Parabolă şi document

Obsesii şi  mituri în cea de-a doua

jumătate a veacului al XX-lea(comunismul)

În încercarea de a defini raportul dintre utopie şi antiutopie, se consideră în general că, în timp ce prima are o valoare preponderent compensatorie, concretizând nostalgia paradisului pierdut, antiutopia are mai degrabă un caracter anticipativ, putând fi inclusă sub umbrela generoasă a science-fiction-ului. Există însă un caz aparte, şi anume acela în care antiutopiei literare îi corespunde una socială, ocultată de propaganda oficială, situaţie ce modifică însuşi statutul speciei literare în discuţie, science-fiction-ul cedând tot mai mult locul reportajului disimulat în parabolă.

Literatura scrisă la noi în ultima jumătate de veac oferă din acest punct de vedere un important şi variat material de cercetare. Angajată ideologic, producţia de text propagandistic a încercat cu obstinaţie să cosmetizeze realitatea aflată într-o accentuată degradare, propunând reprezentări ale unui paradis dezirabil în care lupul şi mielul, trecuţi printr-un elaborat proces de îndoctrinare, schimbau amabilităţi la tot pasul.

La fel de adevărat, însă, era faptul că discursul utopic propus de propaganda oficială a vremii se vedea negat de mizeria cotidiană. La adăpostul parabolei, antiutopia va deconstrui abil scenariul utopic, preluându-i recuzita (personaje tematice, imagini ale spaţiului) pentru a o supune unui exerciţiu parodic.

Pentru a exemplifica fenomenul în discuţie recurgem la cateva texte reprezentative ale genului, două dintre ele, Biserica neagră, romanul lui A.E.Baconsky, şi Al doilea mesager al lui Bujor Nedelcovici, având o istorie alambicată, fiind refuzate de editurile româneşti, dar publicate ulterior în Germania şi Franţa. Celelalte două romane asupra cărora ne-am oprit în analiza noastră sunt Racul lui Alexandru Ivasiuc şi Viaţa pe un peron de Octavian Paler.  

 În fiecare caz, reprezentările modelului religios (paradisul terestru, profeţii, biserica protectoare, omul nou) preluat de propaganda comunistă, aşa cum demonstrează criticul Eugen Negrici în Poezia unei religii politice[1], sunt trecute prin filtrul demistificării.

            Patriei, a cărei descriere împrumuta, în toate poemele închinate ei, datele biblicului Canaan, antiutopia îi opune un spaţiu închis, atent cartografiat, supravegheat cu stricteţe. Bunăoară, în romanul Al doilea mesager insula devine o metaforă a universului concentraţionar: Am avut dreptate când ţi-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Uşa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanţ! Ai auzit zăvorul? Vei deveni şi tu un om nou şi fericit, un om al viitorului din Insula Victoriei![2] Nu întâmplător, ieşirea din acest spaţiu nu va fi niciodată concepută ca evadare, ci va fi considerată drept o eventuală recompensă pentru serviciile aduse grupului dominant. Simbolismul izolării este evident şi în Biserica neagră, anticiparea îngheţului fiind o subtilă trimitere la dogmatizarea extremă ce se întrezărea: Era mijlocul lunii întâia, furtunile toamnei pândeau în zare, azi-mâine se vor dezlănţui… şi apoi iarăşi liniştea şi îngheţul iernii, zăpada, viscolul, nebunia…[3]

            Un spaţiu închis este şi lumea în care se agită Miguel din Racul în preziua loviturii de stat. Alexandru Ivasiuc nu descrie propriu-zis o insulă, ca realitate geografică, ci un univers militarizat din care nu poate fi vorba de evadare. Însuşi aeroportul, loc dinamic prin excelenţă şi simbol al deschiderii, îl surprinde pe Miguel prin impresia de inerţie pe care o lasă: Marea clădire modernă, cu arhitectura ei ciudată care scotea în evidenţă impersonalitatea volumelor geometriei, cilindri întretăiaţi de cercuri, era întunecată. Doar câteva piste erau presărate cu lumini portocalii, ciuperci artificiale de noapte şi geamurile cîtorva birouri, aruncau o lumină suspect de paşnică. Tocmai pacea, pentru un asemenea loc, era un adevărat semn de pericol.[4]

La fel ca aeroportul, gara îşi asociază pentru omul modern un simbolism al deschiderii spre restul lumii, fiind o constantă promisiune a evadării în alte spaţii. Însă atunci când această gară este înconjurată de un deşert iar şinele se pierd în nisip, tot simbolismul amintit se transformă exact în opusul său, adică închidere, izolare, inerţie, coerciţie: Deşertul era ca un ochi mort, imobil şi neîndurător, fixat asupra noastră. O imensă pată galbenă care ne ardea privirea, un gol în care nu exista nici un semn de viaţă(…). Destul de aproape de locul unde ne oprisem când am ieşit din pădure, am găsit şinele. La marginea pădurii se prefăceau şi ele în nisip.[5] Imagine plastică, pe care personajul-narator din romanul lui Octavian Paler o  va asocia ideii deşertăciunii existenţei. De fapt, parabola generală, legată de relaţia dintre culpabilizare şi frică, abundă în simboluri, pe cât de bizare, pe atât de expresive: grota, mlaştina, peronul, cobra.

 În mod sigur, insula, înţeleasă nu doar ca realitate geografică, ci şi ca spaţiu care limitează, nu epuizează metafora universului închis.

            O altă imagine a spaţiului, recurentă în textele cu caracter antiutopic este cea a panopticului, simbol al supravegherii şi constrângerii, al cărui efect major, aşa cum observa Michel Foucault în A supraveghea şi a pedepsi, este acela de a induce individului frica şi autosupravegherea, controlându-i viaţa privată. Mijloacele clasice de supraveghere (telefonul, microfoanele ascunse, antenele audio-video, întreaga armată de agenţi, spioni şi turnători) au dispărut, locul lor fiind luat de autodenunţ. Nu există satisfacţie mai mare pentru indivizi decât aceea de aşi denunţa comportamentul deviant şi de a urma un riguros program de ideo-terapie.

Culpabilizarea generală constituie în romanul lui Nedelcovici premisa fundamentală a unui proces care are ca finalitate autosupravegherea: Pentru prima oară de când m-am întors, un gând ascuns, prima minciună: n-am  folosit termenul de invazie a Metropolei, ci insurecţie.[6]

Cenzura a dispărut ea însăşi ca formă instituţionalizată de control, fiind înlocuită de răspunderea şi conştiinţa profesională. Mai surprinzător este faptul că prohibiţiilor oficiale de tot felul li se găseşte într-o a doua instanţă, o falsă motivaţie de ordin personal: Lectură? Cărţi? Hm! Mă faci să râd! Mi-ai adus câteva cărţi? Te rog să le iei, ar trebui să le predau la Biblioteca Municipală, nu avem dreptul să le primim… de altfel, nici nu am timp să le răsfoiesc. in acasă frânt de oboseală, moţăi într-un scaun, fac lecţii cu Pierre, ascult marşuri la televizor sau mă culc.[7]

            Formele de organizare ale unei astfel de societăţi ca şi cei care instrumentează tot acest scenariu culpabilizator, nu sunt altceva decât imaginea răsturnată e reprezentărilor angelice prin care textele propagandistice consolidau mitul partidului ocrotitor şi al conducătorului iubit, profet şi strateg deopotrivă. Locul acestora din urmă este luat în romanul lui Nedelcovici de un sofisticat aparat represiv, având o ierarhie bine determinată (Liga, Brigăzile de ordine şi Institutul de ideoterapie) şi condus de un fost pescar, Guvernatorul, maestru al disimulării şi intimidării. La fel ca personajul din Toamna patriarhului, căruia apropiaţii încercau să-i întreţină iluzia virilităţii vârându-i în pat prostituate travestite în liceene, Guvernatorul trăieşte la rândul său într-o realitate cosmetizată, al cărei decor de mucava îl intuieşte: Sunt mai bătrân, nu-i aşa? Ziariştii îmi pun fotografiile de acum câţiva ani, şi râde încet. Vor să par mai tânăr… şi eu nu mai sunt tânăr de treizeci de ani, şi abia acum râde deschis, puternic, cu poftă.[8]

            Tot o ligă, de data aceasta Liga Cerşetorilor, a cărei dogmă supremă postulează umilinţa ca modalitate de disciplinare a individului şi de ascensiune socială, îşi exercită în mod abuziv controlul asupra lumii din Biserica Neagră. Lipseşte conducătorul unic, însă locul acestuia este luat de Dumnealor, o elită politică, în jurul căreia roiesc tot felul de personaje bizare: Servitoarea, Cei trei gropari, Falsul frate, Tipul sordid, Proprietăreasa, Personajul auster, Emulii. În realitate, retorica umilinţei contează doar ca mijloc de aservire a celorlalţi, amănuntele picante legate de aşa-zisele universităţi de noapte fiind un amestec scandalos de îndoctrinare şi dezlănţuire orgiastică.

Carierismul şi dogmatismul vor submina însă constant echilibrul şi unitatea Ligii Cerşetorilor. Gruparea conservatoare nu ezită să asedieze Biserica Neagră, spaţiu securizant şi ultimă citadelă a liberalismului. Lapidaritatea şi autenticitatea notaţiei nu înlătură însă impresia de scenariu abil dirijat: Asediaţii şi asediatorii nu sunt, în ultimă instanţă, decât mase de manevră. Adevărata luptă se duce sus în săli închise şi inaccesibile, unde cercurile superioare ale Ligii, divizate în două tabere, se confruntă zi şi noapte, abia reuşind fiecare să comunice cu câte un agent strecurat spre acele încăperi ascunse. Acolo se va hotărî totul.[9]

Conflictului îi urmează inerente demascări şi vânători de vrăjitoare, eficienţa schimbării constând nu atât într-o primenire ideologică, cât mai ales în reciclarea aparatului administrativ. Dincolo de aceste constatări e limpede că putem identifica atât în  Biserica Neagră,  cât şi în Al doilea mesager, unele obsesii ale grupului dominant. Bunăoară, violenţa, care ia forme dintre cele mai bizare, memorabilă fiind scena bătăii atent supravegheate de la stadion din Al doilea mesager, ocazie cu care manifestarea atroce devine brusc divertisment: Ochi învineţiţi, arcade plesnite, capete sparte, maxilare fracturate, haine rupte, nasturi săriţi… Armatele combatante – învinşi şi învingători - se retrag spre scările tribunelor… Satisfacţia obosită, expresia de ură împletită cu bucurie le dă un aer de satisfacţie..[10]

            O particularitate a limbajului aluziv o constituie organizarea textului ca o confesiune a unui personaj cu un statut aparte în lumea pe care o analizează. Am putea să-l numim hiperlucidul sau anarhistul, însă ambele calităţi derivă din condiţia sa de străin. O interesantă analiză a imaginii arhetipale care stă la baza excluderii principiale a străinului o face Eugen Negrici în studiul care însoţeşte antologia de poezie propagandistică Poezia unei religii politice: Străinul nu a fost decât târziu, când paradoxul cristic a căzut în mitologia populară, un posibil mesager al lui Dumnezeu[…] În genere, însă, tradiţia l-a văzut ca pe o periculoasă încarnare diabolică. El era cel din afara cercului magic protector, care împiedică pătrunderea sufletelor rătăcitoare, a duşmanilor, a demonilor. Din perspectiva acestui simbolism al închiderii, cel ce nu este sau nu mai este dintre ai noştri, Celălalt, întruchipează mai curând Adversarul, spiritul care acţionează prin rele sugestii şi incitări.[11]

Într-un univers cosmetizat, în care realitatea traversează o profundă criză la nivelul reprezentării, opoziţia normal - anormal funcţionează numai în cazul străinului, ceea ce îl deosebeşte de ceilalţi fiind tocmai conştientizarea stranietăţii situaţiei. El simte intruziunea în firescul cotidian a unor factori perturbatori, care ţin de o ambiguizare şi de o relativizare a moralei, sau care se rezumă, în primă fază, la o modificare suspectă a decorului.

Din această perspectivă, situaţia descrisă în Al doilea mesager, romanul lui Bujor Nedelcovici, şi în Biserica neagră de A.E. Baconsky, devine paradigmatică. În ambele cazuri, personajul-narator revine, după o lungă absenţă, în locul în care îşi petrecuse copilăria, iar orizontul de aşteptare îi este înşelat. Pentru personajul lui A.E. Baconsky, viaţa oraşului suferise între timp schimbări nenumărate. Pînă şi străzile aveau un aer de umilinţă şi de rătăcire cu duhul, iar trecătorii[…] erau atât de puţini de parcă o molimă necruţătoare îi secerase. Eram copleşit de sentimentul unor prefaceri mult mai adânci, cărora nu le puteam vedea, în prima zi, decît aparenţele. Multe surprize simţeam că mă pândesc de pretutindeni şi prima dintre ele mă aştepta chiar acasă.[12] Evident,  surprize este un eufemism, termenul desemnând, de fapt, primele semne ale instalării absurdului în cotidian, iar acestea se ţin lanţ, pînă când realitatea însăşi va împrumuta trăsăturile unui coşmar generalizat

Indiferent de statutul său anterior, nou-venitul este pentru ceilalţi, chiar pentru foştii săi  prieteni, un străin, un familiar al altei ordini sociale, în fine, un potenţial element destabilizator. Nu întâmplător, el este luat în primire încă de la sosire de emisarii grupului dominant. Astfel, în Insula Victoriei, Danyel Raynal este întâmpinat de doi indivizi scorţoşi de la Colegiu, care îl invită să facă o vizită Guvernatorului. Mai mult, fără să bănuiască nimic, protagonistul este supus unui interogatoriu mascat de către un foarte bun prieten, devenit între timp faimos poet de curte. Tot un anunţ în termeni ultimativi primeşte şi Sculptorul din romanul lui A.E.Baconsky. De fapt, ambele invitaţii sunt dovezi evidente ale suspiciunii autorităţilor faţă de cel neiniţiat încă în noua ordine politică, întrebarea care revine obsedant fiind legată de scopul întoarcerii: În fond… tu pe cine mai ai în ţară?[…] De ce te-ai întors după unsprezece ani?[…] Ce-ai de gând să faci?[…] Cu ce gânduri te-ai întors în afară de cele spuse?[13]

E limpede că în raport cu austeritatea materială şi îndoctrinarea oarbă ce caracterizează oamenii viitorului din Insula Victoriei, atitudinea lui Danyel Raynal trece drept excentrică, dar mai ales periculoasă. Totul îl califică drept străin, în special ceea ce ţine de normalitate. Conduce un Ford Mustang, citeşte literatură, ascultă muzică clasică, intenţionează să scrie un roman şi să ţină un curs intitulat Istoria şi literatura, aşadar, suficiente premise pentru a fi catalogat drept indezirabil şi sfătuit să se expatrieze, nu însă înainte de a i se folosi prestigiul dobândit peste hotare în scopuri propagandistice: Poţi să te întorci cînd vrei, îţi vizitezi prietenii, rudele…stai o lună, două, apoi pleci din nou la Paris, Milano, Veneţia[…]. Te cultivi, înveţi, scrii ce vrei, despre cine vrei… iar noi ne mândrim cu o personalitate ca tine care s-a născut în insula noastră.[14]

Din multe puncte de vedere, situaţia străinului este similară cu cea a biblicului Iov. Peste un om lucid, venit dintr-un spaţiu al normalităţii, se abate absurdul. Treptat, toate bucuriile simple îi sunt interzise, rămânându-i – amară ironie – doar posibilitatea problematizării.

Un alt clişeu, clamat frecvent de apostolii comunismului, a fost  omul nou. Ceea ce propaganda oficială înfăţişa drept corolarul unei societăţi bazate pe egalitate şi exemplaritate comportamentală, s-a dovedit în realitate un produs al fricii, cobai al unor experienţe dintre cele mai terifiante. Indiferent de metodele folosite de grupul dominant, formarea noului tip uman avea la bază aceeaşi inepuizabilă strategie a dezumanizării

            În primul rînd merită făcută observaţia că raportul dintre agenţii răului şi omul nou comportă cel puţin două aspecte: asimilarea şi socializarea extremă. Perspectiva asimilării reprezintă însuşi resortul declanşator al confesiunii în romanul lui Octavian Paler. Rinocerizarea fiind aproape încheiată, personajul-narator se agaţă de cuvinte în speranţa exorcizării răului prin mărturisire: Acum vă pot spune, în sfârşit, adevăratul scop al confesiunii mele: dacă mă veţi vedea vreodată la un colţ de stradă cu un fluier în mână, cântând unei cobre, să ştiţi ce s-a întîmplat. Nu eu am vrut, domnilor; eu am visat să rămân om şi m-am luptat cât am putut. Nu-i aşa că sunt încă om dacă mi-e frică? Îmblânzitorii par uneori bântuiţi de reverii tulburi, dar în somnolenţa lor ciudată nu spun un cuvînt. Singura mea şansă de a vorbi e acum.[15]

Asimilarea nu are, aşadar, un caracter instantaneu, ci presupune un proces îndelungat şi factori favorizanţi. De cele mai multe ori ea e determinată de singurătate, de claustrare, stări prin excelenţă prielnice silogismelor de tot felul. Opoziţia dintre  bine şi rău, dintre spirit şi trup este figurată prin lupta dintre Dumnezeu şi fiară, ruperea echilibrului fiind hotărâtoare pentru statutul individului, acela de sfânt sau de îmblânzitor de cobre. Fapt sigur e că sunt foarte puţini sfinţi pe lume, numărul îmblânzitorilor fiind incomparabil mai mare, iar neutralitatea, prohibită.

Omul nou devine în romanul lui Nedelcovici un simplu obiect social, produs de serie al temutului institut în care se practica ideoterapia. De aici şi până la nediferenţierea şi obedienţa pe care le presupune o masă de manevră nu e decât un pas: Deschid involuntar televizorul. Cineva vorbeşte la tribună. O adunare într-o sală imensă. Figuri de ceară, aplauze la comandă, măşti, ochi vidaţi, fixitatea feţelor de carton… sărbătoarea unui simulacru colectiv devenit formă reală de existenţă.[16] Modelul spre care se tinde este cel al unui Om al Viitorului, disciplinat, organizat şi militarizat. Până şi femeile se adaptează rigorilor cazone, fiind gata să facă amor când le ordonă camaradul de viaţă. Mai mult, Helene, iubita din tinereţe a celui proaspăt întors în universul concentraţionar al insulei, poartă sutien Noua eră, ciorapi Avântul şi sandale Victoria. Cu puţină imaginaţie, restul poate fi bănuit, feminitatea fiind redefinită în funcţie de onomastica profetic mobilizatoare a dessous-urilor.

             Însuşi mecanismul propagandistic evocat în Al doilea mesager (Luam capul Guvernatorului, dintr-o fotografie în care a zâmbit spre mulţime, şi îl puneam la trupul care se afla într-o fabrică sau la o creşă de copii pe care o vizitase în ziua aceea.[17]), rizibil pentru cei care nu cunosc metamorfozele fotografiilor care-l înfăţişau pe Ceauşescu în timpul vizitelor de lucru, face ca textul să cocheteze cu mai degrabă cu documentarul decât cu science-fiction-ul.

Elementele amintite până acum în analiza noastră se regăsesc şi în confesiunea individului aproape rinocerizat din romanul lui Octavian Paler, Viaţa pe un peron. În oraşul său apar din ce în ce mai mulţi îmblânzitori de cobre. Prezenţe pitoreşti la început, aceştia vor instaura în scurt timp un regim  bazat pe teroare şi culpabilizare globală. În acelaşi timp, în alt oraş are loc un scenariu cel puţin la fel de bizar. Cineva sparge becurile cu regularitate, împingând locuitorii în braţele disperării şi silindu-i să-şi cumpere, pentru protecţie, câte un câine. Va fi nevoie de dresori pentru a supraveghea câinii aproape sălbăticiţi, fapt ce va determina o adevărată invazie a acestor indivizi în oraş: Acum dresorii erau la modă. Foarte curând ei au ajuns să stăpânească oraşul. Mergeau pe stradă cu biciul în mână, chipurile ca să ţină câinii la respect, dar se vedea destul de clar din atitudinea lor, din felul poruncitor în care se adresau, că tratau întreg oraşul ca pe un manej. [18]
            În cele din urmă, însăşi simbolica viaţă pe un peron se dovedeşte a fi o utopie neagră, mlaştina adăpostind o sectă exotică, organizată după reguli aspre, necruţătoare, ca în toate ordinele oculte bazate pe supunere oarbă şi fanatism. Membrii sectei sunt fără excepţie îmblânzitori de cobre, adică oameni care răspândeau frica, animaţi fiind de o umilinţă agresivă, plină de infatuare. 

Devine tot mai limpede faptul că, participând mai mult sau mai puţin involuntar la perpetuarea unui  regim odios, scriitorul român a simţit uneori nevoia, asemenea celebrului Procopius din Cezareea, să ţină o cronică subterană a istoriei nebune pe care o trăia, transformând antiutopia într-o peratologie inteligent inserată în decorul fastuos al parabolei.

Bibliografie

I.Texte literare

• Baconsky, A.E., Biserica Neagră, Scrieri II – proze, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990
• Ivasiuc, Alexandru, Racul, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1994
• Nedelcovici, Bujor, Al doilea mesager, Bucureşti, Editura Eminescu, 1991
• Paler, Octavian, Viaţa pe un peron, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1991

II. Referinţe critice

• Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997
• Neculau, Adrian (coord.), Viaţa cotidiană în comunism, Iaşi, Editura Polirom, 2004
• Negrici, Eugen, Poezia unei religii politice, Editura Pro, Bucuresti, 1995
• Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro, 2002
• Todorov, Tzvetan, Confruntarea cu extrema, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996

[1] Eugen Negrici, Poezia unei religii politice, Editura Pro, Bucuresti, 1995, p.364

[2] Bujor Nedelcovici, Al doilea mesager, Editura Eminescu, Bucuresti, 1991, p. 28

[3] A. E  Baconsky,  Biserica Neagră, în  Scrieri II – proze, Editura Cartea Româneasca, Bucureşti, 1990, p. 155

[4] Alexandru Ivasiuc, Racul,(editia a II-a), Editura Albatros, Bucureşti, 1994, p. 168

[5] Octavian Paler, Viaţa pe un peron, (ediţia a II-a), Bucureşti, Editura Albatros, 1991, p. 258

[6] Bujor Nedelcovici, op.cit., p. 43

[7] Ibidem, p. 31

[8] ibidem, p. 139

[9]  A.E.Baconsky, op.cit., p. 259

[10] Bujor Nedelcovici, op.cit., p. 119

[11] Eugen Negrici, op.cit.,p.364

[12] A.E.Baconsky, op.cit., p.161

[13] Bujor Nedelcovici, op.cit., pp.12-13

[14] ibidem, p. 146

[15] Octavian Paler, op.cit., p. 275

[16] Bujor Nedelcovici, op. cit., p. 181

[17] ibidem, p. 62

[18] Octavian Paler, op.cit., p.102

 sumar

Sorin Matei, Regie

        Ovidiu - Metamorfoze

ZEUS ŞI HERMES CĂLĂTORESC PE PĂMÎNT

Povestea despre Filemon şi Baucius repovestită

          Zeus, după ce-i pedepsise pe muritori prin „Cutia Pandorei” iar muritorii, la sugestia lui, au început să-i ridice temple şi să-i dedice chiar jocuri sportive (olimpiadele), părea mulţumit pînă în momentul în care Hermes îi spune că, pe la spate, oamenii cam şuşotesc pe seama lui şi a zeilor.

          Atunci Zeus a plecat prin Elada să se convingă, luînd înfăţişarea unui bătrîn sărac. Ajungînd în Arcadia, îl pedepseşte pe regele Licaon (care-i dăduse să mănînce carne de om) şi-l transformă în lup (licaon-gr.) după care-i arde palatul.

          După aceasta Zeus, de data asta însoţit de Hermes, merge prin Frigia unde, după ce nu fusese primit în anumite gospodării, ajunge la casa unor oameni sărmani şi bătrîni, Filemon şi Baucius. Cei doi bătrîni îi primesc foarte bine pe cei doi zei, cu toate că sînt foarte sărmani şi neştiind că cei doi călători sînt zei. În final, Zeus îşi arată puterile supraomeneşti faţă de cei doi, el nelăsînd să se termine niciodată vinul din ulcica din care-i omenea Filemon.

          Ca să-i răsplătească pentru bunătatea lor, Zeus le spune celor doi bătrîni să-l urmeze pe un munte din apropiere. Cei doi îşi părăsesc casa iar în urma lor apare un lac ce a acoperit toate casele din Frigia (mitul potopului) unde nu a fost primit Zeus iar în mijlocul lacului s-a format o insulă (pe locul casei bătrînilor), iar pe insula aceasta se afla un templu închinat lui Zeus unde Filemon şi Baucius vor sluji.

          În final, Zeus se oferă să le îndeplinească celor doi bătrîni o singură dorinţă, oricare ar fi aceea (bogăţii în aur, tinereţe, frumuseţe, putere, slavă sau mărire).

          Cei doi bărtîni au o singură dorinţă: îi cer lui Zeus ca ei să moară împreună cum au şi trăit împreună şi vor să rămînă împreună şi după moarte.

          Anii s-au scurs. Cei doi au îmbătrînit şi mai mult şi l-au slujit pe Zeus în templul de pe insulă cu mult devotament. La un moment dat cei doi şi-au simţit sfîrşitul iar Zeus le-a îndeplinit dorinţa, transformîndu-l pe Filemon într-un stejar mîndru şi puternic care îmbrăţişează cu ramurile sale un tei cu trunchiul alb şi plin de floare, acesta fiind Baucius.

sumar

Lavinia Fratila, Regie

       Inca din cele mai vechi timpuri, religia a fost o cale de unificare a oamenilor. Ei aveau aceleasi credinte, aceleasi idei. După cum afirmă Stephen Quirke « Religia indeplineste doua functii in societate : raspunde la dilemele personale in ceea ce priveste natura lumii si incheaga comunitatile umane ».

         Contemporaneitatea, in general, trateaza religia egipteana ca pe ceva iesit din comun, cautand mereu senzationalul. Pentru a fi capabili să intelegem o natiune ( sau o cultura ) antica trebuie sa uitam limitarile prezentului si sa incercam sa ne proiectam asupra acelor timpuri.

        Ceea ce este greu de inteles in vremurile modderne este problema sincretismului in religie. Zeul nu trebuie privit ca o persoana, ca pe ceva concret ( care se poate atinge).

        Si in religia egipteana ca in mai toate religiile existente pe pamant – tema centrala este cea a Creatiei :

« Cuvantul a luat forma, totul era al meu

Cand eram singur ;

Eu sunt Re in prima lui aparitie,

Cand straluceste la orizont,

 Eu sunt marele zeu care am luat forma din mine insumi,

 Care mi-am creat numele

Stapanul lucrurilor, care nu are pereche printre zei :

 ZIUA DE IERI ESTE A MEA

    SI O STIU PE CEA DE MAINE... »

                        ( TEXTELE SARCOFAGELOR, 335)
         

         Aici se gaseste solutia Creatiei. Este una dintre primele forme ale motivului demiurgic. Zeii au si trasaturi umane: iubesc , urasc, au sentimente materne, slabiciuni, mint, se lupta si platesc pentru greselile comise. (ex. Episodul Isis- Horul-Seth)

                    Dintre multitudinea de mituri din religia egipteana cel care s-a pastrat integral este asa numitul « mit al lui Osiris ». Una dintre variante (dealtfel singura completa) se regaseste la Plutarh.

                     Dupa Plutarh, Osiris , pe timpul cand era rege al Egiptului, s-a remarcat ca fiind un judecator al poporului, un fauritor de legi, un modelator al umanitatii. El era secondat in toate activitatile de sora-sotia sa , zeita Isis.

                   Seth, pe de alta parte, fratele lui Osiris, care apare in istorisire sub numele grec de Typhon, a organizat un complot pentru a-l indeparta pe Osiris si a prelua conducerea regatului. El a fost ajutat de 72 de complici si de o regina etiopiana pe nume Aso. Afland in secret masurile fratelui sau el a dat ordin sa se confectioneze un sarcofag nemaivazut pana atunci si sa fie adus in incaperea unde se desfasura « sarbatoarea granelor » organizata in cinstea lui Osiris.
 Ca intr-o joaca, Typhon a declarat ca va primi pretiosul obiect acela caruia i se va potrivi. Osiris insusi a fost convins sa-l incerce. In momentul in care regele s-a intins in sarcofag, Typhon a inchis capacul capturandu-si fratele. Criminalii au furat sarcofagul si l-au aruncat in Nil.

Legenda continua prin prezentarea calatoriei lui Isis. Aceasta gaseste sarcofagul in Byblos. Intorcandu-se in Egipt, zeita a adus trupul neinsufletit al lui Osiris cu ea si l-a ingropat intr-o padure. Eforturile ei au fost in zadar deoarece sarcofagul a fost gasit de Typhon, intr-o noapte, pe cand acesta vana la lumina lunii. Zeul « negru » s-a infuriat si a taiat corpul fratelui sau in 14 bucati pe care le-a imprastiat in intreg Egiptul.

             Suferinda zeita Isis este din nou acum fortata sa porneasca in calatorie pentru a reintregii corpul sotului ei. Ea este asistata in incercarile la care este supusa de Nephtys si de fiul ascesteia Anubis.

         Curand dupa izbanda zeitei, Osiris revine la viata pentru scurt timp pentru a-si indemna fiul ( pe Horus) sa-i razbune moartea.

                   Partea finala a povestirii este ocupata cu lupta dintre Horus si Typhon – incheiata in cele din urma cu victoria primului.

                 In aceasta « legenda » exista mai multe motive centrale : motivul crimei, motivul calatoriei, motivul renasterii, motivul bocitoarei si ultimul dar nu cel din urma, motivul razbunarii – in care personajele principale sunt Horus, Seth si Isis.

        Ceea ce este de remarcat in toate variantele mitului este ca figura centrala nu este nici Osiris , nici Seth – ci Isis – ea este singura prezenta in toate partile mitului (si in toate variantele) – ea este partea activa ; ea este legatura dintre personaje si tot ea ii reda viata lui Osiris si ii confera titlul de stapan al pamantului si dreptul de a fi judecator pentru lumea de dincolo.

BIBLIOGRAFIE :

STEPHEN QUIRKE – Ancient Egyptian Religion, British Museum Press, london 1992.

W. ALLEN SHORTER – The Egyptian Gods, Routlege&Kegan Paul, London, 1937.

FRANCOISE DUNAND& C. ZINE-COCHE- Dieux et hommes en Egypte, Armand Colin, Paris, 1991.

ROSALIE DAVID – Cult of the Sun. Myth and Magic, J.M. Dent& Sons Ltd., London, 1980.

sumar

Adina Istrate, Regie

Aurelius Augustinus s-a nascut la Thagaste, Numidia preconsulara (Algeria de azi) in 354.  Monica, mama sa, este cea care il va crestina, impreuna cu fratii sai ani mai tarziu, calauzindu-i astfel pasii catre o viata dedicata Creatorului. Totusi, drumul sau spre “desavarsirea” credintei e unul intortocheat: la 16 ani Augustin paraseste scoala; devine tata la 17 ani, nefiind insurat; se alatura sectei maniheistei la 19 ani. Mai tarziu, in “Confesiuni” va aminti aceste vremuri ale desfatarilor si nelegiuirilor (“cum a fost posibil sa-mi placa ceea ce nu era ingaduit doar pentru ca era nepermis.”; “pe mine insumi m-am facut loc al pustiului”). Vorbind despre teatru, ca experienta a perioadei de “ticalosii si stricaciuni” a vietii sale, il descrie ca pe o indepartare de Dumnezeu prin imitarea oamenilor aspru criticati. Ca actor, gasea o satisfactie necurata in admiratia, aplauzele celorlalti. Mai mult, in cartea a 3a aminteste de dorinta, bucuria omului de a suferi, subliniind natura ciudata a acestui sentiment: spectatorul nu e chemat pe scena sa ajute eroul, ci e invitat doar sa sufere.”

Intrand in contact cu scrierile biblice, dar mai ales citind Epistola catre Romani 13, 13-14 (“sa umblam cuviincios, nu in ospete si-n betii, nu in desfatari, si-n fapte de rusine, nu in cearta si-n invidie; ci imbracati-va in Domnul Iisus Hristos, iar grija pentru trup sa nu o faceti spre pofte.”), se hotaraste sa isi calauzeasca viata dupa noi valori: devine crestin pe 24 aprilie 387.

Intemeiaza o comunitate crestina, comunitati de studii crestine; in 395 Valerius il numeste coepiscop in Hippona; preda tinerilor elocinta, oratorie, retorica.

Intre 397 – 400 scrie “Confesiunile”, lucrare in care vorbeste despre lupta cu patima si indoielile, setea de adevar, dorinta binelui suprem. In opinia sa, confesiunea se naste din amintire, iar confesiuna judecatoreasca e urmata de cea spirituala.

Confesiunea augustiniana este cea dintai care confirma ca destinul omului este sa-L laude pe Dumnezeu prin actul marturisirii si da primul exemplu prin rememorarea propriei vieti; imbratiseaza omul in totalitatea lui si prin marturisire se uneste cu Dumnezeu - marturisirea devine contemplatia insasi.

Scopul confesiunilor a fost in acelasi timp si de a raspunde calomniiilor donatistilor, care prin episcopul lor l-au acuzat de retorica lipsita de continut, de eroarea maniheista din tinerete, si chiar de vrajitorie.

In “Confesiuni” Augustin discuta problema adevarului si a certitudinii :“Nu rataci in afara de tine, intoarce-te in tine insuti, in omul interior si gaseste adevarul.” “Tot cel ce se indoieste de adevar poarta in sine deja un adevar de care nu se mai poate indoi.”

“Credem ca sa cunoastem, nu cunoastem ca sa credem. Credinta  este o cunoastere consimtita.” Credinta poate deveni stiinta - are continut practic: temelia vietii in comunitate.

Conceptia lui Augustin despre Dumnezeu pune permanent in discutie existenta si persoana lui Dumnezeu. Argumentul pe care il aduce pentru existenta sa este ca in interiorul nostru descoperim cele mai inalte adevaruri ale logicii, matematicii, religiei etc. – ele sunt eterne. Prezenta lor in spiritul nostru este cauza. El insusi nu poate fi cauza. El insusi nu poate fi cauza pentru ca este limitat in timp; cauza nu poate fi decat Dumnezeu, Deci, Dumnezeu exista.

Augustin respinge orice antropomorfism. Pentru el Dumnezeu este summa essentia : esenta pura, obarsia primara a intregii existente, cel despre Care se scrie in Exod :”Eu sunt Cel Ce sunt”; bunatatea si frumusetea absoluta.

In ceea ce priveste cosmologia, Augustin afirma ca Dumnezeu nu este nici esenta, nici sufletul lumii, ci Creatorul ei. Ideile produse de gandirea Lui creatoare devin temeiuri ale lucrurilor.

Timpul, cu ale sale dimensiuni, trecut, prezent, viitor, se face mereu.Numai sufletul si memoria sunt capabile sa experimenteze si sa masoare timpul, fiindca numai acestea pot cuprinde in acelasi timp cele 3 dimensiuni, fara sa depinda de nici una dintre ele.

In opinia sa, sufletul omului nu e divin, cum sustine teoria maniheista, e creat o data cu trupul. In suflet poate fi descoperita imaginea Sfintei Treimi, reprezentata aici prin memorie, intelect, vointa (temeiul personalitatii). In continuare, libertatea de vointa e pozitiva daca inseamna autodeterminare, dar e negativa daca inseamna atitudine fata de constrangere.

Etic, spune Augustin, fara libertatea de vointa, nu ar avea nici un sens pedeapsa si raspunderea pentru faptele omului.

Mai departe, vorbind despre nemurirea sufletului, Augustin afirma ca ea e asigurata prin participarea sufletului la adevarurile si valorile eterne: ceea ce cuprinde in sine ceva etern, trebuie sa participe la eternitate.

Tratand problema naturii raului, el spune ca obarsia lui este vointa libera care se abate in mod constient de la bine. Raul nu are natura reala, el este lipsa binelui. Raul exista, dar in univers triumfa numai vointa divina, care vrea binele si permite raului doar sa se manifeste.

Numar impresionant de citate din Testamente in “Confesiuni”: e justificat de faptul ca secolele IV, V sunt dominate de secte care ataca vehement Vechiul Testament, atacuri pe care el vrea sa le contracareze. Apeleaza la Sfanta Scriptura spre a recunoaste si marturisi ca demersurile gandirii sale se sprijina pe autoritate biblica.

Problemele centrale pentru Augustin sunt interpretarea justa a Bibliei, credinta in caracterul ei inspirat, canonicitatea textelor biblice in uzul comunitatii crestine si, cel mai important, raportul Hristos/Biserica Sa.

“Confesiunile” Sf. Augustin au fost “inregistrate” ca prima opera literara de introspectie din literature universala. A vrut sa prezinte “cum arata o fiinta umana pe dinauntru.”

Element epic constant al actului marturisirii este “sentimental starii de creatura” – se simte un nimic fata de El.

Stilistic, starea de uimire e exprimata prin antinomii;apar metafore neobisnuite :”urechea inimii”, “usile ochilor”, trupul e o “haina de carne”, memoria e un “stomac al sufletului” – inalta cota artistica, dimensiunile unei epopei. La nivel epic alterneaza expunerea dramatica a faptelor cu meditatia si rugaciunea.

sumar