Prof. univ. dr. Doina Ruşti

Universitatea Media

Presa culturală
Specii, tehnici compoziţionale şi de redactare,
 Ed. Fundaţia PRO, 2002

---

Cartea reprezintă o sinteză a principalelor formule compoziţionale din presa culturală contemporană. Textele analizate aparţin unor ziarişti şi scriitori care au contribuit fundamental la dezvoltarea fenomenului publicistic românesc: Ioan Groşan, Liviu Ioan Stoiciu, Andrei Codrescu, Eugen Istodor, Lucian Mîndruţă, Bujor Nedelcovici, Daniel Vighi, Cristian Tudor Popescu ş.a

---

fragment Relatarea şi povestirea

• Relatarea presupune o expunere a faptelor, fără intenţia de a le dezvolta într-un subiect şi cu scopul precis de a informa.
• Povestirea se clădeşte pe o fabulă, dezvoltată sau nu într-un subiect,  expusă într-un discurs subiectiv, cu intenţia de a inocula o stare emoţională şi un mesaj legat de ea.

Aşa după cum au remarcat mai mulţi specialişti în comunicare, povestirea are o forţă specială de a situa individul în relaţie cu ceilalţi oameni, sau după cum spune Herman Parret, a povesti istorii copiilor este evident o cale privilegiată de socializare a lor; a povesti, recitând o poveste, citând mitul potrivit unei situaţii trăite, producând sau citind literatură ficţională, însemnă să te constitui în comunitate atât pe axa timpului [...] cât şi pe cea a spaţiului.

O întâmplare oarecare poate deveni model prin forţa pe care o exercită asupra receptorului, determinându-l să imite întâmplarea, să se identifice amănuntelor ei. Chiar şi atunci când este vorba despre o simplă relatare a faptelor, de interes rămâne înlănţuirea lor epică, respectiv despre ce este vorba şi cum se termină totul, care este deznodământul. În procesul creaţiei literare întâmplarea se modifică, supusă unei retrăiri subiective, căci orice naraţiune cu intenţii estetice dezvoltă sau condensează o povestire primă, după cum observă Claude Bremond: Ea o re-generează, nu o imită niciodată. Ceea ce este povestit nu este, în textura sa intimă, un complex de evenimente şi de roluri organizate după legi care i sunt străine, ci o altă povestire care a pus deja sub forma de rol, a înrolat ţesătura narabilului.

În mod convenţional, o poveste exprimă o întâmplare simplă numită fabulă, dezvoltată uneori într-un subiect şi expusă obligatoriu printr-un discurs narativ. Într-un mod interesant, termenii aceştia naratologici sunt explicaţi de către Umberto Eco. Dând ca exemplu un limerick al lui Edward Lear, pe care îl consideră povestire constituită doar din fabulă, adoptă două tipuri de discurs. Mai întâi dă textul original:

A fost odată un moş în Peru

căruia baba îi făcea tocană;

dar s-a întâmplat că a greşit

şi-n cratiţă ea l-a gătit

pe bietu-i moşneag din Peru.

Mai departe, Eco transcrie acest text în stil jurnalistic:

Lima, 17 martie. Ieri, Alvaro Gonzales, de 41 de ani, cu doi copii, funcţionar la Peruvian Chemical Bank, a fost fiert din greşeală de soţia sa, Lolita Sanchez de Medinaceli, în timp ce pregătea o mâncare tipic locală...

Şi apoi urmează comentariul: "De ce oare această relatare nu e frumoasă cum e aceea a lui Lear (sau ca o traducere liberă a ei)? Pentru că Lear povesteşte fabula, dar fabula e numai conţinutul povestirii lui. Acest conţinut are o formă, o organizare, care e acea a formei simple, iar Lear nu o complică printr-un subiect. Însă exprimă forma propriului conţinut narativ cu ajutorul unei forme a expresiei, care constă în schema metrică, în jocul de rime tipic limerick-ului. Fabula este comunicată cu ajutorul unui discurs narativ. Vom putea spune că fabulă şi subiect nu sunt o chestiune de limbaj. Sunt structuri aproape întotdeauna traductibile şi în alt sistem semiotic şi într-adevăr eu pot povesti aceeaşi fabulă a Odiseii, organizată potrivit aceluiaşi subiect, printr-o parafrază lingvistică, aşa cum am şi făcut mai înainte, sau într-un film sau în desen animat, pentru că şi în aceste două sisteme semiotice există semnale de analepsă. În schimb, cuvintele prin care Homer povesteşte întâmplarea fac parte din textul homeric, şi nu sunt uşor de parafrazat sau de tradus în imagini. Într-un text narativ subiectul poate lipsi, dar fabula şi discursul - nu".

Spre deosebire de fabulă, subiectul presupune amănunte, întâmplări şi personaje care complică fabula, dar care determină în mod inevitabil natura discursului. Relatarea unui fapt oarecare se compune din fabulă şi discurs, adică din întâmplarea esenţială şi felul în care este rezumată şi transpusă de cineva. Crearea unui subiect pe o fabulă dată conduce naraţiunea respectivă spre o poveste elaborată, adeseori spre opera literară. În stilul jurnalistic prevalează relatarea, însă multe dintre speciile narative adoptă un subiect, compus după reţetele literaturii.

Orice relatare se constituie în funcţie de interesul receptorului, de aici şi numeroasele formule compoziţionale propuse de jurnalişti; Melvin Mencher este de părere că o relatare trebuie să cuprindă:

• un lead
• amplificarea materialului din acest lead
• reconstituirea faptelor anterioare evenimentului relatat (dacă este cazul)
• informaţia secundară.

O astfel de expunere jurnalistică apare în exemplul următor:
 

Fraza notată 1. constituie leadul.	ACCIDENT MORTAL LÂNGĂ TÂRGU-JIU 1. Un tânăr bucureştean a murit şi alţi doi au fost răniţi, după ce un Tico s-a lovit de o autobetonieră.  2. Accidentul s-a produs în zona Iezureni, la câţiva kilometri de Târgu-Jiu. Şoferul autoturismului Tico, având viteză mare, a vrut să depăşească două autobetoniere. Cum una dintre acestea a virat brusc la stânga, pentru a o lua pe un drum lateral, maşina s-a izbit în plin de autospecială şi s-a făcut praf.  V.B., 20 de ani, care se afla pe locul din dreapta şoferului, a murit pe loc.  3. Un alt pasager, D.C, 25 de ani, şi conducătorul auto N.A.R., 25 de ani, au fost răniţi. (Monitorul, 18-20 aug., 2001)
Punctul al 2-lea reconstituie faptele, amplificând leadul.
La punctul 3. sunt menţionate faptele secundare în raport cu titlul relatării.

În cazul în care relatarea adoptă stilul feature, naratorul îşi asumă în mod declarat un punct de vedere şi o viziune personală, ceea ce uneori conduce spre convertirea relatării în povestire, ca în cazul următor:

Câteva minute mai târziu, sunt în tramvai. Lume - exact cât numărul scaunelor. Urcă şi o bătrânică în doliu, cu baston, şchiopătând. Toţi cei de pe scaune admiră, brusc, peisajul de-afară, devenit ad-hoc interesant. Bătrâna nu cere loc. Stă chinuit, sprijinindu-se-n băţ. Deodată, văd o ţigancă tânără că se ridică şi-i oferă locul: "Hai, mamaie, c-oi fi şi matale obosită!" şi-i dă mâna bătrânei, ajutând-o să se aşeze. Sunt două ţigănci tinere, care se întorc, probabil, de la muncă, căci poartă peste rochii uşoare de vară şorturi portocalii-reflectorizante, specifice lucrătorilor la drumuri. Sunt vesele şi sporovăiesc în limba lor, fără să mai bage de seamă zâmbetul recunoscător al bătrânei, faţă de neaşteptatul favor... (Ruxandra Constantinescu - Povestiri cu bătrâni)

Întâmplarea este expusă într-un registru subiectiv, naratorul dirijând receptarea prin amănunte care implică atât sentimentele sale de martor al întâmplării cât şi un apel mai mult sau mai puţin direct spre compasiunea cititorului; aşa de pildă, autoarea spune că bătrâna este în doliu, ceea ce sugerează faptul că a trăit o dramă recentă, apoi creează un portret de atitudine prin care subliniază slăbiciunea fizică a personajului: cu baston, şchiopătând.

De regulă, un eveniment de interes general, cum ar fi şi cel expus mai sus, trebuie să fie redactat într-un stil expresiv, să descrie atitudini, detalii portretistice, elemente ale mediului, iar aici detaliile legate de cele două ţigănci au acest efect de a fixa întâmplarea într-o mentalitatea, într-un timp istoric, aşa cum sunt ele receptate de către instanţa auctorială. Relaţia dintre narator şi autor nu este distinctă, ca în scrierea literară, dar nici nu se poate vorbi despre o identificare totală ca în cazul relatării de tip jurnalistic. Făcând distincţia dintre literatura de ficţiune şi cea factuală, Gérard Genette subliniază faptul că cea din urmă obligă la o identitate între narator şi autor, respectiv, instanţa auctorială îşi asumă responsabilitatea aserţiunilor sale, ceea ce nu este obligatoriu în cazul unei scrieri situate la graniţa cu literatura, ca în cazul de mai sus.

sus