Proză
foarte scurtă
Doina Ruşti
publicată în Dilemateca
Scrisorile mele
Nu mi-a plăcut niciodată să scriu scrisori.
Cum să suporţi
gândul că ceea ce scrii acum ajunge la destinatar
într-un viitor care nu
mai are nicio legătură cu tine? Plus că sunt un om grăbit. De ce-aş
aştepta un
răspuns incert, despre care nu ştiu dacă şi când va veni?
Pe timpuri, adoram să scriu bilete la şcoală, în timpul
orelor. Adevărata şi via corespondenţă s-a consumat în gimnaziu,
când aşteptam
răspunsul ca Genji ori ca Principesa de Clèves, cu ochii pe
expeditor. Îi
vedeam ceafa şi-i simţeam efortul, uitându-mă la umărul care se
mişca în ritmul
emoţiei căzute din cuvintele de altfel banale, de genul profu de
mate e un
bou sinistru.
Scrisorile lungi, scrise în umbra după-amiezilor de august mi
se par plicticoase ca savarinele dintr-o vitrină. Să scrii cu
gândul că te
va citi un ochi necunoscut peste o mie de ani! Iată un ideal penibil.
Corespondenţa lui Van Gogh. Scrisorile lui Cioran. Bileţelul bietului
Fănică.
Texte pentru perverşi care îşi închipuie că intimitatea
altuia e mai bună ca a
lor. Într-o toamnă de catifea, am găsit o carte despre Legiunea
Străină, pe
marginile căreia un om îi scrisese iubitei lui o scrisoare. Era
condamnat la
moarte pentru că furase banii regimentului şi îşi scrisese
nenorocirile cu
cerneală verzuie în marginea unei cărţi pe care nici n-o citise.
Erau rânduri
mărunte, aproape şterse şi m-am chinuit mult să le descifrez. Apoi, cu
timpul,
fosta cerneală s-a topit cu totul şi odată cu ea şi povestea
muribundului.
Mărturisesc că ador e-mailul - rapid, cvasianonim, confortabil.
Doar uneori, ca acum, de pildă, mai scriu pe foaia lucioasă,
aşezând rândurile ca aleile violete într-o grădină
voltairiană, sperând
câineşte că cineva se va gândi la mâna care scrie acum.
Sunt
saturniană - asta e!
Dacă
n-aş crede în stele şi în fanteziile omeneşti, viaţa mi
s-ar părea
tristă, ca un penar gol. Prima oară am citit despre zodii în Sopra
amore
a lui Ficino, care m-a lăsat cu gura căscată de uimire. Era,
într-adevăr ceva
să aflu că sufletele vin din Calea Lactee cu o „faţă” astrală,
inconfundabilă
ca o amprentă ori ca matricola bătută-n cuie pe uniforma mea albastră
de şcolar
comunist. Vasăzică eram scăpată de anonimat. Faţa mea era de
saturnian,
adică deasupra capului meu atârna,
ca un
blazon, poza unui bătrân avar, zăcând pe pământul
gol, dar artist în unele
momente ale vieţii lui. Nu mă măgulea prea mult, dar m-am consolat cu
gândul că
şi Heracle a fost saturnian, lucru sigur, garantat de Aristotel.
Încălzită de
la suflet spre creier de această descoperire, trebuie să spun că mi-a
crescut
şi încrederea în mine. Nu e deloc rău să te ştii sub zodii,
la un loc cu alţii
mai acătării ca tine, decât să fii un suflet rătăcitor şi fără
legitimaţie.
Şi-am mers mai departe, traducând din Teucrus Babylonicus la
lumina chioară şi
surdă, unde l-am găsit pe saturnian în trei ipostaze: ca
tânăr nervos,
ca bătrân cumsecade dar şi într-o poză de cărturar schedulas
memoriales in
manu habens. Aşa m-am apucat eu de scris. Dacă nu-mi spunea bietul
Babylonicus, prin gura lui Giordano Bruno, probabil că şi acum mai
făceam
traduceri din latină, la lumina mică a veiozei. Dar nu peste tot am
găsit
trepte de aur. În alte cărţi medievale am citit că saturnienii au
faţa lată,
privirea severă şi în plus, mai miros şi a capră. Nu e totul roz
nici după ce
ţi-ai găsit un loc sub soare. Dar chiar şi-aşa, rămâne plăcerea
de a te şti
amprentat, pus sub o firmă: orişicât, sunt un Saturnian, nu un
Neica Nimeni,
iar când mă trezesc dimineaţa pot să mă uit spre stele ca spre
casa
părintească.
Amores
Vârsta n-are nicio legătură cu nimic.
Am înţeles chestia asta
prin adolescenţă, când am surprins un bărbat şi o femeie
sărutându-se. Erau,
din punctul meu de vedere de atunci, nişte oameni terminaţi. De fapt
îi
consideram două căzături sinistre. Un moş pârlit şi o babă
urât mirositoare.
Până-ntr-o zi, când i-am găsit îmbrăţişaţi. Era pe la
sfârşitul unei zile de
vară, dar încă nu apusese soarele. Stăteau dosiţi într-o
magazie prin
stinghiile căreia cădea lumina în spaţii distincte. El o ţinea cu
un braţ care
mi se părea crescut din şoldurile ei acoperite cu stambă vişinie. Un
braţ alb,
ferm şi ocrotitor. Nu atunci, în adolescenţă, când nici nu
mă mai uitam la ei,
după aceea, din jena aia ipocrită, construită cu fidelitate zilnică, ci
mai
târziu, după ce am împlinit 30 de ani, în plină criză
de destin, am înţeles că
nu există nicio vârstă legată strict de starea buimacă,
sfâşietoare ori
isterică în care un om ia contact cu un alt om aflat pe aceeaşi
înălţime ca şi
el.
În ceea ce mă priveşte, mă îndrăgostesc de câteva ori
pe an,
în diverse grade, uneori doar amănunţind un detaliu al aceluiaşi
bărbat pe care
îl iubesc de multă vreme.
Ultima oară - de Crăciun. A fost un bărbat pe care l-am privit
printre rafturile din Bam Boo. Ne-am privit, ne-am recunoscut
cu jale şi
amândoi am ştiut că ar fi putut să fie. Identificarea asta
rapidă,
declanşatoare de parfumuri, ţine câteva ceasuri. Este ca o
lumânare de
sărbători. O întâlnire scurtă şi fortificatoare.
Dar îndrăgostirea nu se desfăşoară după un şablon, ci după
puterile fiecărei fiinţe. Nu vindecă şi nu omoară. Este o uşă deschisă
întâmplător,
dincolo de care se află camera secretă.
Chefuri cu scriitori
La un chef, chiar şi imaginar, aş prefera
nişte scriitori vii,
carte trăiesc acum, în timpul meu istoric. De ce mi-aş imagina că
într-o zi de
vară am deschis uşa sufrageriei şi-am dat peste Benvenuto Cellini,
înconjurat
de prieteni şi de sticle de Chianti? Ăla n-ar fi chef, credeţi-mă! Ar
fi o
vizită la muzeu, o lecţie de istorie ori un mod mai simandicos de-a mă
scuza că
nu sunt în stare să-mi las carnea în iureşul vieţii.
Prin urmare, prefer o petrecere cu scriitori vii. Dar dacă zic
nişte nume, se supără ceilalţi, rămaşi pe dinafară. Aşa că cel mai bine
ar fi
să organizez un bal, ca să vină toată lumea. Ştiţi, într-un club
spaţios, cu
lampadare adormite şi canapele verzi. Iar dacă tot ne-am adunat, s-a
făcut aşa
de mare gălăgie că nu mai pot să vorbesc cu nimeni. Asta este la
chefuri! Se
ridică două-trei voci de tenor şi acoperă tot. Iar cei pe care aş fi
vrut sa-i
aud stau ca matracucii băgaţi prin câte-un colţ. Ca să nu mai
vorbim de
tandemurile care nu mai vad pe nimeni, pierdute în confesiuni
aburitoare. Şi-n
luminile de mătase, se ridică uneori paharul cu vin roşu din care urcă
liniştite cirezi de cărţi, în aplauzele discrete ale unui public
nevăzut. Şi
mai este şi muzica! Ah, muzica petrecerilor, care deschide uşile
ascunse în
pliurile de taină ale fiecărui scriitor şi unde se află, de fapt,
lacrimile
care nu ajung niciodată în vârful mustos al pixului.
La balul cu baloane
plutitoare, din când în când, o siluetă de
fum se pierde, printre celelalte siluete. Eu însumi o iau uşurel
spre uşa din
dos, m-arunc într-un taxi şi nimic n-o să mă oprească până
la Foişor. E
pe-acolo o străduţă cu două vile ascunse sub perdele de iederă şi
caprifoi, iar
într-una din ele - o cameră ca o
lingură
de vin. Acolo, pe fotoliul de lângă geam beau un ceai auriu,
imaginându-mă la
bal cu... Michel Folco.
Fantoma de sub zarzăr
Uneori
mă tem c-aş putea să rămân pe loc, în timp ce restul lumii
merge mai departe.
Îmi place viteza, mă fascinează viitorul. Aşa că n-aş intra
într-un tablou. Cel
puţin nu de bunăvoie. Dar dacă toată lumea aici de faţă intră, nu pot
să fac
mofturi.
Există
un copac pe care îl ştiu demult şi care este aşa de legat de
mine, încât uneori
îl visez şi noaptea. E copacul din Corabia nebunilor a
lui Bosch. Dacă
aş tine şi eu cont de mersul lumii, cum m-am lăudat mai-nainte, ar fi
trebuit
să-mi aleg alt pictor, un flamand la modă, ca să-mi fac imagine. Dar am
ratat,
aşa că mă-ntorc la Bosch. Tabloul ca atare nu-mi place: alegoria,
personajele,
atmosfera - mă lasă indiferentă. Însă există acolo un copac, a
cărui coroană
urcă în cerul portocaliu şi luminos. Iar între frunzele
verzi este ascuns un
craniu. Acest copac îmi este deosebit de familiar, ca şi cum m-aş
fi urcat în
el de un milion de ori, încât uneori simt chiar şi gustul
cianuros al
frunzelor. Am vrut să-l pun pe coperta Fantomei din moară, dar
editura
m-a refuzat, rupându-mi sufletul. Pomul ăla a fost reprodus pe
atâtea coperţi
încât se zice că s-ar fi făcut pulbere. De fapt nici nu
este un pom, ci doar o
creangă, legată de catargul bărcii. Dar pentru mine nu există restul,
ci doar
coroana verde pe cerul de chilimbar. Iar creanga asta a fost parte
falnică
dintr-un zarzăr, crescut în spatele morii. Cădea soarele peste
el, uneori
reflectat din geamuri, iar când bătea puţin vântul îi
sunau frunzele cu
o-nverşunare spulberată prin cotloanele unei clădiri de foc, o moară
părăsită,
în care se ştia că stă ascunsă Fantoma. Pe lângă acest
zarzăr am trecut de
multe ori, fără să privesc spre coroana frunzoasă, pentru că mi-era
frică să nu
dau cu ochii de fuiorul alb şi pânditor. Până-ntr-o zi: o
joie lânoasă, care n-a
mai încăput în tablou.
