-au adus la viata sunt acum raspanditi in intreaga
lume. Fiecare si-a luat cu el un tricou de culoarea cerului, pe care se
poate citi 'L'Auberge Allemande' si ideea
pe care cineva a rostit-o: l'auberge ne-a schimbat viata. |
Oedip si Sfinxul
|
Adriana Sandu, Regie
Nietzsche-Nasterea tragediei
In opinia lui Nietzsche evolutia permanenta a
artei consta in dualismul dintre apolonic si dinosiac. Apolonicul este
echivalentul visului. In vis nu exista nimic indiferent de vointa umana
si totusi visele raman la nivelul de aparenţe. Visul cuprinde atat lucrurile
placute cat si pe cele neplacute, deoarce pentru cele neplacute exista
evadarea prin subterfugii de genul: 'A fost doar un vis'.
Grecii si-au exprimat aceste evenimente onirice prin zeul Apolo, care 'stapaneste
frumoasa experienta a lumii launtrice', el fiind zeul previziunilor.
Visele se ditrug atunci cand omul se loveste de reprezentarea reala a imaginarului,
in cazul lui Oedid atunci cand prezicerile oracolului capata conturul realitatii.
De aici rezulta esenta dionisiacului si anume analogia cu betia, prin aceasta
stare 'omul transformandu-se in opera de arta'. Dionisiacul
este cel care permite omului evadarea din realitate, permite fiintei identificarea
cu idealurile sale. Din cauza sotţii teribile Oedip se regaseste
in prezicerile oracului identificandu-se astfel cu Apolo si nu numai, asemanarile
dintre acesta si spiritul dionisiac fiind evidente si materializate prin
cautarea continua a fericirii, a renasterii sale sub alte auspicii. Astfel
Oedip fuge de a sa soarta, cautandu-si o alta definitie a individualitatii
sale, decat cea data de zei . Gasim aici lirismul specific sofoclean ce
izvoraste direct din sufletul personajului.
Nietzsche considera ca tragedia greaca s-a nascut
din corul antic, mai exact din corul satiric, acesta filtrand bucuria,
fericirea, perfectiunea mai mult decat necesar si astfel trece actiunea
pe scena tragicului. Opiniile conform carora corul antic s-ar identifica
cu spectatorul ideal sunt incorecte deoarece in Grecia antica spectatorii
se simteau apartinand scenei, se simteau actori.
Mai corecta ar fi opinia conform careia corul
ar fi un zid viu ridicat de tragedie in jurul sau, pentru a se izola de
restul lumii, lucru valabil si in Oedip rege. Corul se identifica
zidurilor cetatii ca si cum nimic nu ar trebuit sa iasa , dar nici sa patrunda.
Mai mult, Oedip chiar nu poate sa se desparta de acest cor, refuzand chemarile
repetate ale sotiei sale. Parca ar fi o oglinda a subconstientului sau.
Existenta tragediei grecesti fara spiritual dinosiac
nu poate fi conceputa, 'tragedia greaca este ca un cor dinosiac
care se dezlantuie iarasi si iarasi intr-o lume de imagini apolonice'.
Pe cand Dionis nu era tragedia, era corul - nu drama.
Legile naturii au fost incalcate daca echilibrul
prezentului si al viitorului a fost stricat prin forte prevestitoare. Natura
incearaca sa previna faptele odioase ale lui Oedip , chiar stricandu-si
echilibrul, renuntand la integritatea ei (ii permite lui Oedip sa dezlege
tainele Sfinxului), dar intr-un fel isi cere tributul, cand vede ca nici
macar ea nu poate lupta impotriva destinului. Intelepciunea dionisiaca
obtinuta nu prin mijloace naturale se intoarce impotriva inteleptului.
Oedip a dezlegat tainele Sfinxului, dar prin intelepciunea sa trebuia sa
fie pregatit pentru dezlantuirea finala a destinului.
Oedip este doar o masca a personajului originar
Dionis. Vointa individuala primeaza si atunci cand Iocasta il roaga sa
nu-si mai cerceteze soarta dar si atunci cand il leaga pe batranul cioban
doar pentru a obtine confirmarea unui lucru deja stiut, acesta avand doar
vina salvarii lui Oedip de la moarte. Neacceptarea vine si din faptul ca
se poarta cu el ca si cand el ar fi adevaratul criminal al tatalui sau.
Chiar daca atingerea bucuriei eterne este prefigurata
de spiritul lui Apolo, trebuie cautat in spatele aparentelor pentru ca
aceasta este de fapt esenta existentei desprinsa de arta dionisiaca. Viata
lumii aparentelor este data de dionisiac si acesta la randul sau se hraneste
cu apolonic, care in cele din urma invinge prin a sa putere transfiguratoare
omul.
'Tragedia greaca a murit prin sinucidere,
in chip tragic', asa considera Nietzsche . |
Ofeu ucis de femeile trace |
Diana Arsith, Regie
Catabasa in viziunea greaca: mitul
orfic
Catabasa (catabaza) este o coborare in infern,
identificata de Mircea Eliade cu 'un ritual de tip samanic'.
Orfeu, artistul si seducatorul (fara voia lui), indragostit de Euridice,
coboara in Infern pentru a-si recupera iubita moarta. Prin muzica indupleca
pe Cerber, pe luntrasul Charon, si chiar pe Hades si aproape că o recuperează
pe Euridice. Hades este de acord ca Orfeu si iubita sa sa paraseasca Infernul
cu o singura conditie: in drum spre iesire Orfeu nu are voie sa priveasca
in urma. Eroul este invins de propria iubire si dorind sa o vada pe Euridice
isi intoarce privirea, pierzandu-si iubita pentru a doua oara.
Coborarea in infern in timpul vietii nu presupune
moartea ci initierea. Catabasa in viziunea greaca este sfidare a destinului
in urma careia nu se poate intoarce in viata decat un erou divin. Orfeu
este un astfel de erou. Mitul orfic a fost atat de puternic incat a devenit
religie in Grecia, Tracia, Frigia si in alte regiuni invecinate cu aceste
tari. Moartea voita prin catabasa si invierea prin iesirea din infern duc
la divinizarea eroului si se regasesc in religia crestina sute de ani mai
tarziu.
Drumul lui Orfeu prin Infern nu este lipsit de
piedici dintre cele mai puternice, dar datorita talentului deosebit cu
care este inzestrat fiul lui Apollo, de a canta la lira, monstrii, luntrasul
si insusi zeul Infernului Hades, sunt induplecati. Prin frumusetea muzicii
coborarea este dusa la bun sfarsit si Euridice salvata. Faptul ca instrumentul
folosit de erou este arta si efectul pe care aceasta il are asupra zeului
Infernului poate ilustra o placere in descoperirea frumosului, in delectarea
auzului specifica civilizatiei grecesti. Inaltarea spiritului prin muzica,
atingerea divinului prin creatie sunt fenomene si conceptii specifice oamenilor.
Coborarea in Infern insotita de muzica lirei, efectuata de Orfeu este o
alegorie a coborarii in adancurile sufletului, a depasirii barierelor impuse
de lumesc si o referire la memoria ancestrala, comuna omeniei, o revenire
la sacru si o imblanzire a 'bestiei'. Totusi muzica
este un element ce tine de laic, de placere , ea fiind prezenta la petrecerile
grecilor cu regularitate. Si atunci, poate putem privi catabasa si ca o
intruziune a laicului in sacru, a omului cu propriile lui creatii intr-o
lume a zeilor. Iar cedarea lui Hades in fata muzicii poate fi privita fie
ca o decadere a zeului din sacru fie ca o forma de inaltare a muzicii prin
recunoasterea valorii ei de catre un apartenent al sacrului.
Daca, pe de alta parte, privim catabaza ca un
ritual de initiere studierea evolutiei eroului, este esentiala. Cele doua
ipostaze ale lui Orfeu sunt de artist si seducator. Artistul face minuni,
prin muzica sa impaca oamenii, vondeca boli si imblanzeste animale. Seducatorul
cucereste inimile fara sa vrea, Orfeu fiind prototipul indragostitului
vesnic fidel, tragic nefericit . Evolutia artistului Orfeu este influentata
vital de coborarea in infern. Orfeu pre-infernal canta, dar nu face poezie,
nu este creator in sensul platonician. Dupa revenirea pe pamant (anabaza)
artistul nu mai canta pentru a lauda zeii, nu mai canta pentru ei ci pentru
om, el plangandu-si prin muzica pierderea iubitei, chipul lui Euridice.
Catabaza devine astfel ritual de initiere in creatie, de innobilare a spiritului
nefericit prin creatie. Orfeu ajunge sa fie periculos pentru zei dupa ce
coboara in infern si revine. Artistul nu mai canta in numele zeilor ci
impotriva lor, mai mult, el cunoaste infernul si poate raspandi aceasta
cunoastere. Orfeu produce acum un logos (discurs) impotriva zeilor ce ilustreaza
imaginea cinica si sadica a divinitatii. Acest logos este poiesis, adica
arta, in sens platonician. Pedepsirea lui Orfeu, moartea sa, nu-i diminueaza
Arta, dimpotriva. Lira sa continua sa cante si dupa moartea eroului.
Indiferent de interpretarea pe care o putem da
Catabasei, calatoria in Infern fascineaza imaginatia omului si aduce intangibilul,
necunoscutul mai aproape de el. Orfeu, desi a esuat tragic in tentativa
sa de a o aduce inapoi pe Euridice, a devenit obiectul unui cult puternic.
Misteriile orfice din Grecia au capatat recunoasterea oficiala. Adeptii
(initiatii) acestei misterii respectau cu strictete un regim alimentar
si de viata cu siguranta mantuirii lor dupa moarte. Ei credeau ca omul
se naste cu un pacat stramosesc pentru care trebuie sa plateasca in timpul
vietii, sa-si ispaseasca pacatele prin fapte bune, post si modestie, si
ca dupa moarte vor fi rasplatiti. Ceea ce diferentiaza acest cult de crestinism
si iudaism, din punct de vedere ideologic, este credinta initiatilor in
reincarnare. Omul ar avea mai multe vieti si reincarnarea sa poate fi o
planta, un animal sau forma umana. In functie de faptele din timpul vietii,
omul se reincarna in diverse ipostaze. Desi nu se cunosc ritualurile practicate
de misteriile orfice se pot identifica traditii originand din mitul lui
Orfeu pe teritoriul tarii noastre. Orfeu era originar din Tracia (Virgiliu),
iar cultul sau a fost prezent mai intai in acesta zona. Obiceiul Caloianului
(Ialomita, Buzau, Braila) provine din misterele orfice practicate cu mii
de ani in urma. Moartea lui Orfeu este comemorata prin acest ritual. Mainades
'dansatoarele' i-au taiat capul si i l-au aruncat
in rau (se crede Ialomita), iar obiceiul mai sus amintit, reconstituieste
evenimentul. |
|
Ersen Cristina,
Jurnalism
Crime odioase în pădure
O capra din padurea Tale este acuzata ca l-a ucis cu premeditare pe Lupul
Coltatul, dupa ce acesta i-a mancat doi iezi. Capra Bea a declarat ca a
aflat singura, inaintea politiei, cine a fost autorul si apoi si-a facut
planul de razbunare.
PANDA INDELUNGATA. Povestea a inceput acum trei saptamani, cand intr-o
sambata dimineata Capra a plecat la piata si si-a lasat acasa cei trei
iezi, Bili, Gili si Vili. Inainte de a iesi, le-a dat indicatii precise
sa nu raspunda la usa decat dupa ce aud parola. Ceea ce ea nu stia e ca
Lupul pazea de multa vreme casa ei si in acea zi a auzit parola, care i-a
permis sa intre. Dupa ce s-a asigurat ca mama iezilor s-a indepartat, acesta
a batut la usa, si-a subtiat vocea pentru a spune parola si i-a convins
pe bietii iezi sa ii deschida.
Lupul s-a napustit in casa si a in caput sa alerge dupa iezi. In timp ce
el il prinsese pe cel mare, in varsta de trei ani, cel mijlociu s-a ascuns
sub pat, iar cel mic sub covata. Plin de sange rece, Lupul a mancat iedul
si i-a pastrat doar capul. A inceput apoi cautarea, iar iedul mijlociu,
care avea doar doi anisori, a avut aceeasi soarta ca a celui mare. Enervat
ca nu il gaseste si pe cel mic, Lupul s-a hotarat sa continue cu un joc
sinistru: el a luat capetele celor doi ieduti si le-a asezat pe pervaz.
Astfel, cand Capra a ajuns acasa, i-a vazut si a crezut ca ei o asteapta
nerabdatori, dar apoi a intrat si a gasit un decor demn de un film de groaza.
Toata casa era ravasita, masa si scaunele rasturnate, asternuturile sfasiate
si acoperite de sange si smocuri de blana. Vulturul, care a si anuntat
Padurarul, venise sa aduca posta cand a gasit-o pe Capra plangand si vaitandu-se,
asezata in genunchi si stangandu-l la piept pe iedul cel mic, dar si capetele
celorlalti doi.
PADURARUL- COMPLICELE CAPREI? In acea zi, Padurarul Jan, era acasa cu sotia
si cele doua fetite ale sale. Imediat ce a aflat ce se intamplase, s-a
dus acasa la Capra si a inceput investigatia. Desi a declarat ca Lupul
a fost principalul suspect al sau inca de la inceput, acesta sustine ca
nu a avut suficiente probe pentru al retine. Cu toate acestea, animalele
din padure sunt de parere ca el a amanat punerea sub acuzatie a Lupului,
la rugaminte Caprei, care vroia sa isi faca singura dreptate.
Padurarul Jan are si el doua fetite si locuieste in padurea Tale de douazeci
de ani. El a fost alaturi de Capra in ultimii ani, mai ales de cand sotul
acesteia a murit in urma unui accident la locul de munca, atunci cand ea
era insarcinata cu iedul cel mic. De atunci, ei se viziteaza si se ajuta,
ba chiar, Padurarul i-a gasit un loc de munca in padure, pentru ca aceasta
sa nu mai fie nevoita sa fac naveta pana in oras si sa poate fi mai aproape
de cei trei iezi ai sai.
LUPUL RECIDIVIST. Desi avea doar douazeci si cinci de ani, Lupul nu era
la prima abatere de acest gen. Cazierul lui a inceput sa fie scris inca
de cand avea cinsprezece ani, din cauza unor furturi marunte, a continuat
cu atacuri si un viol, iar acum o dubla crima i-a adus sfarsitul.
Nascut dintr-o mama caine si un tata lup, Lupul Coltatul, zis si Woolf,
nu a avut o copilarie foarte felicita. Parintii lui s-au despartit cand
el avea zece ani, iar el a locuit la bunica lui inca cinci ani, pana cand
aceasta a murit, iar de atunci a inceput totul. A intrat intr-o gasca de
cartier si ca sa scape de stigmatul de ''Corcitura''
si-a inceput sirul de faradelegi.
OCHI PENTRU OCHI SI CRIMA PENTRU CRIMA. Dupa ce a fost martor la uciderea
celor doi fratiori ai sai, Iedul Bili a refuzat sa mai vorbeasca, dar a
reusit sa ii spuna intai mamei lui cine a fost faptasul. Astfel, la trei
zile dupa uciderea iedutilor sai, Capra a facut pomana, la care a chemat
toate animalele din padure. Tuturor li s-a parut ciudat ca mama indurerata
nu doar ca l-a chemat pe Lup, desi era deja suspect, dar l-a asezat si
in capul mesei si l-a tratat ca pe cel mai de seama oaspete. Capra, insa,
avea planul ei: scaunul Lupului statea pe niste crengi deasupra unei gropi
plina de lemne care ardeau. Cu cat manca mai lacom, cu atat Lupul se ingreuna
si se incalzea, iar crengile se mai lasau, pana cand au cedat. Linistea
de la masa a fost sparta de urletul Lupului, care incerca sa iasa din groapa
si striga dupa ajutor. ''Arzi, Lupule, arzi, ca asa
arde si sufletul meu ca mi-ai mancat iezisorii!''-
''Asa zicea Capra uitandu-se la el cum arde si plangand''
a declarat Caprioara stergandu-si ochii inecati de lacrimi.
INTRE LEGE SI SENTIMENTE. Capra Bea regreta cele intamplate si se gandeste
la Bili in timp ce isi asteapta sentinta. Asistentii sociali au fost de
acord sa il lase pe Bili, ramas acum fara familie, sa locuiasca la Padurar
pana se va da sentinta. In cazul in care Capra va fi gasita vinovata de
crima cu premeditare si acuzata, Padurarul a anuntat ca planuieste sa il
adepte pe Iedul Bili.
In acest timp, Opinia publica este impartita in doua tacere: cei care cred
ca fapta Caprei a fost indreptatita, iar ea ar trebui achitata si cei care
cred ca desi a facut ce trebuia, Capra ar trebui pedepsita. In orice caz,
toti vor sa o vada pe Capra libera. Pana la finalizarea procesului, Capra
va ramane in arestul politiei padurii Tale.
|
|
Andrei Goagă, Imagine
Viziunea asupra lumii de dincolo în civilizaţia mesopotamiană
Aproape cinci mii de ani au trecut de la scrierea pe tabliţe de
cărămidă arsă a primei capodopere literare a literaturii universare, "Epopeea
lui Ghilgameş". Un destin impresionant a facut ca această scriere să răzbată
până în timpurile noastre, păstrându-şi neatinsă frumuseţea. Deşi cu o
vechime considerabilă, "Epopea lui Ghilgameş" a ramas la fel de proaspătă
si perfect valabilă şi adaptabilă timpurilor noastre. Această importantă
parte a culturii mesopotamiene atestă caracterul de temelie a spaţiului
dintre Tigru şi Eufrat pentru viitoarele culturi ale lumii.
Viziunea asupra lumii de dincolo în cultura mesopotamiană, redată
de "Epopea lui Ghilgameş" corespunde multor culturi viitoare, esenţa fiind
păstrată şi perpetuată, adăugându-se doar detalii de culoare locală.
Din spaţiul gol ce despărţea pământul de Marea primordială, sumerienii
făcuseră locul de adunare al umbrelor celor morţi. Acolo găsim descrierea
Hadesului grecesc de mai târziu şi a Şeolului ebraic. Sufletul ajungea
acolo trecând tot cu luntrea un "fluviu mistuitor", călăuzit de "omul cu
barca". Iată deci cea dintâi formă a Styxului şi pe strămoşul lui Caron.
În prima carte a lui Samuel din Biblie se povesteşte că
regele Saul a rechemat din Şeol umbra profetului. Poveste asemănătoare
tăbliţei a douăsprezecea din "Epopea lui Ghilgameş". Poveste în care Ghilgameş
îl cheamă pe Enkidu din Infern, pentru a-i povesti cum este în împărăţia
morţii. Enkidu nu vrea la început să povestească sugerând probabil necunoscutul
lumii de dincolo, inaccesibilă muritorilor în timpul vieţii. De asemenea
el nu doreşte să îl întristeze pe prietenul său. Aici "Epopea lui Ghilgamesh"
cade într-o atmosferă tristă, resemnată, atât de specifică gîndirii materialiste
conform căreia omul se naşte din ţărână şi în ţărână se va intoarce. Viziunea
asupra lumii de dincolo transmisă de Enkidu este una sumbră, venită în
analogie cu teama de moarte a lui Ghilgameş şi prin extrapolare a întregii
omeniri din timpul respectiv până în zilele noastre. De asemenea această
viziune pune în opoziţie directă lumea de dincolo cu lumea celor vii. Tot
ce este bun se transformă în rău şi este mâncat de viermi. Contrastul dintre
lumi este puternic mărit şi exagerat. Totul relizându-se printr-un procedeu
puternic vizual şi realist. Astfel, lumea mesopotamiană păstrează un mod
de reprezentare a lumii de dincolo ce are puternice legături cu realitatea,
singurul mod accesibil întelegirii unui muritor.
În "Epopeea lui Ghilgameş" se regăseşte una dintre primele viziuni
asupra lumii de dincolo din cultura universală. Aceasta este una foarte
detaliată şi precisă, rămânând ca şablon pentru toate culturile viitoare. |
|
Mirona Radu, Regie
Perceptia chineza asupra timpului
Am ales sa tratez aceasta tema deoarece problema
timpului mi se pare una dintre cele mai provocatoare in viitoarea mea meserie
de regizor de film' Filmul este din acest punct de vedere o
minune: timpul se comprima sau se dilata, ma pot intooarce in timp sau
pot zbura in viitor'De fapt trecerea timpului este ucigatoare,
iar idealul oamenilor este de a atinge 'viata fara de moarte'
si 'tinerete fara batranete'. Personal, incerc sa
le ating prin emotie, prin creatie, dar primul pas in aceasta grea incercare
este de a intelege mentalitatea oamenilor, ideile lor'
Chinezii nu sunt preocupati de un mod global
de a masura timpul, astfel incat existenta oamenilor nu se inscrie intr-o
temporalitate care are un inceput si care se indreapta spre un sfarsit.
Pare bizar sa nu existe asadar repere precise care sa le permita 'clasarea
' evenimentelor (pentru crestini nasterea lui Iisus Hristos
sau sustinerea primei olimpiade pentru vechii greci reprezinta spre exemplu
repere).
In istorie, exista un fenomen interesant si ciudat
in acelasi timp. Chinezii nu au fixat prin cifre succesiunea dinastiilor
sau pe cea a unitatilor de durata, cum realizam noi in cazul secolelor
(unitatile de durata la chinezi reprezinta perioade de cate saizeci de
ani). Fiecare dinastie inaugureaza un nou timp, fara ca timpul epocii precedente
sa fie suprimat, dar fara sa stabileasca o legatura cronologica cu acesta.
Modul de calcul sexagesimal a fost inaugurat
in 2697 i. e. n.
Intre an si ciclul de 60 de ani exista o unitate
intermediara numita 'era' a carei durata este variabila.
In ceea ce priveste calendarul chinez, acesta
realizeaza legaturi stranse intre anotimpuri, luni, zile, ore, cele cinci
elemente (lemn, foc, pamant, metal, apa), animalele, plantele, calitatile
oamenilor etc. Un an este format in principiu din doisprezece luni, dar
deoarece este stabilit in functie de fazele lunii, exista un decalaj intre
cele 28 de zile si durata lunii solare. De aici rezulta aparitia in mod
regulat a unei a treisprezecea luni, numita luna intercalata. Acest fenomen
se aseamana cu adaugarea lui 29 februarie in calendarul occidental. Anii
care cuprind o luna adaugata se numesc embolismici si sunt in numar de
sapte in saptesprezece ani.
Foarte interesant este ca lunile in China sunt
doar numerotate (de la 1 la 12), fara sa aiba un nume. Anii in schimb,
au anumite embleme animaliere: sobolanul, bivolul, tigrul, iepurele,
dragonul, sarpele, calul, berbecul, maimuta, cocosul, cainele, porcul.
Calendarul traditional (numit si agricol) desi
a fost inlocuit oficial prin adoptarea calendarului occidental ramane in
vigoare pentru a data sarbatorile (spre exemplu Sarbatoarea Primaverii
' prima zi din prima luna din calendarul agricol, Sarbatoarea
dublului cinci- a cincea zi din a cincea luna din calendarul agricol, Sarbatoarea
Mijlocului Toamnei etc).
Ora chineza are o durata dubla fata de a noastra
care este considerata 'ora mica'. Fiecare ora se
afla sub un semn emblematic animalier, ca in cazul anilor.
Lumea chineza este fascinanta, misterioasa in
ceea ce priveste conceptia despre Timp. Nu ramane decat sa incercam sa
intelegem opinia chinezilor, care pare la prima vedere foarte ciudata.
Personal, mi se pare foarte interesant faptul
ca pentru chinezi calcularea timpului scurs nu prezinta nici un interes
decat la nivelul vietii omenesti, deoarece inseamna ca notiunea de inceput
este pertinenta de fiecare data cand un element care intervine ii justifica
rolul.
Silviu
Edward Petrea, Imagine
Platon ' Banchetul
Mitul androginului
Platon spune (în Banchetul) că mai de mult natura omului era cu
totul alta decat cum este astazi, pe lângă sexul masculin si cel
feminin existand si un al treilea sex care avea ceva in comun cu
amandoua. Astazi doar numele acestei fiinte mai este cunoscut aceasta nemaiexistand.
Acest gen se numea pe atunci androgin, că ci si înfatisarea lui continea,
ca si numele, cîte o parte de bă rbat si de femeie. Afară de asta,
corpul înteg al fiecă rui om avea o formă rotundă ; spatele si coapsele
erau arcuite. Oamenii aveau patru mîini si tot atîtea picioare. Aveau si
două chipuri, exact la fel, asezate pe un gît rotund,
un singur cap, pe care erau asezate cele două fete opuseuna alteia,
patru urechi, două organe de procreatie si, în sfîrsit toatecelelalte pe
care, prin comparatie cu acestea le puteti lesne reconstrui.
Acestia se deplasau repede, ca intr-o rostogolire, datorita celor opt membre.
Sexul barbatesc stătea sub semnul soarelui, femeia era simbolul pamantului
iar ambigenii se aflau sub inflenţa lunii deoarece si aceasta este
fixată intre soare si pamant. Acesti oameni care aveau forme rotunde si
miscari circulare erau haraziti cu o putere si o vlaga miraculoase dar
de asemenea aveau si o trufie fara de margini,
trufie care i-a facut sa se duca la zei si sa incerce sa ii
stapaneasca exact cum Homer spune despre Efialte si Otus.
Atunci Zeus impreuna
cu ceilalti zei s-au sfatuit ce trebuie facut deoarece nu era cazul
sa ii trasneasca, aşa cum s-a intimplat cu gigantii si neamul lorsa piara
deoarece asta ar fi insemnat sa renunte la onorurile si la daniile ce
le reveneau din partea oamenilor, dar cu toate acestea Zeus nu le putea
ierta cutezanta cu care acestia incearca sa ii stapaneasca pe zei asa ca
marele Zeus i-a pedepsit pe androgini rostind urmatoarele : 'Cred
c-am găsit mijlocul de a sili pe oameni să -si curme nesă buinta Îi voi
face mai slabi. Iată, am sa-i tai în două pe fiecare si-au
să se facă pe dată mai neputinciosi; ba ne-or fi si mai
spornici, din cauza numărului mai mare. Si vor umbla drepti, pe două
picioare. Dar dacă si asa se vor arătacutezători, nevoind să se potolească,
iarăsi am să-i tai în două - zise dînsul - ca să umble pe un
singur picior, sărind ca schiopii.'Rostind acestea Zeus ii taie
pe oameni in doua iar in momentul in care ii despica il punea
pe Apolo sa le intoarca fata si jumatea gatului spretaietură, ca acestia
sa devina mai modesti. Netezi si celelalte cute, destul de
multe, întocmi pieptul, folosindu-se de o unealtă asemenea celeia pe
care o întrebuintează cizmarii spre a netezi pielea încăltămintelor pe
calapod. Nu lăsă decît prea putine creturi în preajma pîntecului, lîga
buric, pentru a păstra doar amintirea vechii pedepse.
Dupa ce aceasta fiinta a fost taiata in doua
de marele Zeus cele douajumatati se strangeau in brate atat de tare pentru
a redeveni iarasi un intreg incat uitau de celelalte lucruri
omenesti, uitau chiar si sa se hraneasca iar una fara de cealalta nu vroiau
sa se apuce de nimic. Cînd una din jumătati murea, partea
rămasă singură căuta împreunarea cu altă jumătate părăsită, fie că
dădea peste jumătatea unei femei întregi fie că era jumătatea unui bărbat,
astfel rasa se ducea spre pierzanie, fapt pt care marele Zeus se
milostivi de acestia si le stramuta organele de reproducere in fata, acestia
avandu-le inainte pe partea dinafara. Prin acest lucru Zeus a reusit sa
faca posibila continuitatea rasei, nasterea facandu-se dintr-un barbat
si o femeie.De atunci dragostea este implantata in inimile oamenilor. Eros
este cel ce împreunează frînturile vechii naturi; el îsi dă osteneala să
facă din două fiinte una singură; el încearcă să vindece nefericirea
firii umane. Fiecare dintre noi este o jumătate de om despărtită
de întregul ei, si fiecare jumătate îsi caută necontenit frîntura
ruptă din el însusi. In sensul acesta, Platon spune în continuare că: acei
dintre bărbati care sînt frîntură din fiinta ambigenă, numită odinioară
androgin, iubesc femeile; din această categorie de oameni
provin cele mai multe cazuri de adulter. La fel se intampla cu femeile
iubitoare de bărbati si cu cele adulterine: ele îsi trag fiinta din
aceeasi categorie. Pe de altă parte, cei ce provin din despicarea bărbatului
înclină, cît sînt copii, înspre sexul bărbătesc si, întrucît ei însisi
sint părti ale acestui sex, iubesc pe barbati si-s bucurosi să trăiască
împreună si legati de acestia. Iată de ce dînsii sînt cei mai destoinici
dintre copii si tineri: fiindcă prin natura lor sînt cei mai
bărbătesti. . Afirmă unii că sînt lipiti de rusine. E o inexactitate.
Nu din nerusinare fac asta, ci din curaj, din bărbătie si din caracter
viril, fiind dornici de ce le este asemenea. Am o dovada de seamă:
astfel de exemplare, o dată pregătirea terminată, sînt singurii bărbati
ce intră în politică. Apoi, cînd devin bărbati, ei iubesc pe tineri si,
prin firea lor, nu dau atentie căsătoriilor, nici procreatiunii;
sau o fac numai siliti de datină. Plăcerea lor e să rămîie burlaci si să
trăiască unii cu altii. Într-un cuvînt, unul ca acesta devine iubitor de
tineri si-i pururrea în căutarea celui de-o fiintă cu sine.
Asadar, cînd întîmplarea scoate
cuiva în cale propria sa jumătate, fie că-i în joc un iubitor de tineri,
fie că-i oricare altul, atunci ca prin farmec sînt fulgerati de-o simpatie,
de-o afinitate, de-o dragoste care-i face, ca săspun asa, incapabili să
se mai despartă unul de altul nici măcar o clipă. Ei
trăiesc apoi viata împreună, dar dacă i-ai întreba, nu ti-ar spune ce
asteaptă unul de la altul. Nici unul nu are impresia că legătura plăcerilor
dragostei este ceea ce-i împinge atît de stăruitor, la apropierea unuia
decelălalt.
Asadar, nimeni nu refuza aceasta dorinta, da
a se contopi cu jumatatea sa,de a redeveni iarasi un intreg, un androgin,
o singura fiinta. Iata motivele pentru care omul trebuie sa fie indemnat
de zei, pe de o parte sa refacă unitatea spre care Eros il calauzeste. |
|
Ioana Popa, Jurnalism
Colivii cu oameni se clatina se
sus,
Canta marsuri
de adio si iluzii.
Ma rog iluziilor
ce mor zilnic.
****
Linii si oameni se zbat pe pamant,
Cavaleri
ai mesei rotunde planuie
Casatorii cu
credinta.
Se elibereaza
idei si se subjuga adevaruri
Toate pentru
un pacat mai mare
Decat cel al
Evei.
Suntem priviti
dar sa continuam!
|
|
Alex
Radu
Femeia din bibliotecă
proză
De câteva zile, eram ţinut captiv în camera mea
obscură din apartamentul de pe strada Uitării. O ploaie torenţială părea
desprinsă din neant... Stropii mari, rotunzi se auzeau pocnind puternic
în fereastra mea, iar gropile adânci se lăsau umplute de apa murdară, ca
nişte suflete naive ispitite de Hades.
Uram mereu momentele în care ploua... Credeam
că se întâmpla asta intenţionat, căci de fiecare dată eram vesel, iar atunci
când primul strop atingea puternic asfaltul uscat, tristeţea mă învăluia
până în cele mai necunoscute şi neexplorate părţi din mine. Ştiam că pentru
toate astea exista un motiv bine întemeiat, dar eu nu am putut niciodată
să-l aflu. Frecvent ieşeam să străbat în lung şi-n lat oraşul. Nu mă schimbam
niciodată în alte haine, le purtam pe cele de casă. Nişte blugi jerpeliţi
şi rămaşi fără culoare după mii de spălări în maşina veche de zeci de ani,
care trosnea la fiecare utilizare, şi un hanorac roşu cu o inscripţie în
mijloc (n-am reuşit nicicând să descifrez acea limbă - toţi celor cărora
le cerusem părerea îmi spuneau că seamănă cu un tip de scriere exotic,
din vremuri destul de vechi). Smulgeam pur şi simplu haina albastră din
cuierul din hol, îmi trăgeam gluga pe cap şi porneam apoi în explorare.
Mă plimbam ore în şir, ud leoarcă, suportând
râsetele prosteşti ale celor care se distrau juvenil în cafenele. Mă opream
adesea în faţa ferestrelor, fixam o persoană pe care o priveam câteva minute
în şir, iar apoi plecam. Mă opream din nou, îmi alegeam pe altcineva şi
repetam procedeul de sute de ori, până când o stare de plictis nu îmi mai
dădea voie să mă desfăt în lumea comună.
-De ce fac toate astea? mă întrebam de
nenumărate ori, dar nu ştiam. O făceam pentru plăcerea imensă pe care o
căpătam de fiecare dată. Era o stare pe care nu aş putea să o compar cu
nimic din ceea ce e uman...
Era în jurul orei 20:00 când ajunsesem
în staţia de autobuz goală, animată doar de o femeie - nu cred că avea
mai mult de 40 de ani - ce privea în stânga şi în dreapta, derutată, ca
şi cum era total străină de oraş. M-am dus încet spre ea şi când mă aflam
la câţiva centimetri distanţă, îşi întoarse repede faţa spre mine, ţinând
în mâna ridicată poşeta neagră, de piele contrafăcută. Vru să mă lovească,
dar se răzgândi în ultimul moment. Mă privi îndelung cu un aer critic şi
cu o mină speriată şi terorizată, în acelaşi timp, îşi ceru scuze pentru
accesul de furie şi se distanţă vreo doi metri, în ciuda încercărilor mele
de a o face să înţeleagă că totul era în regulă.
Eu am rămas nemişcat, cu ochii aruncaţi
în balta umplută de ploaie ce se înfăţişa la câţiva metri de mine. Mă simţeam
ud până la piele după orele petrecute în picăturile norilor, dar nu-mi
păsa nici dacă aveam să mă îmbolnăvesc, şi asta se întâmpla de multe ori,
fiindcă trăiam singur, fără părinţi, nu cunoşteam pe nimeni, prieteni nu
aveam, iar cei din bloc mă ignorau total. Fie că trăiam, fie că nu, pentru
ei era acelaşi lucru.
Femeia de lângă mine mi se părea acum cel
mai interesant subiect pe care aş fi putut să-l găsesc în acea seară. Mi-am
aruncat fără sfială ochii asupra ei şi am început să o contemplu ca un
întreg. Purta o fustă ce părea brodată din lână de culoare maro cu linii
negre, curbe, nişte pantofi negri, cam uzaţi, dar asta nu mă interesa deloc,
un şal purpuriu cu accente de alb, iar părul brunet, udat de ploaie, îi
cădea lipindu-se de faţă.
Îşi dădu imediat seama că priveam în ochii
săi de albastru puternic, dar nu reacţionă deloc. Mă uitam la corpul ei
de minute în şir fără a simţi vreo plăcere carnală. O găseam, cu siguranţă,
extrem de frumoasă, chiar şi în melancolia usturătoare a ploii, dar o preferam
în splendoarea ei de fiinţă perfectă. Se încadra în tiparul fiinţei pe
care o căutam de ani în şir, o femeie desăvârşită prin graţia ei divină.
Imaginea se spulberă subit, fără ca eu
să pot lua atitudine, atunci când doamna de lângă mine izbucni isterică:
-Dacă nu-ţi fac observaţii, nu înseamnă
că nu te văd, afemeiatule! Eşti un distrus, uită-te cum arăţi, boschetarule!
Am plecat înainte de a încerca să o liniştesc.
Părea extrem de curajoasă având în vedere că nimeni, care ar fi putut să
o apere, nu se afla în preajmă. Începu la scurt timp să arunce cu pietre
mari după mine, atunci când remarcă faptul că încă mă holbam la ea, într-adevăr,
diferit de cum o făceau ceilalţi. Dar asta conta mult prea puţin pentru
ea...
Drumul spre casă dură câteva minute. Am luat-o
pe diferite scurtături, ocolind cât mai mult localurile publice, căci nu
voiam să zăresc alte persoane. Nu aveam în minte decât acel chip nervos,
dar tandru, ce îmbina armonios iubirea şi ura.
M-am dezbrăcat repede de hainele ude, le-am aruncat
pe jos în sufragerie şi m-am aşezat gol puşcă în pat. Nu mă gândeam decât
la ea, la cele câteva momente magnifice petrecute în compania ei rece...
A doua zi când m-am trezit, era o vreme însorită,
soarele pătrundea falnic cu razele sale în camera mea, prin fereastra uitată
cu transperantele ridicate, iar eu mă aflam în pat, îmbrăcat cu vechii
mei blugi şi cu hanoracul roşu. Pe podea, zăceau murdari adidaşii mei de
firmă no name, achiziţionaţi cu doi ani în urmă de la un vânzător ambulant.
Mi oferise la un preţ convenabil şi nu am ezitat să-i iau, fiindcă oricum
nu aveam bani pentru alţii mai buni.
După ce m-am dezmeticit puţin şi m-am spălat
pe faţă, am încercat disperat să-mi aduc aminte ce se întâmplase în ziua
precedentă. Imagini întrerupte mi se derulau constant în minte, dar nu
puteam înţelege nimic. Mă zăream stând la masa mea de lucru, cufundat adânc
în lumea romanului la care scriam cu dăruire în fiecare zi, apoi treceam
subit la fereastra ce dădea înspre stradă, unde petreceam zeci de minute
în şir, contemplând peisajul cuprins de tristeţea ploii. Era o monotonie
care înconjura şi modestul meu apartament încă de când îl cumpărasem, o
melancolie care tresărea mereu în căutarea antidotului.
M-am repezit la masa de scris, unde toate erau
vraişte: caiete cu diferite notări, cărţi neterminate aşteptau de vreme
îndelungată să fie din nou atinse. Caietul în care lucram la roman se afla
într-unul din colţuri, iar alături încerca să se facă ascuns jurnalul meu.
Acolo, pe acele umile foi îngălbenite, ce semănau cu un papirus, îmi aşterneam
aproape tot timpul nelămuririle. Pe ele zăcea pasta albastra a stiloului
care scria fără prea mare tragere de inimă tot ce-i spuneam. Se aflau poveşti
de dragoste platonică, întâmplări pe care le trăiam în timpul plimbărilor
mele nocturne şi, mai cu seamă, toată gama de incertitudini care mă bântuiau
deja de câţiva ani. Disperat, am prins cu putere caietul şi l-am răsfoit
până la ultima pagină completată. După câteva minute, am regretat că făcusem
asta, pentru că nimic din ceea ce mă aşteptam să găsesc, nu se afla acolo.
Am scrutat camera în căutare de indicii, dar
nimic nu se dovedi a fi de folos. Când mi-am dat seama că totul era în
zadar, m-am prăbuşit cu un zgomot asurzitor pe podea şi am rămas ghemuit,
cu capul între mâini, plângându-mi de milă. Era a nu ştiu câta oară când
mi se întâmpla asta şi nici măcar acum nu învăţasem că trebuia să trec
cu vederea aceste episoade. De multe ori, îmi spuneam că nu trebuie să-mi
pierd vremea gândindu-mă la nişte lucruri lipsite de importanţă, dar acum
simţeam că totul era diferit. Ştiam că amintirea pierdută avea să mă scoată
din impas...
Pe la ora 16:00 în acea după-amiază, când voiam
să mă îndrept către biblioteca oraşului, am găsit în holul scărilor un
plic ce părea aruncat la întâmplare. L-am ridicat şi am privit adresa destinatarului,
ce era inscripţionată în chirilice: Apartamentul nr.7, str. Uitării, Domnului
din ploaie. Surprins, am citit de zeci de ori adresa până când am reuşit
să mă conving că plicul îmi era destinat într-adevăr mie.
Am fugit înapoi în cameră, fără a-mi da jos haina
de pe mine, m-am aşezat pe patul din dormitor şi am deschis, cu mâna tremurândă,
plicul. Cu teamă, am scos din-năuntru o foaie învechită, împăturită de
două ori, şi am început să o citesc cu atenţie:
Stimate Domnule din ploaie,
Iertaţi-mi, vă rog, îndrăzneala de vă numi astfel,
dar mi se pare o formulare mult mai adecvată în condiţiile date.
M-am decis în urmă cu câteva ore să vă scriu
aceste rânduri în speranţa că vă voi putea ajuta. Să nu vă imaginaţi că
sunt o obsedată care se aventurează în relaţii...Nu, această dorinţă de
a vă ajuta provine din imensitatea bunătăţii cu care am fost înzestrată
cu câţiva zeci de ani în urmă. Mereu mă cuprinde mila când zăresc oameni
nefericiţi şi încerc să mă substitui situaţiei lor... Aşa am învăţat că
trebuie să ne ajutăm semenii!
Chiar în acest moment îmi aduc aminte în cele
mai mici detalii momentul întâlnirii noastre. Îmi păreaţi atunci atât de
nefericit, aşa cum niciodată nu mi se mai întâmplase să văd pe cineva...
Dar cred că este de prisos să vă expun aici toate
gândurile mele. Cel mai potrivit ar fi să vă relatez toate acestea la biblioteca
din oraşul dumneavoastră. Vă aştept în Sala de lectură, la masa nr.7, ora
16:30, desigur, în cazul în care doriţi să vă ajut.
În speranţa că vă voi putea fi de folos,
Vă trimit cele mai calde îmbrăţisări,
Femeia din bibliotecă.
Am privit în subsolul paginii şi am observat
că mai era ceva adăugat: Pentru dumneavoastră, este rezervată masa nr.6.
Să nu întârziaţi! Am privit ceasul de pe mână şi am realizat că mai aveam
doar douăzeci de minute la dispoziţie ca să ajung la timp.
Am pornit în fugă, coborând câte trei trepte
în acelaşi timp şi, ieşind din bloc, am început să gonesc ca un nebun către
bibliotecă, doborând zeci de oameni care nu ezitau să-şi manifeste frustrarea
prin diverse înjurături. Treceam de pe o stradă pe alta pe culoarea roşie
a semaforului, nu mă asiguram atunci când traversam şi, cu un curaj de
neimaginat, am ignorat poliţistul care mă ameninţa cu amendă şi închisoare
pentru încălcarea legii. M-am întors spre el, făcând un gest obscen, i-am
spus că mă grăbesc şi că nu am timp de pălăvrăgit cu el, iar apoi m-am
îndreptat din nou către locul de întâlnire.
Era ora 16:28 când am pătruns în Sala de lectură
a bibliotecii, am cerut să mi se dea o carte şi m-am aşezat la masa nr.6,
după cum primisem instrucţiunile. Mi-am întors privirea de câteva ori spre
masa din spatele meu, dar nimeni nu se afla acolo. După câteva minute de
aşteptare, am început să cred că cineva îşi bătuse joc de mine, iar la
scurt timp, m-am ridicat furios de pe scaun vrând să plec, însă un glas
suav mă convinse să rămân.
-Îmi cer scuze că v-am lăsat să mă aşteptaţi
atât de mult timp, dar am avut o problemă cu o altă persoană... Un caz
diferit, însă nu are importană acum...
-Cine sunteţi şi ce ştiţi despre mine? am întrerupt-o
fără menajamente, încercând să-mi păstrez calmul pentru a nu-i deranja
pe ceilalţi.
-Stimate domn, numele meu nu are nici cea mai
mică importanţă acum, ci ceea ce vreau să vă fac să înţelegeţi...
Porni un adevărat discurs plictisitor, din care
nu înţelesesem mare lucru, fiindcă mai mult şuşotea, iar atunci când am
încercat să mă întorc spre ea, mă oprise iritată:
-Nici să nu îndrăzniţi! Veţi strica totul...şi
dispăru fără vreun avertisment.
M-am ridicat supărat, am predat cartea din care
nu citisem nimic şi apoi am plecat spre casă, nu înainte de a străbate
parcul din apropierea bibliotecii. Nedumerirea ce mă neliniştea acum îngrozitor
era legată de faptul că nu-i puteam admira chipul; dar cum aş fi putut
să mă las ajutat de cineva pe care nu-l cunoşteam?
Când am ajuns acasă, am găsit pe masa din bucătărie
un bileţel din acelaşi tip de hârtie ca şi scrisoarea pe care o primisem
cu câteva ore în urmă. Era succint, fără erori, iar Femeia din Bibliotecă
mă anunţa că urma ca noi doi să avem o nouă întâlnire în ziua următoare,
la aceeaşi oră şi în acelaşi loc. Nu voiam deloc să merg şi am adormit
nervos, meditând adânc la ceea ce se întâmplase.
Fusesem punctual şi în cea de-a doua zi, dar
ea se lăsă din nou aşteptată. Se scuză imediat ce venise, însă totul mi
se părea derizoriu.
Începu să-mi povestească iarăşi despre vechile
ei îndeletniciri, despre cei pe care îi salvase de la moarte şi nu primise
nimic în semn de recunoştinţă, despre batjocurile multora ce o numeau "mizeria
din periferie", iar eu ascultam plictisit, întrebându-mă cum mă puteau
ajuta toate aceste relatări.
Când mi-am întors faţa subtil, în speranţa că
puteam să-i zăresc o parte din corp, dispăru, fără a-şi lua rămas bun.
M-am ridicat de la masă după câteva minute, am predat cartea şi l-am întrebat
pe bibliotecar înainte de a pleca, cine era femeia care stătuse în spatele
meu.
-Care femeie? îmi replică el surprins, cu vocea
sa de senil educat.
-Aceea de la nr.7. Se afla acolo, în spatele
meu, cu câteva minute în urmă.
-Vi s-a părut, domnule, nimeni nu se afla acolo!
-Atunci poate la masa nr.8? l-am întrebat nerăbdător.
-Domnule, îmi zise într-o voce caldă, nimeni,
cu excepţia dumneavoastră, nu s-a aflat la ora asta în sală.
-Trebuie să mi se fi părut atunci...am adăugat
speriat, după un moment de pauză, ca să nu par un lunatic.
-Probabil...
Patru întâlniri în zile succesive au urmat mai
apoi şi, de fiecare dată, ascultam aceleaşi poveşti epuizante în care nu
vedeam nicio morală. Ei i se părea că totul era extrem de interesant şi
spera că mă ajuta mult, dar adevărul era că nu pricepeam de ce atunci când
încercam să o contemplu dispărea pur şi simplu.
Am întrebat-o la a cincea întâlnire de ce îşi
ascundea corpul de mine şi mi-a răspuns cu o notă de tristeţe şi bucurie:
-Libertatea e ceea ce ne dorim cu toţii! Atunci
când vei fi liber, mă vei putea privi!
Probabil că se aştepta să-i înţeleg mesajul,
dar adevărul era că nu pricepusem nimic.
La a şasea întâlnire, ţinuse o pledoarie despre
Absolut, despre tehnicile de a dobândi acel spaţiu şi îmi vorbise mai cu
seamă despre yoga, ce i se părea metoda desăvârşită. O ascultam cu uimire,
crezând că putea să mă lămurească, dar se opri brusc la un moment dat:
-Cred că e de ajuns... Eşti recuperat...
Dispăru înainte ca eu să mă întorc spre ea. Nu
înţelegeam nimic din atitudinea ei şi asta mă durea cel mai tare. Am plecat
acasă cu un braţ de cărţi împrumutate de la bibliotecă, după ce am implorat-o
pe tânăra de acolo să aibă milă de mine şi să-mi dea voie să plec cu tot
ce îmi alesesem.
-Vă promit că peste trei zile vi le înapoiez
pe toate! am adăugat în semn de mulţumire, iar apoi m-am făcut nevăzut.
În apartamentul meu, am găsit aceeaşi atmosferă:
aer închis, praf de două degete pe umila mobilă şi cărţi împrăştiate peste
tot. M-am aruncat în pat şi am început să citesc o carte despre mituri.
Majoritatea le cunoşteam deja, însă multe dintre ele îmi păreau atât de
străine, cu toate că făceau parte din "Vedice".
Cred că era în jurul miezului nopţii când mă
aflam într-o staţie de autobuz ce îmi părea cu mult familiară. Ploua torenţial,
iar eu mă holbam la doamna de lângă mine. Mă uimea prin graţia sa desăvârşită
prin splendoarea sa trupească cu care îmi transmitea o stare de siguranţă
interioară. Mi se părea că o mai întâlnisem undeva... Iar atunci mi-am
dat seama de tot!
M-am ridicat brusc, am citit biletul de pe jos
(Întâlnirea a şaptea va avea loc în parcul de lângă bibliotecă, la fântână)
şi am pornit în fugă spre locul stabilit.
O căutam disperat prin împrejurimi, impacientat,
fiindcă era singura persoană ce putea să-mi asculte revelaţia. Iar
când am ajuns la fântână, ea se afla deja acolo, strălucind în lumina splendidă
a soarelui edenic.
-Tu! am exclamat cu putere şi m-am prăbuşit în
faţa ei, fericit. |
