DOOM2005
Noutăţi privind normele limbii literare
|
Alexandra Ionescu, Jurnalism
Esti student, n-ai bani, dar poti sa te distrezi
Vesnica intrebare a studentilor: CUM MA POT DISTRA CU BANI PUTINI?
Multi ar raspunde ca este putin probabil ca in Bucuresti sa te poti distra
cu bani putini.Ce inseamna de fapt capitala tarii? Orasul tuturor posibilitatilor,
baieti cu bani , fete frumoase, masini luxoase, cluburi fitoase si bani,
foarte multi bani.
Dar toate acestea sunt inaccesibile multor studenti din provincie
care vin in Bucuresti sa studieze si sa beneficieze de un trai mai bun
dupa absolvire.Si totusi, studentii se distreaza .Pentru multi dintre ei
anii de studentie sunt cei mai frumosi: chefuri, bautura si chiar droguri.
Cati dintre ei nu gasesc ca acestea sunt distractiile de baza ale unui
student. "Nimic nu este mai misto ca un chef in camin, cu muzica la maxim,
cu fete si bautura", spune Adrian, student in anul 3 la Politehnica.
In caminele de la Leu
Curioasa fiind de cum se distraza studentii am petrecut o zi in complexul
studentesc de la Leu. Sute de studenti misuna pe culoarele interminabile.Aici
viata de student se schimba complet." Ce faci ma diseara? Dam o raita prin
regie? Am auzit ca e mare petrecere in Max diseara? Ce zici, mergem?'
'Mergem, vorbesc cu baietii de la 102 si s-a facut. O singura problema.
Care a primit bani de acasa, ca eu am cam ramas lefter?"
"Nu ai nevoie mai mult de 100 de mii de lei pentru a chefui intr-o
seara. Daca se face prin camin vreun chef cu atat mai bine, suma scade
si pana la 50 de mii de lei sau poti sa nu cheltui nimic daca esti smecher
si te bagi in seama cu cine trebuie", spune Aurelian.
Cu fetele e mai greu. Am aflat de la Amalia, studenta la Telecomunicatii
ca "e mai costisitor pentru noi. Avem nevoie de toale, care costa, si fetele
sunt mai pretentioase, vor in cluburi mai selecte. Desigur ca merge o seara
de distractie in Max sau in Dumars. Totusi ai nevoie de cel putin 200 de
mii de lei".
Se apropie seara si studentii se aduna prin camere. A mai trecut ozi
de scoala si acum fiecare pune la cale planurile pentru aceasta seara.
Pe la ora 10 deja jumatate din camin se goleste, cealalta jumatate petrece
si chefuieste in camere. Ma duc si eu intr-una din camerele de fete si
ma asez la o "sezatoare" asa ca intre fete. Asta e viata in camin, "poate
ca maine seara mergem in club".
O tura cu masina prin Bucuresti
Strada 13 Septembrie, vis-a-vis de Marriot, etajul 2. Intru intr-un
apartament cu trei camere, nu ma mai aflu intr-o camera de camin. Peisajul
se schimba, un apartament luxos si proprietara care ma intampina: o studenta
in anul doi la Universitatea Romano-Americana, Denisa..Cum se distreaza
ea in Bucuresti am aflat dupa o tura cu masina noaptea.
"De obicei ies cu fetele in oras. Nu mergem intr-un loc anume, colindam
cluburile si vedem ce ne place. Sunt seri in care nu avem chef de dans,
fum de tigari si fitele altora. Atunci stam acasa, luam ceva de baut si
ne uitam la un film". Recunoaste ca nici in ruptul capului nu ar petrece
o seara intr-un camin studentesc sau intr-un club din Regie, ii plac locurile
selecte, lumea buna si bauturile fine.
Mall-ul loc de distractie pentru tineri
Daca vrei sa iesi undeva in Bucuresti mergi la Mall, daca vrei
sa vezi un film, mergi la Mall si uite asa toata lumea merge la Mall. La
sfarsit de saptamana Mall-ul este plin nu ai loc nici sa arunci un varf
de ac.
Mergem si noi tot in weekend, chiar daca Denisa marturiseste ca aproape
in fiecare zi trece pe aici. Pentru ea este ca o obisnuinta sa mearga la
un film, sa manance ceva, sa-si mai cumpere ceva din magazine.
Nici nu intru bine si ma izbeste multitudinea culorilor, cu greu reusim
sa ne strecuram la intrare de un grup de vreo zece fete, pustoaice care
rad de zor in timp ce se uita si analizeaza lumea care intra si iese. Incepe
"excursia" prin magazine. Denisa pare destul de familiarizata cu locul,
cunoaste toate magazinele, toate aparitiile noi.
Ma invita sa bem ceva la Fillas Fogue. Ii raspund ca imi pare rau dar
nu cred ca imi pot permite. Nu pare prea afectata si imi spune ca face
ea cinste, "doar te-am invitat eu in oras". Mese negre de fier, canapele
de piele, lumina pala a unor felinare agatate.O atmosfera intima unde te
poti relaxa pe bani multi. si acest lucru se poate observa citind lista
de preturi afisata intr-un meniu imbracat in piele neagra si inscriptionat
cu litere aurii.
Bem un pahar cu vin si ne continuam plimbarea. Ne urcam in masina si
plecam spre cluburi. Ma intreaba ce as prefera, dar intrucat nu prea cunosc
viata de noapte las asta la alegerea ei.
High Heels- o bautura si o pereche de pantofi
"Mergem in "High Heels", cred ca o sa-ti placa, e super fain si
poti chiar sa-ti cumperi o pereche de incaltaminte". Undeva in Dorobanti
parcam masina pe o straduta ingusta si slab luminata. Facem cativa pasi
si ajungem. La intrare doi barbati imbracati in negru, cu priviri suspecte
ne analizeaza din cap si pana in picioare si ne deschid usa de la intrare.Ma
asteptam la o incapere mai mare. Nu sunt mai mult de zece mese, totul este
imbracat intr-un galben aprins. Nu glumise Denisa cand mi-a spus ca imi
pot cumpara ceva de incaltat. In dreptul fiecarei mese stau insirate pe
rafturi suspendate zeci de perechi de incaltaminte. "Daca vrei sa iti cumperi
ceva, chemi chelnerul si il pui sa-ti aduca ce pereche vrei, o probezi
si apoi platesi daca iti place", imi explica Denisa.
Nu trece o jumatate de ora si la o masa alaturata o tanara probeaza
o pereche de cizme."Sunt frumoase, cred ca le iau", ii sopteste prietenului
ei. Aici numai lume buna, poti sa-ti dai seama prin diversitatea
de toalete afisate. Ne intalnim cu alti prieteni de-ai Denisei. Imi marturiseste
ca de obicei aici se strang in fiecare seara si pleaca apoi sa colinde
orasul. Comandam si noi cate un nectar de visine iar cand vine nota : 70
000 de lei paharul. Destul de ieftin pentru un bar cu fite", remarca Denisa.
Pentru o fata ca ea viata de student este relativ simpla, poate merge
unde vrea, nu se pune niciodata problema banilor. Pentru altii viata are
urcusuri si coborasuri, viata este grea dar si frumoasa ar spune un student. |
|
Roxana Leotescu, Regie
Povestea Emmei Bovary: o singura viata,un singur eşec
Gustave Flaubert a plasat actiunea romanului sau
in secolul al XIX-lea, a creat un décor, mai precis Normandia, tinutul
Caux, si a avut o grija deosebita la toate detaliile culturale, sociale
si de peisaj. Deja se contureaza o viziune regizorala, in urma unei colaborari
cu un bun scenograf...
Flaubert a plamadit niste personaje, ale caror portrete psihologice
le cladeste cu multa iscusinta pe o prima trasatura de caracter-pozitia
sociala. Nimic nu este mai important pentru aceste personaje decat statutul
lor in societate. Homais, farmacistul cu pretentii, se teme de concurenta
doctorului, Charles Bovary, care insa nu isi poate depasi decat pe alocuri
mediocritatea. Binet se vrea unic si are si motive, nu mai e nimeni ca
el sa faca la strung inele pentru servete, cu care isi umple casa,"cu orgoliul
unui artist si egoismul unui burghez". Lestiboudois "practica" mai multe
meserii ca sa castige un ban. Doamna Bovary-mama-este un observator distrat
al cuplului Charles-Emma, vine in vizita, se cearta cu nora, il santajeaza
emotional pe fiul ei, dar fara succes si se retrage.
Dar cine este Emma Bovary,cea pentru care nu conteaza atat de mult
gura lumii, care se resemneaza sa locuiasca acolo unde graiul n-are accent,
unde se face cea mai proasta branza din Neufchâtel, unde primaria este
o incercare dupa schitele unui arhitect parizian, unde nu se tin baluri,
unde nu-si poate purta pantofii din satin si rochiile scumpe? Intr-un film
bun, acest personaj n-are avea cum sa nu fie protagonista, desi este cea
mai slaba din punct de vedere emotional, ea le da o lectie tuturor celorlalti...sarmana
madame Bovary, care ia arsenic pentru ca are dificultati amoroase si financiare!
Flaubert insa nu contureaza doar acest personaj pe care il incarca cu diferite
stari de spirit sau pe care il arunca in valtoarea romanului sau...El face
o trimitere evidenta la Friedrich Nietzsche si la faptul ca Dumnezeu a
murit, astfel incat pentru protagonista singurul vinovat de acest lucru,
pe care nu-l lasa sa ia proportii, este Charles, sotul ei. Sa trecem in
revista traseul Emmei Bovary...o fata crescuta la tara, in urma vizitelor
unui doctoras de mana a doua, are iluzia ca se indragosteste de el, realizeaza
la nu mult timp ca ea isi doreste o viata mai palpitatnta, vrea sa cunoasca
oameni si sa mearga la baluri, sa danseze si sa se entuziasmeze de la orice
batista ce flutura dintr-o trasura, se muta din Tostes, desi avusese incercari
sa se acomodeze acolo, dar abonamentele la "Corbeille" si la "Sylphe des
salons" si nici planul Parisului nu o ajuta; iar cand ajunge in Yonville
incepe caderea libera. Din acest moment linia descendenta nu poate fi oprita
de nici un fenomen,decat de o tragedie si mai mare.Ceea ce se intampla
in final...Dumnezeu chiar a murit, de-a binelea. Charles, Dumnezeul pe care
ea constient il respinge, moare de inima rea. Pentru Emma, Charles este
garantul valorilor. Ea nu-l vede ca pe un om, si aceasta este cea
mai mare eroare a protagonistei,ci ca pe o divinitate care ii ghiceste
gandurile,care ii prevede starile si panica. Însa aceasta divinitate, un
mauvais démiurge, este atat de mult vinovata de tot raul care va ineca
viata Emmei, incat i se va inchina un cult de ranchiuna si de reprosuri.
Insa Flaubert nu se opreste aici si ca orice creator si profilator
de portrete, conduce destinul Emmei spre un punct de intersectie care ia
o amploare fabuloasa,un destin controlat de patru barbati,care o duc la
pierzanie.Un sot lipsit de sex appeal,un amant cinic,un altul timid si
un negustor care ii controleaza viata prin niste polite. Ea, insa se considera
o eroina din romanele pe care le savureaza si de care se plictiseste repede
si nu acorda prea mare importanta banilor si datoriilor.Crede in promisiunile
lui Rodolphe (amantul cinic), prin autosugestie il crede salvatorul ei,
planuieste o evadare...si sa ne intrebam legitim...evadare de unde,mai bine
spus de cine?de Charles,cel care o divinizeaza? O evadare unde? Unde ar
putea fugi Emma Bovary?
Flaubert creeaza stari de tensiune impresionante.O vedem pe Emma numarand
secundele pana la intalnirea cu Rodolphe,o vedem fugind spre castelul lui,o
vedem daruindu-i-se acestui barbat,pentru care nu este decat o papusa de
pus in vitrina si un instrument de satisfacere nocturna.O vedem pe Emma
indragostita de un barbat care nu exista,iar cand universul construit de
ea incepe sa se surpe,ea da vina pe acelasi Dumnezeu...Flaubert este inspirat
in alegerea actiunilor si urmarilor acestora,in ceea ce o priveste pe doamna
Bovary.Ea se compromite,asa cum spune lumea,insa ii pasa prea putin,pentru
ca ea joaca o singura carte si nu a invatat sa-si asume vina esecului,ci
doar sa arunce culpa pe altcineva.Oare cum ar fi reactionat Emma Bovary
in zilele noastre?Probabil si-ar fi pierdut cateva nopti prin cluburi,atat
cat cearcanele sa fie vizibile si s-ar fi delectat cu o seara de striptease
masculin ca sa-si inece amarul deziluziei...Insa Emma merge mai departe si,fara
sa stie ca raul social ii va sapa propria groapa,pe de o parte se distreaza
cu Dumnezeul ei,caruia nu se sinchiseste sa-i ceara nimic,nu-l ameninta,nu-l
manipuleaza,iar pe de alta parte,"coborand amintirea lui Rodolphe in adancul
inimii",continua sa se compare cu doamnele nobile de altadata si se dedic
aunor milostenii exagerate,sechelele vietii ei religioase dinaintea mariajului.Flaubert
descopera in Emma prototipul care dupa disperare isi intoarce viata spre
Dumnezeu,pentru ca are foarte mare nevoie sa creada in ceva,in cineva si
acum este momentul sa creada atat in Charles,cat si in Dumnezeu.Emma incepe
sa se resemneze.Pana chiar si Berthe,copilul familiei Bovary,este invatata
sa citeasca si sa aiba maniere,dar este iar lasata in voia sortii.Emma
Bovary nu este nici o sotie exemplara,nici o mama model si pana acum nici
o amanta cu clasa.Ea se agata cu disperare de orice ar putea sa o scoata
din lumea cladita pe tipare.Spre salvarea Emmei,Flaubert il aduce in prim
plan pe Léon,atunci cand,sarmana madame Bovary,exasperata de intrebarile
sotului care nu e capabil sa inteleaga o piesa de teatru,desi el isi doreste
sa inteleaga,dar nu poate,Emma se arunca la figurat in bratele lui.Din
acest moment,mrejele raului o vor sugruma iar linia descendenta a vietii
ei,abrupta si taioasa,se va prabusi odata cu tot universul cladit de ea.Emma
intra intr-o mlastina,din care bratele ei ies la suprafata cu disperarea
unei femei care nu vrea altceva decat sa iubeasca si sa fie iubita de cel
iubit.Ea isi doreste iar sa evadeze,dar nu are unde...Un moment de luciditate
o determina sa-I marturiseasca lui Léon ca simte batranetea,exteriora si
interioara si ca nu o poate de la capat cu el,insa nu este atat de puternica
pentru a rezista acestui tanar sarmant ,cu obiceiul lui de apierde
cateva ore in "La Grande Chaumi?re",unde orchestra canta sub un chiosc.Vraja
reincepe,intalniri pe furis,plimbari si soapte tarzii,pentru ca acesta
ar fi adjectivul care ar caracteriza viata Emmei Bovary-tarziu.Ea este
o romantica atunci cand romantismul se stinge,ea crede in dragostea unor
barbati ce o folosesc,atunci cand dragostea fata de o femeie casatorita
si
frumoasa nu depasea obstacolele prejudecatilor.De fapt,de ce esueaza
Emma Bovary si de aceasta data?De ce camera amenajata,cu fotoliile invelite
in catifea nu mai primeste nimic,de ce trasura care ii duce departe, de
ce promisiunile si increderea nu mai fac fata?
Ar fi doua raspunsuri in contul carora esecul doamnei Bovary ar fi
plauzibil...Primul ar fi lucrul neglijat de Emma,crezandu-se o eroina din
romanele pe care le citeste...banii.Ea uita de cel ce din umbra ii controleaza
toata viata,de Lheureux.El nu mai accepta amanari.Luxul costa!Pe de alta
parte,Léon isi jura sa nu se mai intalneasca cu ea,este satul de predicile
si incurcaturile din cauza acestei femei.Este plictisit.Emma ajunge iar
la disperare,cand nimeni nu ii poate imprumuta cei trei mii de franci,care
ar ajuta-o sa o ia de la capat.Nici nu ar mai avea cum sa inceapa ceva.Castelul
de nisip se darama sub privirile ei.Si inca o data,madame Bovary este lasa.Uita
de bietul ei tata,de bietul ei Charles Dumnezeu si de un copil marioneta
si se otraveste.Flaubert ii contureaza ultimele clipe cu ajutorul unor
descrieri de stari exagerate,totul se dilata,durerea fizica,regretul,suferinta
sotului,halucinatia,timpul...iar Emma este convinsa ca va deveni o sfanta!Astfel
incat Emma nu esueaza pe toate fronturile,doar intr-un domeniu particular,in
dragoste, pentru ca ea joaca la o singura masa.Dragostea este singurul
lucru il concepe si il proiecteaza.Din dragoste ajunge la disperare,din
dragoste ajunge sa vada mai mult decat exista,din dragoste este datoare
negustorului,din dragoste se sinucide,lasand in urma ei un sot ce crede
doar in dragostea ei platonica fata de ceilalti doi,un Dumnezeu ce moare
tot din dragoste.Din dragoste pentru madame Bovary! |
|
Nicoleta Hantas, Jurnalism
În Liban (II)
Dimineata
Ma duc la bucatarie si fac Nescafe cu lapte, exact pe gustul socrului
meu...Noaptea trecuta ne-am intalnit in aceeasi zona (a bucatariei). El zicea
ca vrea sa bea apa si eu acelasi lucru pentru Nadine. Ii dadusem apa si
el m-a trimis sa ma culc ca sunt obosita, a zis el...Mai tarziu am descoperit
ca, de fapt se trezise sa devoreze capsunile din frigider!!! Reclamatiile
vin intotdeauna din partea "reginei ". Tot timpul se plange ca e tinut
din scurt de soacra mea, dar ea nu- i vrea decat binele, desigur. Ea nu
se trezeste niciodata de dimineata. Ora ei e in jur de 09.00. Isi face
o cafea, daca suntem si noi treziti, e intotdeauna foarte amabila si ne
anunta ca face si pentru noi. Cafeaua e amara si minuscula. Astea sunt
regulile casei. Cafeaua nu se bea cu zahar. Din motive de sanatate. Eu
sufar pe chestia asta, dar in tacere. Ador cafeaua mare cu o lingurita
de zahar. Fara zahar e ingrozitoare. Azi ne mai lungim la vorba, se vede
ca se apropie sfarsitul vacantei.... Se face aproape 12.00 si noi suntem
tot acasa...Avem in plan sa vizitam sudul Libanului si anume Sidon, renumit
prin plantatiile de banane si livezile de portocali. Cu mare greutate,
incercam sa ne" furisam "si reusim , inainte ca nu cumva sa mai vina ceva
oaspeti si sa fim in imposibilitatea de a mai pleca. Ar fi absolut nepoliticos...Suntem
deja jos, in parcare.
Plecarea la Sidon
Ziua de azi pare a fi una capricioasa. S-ar putea sa ploua. Dar, mai
bine ploaie, decat o zi super-calda. Pornim spre orasul care e situat in
partea de sud a tarii si este considerat al treilea oras din tara, ca marime.
Are un important port, desigur la marea Mediterana si este parca inramat
de plantatii intregi de banana si livezi intregi de citrice. Atmosfera
medievala a orasului considerat candva, orasul sfant al fenicienilor, nu
a fost complet stearsa, ci, dimpotriva chiar in cartierele considerate
noi, inca se mai pastreaza pana astazi urme ale miilor de ani de istorie...
In spatele portului, in zona considerata ca fiind pentru pescuit, se intind
pe o suprafata considerabila ruinele inca marete ale Castelului Marii (The
Castle of the Sea) Portul, este ticsit de barci si nave de pescuit. Viata
este destul de agitata in Sidon, unde pescuitul si comertul maritim au
fost intotdeauna doi pioni principali pentru economia orasului. Pana azi,
batranii comercianti stau inca , precum in vremurile de demult apuse obisnuiau
sa stea, in fata pravaliilor lor in asteptarea clientilor si fumeaza narghileh.
Orasul continua sa infloreasca si sa se intinda de-a lungul coastei si
a insulei prin noi cladiri foarte aproape de ruinele casteluluiSt. Louis.
Marea Moschee a Sidonului, se bucura de o combinatie arhitecturala
perfecta a epocii medievale cu cea a sec. al-ix-lea. Facem un tur
al orasului fara masina. Plantatii intregi de banane, se intind cat vezi
cu ochii si nu sunt pazite de nimeni ... Sunt exact ca la piata , manunchiuri
intregi, dar incercati sa vi le imaginati de 2- 3 ori mai mari , agitate
in niste copacei mici. Nu- mi vine sa cred ochilor cum de pot tine toata
aceasta greutate... Sunt inca verzi... Vrem sa mirosim din plin parfumul portocalilor
infloriti, care pur si simplu ne imbata cu mireasma lor...E ca- ntr- o poveste...Cred
ca mai lipsesc doar printisorii si zanele...N- am visat niciodata ca viata
ma va purta pe aripile ei "impovarate" de fel de fel de surprize,
in astfel de locuri, pe care oricat de mult le- am descrie in cuvinte,
niciodata nu ar fi suficient de pretioase pentru a spune totul...
Ne incheiem vizita la Sidon prin a cutreiera un asa zis bazar, care
in vremurile de mult apuse a servit drept fortareata. E construit ca un
labirint din roca masiva din munte. Zidurile sunt extreme de groase si
in interior e racoare...Asta imi si doream- putina racoare...Aici, poti
cumpara orice doresti: de la ace, plapumi, care se fac in fata ta si pana
la covoare, orice.Nu cumparam nimic din toate astea, vrem doar sa vedem
atmosfera. Oamenii sunt extrem de amabili, ne roaga sa ne oprim pe la pravalioarele
lor, nici vorba sa se supere ca nu cumparam , sau ceva de genul asta. Dar
cred, ca mai teama ne e noua care suntem deja caracterizati de teama
aceea de a nu primi vreun repros ca nu cumparam. Trebuie sa fim profound
marcati de anumite trairi de dincolo, daca am adus cu noi chiar si aici,
pe un alt continent acest sentiment...Anumite lucruri, chiar ne- au
marcat de- a lungul timpului...
Daca am fi intr- o poveste si cineva...nu stiu cine, un personaj din acela
care- ti poate indeplini trei dorinte, sau poate chiar un pestisor, ca
doar suntem la malul marii, eu mi- as dori ca una din ele sa fie aceea,
ca sa- mi pot lua intr- un mic bol de sticla, cativa "stropi" din parfumul
acela fermecat al florilor de portocali...Nimic altceva...Mi- ar fi mai mult
decat suficient...
Incepe sa ploua. Deschid geamul si bineanteles ca miresma florilor
de portocali imi "inunda " narile brusc... Dar oricat as incerca sa descriu
anumite sentimente, cred ca tot n- as putea convinge in totalitate, asa
ca, va recomand cu caldura, ca atunci cand aceasta ocazie a unei excursii
in Orient vi se va ivi, profitati imediat. Nu veti regreta...
Chiar si mirosul ploii e cu totul altfel, mult mai curat...Ajungem
aproape de capitala. Aglomeratia traficului, ar scoate din minti pe oricine.
Orasul e mic si toata lumea are masina. Unele familii au si cate 2- 3 masini;
Depinde de cati copii au, pentru ca sigur au si ei masinile lor personale.
Fie ca e dimineata sau seara, traficul e absolut la fel de haotic...
Dupa pranz, suntem serviti cu cafea alba. Absolut delicioasa. Poate
ati vrea sa stiti ce inseamna asta, cum adica alba?!! Da, cafea alba-
asa se cheama aceasta licoare, care este facuta din florile de portocal
despre care vorbeam si care pentru a ajunge in cestile noastre, sufera
un "proces' destul de complicat de prelucrare, cam in genul apei distillate
de care stim cu totii. Asadar, imaginati- va, daca nu cumva cer prea mult,
aceasta 'licoare"minunata ", in proportii egale cu apa fiarta si o lingurita
de zahar, pentru cine doreste. Numele ei in limba araba este "mazahr"si
inseamna "apa parfumata". Femeile o mai folosesc si ca aroma pentru
prajiturile traditionale.
La o "Chocolate Mou"
Ultima data, cand am mancat Çhocolatte Mou, s-a intamplat acum
4 ani si a fost la "Place de L'Etoile", Café & Restaurant, in
zona numita "Down Town" a orasului. Este orasul vechi, adica locul unde
inca se mai pastreaza vechea arhitectura a cladirilor vechi de mii de ani...Imaginati-
va cum ar fi, ca inconjurat de toate aceste vechi cladiri dintr-
o alta vreme, de mult apusa, sa stai si sa mananci ceea ce se cheama
"Chocolatte Mou"...
E absolut fascinant. Ma simt ca o printesa feniciana, care dupa ce
a stat intr- una dintre saunele (vechi de mii de ani) de care suntem inconjurati
chiar acum, nu vrea altceva decat sa se racoreasca...Toti ne facem iluzii...
nu au fost doar personajele balzaciene...
O inghetata absolut uriasa, cu multa frisca si ciocolata topita,
cremoasa si pe care nu- ti doresti sa o mai termini... Oricum, in mai putin
de o jumatate de ora, n- ai nici o sansa sa o termini. Am visat 4 ani la
ea si am incercat in cateva randuri sa o comand si in Romania, dar
fara success... Nimeni nu a inteles de fapt, ce vroiam. Asa ca am renuntat
si am asteptat aceasta clipa, care din fericire o traiesc, acum, din nou.
Incheiem aceasta seara, cu o plimbare romantica pe faleza...Prindem apusul
soarelui, care, cu ochii pe ceas, nu dureaza mai mult de zece minute si
soarele dispare brusc, in mare... Ne intoarcem acasa. Maine ne intoarcem
in Romania. Vacanta s- a terminat. "...Cine pleaca maine?"- ma intreaba socrul
meu... Bineanteles, ca incep sa plang, nu ma pot abtine . Ma duc si-
l strang in brate si- I sarut fata, fruntea, ochii, asemeni unui
copil... Nu stiu ce simt, o mare durere, pe care nu mi- o explic altfel
decat ca urmare a unei temeri de ceva, care, canva tot va trebui sa ni
se intample tuturor...Da, stiu acum asta e, mi- e teama ca la vizita
viitoare, care sincer, chiar nu stiu cand va urma, nu- l voi .mai gasi...Vrea
sa facem fotografii. Ok, zic eu- cu mare drag, oricate...
Facem poze...
Cel mai distins domn in varsta, care mi- a fost dat sa- l intalnesc
in toata viata mea de pana acum, imi cere sa fac poze cu el, cu el si Nadine,
cu el, Nadine si sotul meu.
Facem foarte multe, peste tot prin casa lui, de care este tare mandru
si care este rodul muncii sale, de o viata... In urmatoarele 2 ore, toate
erau developate si bineanteles, ca ni s- au oferit cadou 3 tablouri, la
alegere, din aceste poze... Am ales, bineanteles, 2 cu socrul meu(EU SI EL)
si una cu familia. Unul din tablouri I l- am oferit imediat , cu dedicatie
pe poza: "Cu toata dragostea ..."
Maine trebuie sa plecam, nu se stie cand ne vom revedea si cand ma
gandesc doar la faptul ca ne despart 2 ore de zbor, nu mai mult, iar imi
vine sa plang....
Incerc sa dorm, dar nu pot deloc. Ma tot intorc de pe o parte pe cealalta...
Ultima zi
Azi e ziua plecarii. Toate rudele sunt invitate la masa; trebuie sa
ne luam ramas bun. Singura persoana, care nu e prezenta e bunica sotului
meu, care s- a stins anul trecut...Ea, lipseste...si toti simtim
asta, pentru ca ea obisnuia sa vina de fiecare data prima, cu aceasta
ocazie, cu un mic dar care, pentru mine are o mare valoare
sentimentala ...
Servim ultimul pranz libanez, in mare liniste. Batranii
sunt cei mai tristi. Se poate vedea asta cu ochiul liber...Mi- e mila de
ei, dar asta e, nu avem incotro... La ora 3.30, vom decola. E o ora de
zbor usor incomoda, in special pentru Nadine, dar asta e.
Ne petrecem tot restul zilei, acasa in familie. Vorbim, ne facem planuri
de viitor.. Ne intrebam cand ne vom revedea. Raspunsul il dam tot noi:
"In curand..." Probabil, nu se stie niciodata...Ne luam ramas bun, pe
rand , de la toata lumea; pleaca unul cate unul. Sunt toti foarte draguti
si ne spun, ca le vom lipsi..
Desigur si noi vom trai clipe de melancolie, in amintirea vremurilor
trecute...Dar, sa ne vedem intai ajunsi. De fiecare data cand zbor, traiesc
acea teama, pe care, probabil, ca multi altii o traiesc, acolo, sus fara
nici o garantie...Dupa ce toata lumea a plecat, am inceput sa ne facem bagajele...Era
si timpul. Nu mai sunt decat 2 ore si trebuie sa plecam la aeroport. Sunt
multe bagaje. Niciodata nu calatoresc decat cu foarte multe bagaje... Sunt
imposibila, din acest punct de vedere. Nu stiu cum, altii isi pot
lua o mica geanta si sunt foarte fericiti, chiar daca stau undeva o luna
de zile. Eu nu pot. Asta e marele meu defact, chiar nu ma pot chimba,
desi incerc din rasputeri.
E 12. 30. Trebuie sa ne pregatim. Avem nevoie de o jumatate de ora,
ca sa ajungem la aeroport. Cumnata mea, care urmeaza sa ne conduca, nu
se poate" dezlipi" de televizor si mai ales, de narghileh ..Urmareste o
telenovela. Sunt in mare voga si la ei...
Plecarea
Peste jumatate de ora, ne aflam aliniati pe corridor.. Nu vad nimic
altceva, decat umezeala din ochii batranului, care nu a lasat nici o clipa
sa treaca, fara sa fie preocupat de noi, cei care- a venit
clipa- sa plecam... Si mai ales, de mine. Asta e una din
multele sale calitati- sa te faca sa simti, ca ocupi un loc pretios
in inima lui... Asa suntem noi, leii... Deosebiti, cu totul si cu totul deosebiti...
Glumesc. Suntem abolut normali, poate doar" inzestrati" cu
o doza putin mai mare de ceea ce se cheama" bune maniere"...
Ne luam ramas bun. Bunica, o strange in brate pe Nadine si- I spune
fiicei sale, ca arata ca o frantuzoaica. Ca e deosebita, cu palariuta
ei cu fundita la spate, peste parul acesta, care ii acopera tot spatele...
Se vede clar, ca o iubeste, e mandra de ea...
Plecam.
La aeroport
In mai putin de jumatate de ora, suntem la aeroport. Controlul
e minutios, dar trece. Urmeaza imbarcarea. Stewardezele ne intampina cu
un zambet bine studiat in oglinda . Sunt obosite. Ne conduc,
totusi la locurile noastre. In avion nu e sufficient aer si sunt extreme
de multi pasageri. Inteleg ca instalatia de aer conditionat e oprita .
Ne vorbeste pilotul, care se prezinta si ne anunta ca" vom zbura la
o altitudine de 9500 metri", ca "zborul va dura 2 ore si 10 minute",
care e temperatura si bineanteles, calduraosul "Drum bun".
Una din insotitoarele de drum repeta acelasi lucru in limba engleza, dupa
care, un stewart explica modul in care trebuie sa folosim echipamentul,
in caz de urgenta...Partea asta, chiar nu e cea mai agreata de mine, personal..
Se anunta decolarea si suntem rugati sa ne fixam centurile de siguranta.
Avionul se pune in miscare. Am emotii. De fiecare data imi promit,
sa ma comport altfel, dar nu pot . Decolam. Peisajul e magnific. "Licuricii"
de peste Beirut, apoi toate celelalte locuri minunate pe care le- am vazut...Sunt
inca luminate toate. La un moment dat, nu mai vad , decat marea si
dupa inca putin , nu mai vad nimic. Nadina da semen de oboseala. Tatal
ei ii regleaza scaunul si ii da o pernuta. Cerem si o paturica. O acoperim.
Adoarme. Dupa circa o jumatate de ora apar insotitorii de zbor cu
masa si incep sa serveasca. Cand toata lumea incepe sa manance, pilotul
anunta sa ne fixam foarte bine centurile de siguranta, pentru ca vom traversa
in curand, o zona cu turbulente. Asta nu e tocmai ce- mi doream cu ardoare
sa aud!!...Nadine se trezeste si ea..Simtise si ea... Ne incurajam reciproc.
Incep sa plang, dar nu las se observe..Mi- e frica, asta e...Ce sa
fac? Asta sunt eu... Spre norocul nostru, nu dureaza mult. Se strange
masa. Oricum, nu ne- am atins de nimic...Incerc sa dorm, dar nu pot sa- nchid
ochii. Unul dintre pasageri intreaba cat mai dureaza zborul. I se raspunde
cu un zambet foarte larg, ca mai avem 1h 10min
Deci, pericolul inca nu a trecut...Se intampla ca printr- un miracol,
s-adorm. Minunat... Ma trezesc exact cand una dintre stewardeze ne anunta
ca in 15 minute vom ateriza si ca suntem rugati sa ne fixam centurile de
siguranta. Este ora 6.34, temperatura din aer este de 6 grade.
Iata, deci ce diferenta - in Liban era vara si in Romania,
e iarna...Pilotul isi cere scuze pentru intarzierea de aproape 5 minute.
Ne pregatim de aterizare.
Totul e ok. Ne imbracam corespunzator, urmeaza multumirile echipajului,
ca am ales Taromul dupa care, urmeaza, debarcarea...In sfarsit, acasa. Deja
am inceput sa ma gandesc la zilele urmatoare. Totul intra in normal. Mini-
vacanta s- a incheiat...Ne- am intors la "realitatile"vietii cotidiene...
|
|
Constantin Szocol , Imagine
Dualismul ( I. P. Culianu: Gnosele dualiste ale Occidentului)
O doctrină pe care, de-a lungul celor mai înverşunate
lupte, marile şcoli filozofice păgâne şi-o trasmit prin secole una alteia,
ca pe o moştenire de preţ a unei înţelepciuni intangibile, nu poate fi
un capriciu accidental sau fantezia arbitrară a unor gânditori singuratici,
ci trebuie să corespundă la ceva intim şi adânc, ceva care să facă parte
din însăşi esenţa sufletului Eladei. Nu se ştie dacă dualismul s-a
născut pe pământ grecesc sau dacă are origini indiene sau, cum e mai probabil,
babiloniene.
I. P. Culianu îşi propune, în cartea Gnosele dualiste
ale Occidentului, să studieze miturile vehiculate de un grup specific
de curente religioase. Sistemele gnostice, Marcion, maniheismul, paulicianismul,
bogomilismul şi catharismul - aceasta este în mare succesiunea cronologica
a curentelor respective, succesiune care pare să implice, în majoritatea
cazurilor, o filiaţie directă sau indirectă.
Problema raporturilor de dependenţă dintre "dualismele
Occidentului" este examinată doar la nivelul structurilor mitologice,
in timp ce aspectul istoric va forma doar obiectul unei tratări cu totul
marginale.
De aceea primul capitol al studiului este consacrat problemei dualismului
văzut drept categorie istorico-religioasă.
Se atribuie uneori "dualismelor Occidentului" trăsături
comune: anticosmismul sau ideea ca lumea aceasta este rea, antisomatismul
sau credinţa că trupul este rău, encratismul sau ascetismul mergînd pîna
la refuzul căsătoriei şi al procreaţiei. În cele mai multe cazuri, dualistii
par a fi doceţi, adică, dincolo de nenumaratele variaţiuni doctrinale,
par să nu creadă în realitatea patimilor si a mortii lui Isus Cristos pe
cruce. În sfîrsit, unele dualisme practică vegetarianismul complet sau
parţial. Din punct de vedere al moralei romane în primul rînd, iar apoi
din punct de vedere al moralei iudaice şi creştine, aceste curente au fost
definite ca "antinomiste", ele opunîndu-se în multe feluri ordinii (nomos)
comune.
Uneori s-a încercat minimalizarea distanţei care-i separa
pe dualisti de Biserică şi recent Simone Petrement (Le Dieu separe)
a încercat să demonstreze că gnosticismul este o sectă radical-crestină
şi că împărtăşeşte cu crestinismul primitiv o puternică opoziţie faţă de
lume. Dar, deja în epoca primilor apologeti, Biserica se distanţează mult
de Marcion şi de gnostici: le combate anticosmismul, le batjocoreşte şi
le blestemă antinomismul, se indignează de encratis-mul lor, apărînd cauza
căsătoriei, anatemizează doctrinele docetiste şi-i scoate în afară ei pe
cei suspecţi de dualism, precum Origen şi discipolii lui.
Pe de o parte, crestinii şi dualistii utilizează aceleaşi
scrieri, pe care le supun unor exegeze diferite.
Gnosticii folosesc însa si mituri care n-au nici o legatură cu creştinismul:
mituri pe care nu le împrumută nici de la iudaism, nici de la religiile
Iranului, ci pur si simplu de la dualism ca atare. Într-adevar, dualismul
în calitate de categorie istorico-religioasă îsi are propriile mituri care
nu sînt doar "dualiste", asa după cum mitul potopului, înainte de a fi
iudaic, grec sau maya, este în primul rînd mitul potopului.
Specificul gnosticismului derivă în parte din faptul că
vehiculează doua mituri dependente unul de celălalt.
Perspectiva dualistă care decurge de aici dă loc unui sistem particular
de exegeză care se aplică unui al treilea mit - cel al Genezei biblice
-, răsturnîndu-i datele. Toata această operaţie se dovedeşte foarte complexă,
datorită libertatii de care se bucură interpreţii gnostici în a exploata
gama posibilităţilor logice continute de fiecare secvenţă a celor trei
mituri, ceea ce duce la un numar foarte ridicat de combinaţii şi reaşezări.
Descartes a observat că fenomenele sunt compuse din două elemente:
obiectele ca formate din substanţă materială şi obiectele aşa cum ele se
arată sufletului (Descartes nu face distincţie între suflet şi spirit;
spiritul este cel care analizează şi sintetizează percepţiile obiectelor,
întorcând sufletului rezultatul acestor operaţii într-o buclă de feedback,
şi numai percepţiile organizate conceptual formează aspectul conştient
- de conştienţă - al obiectelor).
El a formalizat substanţa reală ca fiind compoziţia reală a obiectelor
şi substanţa mentală drept compoziţia psihică a acestora. Kant n-a făcut
nimic altceva decât să urmeze această ideea la concluzia ei firească, adică
drept separare între lucru în sine şi fenomen, prin a postula că noi, subiecţi,
nu avem nici un fel de acces la lucrurile aşa cum sunt ele în realitate,
ci doar percepem nişte aparenţe ale lor, care nu ne permit însă să vorbim
despre lucrurile în sine.
Sartre a dus mai departe acest dualism, în formula sa "infernul sunt
ceilalţi". Acest dualism a devenit azi pentru masele largi un monism materialist.
Gilbert Durand afirmă că mitul este un "discurs ultim"
unde se constitutie tensiunea antagonistă fundamentală a oricărui discurs.
Mitul a redat un model de a imagina originaritatea şi un ideal al perfecţiunii
acesteia, ori a încercat să pună în valoare ipostazele aurorale ale omului.
Un mit care a traversat timpul, pornind de la datele culturii
grecesti, este cel al androginului. Mit al originii si al formei umane
perfecte, acest mit conţine unele dintre cele mai longevive soluţii acordate
imaginii şi imaginarului despre om, condiţie umană şi ideal de perfecţiune
umană.
În numeroase religii mitul androginului asociat
de alchimisti lui Hermes devine un semn al devenirii prin sine însusi,
al eului, care trimite la o relaţie pură cu oul cosmic. Ca în Banchetul
lui Platon, unde oamenii perfecţi erau sferici, alcătuiţi din două persoane
îmbrăţişate cu capetele întoarse în afara, iar în poezia contemporană apar
imagini ale androginului. Din cauza mîndriei nejustificate, Zeus a despicat
androginul, a întors capetele înauntru şi a oferit în schimb oamenilor,
deveniţi slabi, iubirea; pentru că astfel cele două parţi ale trupului
divizat - barbat, femeie - să-şi caute perechea.
Mircea Eliade accentuează originea gnostică a imaginii androginului,
ca fiind aceea a unei unităţi fără fisură, ca o căutare a fiinţei perfecte.
Pentru Mircea Eliade, chiar poezia se datorează imitării, prin oglindă,
a unui limbaj secret. Dacă afirmăm că arta este un dublu, trebuie să vedem
că "oglindirea" lumii în aceasta este diferită, este numai un aspect al
vidului.
Cercetarea miturilor popoarelor vechi a dus la cunoaşterea
unor modele ale acţiunii umane, implicit ale formelor în care este constituit
imaginarul. |
|
Andreea Stan, Regie
Grigore Cugler, astăzi
O caricatura reprezinta condensarea dupa principii
doar de autor stiute a elementelor esentiale ale caracterului unui om si
ale trasaturilor acestuia. Acele principii particulare dupa care un autor,
un artist, un creator isi compune si desavarseste opera ar putea fi denumite,
simplu (sau simplist) stil. Dar cand desfaci piesa cu piesa mecanismul
de compunere a acelui stil, abia atunci realizezi profunzimea si inteligenta
unui act ce parea... natural.
Pana la urma toti suntem supusi tentatiei de
a caricaturiza lumea din jurul nostru. Unii traiesc intr-o plina caricatura,
altii sunt ea insasi. Cei mai fericiti par aceia care o inventeaza zilnc,
ca un act firesc, o joaca de oameni mari.
Chiar daca nu pare, vorbim despre literatura
de avangarda, mai precis despre un cvasi-reprezentant al acesteia, Grigore
Culger, considerat un epigon al lui Urmuz care nu l-a citi pe Urmuz, si
pe care suprarealistul Saşa Pană l-a introdus în cea dintîi antologie a
avangardei literare româneşti abia in 1969. Pînă atunci, nici una dintre
principalele noastre sinteze de istorie literară nu l-a înregistrat, desi
primele sale scrieri apar pe la 1929. Fost diplomat in Ministerul Afacerilor
Străine, din 1947 demisioneaza si isi traieste exilul in Peru, ca violonist
al Filarmonicii din Lima dar si ca angajat al unei societati comerciale.
Ca diplomat în străinătate, unde şi-a petrecut
o mare parte din timp, ar fi putut cunoaşte suprarealismul, cu care a fost
contemporan şi din care lasă impresia că s-ar fi hrănit. Dar un semn concret
că lucrul acesta s-a petrecut cu adevărat lipseşte. Motiv pentru care scrierile
lui ar putea fi privite macar cu puritatea si sinceritatea "literara" cu
care au si fost scrise.
Dand dovada de o inteligenţă de tip structuralist,
de o inteligenţă înzestrată cu o enormă capacitate asociativă a celor mai
diferite tipare, identificate parcă în joacă, provoaca un rîs de matur
căruia nu-i este ruşine să se copilărească.
"Afara de unul singur" este o nuvela scurta,
complet atemporala. Umorul ei pare venit din anii 50 asa cum poti crede
ca a fost scrisa anul acesta. Nu stiu daca istoria a consemnat o evolutie
sau involutie a umorului de-a lungul timpului, dar faptul ca hazul intelectual
al privirii personalizate din scrierea lui Cugler este atat de actual e
uimitoare. In aventurile din nuvela "Afara de unul singur" obişnuita
succesiune temporală, împreună cu sensul unic al relaţiilor de determinare
cauzală cedează locul unei logici a colajului, a subconştientului sau a
fanteziei, ca în literatura sau ca în pictura suprarealistă, dar în regim
comic, ca într-o parodie în care majoritatea termenilor de referinţă au
fost, cu grijă, deformaţi. Practic, colajul de real, ireal, poveste si
cotidian este jonglat intr-o maniera necautata, naturala. Apar aici personificarea
fenomenelor naturale sau a astrilor unici, a partilor componente ale omului,
comparatii si asociatii de idei din domenii cu totul diferite, astfel incat
pare ca autorul si-a inventat un aparat de zbor in timp si spatiu total
unicat: acest aparat este capabil sa zboare cu o viteza uriasa in orice
colt al lumii, in macro sau in micro-lume, insa si in timp, fie ca este
timpul trecut fie ca este cel imaginat; aparatul de zbor nu isi inchide
aici capacităţile, viteza cu care este inzestrat ori posibilitatea autorului
ca, pastrand o idee, sa vada un aspect al ei din zeci de unghiuri posibile
pe secunda. Ca pictura cubista, inteligenta autorului "vede" o multitudine
de fatete ale realitatii si imaginatiei simultan. Acelasi joc se petrece
si cu umorul, si cu jocurile de cuvinte, si cu cele mai simple idei. Secretul
de fabricaţie al literaturii lui Grigore Cugler este acela ca răstoarnă,
întoarce şi remodelează totul, obţinînd, în joacă, un univers care pare
copilaresc sau S.F dar care te face sa te trezesti in mentalul tau de adult
in fata unei privelisti noi: idei noi, proaspete, abstracte pe cat de concret
este vocabularul folosit.
Clisee verbale puse intr-o lumina noua, parafraze,
inversiuni, interferente, transpozitii si nu in ultimul rand conotatii
erotice scot in evidenta un joc comic, o lentila hazlie pentru adulti carora
nu le este frica sa fie tratati drept "neseriosi". Seriozitatea ideilor
insa, precum si munca de decriptare a acestora, pe alocuri anevoioasa,
transforma lectura intr-una activa, si cu o multitudine de intelesuri.
Calatoria in "Cuviosul Haemostat din Narghileea, supranumit Regretatul
Nemuritor", precum si savuroasa "teorie a deschizaturilor" zdruncina un
pic cleiosul nostru creier plin de clisee si rame, invita la "privirea
altfel" chiar si a unui apus de soare, oferind o prospetime si modernitate
pe care... numai un text scris acum 70 de ani o poate conferi. (!)
|
|
Alina Apetrei, Jurnalism
65 de bătrâni îşi găsesc alinarea la Mânăstirea Raşca
Dupa zece ani de asteptari, visul localnicilor din Rasca si speranta
unor napastuiti de soarta a devenit realitate. Manastirea Rasca, ridicata
de sateni, adaposteste 65 de suflete. Batrani care au uitat ce inseamna
familie, familii care au uitat de ei.
O INTOARCERE IN TIMP
Nu apuci bine sa intri in comuna Rasca-localitate situata pe Valea Moldovei,
la 40 de kilometri de Suceava-ca undeva, la marginea satului, spre padure,
se zaresc turlele unei manastiri. E un locas sfant, relativ tanar (anul
acesta s-au implnit zece ani de la punerea pietrei de temelie), dar cu
radacini adanci, care coboara mult in istorie, spre descalecatul voievodului
Bogdan.
Locasul, din lemn, a rezistat in timp, pana prin 1510, cand a fost
distrus din temelii de tatari. De-a lungul timpului au fost mai multe incercari
de revigorare a vietii monahale. Se zice ca domnitorul Petru Rares a mutat
vechea manastire mai spre munte. Locul de la marginea comunei Rasca a ramas
pustiu, calugarii au plecat, iar amintirea schitului a persistat doar in
memoria localnicilor. Asta, pana in vara anului 1993.
A INCEPUT CU UN VIS
Parintele Gheorghe Ciornei se afla, intr-o zi, cu familia, in zona respectiva.
Atunci i-a spus fratelui sau ca a visat ca, pe locul vechiului schit, el
va inalta o manastire. ,, I-am zis ca e doar un vis, sa nu-si faca iluzii,
ca o manastire nu se zideste usor", povesteste Dumitru Ciornei. Dupa ce
a primit binecuvantarea Sfantului Pimen, s-a pornit zidirea bisericii.
Dupa cum spunea parintele Ciornei, nu a fost deloc usor. ,, Mare noroc
de ajutorul satenilor. Era furnicar de oameni aici, fiecare ajuta cum putea."
In cateva zile au fost aduse zece masini cu piatra, lemn, ciment si alte
materiale de constructie. Femeile din sat faceau, pe rand, mancare pentru
cei ce trudeau la sapaturi, la preparatul betonului sau la zidire.
In curtea manastirii s-a sapat o fantana adanca de 20 de metri si s-a
ridicat un monument inchinat domnitorului Petru Rares. Au urmat chiliile,
cladirile pentru cazarea batranilor neajutorati si zidul imprejmuitor de
piatra.
OAMENI BATUTI DE SOARTA
65 de suflete pustiite de durere asteapta vizita unui copil care i-a
uitat, a unui prieten sau a unei rude apropiate. 65 de vietuitori enigmatici
si cuminti, cum le spune parintele, sunt gazduiti in azilul din incinta
manastirii.
Cei mai multi din acesti batrani au fost nevoiti sa-si paraseasca gospodariile,
casele, zidite cu truda in decursul anilor, pentru ca nu au mai avut un
loc in ele din cauza celor de la care asteptau o mana de ajutor la batranete.
Au devenit o ,,greutate", o grija in plus. Unii erau paralizati, altii,
nebeneficiind de asistenta medicala, si-au pierdut vederea sau chiar si-au
iesit din minti. Am intalnit si persoane cu handicap, dar majoritatea erau
batrani simpatici, cu ochii umeziti de lacrimi, cu privirea trista, bolnavi
si dezamagiti de viata.
VIETI INCHISE INTRE PERETII SALOANELOR
In prima incapere pe care am vizitat-o locuiau mai multe batrane. Prima
cu care am discutat avea 78 de ani si in ciuda varstei era foarte placuta.
Avea ochii negri, patrunzatori, dar suspina mereu, fiind scumpa la vorba.
A dat nastere la opt copii, toti casatoriti, la casele lor. Avea si nepoti,
ii era dor de ei, dar nu ii mai vazuse de foarte mult timp. Ofta prelung,
dar nu-i condamna, nu-i judeca pe nici unul, chiar daca au uitat de ea.,,
Au si ei greutatile lor, ii cred, ii inteleg."
In acelasi salon racoros se afla o alta batrana, de 79 de ani, care
statea in pat, acoperita cu o patura. A infiat o fata si a tinut la ea
ca la ochii din cap. Pana a ajuns mare si a pus stapanire pe intreaga gospodarie.
S-a casatorit, iar mama adoptiva a devenit, de la un timp, o povara, mai
ales pentru ginere. Cu gandul la un trai mai decent, a plecat din propria-i
casa, dupa o viata de truda, cu o punga de plastic, in care avea doar cateva
haine.
CA NISTE OBIECTE UZATE, FARA VALOARE
Abandonati ca niste obiecte uzate, fara valoare, am intalnit la manastirea
Rasca, pe langa femei, si mai multi barbati. Majoritatea erau suferinzi.
V.S., dintr-o comuna din ,,coasta" Falticenilor, a avut gospodarie,
casa, grajd, animale, mostenire de la parinti. Fratele sau a vandut tot,
doar fantana a dat-o de pomana. Sotia a decedat cu 15 ani in urma, iar
el a ramas pe drumuri, chiar daca avea doi copii, un baiat si o fata. A
fost mecanic agricol timp de 19 ani, dar in urma unui accident a ramas
fara un picior. Nu-si aminteste cand au trecut ultima data copii pe la
el, in cei cinci ani de cand e la manastire.
M.N., dintr-o comuna de pe Valea Moldovei, nu a fost casatorit niciodata,
nu are pe nimeni. Statea linistit, vorbea putin, dar tresarea la orice
miscare si spunea :,,Nu ma bate!"
65 DE SUFLETE SI NICI UN ASISTENT MEDICAL
65 de suflete sunt ,,cazate" in prezent la manastirea Rasca, iar pana
la sfarsitul anului vor mai veni zece. Desi suferinzi, acestia nu dispun
de un asistent medical care sa le faca o injectie sau sa le administreze
un medicament. Se descurca asa cum pot, se ajuta intre ei-uneori isi pun
reciproc perfuzii-apeleaza la sprijinul parintelui Ciornei, care le este
si duhovnic si medic. Pentru aceasta iarna, a primit fiecare cate o pereche
de incaltaminte din piele, diverse bunuri, inclusiv alimente si medicamente.
|
