'Au îndrăznit să-l numească ministru plagiator', relata ziarul francez L'Humanite ironizând atitudinea adoptată de premierul Adrian Năstase faţă de cazul Beuran. În acest timp, Comisia Europeană demarase o anchetă în cazul ministrei corupte Hildegard Puwak, suspectă de a fi folosit 150.000 de euro din fondurile Uniunii Europene în interes personal. 

Între timp, după câteva luni de linişte, perioadă dedicată probabil 'calmării spiritelor', cazul a revenit în ultima săptămână în atenţia presei cu un deznodământ la care, de ce să nu recunoaştem, ne aşteptam cu toţii: Mircea Beuran dă în judecată Comisia UMF Carol Davila şi îşi recapătă postul sub pretextul că ar fi fost 'eliberat din funcţie în mod abuziv'. Astfel, el îşi va relua locul la catedra facultăţii de medicină, probabil mai senin ca niciodată,  continuând să servească drept exemplu generaţiilor tinere. Respectul acestora din urmă, însă, îl va redobândi el oare vreodată? 

Ne plângem că hoţiile tiganilor ne fac de ruşine peste hotare. Treptat însă, dovedim că de ruşine ne putem face şi singuri extrem de eficient, deţinând deja locul I in Europa pentru corupţie. 

Cazurile de plagiat au, cu siguranţă, acelaşi efect. Şi de ce să nu recunoaştem, cazul Beuran a fost un alt caz de plagiat, în timp ce alte zeci de acest fel nu au fost încă, şi probabil nici nu vor fi descoperite. 'O campanie mârşavă'? Poate. Poate că plagiatul e o tradiţie, şi poate ca ministrul Beuran a fost unul dintre cei mulţi care au recurs la astfel de metode pentru gloria personală. Ce avea el în plus? Funcţia de ministru al sănătăţii. Poate că a deranjat pe mulţi (vezi arestările de la Casa de Asigurări de Sănătate, ulterioare acestui scandal), dar acest fapt nu îl face mai puţin vinovat de faptul că a contribuit prin fapta sa la construirea minuţioasă şi accelerată a unei culturi româneşti clădite pe hoţie. 

Că este corupţie sau plagiat, tot de hoţie la drumul mare este vorba, mai ales când în acestă ţară care se chinuie să adere la UE, demnitarii fură pentru glorie şi împlinire personală, iar oamenii de rând pentru supravieţuire... Să indrăznim a da vina pe reminescenţele unui trecut care ne-a 'educat' într-un anume fel, sau să plecăm capul într-o tradiţie pur românească şi să recunoaştem că în România, hoţia e la ea acasă?
 
 

        Cand l-a facut pe Gigi Becali, Dumnezeu a fost corect. I-a dat, ce-i drept, foarte multi bani, dar i-a luat acelasi numar de neuroni, asa, ca sa nu fie nimeni invidios pe averea lui. "Are domne bani, dar il fac la matematica si cu ochii inchisi", isi poate spune, pe buna dreptate, orice pensionar si somer de pe la noi. 
        Si, totusi, parca Dumnezeu a gresit pe undeva. Gigi nu ar fi trebuit sa vada lumina zilei...in Romania. Aici totul e posibil, asa incat carturarul din Pipera a ajuns cam repede la concluzia, oarecum justa, ca intre el si parlamentari damboviteni nu exista diferente
prea mari, asa ca a intrat in politica.
Un om care de-abia balmajeste cateva cuvinte in limba romana e acum om politic! 
La conferinta de presa, Gigi a vorbit rar, dar nu pentru ca dorea sa se faca inteles, ci pentru ca, dupa cum a explicat chiar el in urma cu ceva vreme, nu prea stie cuvinte pretentioase
si nu vrea sa ii scape vreun porumbel pe gura.
Insa porumbelul a scapat oricum. Toata lumea stie ca e marioneta politica a PSD-ului, ca s-a lasat convins de Hrebenciuc sa intre in politica pentru a mai fura din voturile opozitiei. Macar stelistii sa-l voteze, ca sunt, zice-se, 5 milioane. 
        Cum o fi acceptat Becali sa fie marioneta politica?
Poate ca nu e el chiar cel mai destept roman (nici
macar de pe strada sa) dar are o mandrie pe masura portofelului. Sa-l fi vrajit din vorbe PSD-istii ceva mai versati, mai inteligenti? Sau poate promisiunea ca va primi stadionul Steaua?
        Si uite-asa un om care nu ar fi trebuit sa fie lasat sa deschida gura decat sa ceara papa, apa si olita, ajuge in politica si la televizor. Spectacolul va fi grotesc, o combinatie de privire tampa, limbaj bisilabic, colorat, gesturi de bodyguard si mesaje infantile. Cand se va supara pe cineva il va pari, copilareste, si vom putea afla unele lucruri noi. Sau poate ca nu o va face, pentru ca, deh, acum e om politic. Una e sigura! Ca orice aroman nu ne va injura. Cel putin, nu in cuvinte. Ei injura prin gesturi, iar gestul l-a facut deja cand s-a apucat de politica.
 

Cu o saptamana inainte de Craciun, Vanghelie deja petrecea de zor in asteptarea sarbatorilor de iarna.Veselie mare in sectorul cinci pentru dascali si elevi. Pesemne, agramatul edil ce pastoreste cu atata elan unul dintre sectoarele bucurestene, spera la electorat intelectual. Si are toate sansele de reusita, avand in vedere dezmatul de la Romexpo din preajma Craciunului. Sa vezi cum se zbantuiau
profesorasii de cartier si cum le luceau ochii in fata sticlelor de wisky de un milon de lei. Pe buzele tuturor staruia acelasi nume providential: " Multumim domnului primar pentru darnicia si sargul cu care a organizat si anul acesta petrecerea de Craciun.
Traiasca Vanghelie!", strigau mintile ametite de atata rispa de bani publici. Si cum pentru un grandoman nimic nu e de ajuns, primarelul nostru neobosit a  inchiriat cinci sali, inclusiv pavilionul central si le-a umplut cu mese care gemeau de bucate scumpe sibauturi fine. Ca sa nu uite  nimeni cine i-a adus acolo,   halele erau pline de balonase pe care se putea citi din orice parte " Primarul Vanghelie vaureaza sarbatori fericite." Nici de Anul nou nu s-a lasat Vanghelie mai prejos si a pus-o de trei revelioane in capitala, doar doar l-o tine lumea minte pana la alegeri. Mai din buzunar, mai din banii populatiei, s-a capacitat Vanghelie si a scos buget de buget de a impanzit Bucurestiul cu revelioanele sale de pomina. Ca, deh, e an electoral si orice efort
financiar merita. Ce s-ar fi facut capitala fara
zbantuielile de pomina ale eruditului edil de la
sectorul cinci? Daca la parangheliile de prin parcurii-au luat fata televiziunile si a mai uitat lumea cine e in spate, la Romexpo a dat lovitura. S-a imbulzit saracul sa prinda si el bilet la somon fume si whisky, mai mai sa se calce in picioare si sa-si dea duhul in fata ghiseului. Si cum sa-l uite apoi pe primarul mana larga si sa nu-l voteze. Ca doar un vis are primarul, sa faca tot el revelion si Craciun in urmatorii cinci ani. Dar ca sa le faca trebuie sa-l voteze lumea. Iar el, asa sarac cu duhul cum o fi, stie ce-i trebuie lumii. Chit ca moare de frig in case si n-are ce pune pe masa in restul anului, de sarbatori merita sa faca rabat de la regim. Mai un ciolan rumen de porc, mai o
pulpa frageda de pui, mai o bautura de te usuca la buzunar, si uite asa i-ai dat pe brazda. Dupa un paharel si-o-nghititura din rafinatele bucate, imediat te voteaza. Ca doar nu degeaba continua Vanghelie sa arunce banii de la buget, adica din
buzunarul contribuabilului, pe fereastra. 
 

    M-am hotărât să cobor printre străzile vechiului Bucureşti şi să caut magazinul unui pălărier de unde am cumpărat acum câţiva ani două şepci. Nu mai ştiam nici numele străzii nici cum să ajung. Ştiam doar că trebuie să fie pe lângă strada Lipscani, o stradă plină de amintirile vremii de odinioară. Am găsit în cele din urmă magazinul căutat. Deasupra avea inscripţionat cuvântul "PĂLĂRIERUL", scris dintr-un material care părea că aparţine unui alt secol. Pe uşă nu era trecut nici un orar. M-am uitat prin geam şi am observat mişcare aşa că m-am decis să intru. Aici am găsit o doamnă şi un domn în vârstă. Doamna lucra la o pălărie, aşa că l-am abordat pe domnul în vârstă.

 EU: "Bună ziua! Am venit aici cu o altă problemă decât cele ale clienţilor dumneavostră." 
PĂLĂRIERUL: "Spuneţi! Să văd cu ce vă pot ajuta."
EU: "Sunt student la Facultatea de Jurnalism şi aş dori să îmi răspundeţi la câteva întrebări referitoare la meseria pe care o practicaţi."
PĂLĂRIERUL: "Vă ascult. Întrebaţi-mă." (a surâs plecându-şi privirea). 
EU: "Cum vă numiţi?"
PĂLĂRIERUL: "G-a-r-a-b-e-t   E-m-a-n-u-e-l. Vi l-am silabisit pentru că este un nume mai deosebit."
EU: "Interesant nume. Ce vârstă aveţi?"
PĂLĂRIERUL: "62 de ani."
EU: "Ce adresă are magazinul?"
PĂLĂRIERUL: "Aici este strada Gabroveni, numărul 2. Îi zice aşa pentru că aici erau mulţi meseriaşi care făceau şi vindeau cuţite. Asta înseamnă gabrovean.
EU: "Cred că este un cuvânt ieşit din limbă.
PĂLĂRIERUL: Aşa este.
EU: Să trecem la ceva mai actual: Cine conduce magazinul?"
PĂLĂRIERUL: "Eu împreună cu sora mea, aici de faţă."
EU: "Sunteţi proprietarii magazinului?"

PĂLĂRIERUL: "Nu suntem proprietari. Magazinul este proprietatea Cooperaţia Vestica, însă peste două luni va trebui să ne mutăm pentru că după noua lege a retrocedării terenurilor şi proprietăţilor imobilul va fi retrocedat vechiul proprietar, o evreică."
EU: "Să înţeleg că plătiţi chirie?"
PĂLĂRIERUL: "Plătim chirie pentru spaţiu şi pentru cota de contract pe metru pătrat. Chiria aceasta pentru cota de contract n-am înţeles-o niciodată. De ce trebuie să plătim două chirii?"
EU: "În ce bancnotă plătiţi chiria?"
PĂLĂRIERUL: "Totul este în dolari. Plătibili în lei la cursul zilei."
EU: "Cum vă afectează întreţinerea?"
PĂLĂRIERUL: "Creşte în fiecare an.  A început în anul 1996 cu 110.000 de lei pe lună. Atunci se chema cotă de profit. În anul 2001 s-a ajuns la 150 de dolari. ("Numai cota de contract", a ţinut să precizeze). 
EU: "În prezent cam la cât ajung taxele pentru magazin?"
PĂLĂRIERUL: "Per total ajung la 300 de dolari pe lună şi de la începutul acestei luni am câştigat doar 2.500.000 de lei."
EU: "De când are acest magazin acest profil?"
PĂLĂRIERUL: "Magazinul este pe profil de când există Cooperaţia, din 1951."
EU: "De când sunteţi în magazinul de pe strada Gabroveni?"
PĂLĂRIERUL: "Din 1995 sunt în acest magazin. Patru din şase copii am lucrat aici."
EU: "Ce dimensiuni are magazinul?"
PĂLĂRIERUL: "27 de metri pătraţi. Beciul are 14 metri pătraţi şi jumătate. Deşi este nefolosibil totuşi se plăteşte." 
EU: "Ce simţiţi atunci când vine un client bucuros că a dat de un magazin de acest fel?"
PĂLĂRIERUL: <<Ce bine că v-am descoperit!>> "Acestea sunt cuvintele pe care le-am auzit des de-a lungul anilor. Ce poţi să simţi când auzi asemenea cuvinte?"
EU: "Aţi mai fost vizitat de oameni din mass-media?"
PĂLĂRIERUL: "Am păstrat chiar un articol din ziarul Adevărul (n.m. 2002, vineri 13 decembrie "Pălărierii-meşterii care mor o dată cu meseria lor"). Am fost vizitat de multe televiziuni şi ziare."

         Nu e un "Canish Pitic" care latra cât il tin puterile la oamenii de pe strada. E tipul pe care il vezi seara pe la colturile blocurilor, pe la scarile slab luminate, pe linga masinile slab securizate:e cocalarul, pungasul de duzina. 

         E iarna si afara ninge frumos.Imi iau prietena de mina sa ne plimbam prin oras. Lasam masina acasa pentru a ne putea bucura de prima zapada.Ne plimbam usor si discutam despre petrecerea de Craciun ce va urma.In dreptul unei scari citeva siluete se disting.Fata le mai este luminata pe alocuri de lumina de la tigara."Ai vazut-o frate p-aia da la doi ce bulane are? Mama! Daca o prind...a mea e" se aude o voce din haita.Ceilalti aproba.Ma linistesc pentru ca imi dau seama ca prietena mea sta la etajul unu.Ma opresc la citiva metri de ei. Nu ştiu sigur de ce.Poate de teama sa nu intru in conflict sau poate de faptul ca sunt intrigat de ceea ce se discuta. 

         Baietii sunt solizi si stau in cerc in jurul unuia mai mic si mai guraliv.I se spune "Butoi".Fumeaza nelinistit din tigara si isi mai aranjeaza din cind in cind basca.Cind nu mai sunt subiecte de discutie acesta mai spune cite un banc.Risetele celor cinci isi fac cu usurinta loc printre fulgii de zapada.Butoi pare sa fie masculul dominant din haita.Are in jur de 25 de ani si nu mai mult de  un metru si 65 de centimetri. Parca ar fi piticul printre "Albele-ca-Zapada". E fascinant micutul. Gesticuleaza mult si se uita nelinistit imprejur. Nu scapa nici un prilej de a se lua de fetele care intra si ies din scara. E sigur pe el.

Eu sunt din Băicoi şi studiez ziaristica în Bucureşti. Mă cheamă Arpad. Ca orice student responsabil, încerc şi eu să-mi creez un stil propriu şi să scriu tot felul de lucruri interesante. Cum ar fi că mă cheamă Arpad. 
Mai nou, am aflat că n-ai voie, ca ziarist, să spui în public 'ţigan', 'bozgor', 'jidan', 'poponar' ori cioară'. Oamenii se pot simţi lezaţi. Şi un ziarist adevărat nu vrea asta. Rostul unui ziarist adevărat este reflectarea limpede a realităţii, şi nu 'hiperbolizarea violentă a durităţii vieţii cotidiene' (manualul alternativ de jurnalism).  Bucuros, am decis imediat să fiu un ziarist adevărat şi să mă conformez. Atât în viaţa particulară, cât şi în scris.
Dar iată ce-am păţit: ieri dimineaţă, pe când îmi rădeam liniştit mustaţa cu briciul, am primit un fax de la un vechi amic, student la stomatologie în Paris, dar născut la Buziaş. Om cu stare, amicul îşi permite oricând să se folosească de minunile tehnicii pentru a comunica cu mine. Enervat poate de sutele de cetăţeni şi de cetăţene, de diverse etnii şi orientări, care strică imaginea României la Paris, amicul, cu idei sexuale progresiste dar cu temperament coleric, mi-a scris un text cvasi-jurnalistic, legat de un recent scandal de gen din Buziaş. După ce l-am citit, mi-am dat seama că amicul, martor la cele întâmplate, scrisese textul cu două intenţii: să-şi verse năduful şi să-l publice într-o revistă de scandal. Eu însă nu pot să mă hotărăsc: e obiectiv textul, merită să fie publicat, sau nu? Vă cer parerea! Iată textul:
 
 

Doi bătrânei din Buziaş au fost violaţi în public de primarul Vasile Năbădăi, după ce l-au scos pe acesta din fire. Jamal şi Gomez Cocoşeanu, erau cei doi homosexuali vestiţi ai oraşului, căsătoriţi cu acte în regulă în 1998, la Amsterdam. Ei veneau disperaţi la sediul primăriei de opt ori pe zi pentru a  protesta, scandalizaţi că banii lor, pe care îi strânseseră împreună în ultimii ani pentru propria înmormântare, se devalorizaseră. 
Adus în pragul disperării, primarul urlase către mulţime, în faţa căminului cultural, că se va răzbuna. Se pare că protestele isterice, repetate obsesiv sub fereastra biroului său, l-au scos din fire pe primarului Năbădăi, şi l-au determinat să comită gestul criminal care a înspăimântat întreaga comunitate.
Surse din localitatea Buziaş, avide de senzaţional dar obiective, au descris scena violului ca fiind 'crunt de sinistră': după o ultimă încercare raţională, dar nereuşită, de a-i opri pe cei doi bătrâni din neobositul lor protest, primarul a pus mâna pe o rangă şi s-a năpustit înainte, orbit de furie. În apărarea celor doi a sărit atunci porcul Elloise, primit de aceştia de la Amnesty International cu ocazia nunţii de la Amsterdam. 
 

După 1989 cele mai vizitate locuri sunt, dupa cum probabil bine stiti, discotecile. Nu bibliotecile, nu tirgurile de carte sau lansările de noi volume ci discotecile. Un fenomen foarte interesant si foarte profitabil, acesta continua sa ia amploare. Aşa ca împreuna cu niste prieteni am mers intr-o discoteca din Bucureşti, dar din pacate în interes profesional: pentru a observa ce se intimpla intr-un astfel de loc. Desi se spune ca nu e bine sa amesteci afacerile cu placerea pentru un viitor jurnalist acest lucru poate fi foarte constructiv.
 Totul a început in Regie ca o alta zi de simbata. Era ora 21:00. Aceeaşi agitatie ca de obicei, aceleaşi feţe, aceleaşi fiţe. La o ora deja tirzie pentru unii (22:00) si la o temperatura la care multi nu si-ar lasa nici câinele afara , tinerii au început sa se stringa in fata discotecii.
 Ca toţi ceilalţi am urcat pe scările ce duc spre intrarea in discoteca pentru a mă putea bucura de muzica ce se auzea înăuntru. In spatele meu se făcuse deja coada. La intrare 3 tipi bine facuti, responsabili cu paza si protectia, faceau legea. Fetele nu aveau nici o problema in a intra, dar baietii... e aici e problema.... unii baieti se pare ca trebuiau sa aiba "ceva"-ul acela ca sa intre. Unii dintre ei se pare ca nu întruneau condiţiile cerute de bodyguarzi pentru a intra. Deşi îmbarcaţi decent, acestora nu le era permis sa pătrundă in incapere. Si asta doar pentru ca bodyguarzilor "nu le plăcea de fata lor". Unii chiar aveau parte de sinceritate: "Nu-mi place de faţa ta!!!.... Comentezi??!!... Vrei sa ţi-o iei?!", erau replicile oamenilor de ordine.

"Hai, salut! Ce mai faci?" 
" Ce sa fac? Uite greu... nu mai am bani... Am nevoie urgent de 200 mii. Mă poţi împrumuta?"
" Acum nu am chiar nici un ban. Dar pentru ce iţi trebuie?"
" Am neapărată nevoie... mă simt rau... nu am mai luat nimic de aseară."
" De ce nu incerci, ma, sa te lasi? Prostia asta de heroina iti mananca o groaza de bani."
" O sa ma las. Mai iau saptamana asta si gata. Am bagat mililoane de bani in ea. Daca ii strangeam imi luam si masina. Dar stii care-i chestia? Ca pot sa ma las oricand... o sa ma las eu..."
" Eu tot nu inteleg de unde faci tu rost de bani. Ce faci, furi?"
  Mhî...nu! 
" De unde furi? Asa de pe strada?"
" Mai mult din magazine. Bine, ... maruntisuri, nu lucruri mari. Mai de prin buzunare, mai fac cateva combinatii... mai merg cu Paul cu masina si mai luam ceva... ne descurcam."
" Si Paul tot ca tine ia?"
" El ia 2 doze pe zi. El nu poate sa se lase. Da' ne descurcam noi. Oricum eu vreau sa ma las. Nu ai macar o suta? Sau cincizeci?"
 " Nu, nu am. Nu ti-am spus ca nu am nici eu nici un ban?"
" Bine, mă, lasa că mă descurc eu..."
" Treaba ta, numai ca eu iţi zic sa ai grija. Vezi ce faci... daca furi, sa nu iei din cartier... Te vad astia si s-ar putea sa iasa rau. Fa ce vrei numai nu lua din cartier..."
Cam asa decurgeau cu ceva luni in urma discuţiile intre  2 foşti colegi de liceu: 

E dimineaţă. Începe o nouă zi la Media. Deja în faţa facultăţii se zăresc primii studenţi. Majoritatea sunt cei de anul I, deoarece cei din anii mai mari nu prea mai dau pe la scoală. Asta din diferite motive, deşi cei mai mulţi dintre ei susţin ca sunt ocupaţi să practice meseria de jurnalist. 
Doi portari veghează pentru ca nu cumva locurile de parcare ale studenţilor să fie ocupate de către profesori. Dar, un profesor insistent, cu o Toyota Yaris albastră, îşi face loc singur între două maşini parcate cam la un metru una de cealaltă. Ceilalţi profesori îl privesc cu invidie fiindcă ei şi-au lăsat maşinile tocmai la Intercontinental şi nu le rămâne decât să îşi exprime nemulţumirile faţă de portari. Aceştia rămân însă impasibili. Singurele momente în care ies din letargie e atunci când prin faţa universităţii mai trece câte o persoană de sex opus. Atunci încep să fluiere şi să se agite. Sunt portari tineri.
Este ora 9.50. Bobocii ies în pauză. Fumează,  se duc să-şi cumpere de mâncare, se prefac ca  vorbesc la telefon pentru că înca nu se cunosc sau pentru ca vor sa arate ce model de telefon si-au mai cumparat. 
Un personaj, parcă din alt film, încearcă să provoace fetele la o serie de discuţii pe teme intelectuale, cum ar fi că sexualitatea tine de intelectualitate, dar este ignorat de majoritatea. La ora 10.00  profesorul  îi roagă să intre în clasă pentru o noua lectie de politică economică. 
La etajul I, puţinii studenţi din anul al II-lea prezenţi la cursuri îşi asteaptă profesorul. Pe feţele lor se citeşte clar ca nu urmeaza un seminar tocmai placut.  Ne putem da seama, că fetele sunt mai conştiincioase  deoarece sunt prezenţi numai cinci baieţi şi în jur de 20 de fete. 
La etajul al doilea trei tineri citesc avizierul şi nu par să înteleaga ceva. Secretara este 
îngropată în hârtii, iar domnul decan sta pe scaunul din biroul sau si se amuză de tot ce vede în jur. 
La etajul al treilea se afla salile de Internet,  cea mai facila modalitate pentru studenti de a evada, cel putin virtual, din incinta universitatii. Multi stau pe site-uri care nu au nici o legatura cu programa de invatamant, gen "Man seeking woman (sau in unele cazuri man seeking man)", "managere de fotbal" sau "eminem.com" 
S-a facut deja ora 15.00. Mulţi studenţi sunt deja acasă, chiar dacă mai au sau nu cursuri. Unii profesori par să nu inţeleagă că psihicul studenţilor se trezeşte mai greu decât fizicul. Din cauza psihicului, acestia pierd foarte multe cursuri.
Pe la ora 18.00 nu se mai mişcă nimic în universitate. Parcarea este goală. Portarii se pregătesc şi ei să plece acasă. Majoritatea profesorilor şi-au terminat orele, iar studenţii care mai sunt pe acolo inseamnă că au revenit să-şi caute caietele uitate mai devreme. 
Doar într-o singură sală mai este lumina aprinsă. Se află la etajul I. Acolo un profesor predă o limba straină. Straină pentru majoritatea elevilor din incapere.