Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot - Doina Ruşti Mămica la două albăstrele - Doina Ruşti Patru bărbaţi plus Aurelius - Doina Ruşti Cămaşa în carouri - Doina Ruşti Lizoanca - Doina Ruşti Fantoma din moară - Doina Ruşti Zogru - Doina Ruşti Omuleţul roşu - Doina Ruşti
Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot Mămica la două albăstrele Patru bărbaţi plus Aurelius Cămaşa în carouri Lizoanca Fantoma din moară Zogru Omuleţul roşu
Nr. 5 

            Moara lui Călifar

Februarie, 2005
 
 

Sumar

CRISTIAN FIERBINŢEANU, Jurnalism - Strada Batiştei
VALENTIN ŞERBAN, Imagine - Legendele româneşti despre rai şi iad
ADINA MIHALCEA, Regie - Ghilgameş, eroul antic
ALEXANDRU MARINESCU, Regie- Sufletul creştin
LAVINIA FRĂŢILĂ, Regie - Mitul lui Osiris
ALICE IONESCU, Regie- Complexul oedipian
OVIDIU DUMITRIADE, Imagine - Călătoriile spiritului
BURLACU IULIANA, Jurnalism- Şcoala din grajduri
ROXANA LEOTESCU, Regie - Moarte in leasing
VICTOR OANCEA, Regie - Fantomele din filme
NICOLETA HANTAS, Jurnalism - În Liban (I)

Supliment
Scrisorile lui Mihai Rosioru, absolvent, Jurnalism -Cum este să lucrezi la o televiziune din Germania
 
 

 
 


Biserica Batiştei











 

Reportaj sentimental

Strada Batiştei

     CRISTIAN FIERBINŢEANU, Jurnalism

   Strada Batiştei începe de la Intercontinental şi ţine, şerpuind, până la tramvai, la Lascăr. Este o stradă veche, plină de valuri şi încă pietruită pe anumite porţiuni. Mulţi au scris despre ea şi asta înseamnă, pentru cel ce ştie să observe, că strada Batiştei este, de fapt, o Românie în miniatură.
   De pildă, vizavi de Inter există un local unde nişte domni, fără îndoială oameni de afaceri, sorb din nişte pahare lungi şi înguste, numite sonde, tot soiul de cocktail-uri. Domnii sunt îmbrăcaţi modern, cu sacouri cafenii. Pe dedesubt poartă nişte bluziţe negre, cu guler pe gât, foarte scumpe şi greu de găsit. Din păcate pentru ei, mai toţi au un început de chelie, pe care încearcă să-l compenseze dându-şi cu gel sau cu briantină. Din când în când, domnii sunt însoţiţi de doamnele lor, care consumă whisky combinat cu băuturi energizante. Şi tac, în timp ce partenerii lor vorbesc cu seriozitate la telefon. În acest loc nu prea se consumă bere. Bere beau doar trecătorii ocazionali, mai ales tinerii guralivi care zăpăcesc pe toată lumea. Aerul este curat, cu toate că se fumează. Este cel mai central local din Bucureşti şi, deci, din toată ţara. Dar berea pare a nu fi la mare preţ. Totuşi, există un televizor dat tare, pe care lumea îl ignoră. La intrarea în local, deasupra uşii, sunt atârnate două difuzoare, din care se aude muzică. Clienţii de pe bulevard sunt atraşi de sunet.
   În faţă sunt parcate, foarte în stradă şi foarte înghesuit, maşinile domnilor din local şi ale altor domni din împrejurimi. Este surprinzător, uitându-ne la cât de tumultuos este traficul în centru şi la cât de riscant sunt parcate aceste maşini, cum de nu se întâmplă mii de accidente. Toate maşinile sunt noi, tocmai scoase din cutie. Bijuterii strălucitoare, lansate în urmă cu doar câteva săptămâni. Cele mai puternice şi mai spaţioase modele. Nici un pic de economie!
   Vizavi sunt alţi domni. Cu părul dat pe spate, tot cu gel ori briantină. Tot cafenii, dar parcă mai întunecaţi decât domnii din local. Se uită şi se plimbă. Când cu mâinile în buzunare, când vorbind la telefon. Se uită, văd, mormăie, pleacă, iar se uită, iar vorbesc la telefon, iar pleacă. Apoi fumează o ţigară, se strigă între ei, sunt atenţi. După un timp încep să plece iar. Spre seară, când lumina se schimbă şi strada devine un circuit deschis, cu legături către alte zone, ei opresc discret trecătorii şi le şoptesc ceva. Cei mai mulţi trecători se depărtează, nu vor.
   Apoi, tot pe Batiştei, există magazine de bijuterii. Nu ştiu cine a lansat zvonul că ar fi magazine de lux, şi de atunci toate fetele tinere se duc, după ce fac economie, să-şi cumpere lănţicuri sau cercei mai de soi. Vânzătoarele au fuste scurte şi picioare frumoase. Mai frumoase decât cele ale fetelor tinere. Vitrinele oferă trecătorilor posibilitatea de a se uita fix la picioarele frumos luminate ale vânzătoarelor. Câţiva trecători, unii cu bască iar alţii cu ochelari post-modernişti, se opresc şi se uită. Toţi cei care privesc sunt, la rândul lor, priviţi şi apreciaţi.      Vizavi este salonul Intercontinental, despre care toată lumea crede că este un local intangibil din cauza scumpătăţii. Dar de acolo, ochii cei cafenii privesc hulpavi la trecători.
   Strada Batiştei este un loc shimbător, un perpetuum mobile, deşi pare mereu la fel. Pe trotuoarul dintre Metrou şi ambasada americană, nişte femei grase, cu batic ţipător vând, printre maşini şi lăzi de gunoi, tot soiul de fructe şi legume. Lumea, puţin mirată, dar bucuroasă că nu mai trebuie să meargă până la piaţă, se opreşte din când în când şi cumpără. Banane, mango, ananas. Chiar şi mere. Femeile cu fructe şi legume stau pe stradă până seara târziu. Treaba merge bine "în cartieru' ăsta de boieri!". 
   Apoi urmează ambasada Americii, o casă mare, cu steag în vârf, aflată mereu în reconstrucţie, în reamenajare sau în renovare. Mai nou, ambasada este portocalie ca o bomboană acră, dar este posibil ca mâine să fie albastră sau verde. Parcă cineva strâmbă mereu din nas şi muncitorii se apucă imediat de renovare.
    Multă lume se întreabă cum o fi în America. Ambasada nu este o instituţie nouă, a prins multe vremuri în Bucureşti. Mereu erau maşini mari şi frumoase în faţa ambasadei. Maşinile au rămas aceleaşi, dar au fost eclipsate de cele ale domnilor din localul central. Multă lume nu a fost niciodată în America. Multă lume stă la coadă, să plece acolo. Ore în şir, cu speranţă, cu liste, cu nervi.
   Acum un an, cineva trăsese o sfoară lungă prin faţa ambasadei. Sfoara, legată de nişte stâlpi, se bălăngănea în vânt şi incomoda lumea care trecea pe trotuar. Nimeni nu a comentat vreodată ceva. Acum, locul sforii a fost luat de nişte paralelipipezi puternici, de beton. Rolul lor este, cum s-a zis la televizor, să absoarbă un eventual şoc al unei eventuale explozii. Acum toată lumea priveşte, din mers ori de la coadă, paralelipipezii de beton. Par şi ei provizorii. De curând am aflat că ambasadele sunt teritoriu străin. Aşa că de pe Batiştei, trecând pe lângă ambasadă, poţi privi în America!
   Strada se continuă cu nişte băcănii pline de lume, de zgomot, de vânzoleală, de  nervi, de înjurături şi de veşnicii ochi atenţi. Şi în permanenţă de afară se aud bormaşini şi cuţite electrice, basculante şi macarale uriaşe, înghesuite una într-alta.    Ele construiesc, sapă, întăresc, repară, reiau, surpă, ciocănesc, amenajează şi schimbă. Aerul e prăfuit, îmbâcsit şi zgomotos.
   O mică biserică albă desparte zona zgomotoasă a Batiştei de cea liniştită. Mai bine zis, tăcută. Aici sunt alţi domni. Curtea Supremă şi Informaţiile Externe. S-a vorbit la revoluţie despre aceste clădiri. O singură dată. Apoi au redevenit obiective de stat şi nimeni n-a mai zis nimic.
  Aici, strada pietruită şerpuieşte printre vile vechi şi frumoase. Curţile sunt mari, cu boltă şi bănci. Par nemăturate de ceva vreme, dar copacii înalţi fac umbră deasă. În toate anotimpurile se aud păsărele cântând, semn că locul este bun, sănătos şi trainic. Pe undeva este şi o statuie a lui Corneliu Coposu. Din când în când liniştea este tulburată de undeva dintr-un subsol ascuns. Nişte tineri cântă tare, cu patos. O tobă lovită cu sete acoperă totul iar o voce de licean cu personalitate zbiară ceva despre ură şi societate.
  Cam aşa este strada Batiştei. La mijlocul ei, lângă biserică, este o facultate. Unde "se formează jurnaliştii în găoace", după cum spunea mai de mult o tânără din Mangalia. Despre care tot auzim că apare la televizor.
 
 
 
 

 


 
 


Infernul

Info

Legendele româneşti despre rai şi iad

VALENTIN ŞERBAN, Imagine
 
 

Încă din cele mai vechi scrieri populare româneşti, paradisul creştin se afla la răsărit, după care se orientează şi astăzi, bisericile noastre. Aşa cred toţi creştinii, indiferent de rit sau chiar de sectă.
 Poporul român de pretutindeni priveşte raiul şi iadul ca două lumi opuse, diferite de lumea reală, sub care cuvânt înţeleg lumea văzută de noi.
Raiului îi este asociată o splendoare mare şi provenită din apropierea divină, în timp ce  suferinţa şi groaza sunt atributele infernului.
În mod tradiţional, paradisul păgân era la apus. Acolo, şi anume în oceanul Atlantic, în "genunea din apusul soarelui", era după vechii greci, locuinţa fericiţilor, "unde se adună îngerii". Şi acest lucru a rămas numai la români, dintre toate popoarele neo-latine. Iată de ce la noi, apusul se numeşte sfinţit, adică consacrat.
În balada populară "Inelul şi năframa" cei doi iubiţi sunt îngropaţi în direcţii opuse:

"Şi-n biserică i-au dus,
      Şi-n două racle i-au pus,
       Racle mândre-mpărăteşti
      Purtând semne latineşti,
Şi pe dânsul l-a zidit,
 În altar la răsărit,
       Pe ea-n tindă la sfinţit..."
Raiul, după credinţa românilor din Ţara Românească, e opus cu totul Iadului. El este locul unde sufletele celor drepţi se pot odihni în pace, bucurându-se de vederea lui Dumnezeu. Durerea şi întristarea nu se pot stabili nicicând într-însul. Din contră, în el domneşte o bucurie fără de sfârşit. Dumnezeu ocupă locul cel mai de cinste de unde răspândeşte toată mărirea sa, iar în jurul lui stau cei fericiţi în mai multe cete şi petrec mâncând şi bând ceea ce şi-au dat în viaţa lor, ceea ce şi-au pomănuit de mumă, soră, rude, epitrop şi alţii.
Acolo, în acel loc de fericire se întâlnesc sufletele celor morţi, fraţi cu fraţi, cu surori, cu prieteni, părinţii cu părinţii lor şi aceştia cu moşii şi strămoşii lor. Umbrele unei generaţii întregi se strâng în jurul vreunui evlavios strămoş şi se spun multe despre viaţa şi relaţiile lor în rai.
Dacă cineva a murit neîmpăcat cu un altul, sufletele lor nu se mai pot împăca niciodată. Sufletele lor fug fără voie unul de altul şi se privesc cu dispreţ. 
Românii din Bucovina spun că raiul este o grădină foate frumoasă, strălucitoare, care e împodobită cu tot felul de flori mirositoare şi pomi roditori, în care cântă tot felul de păsări. Mai pe scurt, tote frumuseţile şi bunătăţile lumii sunt concentrate în această grădină.
Raiul se află în cer sau, după cum spun unele credinţe, pe pământul din cealaltă lume.
În mijlocul raiului stă însuşi Dumnezeu pe un scaun strălucitor de aur, împodobit cu diamante şi alte pietre scumpe, iar împrejurul lui se află tot felul de mese întinse, pline cu felurite bucate şi băuturi, din care mănâncă şi beau sufletele drepţilor îndemnate fiind de cetele îngereşti, ca să mănâce şi să bea din orice le trage inima.
În rai, însă, nu-i este nimănui iertat să intre, fără numai sufletelor celor drepte, bune, alese şi plăcute lui Dumnezeu care, după ce au intrat se desfătează apoi cu toate bunătăţile.
La uşa raiului stau doi îngeri sau arhangheli cu săbii, care păzesc ca să nu intre oricine într-însul, ci numai cei drepţi, cei vrednici.
Alţii, din contră, cred şi spun că la uşa raiului stă Sân-Petru cu un mănunchi de chei în mână care, asemenea, nu lasă pe oricine să intre, ci numai pe cei drepţi.
Tot în uşa sau poarta raiului mai stă şi Floarea sau Sora Soarelui. 
În privinţa acestei plante o doină din Bucovina ne spune:

"Câte flori sunt pe pământ,
 Toate trec la jurământ.
Numai Floarea Soarelui
Şede-n poarta raiului,
 Face loc sufletului
Şi odihnă trupului."

Împrejurul raiului se află câmpii întinse, tot asa de frumoase şi pline de bunătăţi ca şi raiul. Prin mijlocul acestor câmpii trece un râu mare şi limpede numit "Apa Duminicei" .
Drumul ce duce în cealaltă lume se dasface de la un loc în două , cel din stânga duce de-a dreptul în iad, cel din dreapta însă, care e presărat cu tot felul de flori mirositoare, duce spre rai, iar nu departe de acesta, trece peste gura iadului peste care se află puntea raiului.
Românii din Transilvania cred că raiul ar fi o grădină plină de flori şi pomi frumoşi, situată pe un munte deasupra iadului. În această grădină se află mulţime de îngeri precum şi sufletele oamenilor buni, care trăiesc în toată îndestularea şi fericirea, având înaintea lor mese încărcate cu tot felul de mâncăruri şi băuturi.
Fericiţi se consideră acei oameni, care  cât trăiesc pe pământ sunt milostivi, căci ei prin milostenie îşi mântuiesc sufletul de munca cea eternă şi după moarte ajung la fericirea deplină care e adevărata fericire. De asemenea, se consideră a fi fericiţi şi aceia care în această lume pătimesc mai mult crezându-se că-şi iau pedeapsa în lumea aceasta şi că în cealaltă lume nu vor mai avea nimic de suferit.
Tema raiului apare adeseori  în literatura populară. Astfel, o legendă din Bucovina spune:

"Văzui raiul cel frumos
Ca soarele luminos
    Şi mese-ntinse-n rând
Pe ele făclii arzând
         Unde-mprejur drepţii sta
Şi bucuria gusta.."

Iadul, după credinţa românilor din Ţara Românească, se află în interiorul pământului. Un întuneric nedescris se află acolo şi în el rătăcesc sufletele celor păcătoşi şi la timpuri hotărâte unele continuă, altele merg să-şi ia pedeapsa la care sunt osândite. Unii ard în foc, alţii sunt mâncaţi de viermi, alţii joacă printre mărăcini, iară alţii îi poartă în spate pe dracii care au fost cauzatorii păcătuirii lor. Om pe om nu se vede, nici nu poate sti ceva de pe pământ sau de la cei morţi ce sunt în rai sau chiar acolo, în iad. Numai rugăciunile familiei, bisericii şi ale săracilor, precum şi pomenile ce li se fac pot să le mai uşureze din aceste chinuri.
Unii români din Bucovina însă cred şi spun că iadul ar fi o groapă colosal de mare şi foarte adâncă în fundul pământului, unde arde focul, dar cu toate acestea, niciodată nu este lumină, ci întuneric din cauza fumului foarte mare, des şi înăduşitor, care iese din acel foc. Alţii, din contră, îşi închipuiesc iadul ca un fel de casă sau mai bine zis ca un fel de cetate situată într-o prăpastie  întunecoasă, având de jur împrejur ziduri înalte. 
În mijlocul iadului stă pe un scaun de fier Scaraoţchi, împăratul întunericului, iar împrejurul lui mii şi milioane de draci şi drăcoaice, cu figuri înfricoşătoare şi împărţiţi în mai multe cete, care îi chinuiesc pe cei nelegiuiţi şi păcătoşi: pe unii îi ard  într-un cuptor mare de foc ori  îi fierb într-o căldare de aramă în care se află smoală clocotitoare, pe alţii îi pisează într-o piuă sau îi pun în lulele şi-i fumează, iar pe alţii îi bat şi chinuiesc cu bice şi harapnice de piele sau le scot limbile şi le străpung cu nişte ace înfierbântate.
La uşa iadului, care e făcută tot din fier, stau zi şi noapte doi diavoli, care îndeamnă pe toţi cei ce trec pe acolo să intre înăuntru şi resping pe toţi cei care ar voi să iasă afară din iad, ca să scape de muncile cele crâncene. În poarta iadului, prin opoziţie cu floarea soarelui care păzeşte paradisul, se  află  floarea macului care de asemenea ademeneşte pe suflete ca să intre în iad, după cum putem vedea din următoarea baladă din Bucovina: 

"Dară floarea macului
 Şade-n poarta iadului
      Şi tot creşte şi-nfloreşte
       Multe suflete-amăgeşte"
Împrejurul iadului, în câmpia pustie şi arsă trece Apa Sâmbetei.
Drumul ce duce în iad e plin de spini şi mărăcini. Cu toate acestea însă sufletele celor păcătoşi ajung de o mie de ori mai repede în el decât aceia care merg în rai. Toate sufletele celor păcătoşi merg de-a dreptul în iad. 
Există însă şi un fel de purgatoriu;  sufletele care se duc, după despărţirea de corp, în iad, nu rămân acolo pe vecie, ci, după ce îşi săvârşesc păcatul, ies din iad şi se duc într-un loc anumit dintre iad şi rai, unde petrec apoi până la judecata cea de pe urmă.

 
 


Ghilgameş

Impresii de lectură

Ghilgameş, eroul antic

 ADINA MIHALCEA, Regie

Termenul de"erou" nu este unul atat de simplu pe cat pare si nici compozitia definitiei lui nu o putem incadra intr-o zona a exactitatii.
Cert este insa faptul ca, acest cuvant in sine,atunci cand este rostit, folosit sau pur si simplu citit, creeaza in mintea oamenilor un ansamblu de idei concentrate pe un principiu simplu si concret, bazat pe: "ceva" deosebit, exceptional,"altceva", depasind sfera umanitatii, a lumii comune.
Eroul atrage dupa sine un efect puternic, pozitiv sau negativ, o consecinta benefica sau malefica dar sigura, care se afla intr-o relatie de cauzalitate cu faptele sale. Iar daca omul reprezinta prin simpla sa conditie un punct din univers , o efemeritate,"eroul" constituie explozia acestui punct, un pas catre crearea unui univers mai amplu, guvernat in baza unor noi legi,o perenitate.Chiar si omul obisnuit, in lupta sa permanenta cu viata, ar putea fi considerat un erou,daca ne-am raporta la sensul aparent al cuvantului.
Dar, din nefericire, el nu este un erou adevarat ,ci doar un simplu luptator si acest lucru se datoreaza conditiei lui limitate.Omul nu are puteri supranaturale ci doar o vointa, probabil supranaturala dar care ii asigura existenta si doar atat. El nu poate si nu va fi capabil vreodata sa schimbe legile lumii.Omul doar supravietuieste, in timp ce "eroul" traieste. 
In conceptia mea, in sfera eroilor merita sa fie amintite doua mari categorii: cei care si-au sacrificat viata pentru libertate si care merita respectul intregii omeniri si eroii literaturii universale. Printre remarcabilii eroi ai literaturii universale  se regaseste si regele Ghilgames, din Uruk, personajul principal din "Epopeea lui Ghilgames", una dintre cele mai vechi opere literare ale omenirii. Este o creatie sumero-babiloniană,datand din mileniul al III-lea i.d.Cr si al carei text definitiv  a fost fixat in scriere cuneiforma prin secolele al XVI-lea-al XII-lea i.d.Cr,  in Mesopotamia, pe douasprezece tablite de  argila.
 "Epopeea lui Ghilgames"  situeaza in centrul atentiei "eroul"-un nesupus care e dominat de un puternic sentiment de  schimbare, pentru ca asa cum afirma Bernard Shaw:"Asta-i adevarata bucurie a vietii-a fi folosit intr-un scop a carui maretie o si recunosti.A fi o forta a naturii,si nu o mana de pamant egoista si agitata, framantata de necazuri si revendicari, plangandu-se ca lumea nu se dedica fericirii ei".
Asta face si Ghilgameş: nu se limiteaza la aspiraţii umane, la lucruri banale, insignifiante, ci cauta "suprematia", adica nemurirea. Rege in Uruk, in prima jumatate a mileniului al III-lea i.e.n,Ghilgames a devenit un erou de 
legenda, foarte popular in multe tari din jur. Regele Ghilgames isi asupreste supusii,care se plang zeului Anu.Ascultand plangerile norodului cetatii impotriva acestui rege crud, Anu impreuna cu alti zei hotarasc sa zamisleasca un om la fel de puternic ca Ghilgames,care sa fie deopotriva cu el,sa fie propria lui oglindire, un al doilea Ghilgames, avand o inima vijelioasa ca a lui, astfel incat regele sa-si incerce puterile cu el si astfel,energia sa fiind indreptata spre acest scop,cetatea sa se poata bucura de liniste.Zeii il creeaza pe Enkidu,un om de o forta colosala si care traia in salbaticie.O curtezana il face sa decopere dragostea si civilizatia. Adus in Uruk, Enkidu il intalneste pe Ghilgames si se lupta cu el, fiind invins de catre rege.Cei doi devin prieteni.Ghilgames este cuprins de dorinta de a-si lega numele de o fapta mare,de a dobandi slava care le permite oamenilor sa se apropie de nemurirea harazita doar zeilor: "Nu mi-am intiparit numele pe caramizi, asa cum a hotarat soarta mea;de aceea ma voi duce in tara in care se taie lemnul de cedru.Afla-se numele meu in locul unde sta scris numele oamenilor de seama, iar acolo unde numele nici unui om n-a fost inca scris, inalta-voi un monument zeilor![...]Chiar daca voi pieri, las inapoia mea un nume care va dainui [...]."
Pentru aceasta Ghilgames si Enkidu il infrunta si-l ucid pe uriasul Humbaba,stapanul de cedri.Frumusetea si vitejia lui Ghilgames o fac pe zeita Istar sa se indragosteasca de el.Dar acesta o respinge amintindu-i ca ea i-a urgisit pe toti cei, pe care mai intai i-a iubit: 
"Ca o ruina esti.ce nu da adapost omului pe vreme rea,
Ca o usa dosnica esti,ce nu poate impiedica sa intre vantul si furtuna,
Ca un palat esti,despuiat si jefuit de talhari,
Ca o cursa esti,ascunsa miseleste vederii,
Ca smoala aprinsa esti,care arde cumplit pe cel ce o atinge,
Ca un burduf spart esti,ce uda pe cel care-l duce,
Ca o bucata de var esti,ce macina zidurile,
Ca o amuleta esti,ce nu e in stare sa-l apere pe om,
Ca o sandala esti,ce roade piciorul drumetului".
Atitudinea lui este insultătoare, constuind tot un act de nesupunere ca şi în cazurile anterioare. Ofensata, zeita ii cere zeului Anu sa faureasca un taur ceresc care sa-l nimiceasca pe Ghilgames pentru ingamfarea lui,dar eroul ajutat de Enkidu, ucide monstrul. Drept razbunare, zeii- Anu, zeul cerului si parintele zeilor, si, fiul sau Enlil, zeul principal al orasului-stat Nippur, zeul aerului-hotarasc moartea lui Enkidu, care cade victima unei boli napraznice.
In fata trupului neinsufletit al prietenului sau, nelinistitul Ghilgames este "cuprins de o groaza cumplita" si-l jeleste intr-un bocet care se transforma intr-un imn inchinat prieteniei:
"Ma ascultati, voi,capetenii din Uruk,
Deplang azi pe Enkidu,prietenul meu scump,
Amarnic ma jelesc precum o bocitoare,
Il plang pe fratiorul meu![...]".
Ca act suprem al răzvrătirii sale, porneste in cautarea vietii vesnice.Ajuns la capatul pamantului, la tarmul raului, pe care trebuia sa-l treaca pentru a ajunge la Utnapistim,strabunul lui,singurul care a supravietuit potopului si care a dobandit nemurirea,Ghilgames se plange luntrasului,marturisindu-i suferinta cumplita pe care i-a adus-o moatea prietenului sau. Întrebandu-l despre viata si moarte,Utnapistim  ii face o descriere a potopului (cu cincisprezece secole anterioara descrierii din Biblie). Ghilgames este sfatuit sa porneasca in cautarea "ierbii tineretii si a nemuririi".O gaseste, porneste spre Uruk,-dar pe drum un sarpe i-o fura.Nu-i ramane eroului decat sa coboare  in "tara din care nu este intoarcere", pentru a afla tainele ultime ale vietii si ale mortii.Nu poate ajunge in lumea de dincolo,-dar in schimb poate vorbi cu prietenul sau Enkidu-cu spiritul prietenului sau-care ii raspunde la intrebari,facand astfel o decriere a lumii mortii:
"-Pe cel mort de sabie l-ai vazut?-L-am vazut:
Pe un pat se odihneste si apa proaspata bea.
-Pe cel cazut in lupta l-ai vazut?-L-am vazut:
Parintii ii tin capul in poala lor si sotia lui il tine strans in brate.
-Pe cel al carui trup zace parasit pe campie,l-ai vazut?-L-am vazut:
Sufletul sau nu are odihna in lumea de dincolo.
-Pe cel pentru al carui suflet nu se roaga nimeni,l-ai vazut?-L-am vazut:
Mananca ce mai gaseste prin oale, si resturile de mancare aruncate in drum...".
Cu aceasta descriere atat de deprimanta a "lumii de dincolo", poemul se intrerupe brusc.Faptele lui Ghilgameş alcătuiesc arhetipul eroului antic şi ele sunt cirumscrise in totalitate nemulţumirii şi nesupunerii.


 
 
 

Alexandru Marinescu

 
Meditaţie

Sufletul creştin

   ALEXANDRU MARINESCU, Regie
 

        Biserica Ortodoxa ne invata ca moartea este "despartirea sufletului de trup"; odata aceasta despartire savarsita, trupul este dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a omului pe pamant este moartea. Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rolului ce-i este impus. Acest termen acordat omului contine - prin prevederea dumnezeiasca - tot ce este folositor omului; deci moartea este considerată un folos al omului. Cel putin asa sustine teologia crestina...
       Eu cred ca viata pe Pamant este un dar de la Dumnezeu si ca fiecare traieste in functie de destinul pe care il are si si-l face. Omul, in mod evident, are o parte fizica si una spirituala; in privinta starii materiale, lucrurile sunt clare, în timp ce în privinţa spiritului lucrurile sunt mai complicate - ori singura certitudine rămâne proba celor  21 de grame, pe care fiecare om le pierde la moarte, şi care ar reprezenta sufletul. Sau poate nu... Poate noi vrem sa credem asta si poate si religia ne intareste aceasta credinta. Poate că omul este rezultatul unui "accident", al intamplarii, si traieste intr-un timp definit intr-un spatiu definit si atat...
Sufletul..., cel pe care mereu dam vina ca ar fi latura noastra sensibila, cel care reprezinta latura supra-naturala, cel care se află în legătură subtilă cu alt suflet geamăn (de ce nu spunem corp pereche?), mi se pare uneori doar o proiecţie a unor fiinţe visătoare. 
Totuşi sufletul exista, este in noi din clipa in care ne nastem si pana in clipa in care murim. Ce se intampla dupa, nimeni nu poate stii, ca ajunge in Rai, ca ajunge in Cosmos, ca pur si simplu dispare, nimic nu e sigur si mie unul, imi este de ajuns faptul ca am avut norocul sa am un suflet...El stie mai bine unde trebuie sa se duca si mai mult ca sigur, noi, fiinţe trecătoare, ar trebui sa apreciem fiecare gura de aer, fiecare clipa, fiecare moment de bucurie ori de tristete, deoarece nu stim niciodata unde se termina..


 
 
 


Isis

Eseu

Mitul lui Osiris

LAVINIA FRĂŢILĂ, Regie

      Dintre multitudinea de mituri din religia egipteana cel care s-a pastrat integral este asa numitul  mit al lui Osiris. Una dintre variante (de altfel singura completa) se regaseste la Plutarh, în lucrarea lui intitulată De Iside et Osiride. Dupa acesta, Osiris, pe timpul cand era rege al Egiptului, s-a remarcat ca fiind un judecator al poporului, un fauritor de legi, un modelator al umanitatii. El era secondat in toate activitatile de sora-sotia sa,  Isis.
   Seth, fratele lui Osiris, care apare in scrierea lui Plutarh sub numele grec de Typhon, a organizat un complot pentru a-l indeparta pe Osiris si a prelua conducerea regatului. El a fost ajutat de 72 de complici si de o regina etiopiana pe nume Aso. Afland in secret masurile fratelui sau el a dat ordin sa se confectioneze un sarcofag nemaivazut pana atunci si sa fie adus in incaperea unde se desfasura sarbatoarea grânelor, organizata in cinstea lui Osiris.
 Ca intr-o joaca, Typhon a declarat ca va primi pretiosul obiect acela caruia i se va potrivi. Osiris insusi a fost convins sa-l incerce. In momentul in care regele s-a intins in sarcofag, Typhon a inchis capacul capturandu-si fratele. Criminalii au furat sarcofagul si l-au aruncat in Nil.
Legenda continua prin prezentarea calatoriei lui Isis. Aceasta gaseste sarcofagul in Byblos. Intorcandu-se in Egipt, zeita a adus trupul neinsufletit al lui Osiris cu ea si l-a ingropat intr-o padure. Eforturile ei au fost in zadar deoarece sarcofagul a fost gasit de Typhon, intr-o noapte, pe cand acesta vana la lumina lunii. Înfuriat,  a taiat corpul fratelui sau in 14 bucati pe care le-a imprastiat in intreg Egiptul.
    Suferinda zeită Isis este din nou acum fortata sa porneasca in calatorie pentru a reintregi corpul sotului ei. Ea este asistata in incercarile la care este supusa de sora ei, Nephtys, si de fiul ascesteia, Anubis.
         Curand dupa izbanda zeitei, Osiris revine la viata pentru scurt timp pentru a-si indemna fiul ( pe Horus) sa-i razbune moartea.
    Partea finala a povestirii este ocupata de lupta dintre Horus si Typhon - incheiata in cele din urma cu victoria primului.
                 In aceasta  legenda exista mai multe motive centrale : motivul crimei, motivul calatoriei, motivul renasterii, motivul bocitoarei si ultimul dar nu cel din urma, motivul razbunarii - in care personajele principale sunt Horus, Seth si Isis.
        Ceea ce este de remarcat in toate variantele mitului este ca figura centrala nu este nici Osiris , nici Seth - ci Isis - ea este singura prezenta in toate partile mitului ( si in toate variantele) - ea este partea activa ; ea este legatura dintre personaje si tot ea ii reda viata lui Osiris si ii confera titlul de stapan al pamantului si dreptul de a fi judecator pentru lumea de dincolo.


 
 


Oedip


 
Eseu
Complexul oedipian
    ALICE IONESCU, Regie

 Freud exemplifica latenţa complexului, pe care el îl numeşte oedipian, prin doua exemple: mica fata ce vrea sa se considere  preferata  tatalui şi care sufera la un moment dat o pedeapsa aspra din partea acestuia si se vede prabusita din universul sau. La antipod, baiatul care o considera pe mama ca pe proprietatea lui, este traumatizat de atentia pe care aceasta i-o acorda unui nou nascut, in detrimentul sau. Insa aceste evenimente  nu este necesar sa aiba loc in toate cazurile. Copilul poate fi determinat sa abandoneze inclinatia lipsita de speranta si din cauza absentei satisfactiei sperate si a refuzului permanent din partea parintelui.Complexul oedipian piere, realizarea sa  interna nefiind posibila.
       Psihanaliza aminteste de ereditate in cazul complexului lui Oedip: majoritatea copiilor traverseaza individual complexul, insa acesta inceteaza o data cu aparitia urmatoarei faza de dezvoltare predeterminata, moment in care eul copilului abandoneaza complexul oedipian. Autoritatea parentala proiectata in eu formeaza acolo nucleul Supra-eului. Psihanalistul descrie procesul prin care baiatul trece de la descoperirea efectiva a organului sau genital, la abandonarea acestuia dintr-o frica inconstienta, narcisista, de a-l pierde literalmente, sub amenintarea de castrare. Aceasta abandonare ii anuleaza functia si il arunca pe copil in perioada de latenta ce intrerupe dezvoltarea sexuala a acestuia.
       Freud a numit refulare procesul de abandon al acestui complex de catre copil, desi refularile ulterioare se vor realiza de cele mai multe ori cu participarea Supra-eului care abia acum va fi constituit.
      Procesul descris de Freud e mai mult decat o refulare, el e echivalentul unei distrugeri si suprimari a complexului. Aici intervine bariera niciodata precis determinata intre normal si patologic. Dezvoltarea ulterioara a copilului va vorbi de la sine.
      Manifestarea complexului la baiat, desi dezbatuta pe larg in mai multe din eseurile freudiene, este depasita de obscuritatea manifestarii aceluiasi complex la fete. Resemnată cu diferenta evidenta dintre organele sexuale feminin si masculn din propria constitutie fizica, fata compenseaza aceasta lipsa prin dorinta de a avea un copil de la propriul tata. Imposibilitatea realizarii dorintei duce la parasirea latenta a complexului. 
      Raporturile evidentiate in cele doua cazuri, temporale si cauzale, dintre complexul lui Oedip, intimidarea sexuala (amenintarea cu castrarea), formarea supra-eului si inceputul perioadei de latenta, sunt tipice. Modificarile in succesiunea temporala si in inlantuirea acestor procese trebuie sa fie foarte semnificative pentru dezvoltarea individului.
      Sustras din celebra opera greaca a lui Sofocle (scrisa in anul 430), personajul purtator de tragic, Oedip, reprezinta punctul de plecare, un axis-mundi al teoriei freudiene intrucat Oedip rege de Sofocle infatiseaza descoperirea pacatelor involuntare ale eroului (omorarea propriului tata - Laios -, casatoria cu propria-i mama-Iocasta) pe care Freud le-a transpus apoi in complexul lui Oedip. In 1897 el ii scria lui Wilhelm Fliess  ca se poate stabili o analogie intre sentimentele sale de copil, indreptate cu dragoste catre mama si cu gelozie catre tata, pe de-o parte si intre tragedia lui Sofocle pe de alta parte. Oedip rege, explica el, transforma in realitate visul copilului.
       In 1900, in Tălmăcirea viselor (Traumdeutung), Freud isi va formula pentru prima data aceasta ipoteza, timid, intr-o nota de subsol. Era la varsta fiului, va spune ironic Starobinski, iar la varsta tatalui aceasta idee i se va parea de necontestat. Inca de la acea nota de subsol, se poate observa ca prin intermediul unui alt erou tragic, Hamlet, se trece de la constatarea "Eu sunt Oedip ", formulata timid, la concluzia generalizatoare "Oedip este dorinta realizata a visului infantil al umanitatii ".
       Regasindu-l si in Hamlet pe Oedip, Freud face o paralela remarcabila. In Hamlet, care nu mai este un mit al copilariei umanitatii, cum era Oedip, ci o cvasi-persoana, cu constiinta si inconstientul sau, nu se mai mentine unitatea simbolului dată de fantasma retroactiva. Astfel, in conceptia freudiana, Hamlet nu-si va putea implini dorinta de razbunator al tatalui ucis, intrucat in unchiul ucigas, devenit sot al mamei dorite in copilarie, se va vedea pe sine si, prin urmare, a-l omori pe Claudius, care a facut ceea ce a visat el insusi sa faca, ar echivala, de fapt, cu a se sinucide. 
Aşadar, pentru Freud Oedip nu are inconstient, deoarece el reprezinta insusi inconstientul nostru, în timp ce nevroza lui Hamlet este data de prezenta in sine a lui Oedip.


 

 


 
Magazin

Călătoriile spiritului

OVIDIU DUMITRIADE, Imagine
 
 

Din perspectiva ştiinţelor oculte, lumea noastră este împărţită în planuri paralele care se intersectează. În aceste planuri sunt mai multe materii: materia eterică, materia astrală şi cea cauzală. Aceste planuri paralele nu sunt delimitate fix, existând posibilitatea săriturii între ele, prin dedublare.
Prin dedublare, omul se poate transpune parţial sau integral într-un alt corp eteric. Acest corp este lipsit de spirit şi de conştiinţă, fiind dirijat de mintea omului şi apărat de perispirit. După dedublare, omul trebuie să-şi transpună o parte a minţii, denumită minte de rezervă, după care îşi poate continua drumul printre planuri, ajungând în astral sau în spaţiile superioare.
 Expresia "a vedea cu ochii minţii" îşi are originea aici. Astralul poate fi accesat cu dublura sau doar cu mintea, iar după accesare omul are acces la evenimente din orice loc sau timp până în prezent. Viitorul este doar sugerat prin diverse ipoteze care pot fi confirmate sau infirmate la momentul potrivit. De obicei, predicţiile în acest domeniu se fac pe o durată scurtă, pentru a nu interveni factori aleatorii ai prezentului. Cei care au acces la memoria astrală, Akasha, precum Nostradamus codifică mesajul către viitor pentru a se putea adapta diverselor factori ce intervin între timp.
 Există 3 tipuri ale dedublării: eterică, astrală şi mentală.
 Prin dedublarea eterică omul se materializează într-o altă parte, putând interacţiona cu mediul înconjurător, vedea alţi oameni din prezent, şi chiar putând să ia parte la discuţii cu aceştia. Această formă a dedublării este în funcţie de cantitatea de energie pe care o are creierul.
 Dedublarea astrală este cea prin care omul are acces la Akasha. În acest spaţiu nu există interacţiune între om şi mediu, dar primeşte numeroase informaţii despre trecut şi prezent de acolo. Egiptenii cunoşteau procedee despre inducerea acestei stări în mod conştient
 Dedublarea mentală este cea mai puternică, dar se poate ajunge la acest stadiu doar printr-o putere de concentrare foarte mare. Spre deosebire de forma eterică, dedublarea mentală necesită un consum mult mai mic de energie, depinzând foarte mult de agerimea şi energia minţii.
 Chiar dacă este cea mai puternică formă, este şi cea mai uzuală. În timpul somnului, atunci când corpul rămâne pe loc, spiritul pleacă, luând o parte din perispirit pentru a se apăra în planurile eteric şi astral. Dacă spiritul cere acest lucru, mintea trimite o componentă eterică a acesteia, mintea de rezervă, să-l însoţească.
 Spiritul circulă printre planuri întâlnindu-se cu alte spirite şi văzând multe locuri importante pentru om, ulterior trimiţându-le către acesta prin intermediul conştiinţei. Ceea ce ne amintim din vise reprezintă doar partea pe care reuşim să o decodificăm, şi este în funcţie de receptivitatea şi memoria creierului. În cazul în care spiritul trimite mesaje unei minţi impure, aceasta nu procesează nimic din informaţiile preluate de spirit din planurile vizitate.
În legătură cu acestă chestiune exită numeroase mărturii care prezintă cel puţin interes jurnalistic. Între acestea, de interes este cazul Pinetti.
  In anul 1800 la Sankt Petersburg a venit cunoscutul magician si iluzionist Pinetti. Dupa ce a facut citeva trucuri de iluzionism, citeva experimente de hipnoza si parapsihologie, lui i s-a propus ca a doua zi sa apara la amiaza in cabinetul ţarului pentru onorariu. Portarii au fost avertizati sa nu lase pe nimeni sa intre in palat, iar cheile de la toate intrarile in palat si in parcul din jur au fost puse pe masa tarului. Cu cinci minute inainte de ora 12, departamentul de politie a spus ca magicianul nu a iesit deloc din casa. Cu toate acestea, chiar la mijlocul zilei, Pinetti a aparut in cabinet la intilnire. Inainte de a se desparti de ţar, Pinetti l-a avertizat pe acesta ca va parasi orasul prin toate cele 15 posturi de paza in acelasi timp. In ziua plecarii, la fiecare dintre cele 15 posturi de paza s-a adunat cite o multime de gura-casca si toti l-au vazut pe Pinetti parasind orasul intr-o trasura. Plecarea lui a fost inregistrata in toate cele 15 puncte in acelasi timp si peste tot i s-au pus vize pe buletinul de plecare.
   Acesta este unul dintre exemplele unice de creare constienta a dedublarilor in plan fizic inregistrat in mod oficial si de istorie. 
    O altă poveste a istoriei minore este şi următoarea:
   La 17 mai 1905 in presa engleza a aparut o stire interesanta: deputatii Parker si Heiter l-au intilnit in Parlament pe maiorul Rashe si s-au imbratisat pentru ca nu se vazusera de mult timp. Dupa ce discutia s-a terminat, maiorul a disparut din fata lor. S-a descoperit mai tirziu ca maiorul nu fusese in ziua aceea la serviciu, ci statuse acasa fiind bolnav.


 
Reportaj

Şcoala din grajduri

BURLACU IULIANA, Jurnalism
 

Apoximatix 100 de copii rromi traiesc in niste conditii crancene de saracie, dar invata sa scrie si sa citeasca la lumina lumanarilor.

  La grajduri

         In judetul Neamt, la iesirea din orasul Roman, traiesc aproximativ 1000 de persoane de etnie rromă. Majoritatea celor care traiesc acolo nu au locuinta sau nu si-au mai permis sa plateasca intretinerea la imobilele unde locuiau. In 1999, primaria orasului Roman a hotarat sa le acorde acestor oameni un acoperis deasupra capului. Astfel, au fost construite la iesirea din oras sapte cladiri, care seamana cu niste hangare, fiecare avand 40 de locuinte cu cate o camera,  grupul sanitar aflandu-se afara. Unii, care au vreo sursa de venit, isi pot permite sa aiba curent si gaze, altii isi cauta de mancare si de imbracat in groapa de gunoi. 
   Cand am ajuns acolo, in jur de 50 de persoane se duceau la primarie pentru a cere sa le fie ridicate gunoaiele din imprejurimi. In ciuda frigului de afara oamenii erau imbracati destul de subtire iar hainele erau vechi si peticite. In jurul lor se aflau copii la fel subtire imbracati. Unii dintre ei erau curati, chiar daca hainele erau vechi Am putut vedea pe langa acele cladiri si carute, si gunoaie, chiar si copii jucandu-se printre ele. Cei care locuiesc acolo sunt impartiti in doua categorii. Unii nu apreciaza ce au, distrug, fac mizerie si sunt pusi mereu pe cearta. Altora, desi sunt tot rromi, le place curatenia, nu fac scandal si au grija ca, spre deosebire de ei, copiii lor sa aiba o viata mai buna. 
   Am vazut si o diferenta intre hangare: trei dintre ele sunt murdare, cu gunoaie de jur imprejur; emană un miros  de nesuportat, iar copiii sunt asemenea celor care cersesc. Celelalte patru "edificii" sunt mai ingrijite, mai curate. Pe peretii holurilor sunt puse niste imagini iar usile camerelor au si numere. Copiii care locuiesc aici au parte de alta educatie. Ei merg si la scoala, unii la gradinita, altii in clasa intai sau a doua. 
   Cu toate astea romascanii nu au o parere foarte buna despre rromii de aici, despre "cei de la grajduri", asa cum le spun ei. 

  Scoala rromilor

   In anul 2002, mai multe familii de  rromi au facut o cerere la Inspectoratul Scolar Neamt prin care solicitau infiintarea unor sali de clasa in incinta cladirilor unde locuiesc. Solutia a venit din partea unei scoli, aflata in apropiere. De fapt este un "Camin-scoala"care se ocupa de copiii cu handicap mintal de gradul I, II si III.  În 2003, la hangarele rromilor s-au infiintat, in doua camere, gradinita si respectiv clasa intai.
  Anul acesta, la 15 septembrie unii dintre copii au intrat in clasa a a doua iar altii in clasa intai. Educatoarea si invatatoarea au inceput sa predea copiilor rromi renuntand la orele pe care le faceau  la Camin-scoala. Ele parcurg in fiecare zi un drum destul de lung pana la iesirea din oras, iar atunci cand ninge sau cand ploua drumul este aproape inaccesibil. 
  Cele doua sali de clasa au fost amenajate de parintii copiilor si de invatatoare. La intrare in clase sunt desene ale copiilor, planse cu desene animate, fotogafii, in general "operele" copiilor. In fiecare clasa exista o chiuveta unde copiii sunt invatati sa se spele pe maini dupa ce se intorc din fiecare pauza. 

Clasa intai si a doua

   In clasa intai sunt 35 de copii cu varste intre 6 si 9 ani iar in clasa a doua sunt 27 de copii. Unii dintre ei au mai fost la scoala, dar, din cauza distantei lungi pana in oras, au renuntat. Copiii au doua-trei caiete pentru toate obiectele si scriu cu creionul ca sa poata sterge. Clasa are 16 banci, doua table si un birou la care sta doamna invatatoare. Se descurca greu cu manualele dar invatatoarea gaseste o solutie pentru fiecare problema.
  Copiii nu lipsesc aproape niciodata de la scoala, iar cand a venit vara ei nici nu au vrut vacanta. In clasa este destul de frig asa ca, toţi vin imbracati cat de bine pot. Se vede ca sunt necajiti, dar se vede si bucuria din ochii lor cand stau in banca. Se bucura ca sunt si ei la fel ca si copiii din oras.
   Cei mai multi nu au curent acasa asa ca isi fac temele la lumina lumanarilor. Fiecare dintre ei vrea sa ajunga ceva in viata: doctor, invatatoare, cantareata etc.

Gradinita

  In grupa mica si mijlocie sunt copii cu varste intre 3 si 6 ani in numar de 50. Ei invata sa deseneze, sa cante, sa spuna poezii, sa danseze, dar cel mai important este ca sunt invatati de mici sa fie ordonati si curati. Ce le place cel mai mult este atunci cand au de dat vreo serbare si doamna educatoare le face costumase si ii aranjeaza  pe toti.

O invatatoare pentru suflet

  Mariana Ciobanu are 35 de ani, si inca de mica si-a dorit sa devina invatatoare. De doisprezece ani face aceasta meserie si nu ar renunta la ea pentru nimic in lume. Timp de 5 ani a fost invatatoare pentru copiii cu handicap mintal de la Camin-scoala. Pentru cei de acolo era ca o mama deoarece multi sunt abandonati si nu au pe nimeni. 
   Mi-a marturisit ca ii multumeste lui Dumnezeu ca i-a dat o inima asa mare astfel incat sa gaseasca loc pentru fiecare copil. Crede ca rabdarea este cea mai mare calitate a ei, deoarece asa poate sa-si faca meseria din tot sufletul. La inceput, credea ca-i va fi greu sa lucreze cu copiii rromi deoarece se gandea ca nu va avea puterea sa schimbe ceva din comportamentul lor. Dupa ceva timp, cand şcolarii au inceput s-o indrageasca, a avut o satisfactie si mai mare, deoarece si-a dat seama ca poate contribui la educatia lor. Acest lucru face ca drumul zilnic de o ora de acasa si pana la şcoala din grajduri sa nu mai conteze. 
   Mi-a povestit o intamplare de asta-toamna, cand, drumul nefiind asfaltat, i-a ramas blocat pantoful de la piciorul drept in noroi. O femeie a vazut ce i se intampla, a ajutat-o sa iasa de acolo si i-a dat singura pereche de cizme pe care o avea, spunandu-i: "Luati-le doamna ca e mai importanta educatia copiilor nostri decat o pereche de cizme".  A fost cea mai frumoasa multumire pe care ar fi putut-o primi pentru munca ei.
   M-a lasat sa asist la o ora de matematica. Cand a inceput lectia toti erau ochi si urechi: doamna invatatoare le preda adunarea si scaderea. Fiecarui elev ii tragea linie la caiet sau ii corecta pozitia corpului la scris. Apoi se uita pe caietele lor, le explica din nou acolo unde nu intelesesera, totul pe un ton calm si  dulce. Cand a venit pauza fiecare copil si-a scos pachetelul si, dupa ce s-au spalat pe maini, au inceput sa manance cu grija ca sa nu faca firimituri pentru ca asa i-a invatat doamna invatatoare. 
  Doamna Ciobanu este casatorita, dar nu are copii, asa ca isi iubeste elevii ca si cum ar fi ai ei. Cand am vazut-o prima data era imbracata intr-o fusta neagra si cu o bluza alba, iar parul negru, destul de lung il avea prins la spate. Un ruj roziu este singura pata de culoare de pe fata ei alba. Cand mi-am luat ramas bun de la ea, era inconjurata de toti copiii, care se inghesuiau sa ajunga cat mai aproape de ea, sa o aduca din nou in clasa, pentru ca pauza se terminase.

  Planuri de viitor

   Directorul de la Camin-scoala este cel care incurajeaza educarea rromilor prin infiintarea acestor clase. De aici le mai vin copiilor niste ajutoare, hainute, carti si uneori cate ceva de mancare. Inspectoratul Scolar al Judetului Neamt, de asemenea, incurajeaza ideea ca rromi sa aiba parte de scoala chiar la ei acasa. Din anul 2005, scoala rromilor nu va mai depinde de Camin-scoala, ci direct de Inspectorat. Se urmareste infiintarea clasei a treia si a patra, astfel incat copiii sa poate face ciclul primar. De asemenea, de anul viitor, scolii i sa va aloca o suma de bani astfel incat sa beneficieze de imbunatatiri si de facilitati pentru copii.
    Cei mai multi dintre romascani nu stiu ca rromi au o scoala a lor. Multora nu le vina sa creada ca si rromii doresc sa invete si sa ajunga ceva in viata. 
   In schimb, copii "de la grajduri" sunt hotarati sa demonstreze ca au puterea, si vointa, sa invete in orice conditii. 
 

 
 
Proză

Moarte in leasing

ROXANA LEOTESCU

Pentru Dan

Sa nu plangi in seara asta
Vantul suiera-n fereastra
Raul sapa-n ochii tai
Si raceala ma ingheata.
Sa nu plangi ca nu stiu cum
Sa m-ascund de-atata plumb
Ce din ochi iti va tasni
Ca otrava de paienjeni...
  Nu înţelegeam de ce m-am trezit atât de brusc. El dormea lângă mine, dar nu ii mai auzeam respiratia. Asta era! Eram convinsa ca s-a ridicat din pat, fara ca eu sa-l aud si ca e in camera cealalta. Sau la baie. Sau la bucatarie. Am dechis ochii mecanic,dureros. Am aprins lumina de la veioza. Atunci sunetul m-a lovit in timpanele amorţite de tacerea noptii. 
Tusea! Sunetul m-a lovit atât de puternic încât mi-au dat lacrimile. M-am ridicat incet si am facut trei pasi spre usa dormitorului. Imi tremurau genunchii. Il auzeam cum tusea si parca sunetul ma spinteca pe dinauntru. Tusea iar eu  nu stiam ce sa fac. Am aprins lumina de pe hol. Am deschis usa de la baie si am crezut ca totul se termina atunci. Se privea in oglinda si tusea, improscand sange peste tot. I-am vazut ochii rosii-vinetii, buzele pline de sange, ca si cum ar fi incasat un pumn in maxilar. Bratele sprijinite de chiuveta tremurau si pe gat o vena pulsa, ca un strigat impotriva mortii. Omul acela, pe care il asteptam seara de seara in gandurile mele, se lupta cu demonii, zbatandu-se pentru un metru cub de aer! As fi vrut sa-mi intorc privirea, dar nu am avut curaj. Nu stiam ce sa fac. Am simtit cum mi se taie rasuflarea cand am vazut urmele si ranile de pe gat. Pe partea stanga, trei ganglioni inflamati, ce aratau ca nodurile unei sfori groase, de culoare vinetie iar pe partea dreapta alti doi. Putin mai jos de marul lui Adam o gaura...ca o urma lasată de glont .......era de la ultima lui biopsie. La doi centrimentri in lateral, o alta urma, dar cicatrizata. De la prima lui biopsie. Tusea din ce in ce mai violent, ca si cum ar fi vrut sa arunce in afara trupului veninul suferintei. Iar eu stateam neputincioasa in usa si-l priveam.
"Sa nu plangi!"mi-a spus deodata.
Nici nu mai stiam daca eu sunt acolo sau daca el e cel ce se zbate in fata oglinzii mele de la baie. Suntem mici si neputinciosi. Si eu si el si tu. Cu totii suntem la fel de mici si de netrebnici.
Nu imi doream decat sa ma trezesc din cosmarul acela lung si sfredelitor. Si daca ma trezesc sa ma mir, ca un copil, ca totul e bine. Nu era un cosmar. Iar el vroia doar sa respire normal, sa iasa afara fara sa-si ia cele douzeci si sase de pastile si sa rada nestingherit, fara sa se gandeasca cum acest ras ii va provoca o noua criza de tuse, ce-i va mai rapi cateva ore din viata. Am vrut sa chem ambulanta, dar a iesit din casa si s-a pierdut in intuneric. Trei zile nu mi-a raspuns la telefon. Am aflat mai tarziu ca acea criza s-a prelungit in tot acel timp. Si ca medicii nu i-au dat de cap. Eu am ramas in seara aia cu baia patata de sangele lui. Si cu zgomotul infernului in urechi.

...Povestea s-a intamplat intr-o noapte de decembrie, la doar doua saptamani dupa ce el iesise din spital. In ultimii doi ani de zile "a vizitat" nu mai putin de sase spitale bucurestene, fara a i se pune un diagnostic clar. S-a trecut repede de la infectie la plamani la cancer, de la pneumonie la SIDA. In ultimii doi ani a pierdut 12 kilograme. Si cheful de viata. 
Are 25 de ani si se teme ca ziua de maine o va intampina intr-o sectie de reanimare. In doi ani de zile a pierdut stralucirea din ochi. A pierdut un an de facultate de arhitectura. A pierdut prieteni si iluziile unei vieti in limitele normalului. A trait un cosmar de doua saptamani, fara calmante si fara bunavointa asistentelor grabite. A visat la Craciun de pe marginea patului de spital, facand confesiuni perfuziei de la capatai. A pierdut dreptul la libertatea aceea aparenta, de care majoritatea se bucura in tihna. Este dependent de verdictele unor medici, a caror competenta este de multe ori indoielnica. Si ceea ce este cel mai trist, este faptul ca dupa ultimul "diagnostic" duce pe umeri si in trup o boala pentru care trebuie sa faca tratament toata viata. Pentru ca nu se va descotorosi nicicand de ea...se cheama moarte in leasing! (desi in termeni medicali poarta denumirea de Hotkin).Si cei care vor sa-i fie alaturi privesc de pe margine, neputinciosi, marea mascarada a vietii, inocenti si neincercati decat de suferinta adusa de culpa ca nu-l pot ajuta decat cu sprijin moral. Uneori si razlet. Cu siguranţă ca viata a fost mai cruda cu multi altii, dar cand ti se intampla ŢIE, e mai mult decat usturator.
V-ati gandit vreodata cum se vad diminetile prin ochii unui astfel de muribund? Se vad gri-murdar. Invariabil. 

...Sa nu plangi ca plang si eu
Si-am sa ma inec mereu
Cu tine si cu plansul tau
Isteric si necenzurat.
...Il aud neincetat
Ca pe-un blestem, ca pe-o ocara
Zi de zi, seara de seara...

 


 
Însemnare

Fantomele din filme

   VICTOR OANCEA, Regie

   Filmul cu fantome este facut pentru a crea oroarea halucinanta a unei apropieri de o alta lume, de alte imprejurari si contingente, inexpicabile si stranii, ireale si totusi pregnante, vii, stapanitoare şi aflate la îndemână. 
   Din nefericire - desi s-ar parea ca cinematograful e arta cea mai indicata pentru a realiza acest lucru - nici un film nu a putut pana acum sa aduca pe ecran contactul sensibil si horibil al irealului, sa determine senzatia de groaza a apropierii de ceea ce nu se poate concepe. Prea putini au ajuns sa evoce apropierea aceasta. S-o evoce numai, fiindca si cele mai bune pelicule păstrează o prea accentuata legatura cu realitatea, se silescsa explice, sa lamureasca si sa aducă argumente logice, iar pana la urma sfârşesc prin a reduce totul la o poveste cu o prezenta vaporoasa, asezonata cu strigate in intuneric si scartaituri alarmante in penumbra.
   Cusurul majoritatii filmelor cu personaje fantomatice e de a cauta sa fie verosimile. Tocmai de aceea isi arata slabiciunea,-devin neverosimile. Nici unul nu incearca sa realizeze adevaratul fantastic, cel care nu se poate explica.
   De aceea nici groaza din ele nu e decat o "masinatiune". E o groaza de suprafata. Iar daca impresioneaza publicul, e fiindca cinematograful are toate mijloacele pentru a excela in acest gen. Totusi publicul s-a lasat- la un moment dat- foarte mult atras de aceasta formula. Era o adevarata furie, in aceasta favoare, ce mi se pare caracteristica pentru nevoia spectatorului de a simti senzatii din ce in ce mai puternice. Trasatura defineste psihologia moderna, iar originile ei sunt lesne de gasit in blazarea progresiva a contemporanilor mei, venită din ritmului vertiginos in care progresul tehnic indeparteaza tot mai mult limitele uimirilor noastre, si cu ele limitele de unde un fapt incepe sa devina senzational. Pentru nervii astfel tociti se cere sa creezi imprejurari tot mai extraordinare, senzatii tot mai puternice, daca vrei sa impresionezi 
   Impresia de groaza creata- fie ca simpla tehnica, fie ca incantatie, voluptate a senzatiei, asadar, anulandu-si in aceasta stare natura- nu constituie ratiunea sa superioara de a fi. E doar un derivat, un factor emotional de gradul doi care insoteste dar si disimuleaza - intr-un chip inconstient - samburele sau secret, de provenienta magica si fantastica. Horror-ul astfel creat adaposteste fragmente izolate, cioburi ţâsnite din corpul omogen al feţei magice a lumii.Sensul original s-a pierdut, conceptia universalista care acopera tot ce exista ordonand-o intr-o ierarhie desavarsita s-a fracturat si s-au pastrat numai tablouri disparate sau simple imagini ale aparitiilor fantomatice, flotand singure, la intamplare, lipsite de o inteligenta directoare.
   Povestirea cu fantome atrage si depoziteaza, in virtutea gestului reflex si a simpatiei firesti, aceste reziduri si fosile ale cunoasterii oculte, adapostindu-le cand la periferia spectacolului cinematografic, cand subjugandu-le perfect, executand miscarea exterioara destul de exact, dar uitandu-si atat punctul de plecare cat si statia de sosire, izvorul si destinatia
   Fantoma este metamorfoza absoluta a ororii . Doar fantoma nu are o conduita pe deplin edificatoare, deoarece slujeste si tenebrele dar se avanta si in aventuri provocate de capricii de moment, de placerea jocului si a farsei, de mondenitati (se lasa fotografiata, accepta flateria), cade in capcanele dragostei (Topper, Fantoma de vanzare). Este adevarat ca fantoma opereaza  in aceste situatii in spatiul mai larg al fantasticului, si  nu in cel mai restrans al horror-ului, dar personajul este acelasi.
 


 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 


 
 
 
 

Jurnal de călătorie

În Liban (I)

   NICOLETA HANTAS, Jurnalism
 
 

O atmosfera,  parca din O mie si una de nopti, dansatoare exotice, muzica traditionala si mancare delicioasa sunt atractiile noptilor toride in timpul verii. Plajile incantatoare, inramate parca de palmieri,  hotelurile elegante cu vedere la mare, invita la plimbari lungi si relaxante pe"cornis", cum numesc libanezii, faleza Marii Mediterane. Acestea sunt doar cateva dintre numeroasele atractii pe care Beirutul, capitala Libanului le poate oferi celor enuziasmati de mare si natura... Iar apoi, tarziu in noapte, pentru cei ce iubesc aventura, exista o sansa la Casino du Liban care a fost renovat recent, revenind la seducătoarea splendoare a anilor trecuti. Casinoul are, de asemenea, restaurante si baruri , care te invita parca,  prin felul in care arata, de la mare distanta, sa le vizitezi...
Din clipa in care esti pe aeroport in Beirut, deja esti intr- o alta lume - categoric. Nu- ti ia decat 2 ore si deja esti pe un alt continent. Dar te costă, ce- i drept ...si nu mai putin de 500 dolari, de persoana.
In aeroport,  forfota caracteristica oricarui aeroport -  avem rabdare, desigur, desi ora e destul de tarzie- in jur de 0.30. Dar suntem nerabdatori,  sa ne vedem ajunsi la adevarata destinatie si anume la casa parinteasca a sotului meu, care se afla in Beirut. Dupa ce am terminat cu toate verificarile de rutina, ne-am luat bagajele de pe banda rulanta care se tot invartea in legea ei fara oprire. Ne-am indreptat catre iesire. Pentru o clipa, am avut senzatia ca nu ne asteapta nimeni dar ne-am inselat, desigur...Era cumnata mea, care ne astepta impreuna cu fiul ei de 22 ani si care purta ochelari. Lacrimi, imbratisari si toate celelalte. Ne- am indreptat spre masina. In jumatate de ora eram deja in fata casei socrilor mei. Nu ne- a luat mult, pentru ca pe strada nu era nici tipenie.

Rugaciunea de dimineata

.La 4 dimineata se aude chemarea la rugaciune, care suna cam asa:
"ALAHU AKBAR! ALAHU AKBAR!..."De asemenea, textul mai continua cu invitatia la rugaciune adresata credinciosilor...Desigur, unii dintre bărbaţi se duc la acea ora a diminetii impreuna cu baietii lor, daca au, la moschee pentru a se ruga lui Alah, daca nu,  se roaga acasa si operatia se repeta de 5 ori pe zi, fiind absolut obligatoriu  pentru adevaratii musulmani.
Dupa un somn destul de scurt- 2/3 ore, n-avem de-ales trebuie sa ne trezim. Suna soneria, bate pendula, e miscare continua. Batranii casei se trezesc si ei, tot pentru rugaciune.  Stiu lectia. Nu e ceva nou pentru mine. Toata lumea stia din vreme ca sosim si vin sa ne vada...si asta e doar prima zi -  6 aprilie 2004.  Fetita mea, Nadine, cred ca nu-si mai amintea de nimeni...Ultima  noastra vizita fusese in 2000, cand ea era inca foarte mica. La indemnul meu, saluta politicos toata lumea din casa:  socrul meu, un domn foarte distins, in varsta de 85 ani, soacra mea, cu 10 ani mai tanara, si cumnata mea - o tipa foarte classy, care are in jur de cincizeci de ani si care locuieste in Viena. A sosit si ea tot intr-un miniconcediu, ca si noi in aceasta dimineata. E placut sa-ti revezi familia, dupa cum am mai spus, fie ea chiar si a sotului, cu conditia sa te simti iubita, cum, din fericire, e si cazul meu.

Familia

Cel mai tare,  ma simt atrasa de socrul meu,  care ma iubeste nespus si care mi-a marturisit-o din prima secunda a casatoriei mele cu fiul sau, urandu-mi acel "Bon mariage!" din tot sufletul sau, care, marturisesc, e imens... Sotia sa simte la fel, sunt absolut convinsa,  pentru ca nici o clipa nu s-a opus casatoriei noastre, dar e mai rezervata in marturisiri - e in zodia gemenilor si, in plus, mai are 4 fete. Eu tin mult la toata familia  sotului meu, dar cu mine e o alta poveste - sunt leoaica si leii sunt foarte increzatori si onesti in legatura cu sentimentele lor. Cu un singur lucru mi-e foarte greu sa ma obisnuiesc: musafirii pe care trebuie sa-i intampinam in fiecare zi. Dar si toate mancarurile,  pe care nu avem voie sa refuzam a le 'gusta"si cand spun asta, chiar nu glumesc deloc, constituie o probă. 
Prima zi, a trecut cum a trecut, a fost una care, pot spune cu mana pe inima,  s-ar putea lejer inscrie ca una in limitele normalului: a fost ziua Nadinei, care a implinit 6 ani si care s-a bucurat de cel mai frumos tort din viata ei - un "Mickey Mouse" din ciocolata,  artificii si atmosferă. 
Pe "corniche"
 
 

Si pentru ca Libanul  e o tara relative mica, cam de marimea unei regiuni din Italia- Lazio, dar nu la fel de intinsa ca si Corsica, ne-am propus ca a doua zi a vacantei noastre sa ne-o petrecem tot in capitala, pentru simplul motiv,  ca aveam timp sa "iesim" in cel mai mare oras din tara,  avand peste un million de locuitori,  o istorie de peste 7 mii de ani si nu in ultimul rand,  port la Marea Mediterana: Beirut. Am inceput cu o plimbare romantica pe cornice, 'cum numesc libanezii faleza si care se intinde in partea nord vestica a orasului, de-a lungul unor roci immense  in forma de porumbei. Ele chiar se numesc "Pigeon rocks".
   Batranii orasului presupun ca ele au luat aceasta forme in urma unor cutremure din antichitate, iar apoi, odata cu trecerea timpului, au fost modificate de valurile care le- au tot modelat , creand ceva cu totul si cu totul uluitor..Si pentru ca sa putem cu- adevarat admira aceasta minune a naturii, am fost sfatuiti sa luam o barca fie ea si mai mica,  la bordul careia,  sa putem "explora" incantatoarele grote ce se deschid ici si colo, ceea ce am si facut. Care credeti ca au fost impresiile dupa mica noastra evadare in neantul marii? Va marturisesc ca e tare greu de ghicit. Am trait dorinţa vietii mele si anume aceea de a fi la ani lumina departare de zgomotul haotic al orasului. Dar, pentru ca a trecut repede,  a ramas doar o iluzie pierduta acolo, intr- unul dintre cele mai pitoresti zone ale Beirutului,  in spatele rocilor- porumbei, care par sa pazeasca faleza...
La intoarcerea pe tarm,  ne-au intampinat vanzatorii de kaak (un fel de cornuri immense in forma de poseta cu toarta scurta, turtite pe toata suprafata lor) care colindau strazile de pe faleza,  carandu- le cu carucioarele lor speciale, in cautare de clienti si vesnic in competitie cu vanzatorii de porumb fiert, fierbinte, mare si foarte gustos... Bineinteles ca ne- am luat si noi cate un kaak, iar Nadine doar un porumb, din care nu a putut manca mai mult de jumatate si ne- am hotarat sa ne indreptam catre casa, pentru ca era aproape ora   cand se serveste masa de pranz in casa socrilor mei, adica 14.30... 

Amintiri, la o cafea cu hel
Pranzul, inseamna o masa de circa 3 m care abunda in tot ceea ce inseamna bucatarie libaneza si care arata extraordinar:  tot felul de mancaruri pe care nu ma incumet sa le descriu,  pentru ca mi- ar fi foarte greu si mai greu ar fi sa ma fac si inteleasa...Dar incercati sa va imaginati o masa imensa cu chestii care sunt absolut comestibile, dar parca sunt pictate de mana unui artist  renascentist si de care ti- e mila sa te atingi,  ca sa nu strici ceva dintr-o opera de mare valoare..  e un sentiment pe care il traiesc de fiecare data,  cand ma aflu pe aceste meleaguri feniciene si pe care,  chiar nu ma simt in stare sa il compar cu nici una din trairile mele anterioare. De fiecare data cand ma asez la masa aceea, imi propun sa nu mananc mult, dar marturisesc cu rusine, ca mi-e absolut imposibil, mai cu seama pentru faptul ca locul meu e intotdeauna, unul de onoare: langa "regele" familiei, cum e considerat socrul meu si care-si merita acest" rang" cu desavarsire. 
Dupa masa de pranz, au inceput intrebarile, care intotdeauna sunt adresate fiului sau si sunt,  referitor la mine.' Daca mi- a placut plimbarea , unde am fost , ce- am vazut", vrea sa se asigure ca m- am simtit bine ca am vazut tot ceea ce merita vazut, vrea sa se asigure ca sunt fericita. Si toate acestea, bineinteles la o cafea cu hel... Nu ca nu m-ar intreba si pe mine, dar primul intrebat e intotdeauna sotul meu.Vorbesc cu socrul meu in 3 limbi:  ca asa vrea el, sau asa e moda acolo, pana azi nu am inteles exact de ce. Si niciodata nu uita sa- mi sublinieze faptul ca toti copiii lui, in numar de 5 au studiat la diferite universitati, fiecare dintre ei in alta tara, ca vorbesc cel putin doua limbi straine, cea mai mare fiica a sa, chiar 4 limbi .E intr- adevar o persoana care are tot dreptul din lume sa fie fericit...Iar despre "Madame Nadia"sotia sa, are numai cuvinte de lauda:"She is a very, very good woman".   Un singur lucru simt la el ca o dezamagire si acela este faptul ca din 5 copii,  nici unul nu locuieste in tara, toti locuiesc in strainatate, departe de ei, cei batrani si neajutorati. As vrea din tot sufletul sa pot face ceva pentru asta , dar chiar nu stiu cum... De cate ori a venit in Romania sa ne viziteze , vreme de o luna ca mai mult nu I s- a permis sa stea in anii care au trecut, l- am tratat ca pe un adevarat rege si el a simtit asta cu siguranta. Imi doresc ca asta sa se mai repete intr- un viitor apropiat, dar el nu mai poate suporta o astfel de calatorie la varsta pe care o are, cu toate ca isi doreste o mica "evadare" in tarisoara noastra de la poalele Marii Negre, unde stie ca exista cineva care intotdeauna il asteapta cu mare drag si care, nu i- ar refuza niciodata nimic din ceea ce el si- ar putea dori... 

Un nou itinerariu

A doua zi a noastra pe meleagul considerat  odinioara ca fiind Perla Orientului, nu as putea sa o descriu altfel,  decat  ca fiind o adevarata incantare.
Dupa micul dejun, care e mai mult sau mai putin obligatoriu in casa familiei Hantas, dar absolut greu de refuzat, pentru ca el consta in niste painite fierbinti ca niste lipioare, care au pe deasupra cascaval cald sau, la alegere, un fel de planta cu gust de lamiae, si care sunt special comandate pentru noi de fiecare data. Hotaram itinerariul zilei:" Jounieh".
Doar la cativa kilometri nord de Beirut, se intinde un fermecator orasel la malul marii, bogat in cladiri, care  poate cu usurinta sa fie comparat cu un Monte Carlo libanez. La malul marii si la poalele muntelui se afla" Casino du Liban", in toata splendoarea lui. E extrasezon si totusi cazinoul, barurile si restaurantele sunt mai tot timpul pline de libanezi instariti si turisti, care stau relaxati la mesele gradinilor de vara, la o cafea sau un juice, sau se plimba pe faleza. O alta atractie este renumita  statuie a "Doamnei Libanului", care pare sa 'stapaneasca'chiar in inima tinutului, sanctuarul Catedralei" Saint George", care,  celebreaza in fiecare an si perpetueaza traditia conform careia sfantul a ucis dragonul chiar aici, pe aceste plaje. 
Ne indreptam si noi, ca si ceilalti turisti,  spre telecabina care ne va duce sus la catedrala crestinilor- maroniti. Platim si ne asteptam randul. E plin de turisti straini, poate chiar credinciosi,  care sunt in pelerinaj, pentru ca e perioada de dinaintea Pastelui.
Urcam. Telecabina e mica de cca 4 persoane, construita special parca pentru o singura familie. Inteleg ca asa e regula aici. Lumea nu se amesteca. Urca doar o familie. Drumul nu pare sa fie lung. Escaladam o padure deasa de pini care aflu ca au un fruct foarte des folosit in bucataria libaneza. Trecem peste foarte multe cladiri, dintre care una mai somptuoasa mi-a atras cu adevarat atentia-  era inconjurata de 4 stalpi asezati exact la colturile ei si care parea sa se impuna prin arhitectura sa deosebita, imprumutata am inteles, de la Paris. Padurea de pini s- ar parea ca are rol de "filtru"pentru zona respectiva, de aceea aerul e deosebit de curat.
Ajungem sus,  doar dupa 10 minute. Se aud vocile puternice ale preotilor din catedrală. Parea sa fie o slujba importanta. Afara, credinciosii aprinde lumanari albe. Statuia" Doamnei Libanului"-  care de fapt e  Fecioara Maria, pare  ca asteapta oaspeti din orice punct al coastei.  Statuia a fost facuta in Franta, la sfarsitul secolului nouasprezece. Cantarind aproape treisprezece tone, figura alba isi intinde bratele peste orasul de jos si Catedrala maronita, imediat, la picioarele ei. Zona aceasta, cu o panorama splendida, este destinatia pelerinilor de-a lungul anului, dar in special cu ocazia Pastelui cand au loc slujbe  impresionante, ca si cea care are loc azi.
Langa Catedrala, se mai afla o biserica ortodoxa si tot in aceeasi curte, chiar in stanga monumentalei statui, care domina locul, o asa numita "Chapelle du  Pardon". E, cu siguranta, locul in care cei care pacatuiesc se duc sa se confeseze sperând  sa fie iertati.
Intram in Catedrala. Mi- am pregatit camera de filmat. Nu pot sa pierd nimic. Preotii oficiază în latina si are loc un ritual - cel de ingropare a lui Iisus. Patru preoti foarte tineri poarta pe brate un sicriu din sticla, exact ca cel al Albei ca Zapada din poveste. Înauntru e trupul lui Iisus, un simulacru, desigur. Preotii se indreapta cu sicriul catre o grota. Mi se termina bateria la camera,  exact in clipa cand grota, care tine loc de mormant,  trebuie acoperita...Asta e, ghinionul meu. Dar, mi-a ramas totul intiparit in minte si mai ales,  pe retina... 
Slujba continua, nu se stie pana cand...Iesim incet. Nu vrem sa deranjam. Oricum, Nadine, s- a plictisit...

Noi iesim si ne indreptam spre telecabina. Nadine ma preseaza,  de cand am ajuns-  ca ea trebuie sa exploreze tinutul, ca d- na educatoare i- a dat drept sarcina de vacanta,  sa faca un ierbar cu plante si nu mai stiu ce. Ea vrea sa coboare pe munte, normal nu cu telecabina. 

Morning (Sabhee)

Inainte de culcare, soacra mea ma anunta ca a doua zi, urmeaza sa mergem intr- o vizita la orele 11.00, care se cheama "Morning". "-Lbise Kahle!" imi zice ea, ceea ce in traducere ar insemna sa ma imbrac elegant. 
In limba araba," sabhaa", inseamna dimineata. De aici, vizitele acestea,  care au devnit deja o traditie in lumea  din inalta societate, si care se cheama 'Sabhaa".
Ne-am trezit si dupa cum am stabilit de cu seara, am inceput sa ne pregatim de vizita respectiva. Eram invitati de o verisoara a sotului meu. Servim micul dejun si cafeaua de dimineata desigur, dupa care plecam. Ne oprim la o florarie , unde soacra mea coboara si se intoarce cu o duzina de trandafiri albi. Costasera 15 $. La noi, doisprezece trandafiri costa un million de lei... Si eu, care iubesc absolut orice floare, fara sa fac vreo exceptie, trebuie sa recunosc, cu rusine ca tanjeam dupa un astfel de buchet...Pornim. Dupa 10 minute de mers cu masina, ajungem in fata unei cladiri minunate, care spune soacra mea ca e in asa fel construita incat, sub ea se afla yahturile locatarilor.
Urcam in lift, care e unul dintre acelea cu senzori si cu care nici cu gandul nu gandesti si ai si ajuns la etajul 15. Ne intampina o persoana mica, sfrijita, de culoarea ciocolatei amarui... Intram. In încăpere sunt în jur de 30 de cucoane care mai de care mai grasane si mai impopotonate cu kg intregi de aur,  imbracate cu haine de la Paris şi Londra."Doamne fereste!", mi- am zis. Ce ma fac acum?!!Trebuia sa le pup pe astea toate, chiar trebuia!!! N-am incotro, fac si asta, ma prezinta soacra mea, care stiu ca se mandreste cu mine peste tot. Dupa ce ia sfarsit tot acest "ritual",  sunt invitata sa ma asez pe una din canapelele acelea super elegante din casa  cu niste candelabre uriase din cristal,  cum n-am vazut decat prin filme, cred... Sunt poftita sa servesc absolut orice ce doresc. Ma uit in directia unde sunt indrumata si traiesc un adevarat soc. Trei mese enorme,  incarcate peste masura cu tot ce poate fi mai delicios si mai scump in bucataria libaneza, ma asteptau!!! Si eu, care credeam ca suntem invitate la o cafea...
Acum imi explic, de ce doamnele acelea erau absolute obeze, pentru ca, acesta e cuvantul potrivit...O intreb pe Nadine ce doreste." Scaneaza" totul, stiti cum sunt copiii. Din tot ce era acolo, a ales niste dovlecei cat degetul inelar, care erau umpluti cu carne si pe care eu,  nici pana in ziua de azi nu imi explic cum i- as putea umple vreodata.. Eu mi- am luat o cafea si niste prajiturele, iar soacra mea, tot ceva traditional si foarte greu de gatit.
Dupa cateva minute, Nadine se plictiseste si vrea sa se joace. Gazda o ia si-i face cunostinta cu ceilalti copii prezenti si care deja se jucau in camera de joaca, sub supravegherea a trei femei ciocolatii. 
Dupa circa 2 ore de discutii formale sau mai putin formale, vine timpul sa plecam.

Baalbek

Baalbek este un oras cu multe recorduri: astazi este considerat ca fiind una dintre cele mai importante zone arheologice din intreaga tara. Pe vremea romanilor, era orasul cel mai important din intregul Orient dupa ce fusese considerat una dintre minunile lumii antice. Datorita locatiei excelente, la nord de Beqaa Valley, intr- o zona extrem de bogata in izvoare, si traversata de doua rauri, la rascrucea unor importante drumuri ce intalnesc coasta Marii Mediterane cu Syria Centrala, si  nordul Syriei cu nordul Palestinei, Baalbek a fost la origini un oras al fenicienilor, dedicat zeilor. Mai tarziu, pe timpul grecilor, dupa ce a fost cucerit de Alexandru cel Mare, a fost cunoscut ca "Heliopolis", "Orasul soarelui". Mai tarziu, a fost adesea, conform traditiei si mentionat in Biblie, locul unde 
s-au tinut ceremonii religioase incepand chiar sa ia forma unui adevarat podium fiind in constructie un templu. Oricum, chiar daca monumentala fundatie era pregatita, templul nu a fost niciodata construit in vremea grecilor. Romanii au fost cei care l- au construit, folosind roci din carierele apropiate lacasului. Legendele spun, ca exista o roca,  cunoscuta sub numele de "roca femeii insarcinate", ce este considerată  cel mai mare monolit taiat vreodata in lume, cantarind peste o mie de tone. Figuri importante ale Imperiului  Roman, precum Julius Caesar , au fost complet fascinate de Baalbek.
     In zilele noastre, zona aceasta arheologica este cu totul spectaculara prin faptul ca, in unele locuri poti vedea doar niste ruine, iar in altele, alaturate acestora, inca se mai poate vedea amprenta lasata de celebrii artisti ai secolului al nouasprezece, care, parca si-au imortalizat sarmul pretutindeni... 
Patru temple, Jupiter, Venus, Bachus si Mercury, sunt adevarate acropole ale Baalbekului. Considerate ca fiind un trio al inspiratiei romane, ele au folosit drept lacas zeului uraganelor- Atargatis, zeitei- mama siriene si a unui zeu foarte tanar al plantelor si ierburilor. Unul dintre ele, Bachus s-a conservat cel mai bine. Intrarea in templu se face printr-o poarta masiva din piatra sculptata de jur imprejur cu frunze de vita si grau. Capitelurile elegante sunt decorat cu capete de lei si tauri sculptati in piatra. Templul este asezat pe un podium inalt de 5 metri si ca sa ajungi sus nu ai decat sa te inarmezi cu tot curajul pe care- l ai si sa urci treizecisitrei de trepte, marimea uneia dintre ele finnd cam de 4/5 ori mai mare decat a unei trepte obisnuite si in conditiile in care acolo e o zi torida..
Dupa circa trei ore petrecute aici, in orasul templelor si al negustorilor de suveniruri, care incearca la orice pas sa ne ademeneasca prin felul lor insistent, iesim din lacasul zeilor.
Ne aşteaptă 3 camile gatite cu niste straie absolute exotice si bineinteles ca nu vreau sa ratez ocazia de a face poze cu aceste creature impozante. Pretul decorului: 10 $. Asta e ... Ma urc pe una din ele si dupa 2 secunde, nu mai mult, camila intoarce capul si isi apropie botul umed de fata mea. Eram inmarmurita de frica. Stapanul ei ne zice sa nu ne speriem pentru ca: "ii plac fetele" !!! Era mascul - aflam dupa...tot de la stapan. Platim, multumim si plecam. 
Intram si la unul dintre bazarele din imprejurimi si ni se intampla acelasi lucru: femeia care vinde aproape ca se napusteste asupra noastra cu diferite costume traditionale. Dupa ce am probat eu si Nadine absolut tot ce ni s-a adus, am multumit, am cumparat un fel de batic cu banuti aurii de jur imprejur, ca sa nu fiu complet nepoliticoasa si am plecat. 

Intoarcerea la Beirut

Mergem la masina inarmati cu apa rece din belsug si pornim la drum... Serpentine peste serpentine... Dealurile abrupte gem de plantatii de măslini. Sunt foarte desi si micuti ca niste salcii, dar nu foarte pletosi. Frunzele sunt de un verde spre kaki mai lunguiete si pentru ca vreau sa le ating, oprim. Sunt dure. Ma intreb cum se culeg acesti maslini care sunt asezati chiar pe partea abrupta a dealului de pe marginea drumului. Primesc imediat si raspunsul: se aseaza ceva sub copaci si se bat foarte tare cu niste bete special construite din bambus.
La poalele dealului, se intinde un lac minunat care daca nu ai fi sigur ca il privesti  nu ai crede ca-i aievea...E foarte linistit si arata mai degraba ca o fotografie. Inteleg ca au fost mai multe incercari de constructie a unui baraj, dar toate au esuat din cauza conflictelor dintre arabii din munti care sunt foarte aproape de Israel si care au avut mereu ceva de impartit - o bucata semnificativa de pamant...Un singur lucru nu s-a putut realiza din acest motiv: rezolvarea problemei apei si a energiei electrice pentru intreaga tarisoara care oricum e foarte mica...
Nici pescuitul nu reprezinta un real success aici, din cauza faptului ca pestii din acest lac nu accepta nici un fel de momeala - cu siguranta, hrana din adancuri e cea mai buna.
Dupa ce am admirat intreg peisajul, am atins frunzele de maslin si am auzit suieratul vantului acolo sus, ne-am urcat din nou in masina.
Dupa vreo douazeci de minute de mers ajungem intr-un orasel numit Zahle, celebru tinut viticol. Aici viile cresc direct din roca. E absolut incredibil, dar adevarat. Asa cum am vazut si atins maslinii, am trait acelasi lucru si in acest caz. Asezat la o altitudine de aproape o mie de metri, la iesirea din Beeka Valley si separat de orasele de coasta de Muntele Libanului, Zahle cu "acoperisurile"de un rosu aproape perfect, se bucura de o clima absolute minunata. Vara este racoare si uscat iar iarna avalansele sunt aproape frecvente. Este considerat a fi fost "orasul vinului si al poeziei", traditie care dainuie si azi. Numai in sec. 20, mai mult de cincizeci de scriitori si poeti s-au nascut aici, iar intreaga zona este mai mult decat recunoscuta pentru productia unei mari varietati de vinuri si arak - lichiorul tipic al acestei regiuni. In fiecare an intre 10 si 20 septembrie la Zahle, are loc un festival care a devenit foarte popular - "Festivalul Vinului" si de asemenea, un tur al viilor care, asemeni maslinilor,  sunt infipte foarte adanc in dealurile pietruite si, ceea ce este cu adevarat fascinant, sunt aici, de pe vremea romanilor...
Raul Al-Bardawni, traverseaza oraselul, despartind partea de vest a orasului de partea moderna, comerciala.
Ne oprim si noi, in centru, chiar langa un restaurant care are in fata bustul unui poet, care am inteles ca a creat la vremea sa poezii de dragoste si care si-a avut adevarata inspiratie, aici, chiar pe una din bancutele acestui restaurant, pe langa care, curge raul despre care tocmai am pomenit...Adevarata inspiratie, nu?!

La restaurant

La intrare, ne intampina un domn - care ne invita foarte respectuos inauntru si care ne  spune sa poftim sa luam masa neaparat, iar daca nu ne va placea, sa nu platim- pur si simplu sa plecam. Dupa ce am scanat un pic imprejurimile, ne alegem o masa si ne uitam pe meniu. 
Bineanteles, conform traditiei, comandam si in max. 10 minute nici nu cred ca a trecut atat, 3- 4 ospatari incep sa aduca tot felul de "antreuri". Nici sa nu va traca prin minte sa va ganditi la salamuri sau alte chestii de genul asta...Toata mancarea e traditionala, cu specific libanez, fara aditivii cei de toate zilele pe care-i servim la noi acasa "cu mare drag". In max. 1 min. masa era acoperita de toate bunatatile. Nici nu stiam cu ce sa incepem. Cu homos, care e o pasta absolut delicioasa din naut amestecat cu pasta de susan si lamaie, cu sarmalutele minuscule din foi de vita umplute cu legume si orez, tab?li sau fat?che (niste salate delicioase), pastrama iute, mtebel (un fel de salata de vinete), masline verzi de la "mama lor" sau patata arabe (un fel de piure taranesc cu carnaciori prajiti si taiati foarte marunt)???!! Chiar sunt in impas!!! Pana la urma ma hotarasc si incep cu una dintre salate... Raul care curge chiar in dreapta mea imi da o stare de vis; cred ca as putea cu usurinta sa dorm daca as avea un pat la indemana... E absolut magnific... Ii dau dreptate absoluta poetului respectiv, care si-ar fi gasit inspiratia in acest loc pentru a scrie poezii de dragoste...Era si pare sa mai fie inca si azi locul cel mai potrivit...Aflam  ca tot aici, vin adesea oameni de afaceri si-si petrec in fata unor astfel de "aperitive"insotite bineinteles de acel lichior traditional, arak, ore in sir discutand afaceri. Daca vorbim despre traditiile din est sau dansuri, imediat ne gandim poate la misterioasele dansuri din buric. Oricum nu e vorba aici de astfel de dansuri, ci de cu totul si cu totul alt gen de dansuri ce exprima cultura locala si nimic altceva. E vorba de un dans national - " DABKE" Este un dans popular ce se realizeaza cu un numar mai mare de dansatori, ce poarta neaparat costume colorate specifice muntilor Libanului, şi simbolizeaza aspecte ale vietii de la tara. Spectacolele, asemeni acestuia la care asistam si noi, ii incanta pe turistii care agreeaza muzica si cultura libaneza si au loc in cateva hoteluri, cum ar fi, hotelul "Monte Alberto". 
Terminam de mancat. Cel putin asa cred eu, pana cand sotul meu ma atentioneaza ca urmeaza  o surpriza. Credeam ca se refera la nota de plata, dar nu e asta. Cat ai clipi din ochi, au strans totul si s- au intors din nou cu niste cafelute minuscule si fructe: mere verzi foarte mari, portocale, capsuni si niste fructe, care ar putea fi usor confundate cu caisele, dar ca gust, sunt total diferite- "acadinia". Acestea sunt acrisoare si au 2- 3 samburi si nu cresc decat in Liban.Vine un ultim ospatar,  cu un castron mare de apa. Ma gandeam ca era pentru ca sa ne spalam pe maini...nici pe de parte; era pentru fructe, sa spalam noi cu mana noastra fructele inca o data. N-au uitat nici zaharul pentru capsuni! Oricat de mult mi-as fi dorit sa mai mananc ceva din asa numita surpriza nu se mai putea, era absolut imposibil... Platim si ne pregatim de plecare.

Drumul este lung si dupa masa copioasa, nu mi- as mai dori altceva, decat un somn linistit. Dar pana acasa e cale lunga si mai sunt inca multe peisaje de admirat, asa ca trag cat pot de gene, incerc sa-mi tin ochii larg deschisi... E absolut greu, dar incerc din rasputeri. Discut intr- una cu sotul meu, pentru ca si el pare destul de obositt si mai trebuie sa si conduca...Mie mi-ar fi imposibil sa fac asta
Incredibil, dar la o distanta nu foarte mare se vede zapada pe munti. Mi- as dori sa fiu acum acolo, pe creasta sa-mi spal fata cu niste zapada si sa ma racoresc...Dar nu mai avem timp. Incepe sa se insereze. Incet, incet, ne apropiem de destinatie. Mai avem cam o ora. 

Copyright © Doina Ruşti