Doina Ruşti		Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

rustido@gmail.com

Prelegerile sunt concepute ca preambul colocvial, iar seminariile se bazează pe contribuţia studentilor: filme scurte, prezentări şi comentarii orale de imagini  proiectate (eventual eseuri)  legate de tema cursului (de văzut temele de seminar - orientativ).

Semestrul I: 2 ore curs+seminar 1, 2,  3  4, 5-5bis 6-7
Semestrul al II-lea:Seminar: 1,2-4, 5 -6-7, 8, 9-1112

1. Prezentarea cursului. Introducere în istoria civilizaţiilor. Opinii privind conceptul de civilizaţie.
Seminar: Organizarea temelor de seminar. Discuţii pe marginea conceptelor de cultură şi civilizaţie.

• Ioseph Mitsuo Kitagawa - În căutarea unităţii. Istoria religioasă a omenirii, Ed. Humanitas, 1994, pp 41-50
• Mircea Eliade - Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Univers Enciclopedic, 1998
• Alexandre Moret - Misteriile egiptene, Ed. Herald, 2006
  
• Constantin Daniel, Gîndirea egipteană antica în texte, Bucureşti, 1974
• Faraonul Kheops si vrajitorii, Povestirile Egiptului antic, Ed. Minerva, Bucuresti, 1977.
• Cartea morţilor egipteni, Ed. Herald, 2007
• Doina Ruşti - Enciclopedia culturii umaniste (religie, literatură, filozofie), Ed. Paralela 45, 2006
• Dialogul cu sufletul -Dialogue between a man and his soul  (hieroglife)
• Le texte des sarcophages (Cartea morţilor)
• Texte
• http://www.touregypt.net/magazine/mag05012001/magf3.htm

• Yuan Ke - Miturile Chinei antice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987
• Yi Jing. Cartea schimbărilor, Ed. Qilinul din jad, 1977
• Jacques Gernet - Lumea chineză, vol.I, Ed. Meridiane, 1985.
• C.P. Fitzgerald - Istoria culturală a Chinei, Ed. Humanitas, 1998
•  Lao-Zi - Cartea despre DAO şi PUTERE cu ilustrări din Zhuang-Zi, Ed. Humanitas,1996
• Lao Tzu: Tao te Ching
• Texte

Bibliografie

•  Th. Simenschy -  Cultura şi filozofia indiană în texte şi studii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978 (în special p. 45, 397)
•  Kalidasa - Sakuntala (trad. George Coşbuc), Ed. Librăriei C. Sfetea, 1897
• Bhagavad-Gita, Ed. Societatea Informaţia, 1992
•  Mahabharata (repovestită), Ed Seculum, Vestala, 1994
• G. Dumézil - Mit şi epopee, Ed. Ştiinţifică, 1993
• Karl Jaspers - Oameni de însemnătate crucială, Ed. Paideia, 1996
• Texte şi comentarii
• http://www.geocities.com/pascutn_pnairda/gita.html

• J.G. Frazer - Folclorul în Vechiul Testament, Ed. Scripta, 1995
• Harlaoanu, Alfred - Istoria universala a poporului evreu,  Bucuresti, Zarkony, 1992.
• Johnson, Paul - O istorie a evreilor, Bucuresti, Hasefer, 1999.
• Texte

• Homer - Iliada, Editura Fundaţiei Culturale Române,1995 (trad. George Murnu)
• Homer - Odiseea, vol. I.II, Ed. Tineretului, 1966 (trad. de Eugen Lovinescu)
• Gotthold Ephraim Lessing - Laocoon, în antologia De la Apollo la Faust, Ed. Meridiane, 1978, (p.141)
• E.R.Dodds - Dialectica spiritului grec, Ed. Meridiane, 1983
• Erwin Rohde - Psyhé, Ed. Meridiane, 1985,
• Marinescu-Himu şi A. Piatkovsky - Istoria literaturii eline, Ed. Ştiinţifică, 1972
• Pitagora - Versurile de aur, Ed. Herald, 1996
• Friedrich Nietzsche - Naşterea tragediei - în volumul De la Apolo  la Faust (antologie de studii), Ed. Meridiane, 1978
• René Girard - Violenţa şi sacrul, Ed. Nemira, 1995 (o abordare antropologică a tragediilor greceşti, referiri interesante la Oedip)
• Sigmund Freud - Totem şi tabu, Ed. Mediarex, 1996, Introducere în psihanaliză, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1992, p. 194-200, Opere, vol. II (Interpretarea viselor), p. 211-216 (studii în care apare cea mai incitantă abordare şi prima de ordin psihanalitic a poveştii lui Oedip)
• Xenofon - Amintiri despre Socrate (Apomnemoneumata sau Memorabilia), Ed. Univers, 1987
• Jeanne Hersch - Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene, Ed. Humanitas, 1997
• Aristotel - Despre suflet, Ed. Aion, 1996
• sir David Ross - Aristotel, Ed. Humanitas, 1998 (o prezentare riguroasă şi limpede a scrierilor lui Aristotel)
• Diogenes Laertios - Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, Ed. Minerva, 1997, vol. I - despre Platon şi Aristotel.
• Texte

1. Impactul lumii greceşti asupra Europei moderne. Sinteze.

Teme de seminar

• Coborârea lui Eneas în Infern.
• Sensul moral al poveştii lui Laoocon.
• Alegorism şi  mentalităţi în Metamorfozele ovidiene: analize de text.
• Ascensiunea Imperiului Roman
• Mentalităţi şi structuri existenţiale în romanele literaturii latine (Satirycon de Petroniu şi Măgarul de aur de Apuleius): cultul lui Isis, magia, viaţa socială, bucătăria, plăcerile.
•  Teatrul în lumea antică
•  Saturnalia lui Macrobius.
• http://www.roman-empire.net

Bibliografie

• Vergiliu  -  Eneida, Ed. Univers, 1980, (trad. G. Coşbuc)
•  Ovidiu  -  Arta iubirii, Ed. Minerva, B.P.T., 1977
•  Ovidiu - Metamorfoze, Ed. Ştiinţifică, 1972
•  Titus Livius - De la fundarea Romei (vol. I şi II), Ed. Minerva, B.P.T., 1976
•   Eugen Cizek -  Istoria literaturii latine (vol I-II), Ed. Societatea Adevărul, 1994
•   G. Dumézil - Mit şi epopee, Ed. Ştiinţifică, 1993
•  J.G. Frazer - Creanga de aur, Ed. Minerva, 1980

Teme de seminar

• Analiză de text de predicţii.
• Gnosticismul  -  prezentarea ideilor. Discuţie pe marginea Genezei gnosticilor (Valentin)
•  Hermetismul

Bibliografie

•   Simone Pétrement - Eseu asupra dualismului la Platon, la gnostici şi la maniheeni, Ed. Symposion, 1996
•   Françoise Bonardel  -  Hermetismul, Ed. de Vest, 1992
•   Hermes Mercurius Trismegistus  -  Filozofia hermetică, Ed. Univers, 1995
•   Alexandrian  -  Istoria filozofiei oculte, Ed. Humanitas, 1994
•   Lucian Blaga  -  Trilogia valorilor, I, Ed. Humanitas, 1996

Teme de seminar:

•  Apocalipsa lui Ioan: comentariul viziunii simbolice
•   Evangheliile creştine şi morala lor
•  Mentalităţi şi structuri culturale în Confesiunile lui Augustin
•  Viziunea lui Dante despre Dumnezeu
•  Creştinismul oriental

Bibliografie
 Biblia (trad. Vasile Radu şi Gala Galaction), cunoscută şi sub numele de Biblia Fundaţiilor, apărută în 1938
  M. Sadoveanu - Psalmi, Ed. Saeculum, 1992 (o traducere poetică a psalmilor biblici)
 Athanase Negoiţă - Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă, Ed. Ştiinţifică, B.O., 1993
  Cristian Bădiliţă - Evangheliile apocrife, Ed. Humanitas, 1996
 Jacques Brosse - Maeştrii spirituali, Ed Albatros, 1992
  Northrop Frye - Marele cod. Biblia şi literatura, Ed. Atlas, 1999
  Augustin - Confesiuni, Ed.Humanitas, 1998
  Rudolf Steiner  -  Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile antichităţii, Ed. Humanitas, 1993
  Dante Alighieri  -  Divina Comedie, Ed. Minerva, B.P.T., vol I-III, 1987 (trad. Eta Boeriu)
  Dante Alighieri  -  Divina Comedie, Ed. Polirom, 2000 (trad. George Coşbuc, ediţie îngrijită de Ramiro Ortiz)
inapoi

8. Civilizaţia islamică. Mohamedanismul. Avicenna, medicina magică şi legăturile ei cu elenismul. Literatura. Mentalităţi şi simboluri în O mie şi una de nopţi.

Teme de seminar:

•   Lumea islamică reflectată în O mie şi una de nopţi
•  Principii şi idei în religia mahomedană

Bibliografie

•  Firdousi - Cartea Regilor, Ed. Uranus, 1992
•   O mie şi una de nopţi, vol, Ed. Saeculum, 1991, 1992 şi în curs de apariţie alte 14 volume
•  Coranul, Ed. Cartier, 2000
•   Jean Delumeau - Religiile lumii, Bucuresti, Humanitas, 1997

Teme de seminar:

•  Condiţia intelectualului în Evul Mediu timpuriu
•   Rolul bisericii şi al mânăstirilor în conservarea culturii antice
•  Semnificaţiile căutării Graalului
•  Cavalerismul: coduri culturale, simboluri, mentalităţi
•   Viziuni şi vise creştine

inapoi

Teme de seminar:
 

•   Influenţa Bizanţului asupra lumii balcanice
•  Istoria căderii Bizanţului
•   Miniaturile lui Athanasie Crimca
•   Fiziologul: valoarea morală şi simbolismul animalier.

Bibliografie
 Louis Bréhier  -  Civilizaţia bizantină, Ed. Ştiinţifică, 1994
  M. Psellos  -  Cronografia. Un veac de istorie bizantină. 976-1077, Ed. Polirom, 1997
  Charles Diehl - Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Scorilo, Bucure?ti, 1999
 W. Treadgold - O scurta istorie a Bizantului, Editura Artemis, 2004
  Popescu-Vâlcea, G. - Miniatura românească, Bucureşti, 1982,

inapoi

1. ***Reading About the World, Volume 1, 2, (edited by Paul Brians, Mary Gallwey, Douglas Hughes, Azfar Hussain, Richard Law, Michael Myers Michael Neville, Roger Schlesinger, Alice Spitzer, Susan Swan),  1999, Harcourt Brace, Custom Publishing.
2. Ovidiu Drimba - Istoria culturii si civilizatiei, (I - XI), Editura Saeculum, 2003
4. Joseph Mitsuo Kitagawa  -  În căutarea unităţii. Istoria religioasă a omenirii, Ed. Humanitas, 1994
5. Mircea Eliade - Istoria credinţelor şi a ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, vol. al II-lea
6. Doina Ruşti - Enciclopedia culturii umaniste (religie, literatură, filozofie), Ed. Paralela 45, 2006

Civilizaţia egipteană
 

 - Misterele zeiţei Isis erau alcătuite la început dintr-un botez purificator, apoi mitul întrupa pe Set Răul, deghizat în măgar, care era insultat şi maltratat, apoi urma o încercare constând din post şi ispitire, apoi, fază capitală, mitul era înveşmântat în pielea unui animal jertfit, emblema lui Osiris, de unde ieşea în sfârşit prin magia zeiţei Isis, înviat şi nemuritor, cocoţat pe-un piedestal, încununat cu flori, purtând o torţă aprinsă şi salutat ca un zeu. E cu neputinţă să nu te frapeze izomorfismul dintre această ceremonie şi destinul divin al lui Osiris, al lui Sin sau al lui Men frigianul: când pătrarul de lună îşi face apariţia, zeul îşi inaugurează cariera, luptă împotriva demonului beznelor care a devorat fosta lună, tatăl său domneşte cu mărire în timpul lunii pline, e devorat şi învins de animalul demoniac, coboară trei zile în infern şi, în sfârşit, înviază triumfător. -  (Gilbert Durand  -  Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, 1977, pp. 380-381)

CÂNTECUL HARPISTULUI
(2160-2000 î.Cr.)

 - Nimeni nu se întoarce de acolo
Ca să ne povestească cum o duc ei,
Ca să ne spună de ce au nevoie ei,
Ca să liniştească inimile noastre.
Până când noi înşine nu mergem spre locul în care ie s-au dus
Fii bucuros
Că poţi să-ţi laşi inima să dea uitării,
 Că oamenii te vor sfinţi într-o zi.
 Dă urmare dorinţei tale
Atâta vreme cât vei trăi,
Aşază mireasmă de mir pe capul tău,
 Înveşmântează-te în pânză subţire de in
Şi unge-te cu unsorile minunate ale zeilor!
Sporeşte încă mai mult plăcerile pe care le ei
Şi nu lăsa inima ta să se slăbească.
Urmează dorinţei tale şi fă-ţi bine ţie însuţi.
Fă cele ce doreşti pe lumea aceasta
Şi nu-ţi răni inima ta,
Până când ziua bocetelor va veni peste tine,
 Căci cel ce are inima liniştită nu dă ascultare jelirilor lor
Şi plânsetele nu izbăvesc pe om de Lumea de Dincolo.

Refren: Petrece-ţi ziua cu fericire şi nu te mâhni!
Ia seama! nimeni nu-şi poate lua avuţia cu el!
Niciunul din oamenii care au plecat dintre noi
nu poate veni înapoi! -

CARTEA MUNŢILOR ŞI MĂRILOR
 (aprox. 2190 î. Cr)
 

 - Stăpânul absolut al lumii: Zhulong (Dragonul cu lumânare)

Dragonul cu lumânare era un duh cu faţă de om, trup de şarpe, cu pielea de culoare roşie, măsura în lungime o mie de li. Avea ochii neobişnuiţi, asemănători cu doi arbori de măslin aşezaţi vertical, iar când îi închidea arătau ca două crăpături verticale. Era de ajuns să deschidă ochii, pentru ca în lume să strălucească lumina ca în fapt de zi, şi să-i închidă, pentru ca pe pământ să se lase noapte adâncă. Când expira aerul, se forma o pânză de nori purpurii, se pornea să ningă cu fulgi mari şi se aşternea iarna. De îndată ce respira, soarele roşu începea să dogorească, metalele să curgă şi pietrele să se topească şi se lăsa vara. Zhulong zăcea încolăcit ca un şarpe: nu mânca, nu bea, nu dormea şi nu respira. Dar când trăgea aer în piept, respiraţia i se făcea un vânt care răzbătea până la zeci de mii de li depărtare. Cu lumina lumânării pe care o ţinea în bot, putea să lumineze pădurile cele mai adânci şi tenebroase ale pământului, unde domnea bezna veşnică.-
(Zuan Ke - Miturile chinei antice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, pp. 43-44)

CARTEA SCHIMBĂRILOR
(sec. XI-VII î. Cr.)

-Kun (Supuşenie): Reuşită deplină. Câştig statornic de pe urma iepei. Omul superior porneşte la drum. La început se va rătăci, apoi va găsi adăpost. Succes. În sud-est capătă bani, în nord-est pierde. Tihnă. Statornicie. Destin favorabil.-
-Xu (Aşteptare): Luare de prizonieri. Reuşită largă. Noroc statornic. Câştig în trecerea unei ape mari.
Guan (Cercetare): Începerea ceremoniei, dar nesăvârşirea sacrificiului. Capul prizonierului este umflat.

TAO-TE CHING
(sec. VI-IV î. Cr.)
vers. 1-25

                                      1.
                   Calea (Tao) care poate fi numita nu este Calea Ultima.
                       Numele dat Caii nu poate fi numele veşnic.
                      Fără nume este esenţa Cerului si a Pământului.
                   Dând Caii un nume este ceea ce creează toate lucrurile.

                        Cine n-are dorinţe vede esenţa lucrurilor.
                       Cine are dorinţe vede doar manifestarea lor.

                          Amândouă aspecte au aceeaşi sursa,
                      Dar devin diferite atunci când sunt percepute.
                     Asemănarea lor este in profunzimea profunzimilor
                        Unde este poarta prin care totul ia fiinţă.

                                      2.
                        Când frumosul este cunoscut ca frumos,
                         Atunci este cunoscut si urâtul ca urât.
                          Când binele este cunoscut ca bine,
                          Atunci si răul este cunoscut ca rău.

                          Astfel un aspect îşi are opusul sau,
                         Greul si uşorul se sprijină unul pe altul,
                          Lungul si scurtul se opun unul altuia,
                          Înaltul si josul sunt diferite ca nivel,
                             Vocea se sprijină pe sunet,
                          Începutul are totdeauna un sfârşit.

EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ
 (sec. XIII î. Cr.)
 
 

            Cel care a văzut totul până la marginea lumii,
            Cel care a ştiut totul şi a cunoscut totul,
           Ghilgameş, a pătruns totodată şi taina tuturor
                                                lucrurilor.
           El s-a împărtăşit din toată înţelepciunea lumii;
           A văzut ceea ce era tăinuit şi a cunoscut ceea ce a
                                      rămas ascuns oamenilor.
           A dat în vileag vremile dinaintea Potopului.
           A trudit şi a suferit străbatând Drumul cel Lung.
           A săpat pe o stelă toate framântările sale.
                          (tableta întâi, I, p.31)
.............................................................................
          -Ştiu, prietene, ce-i în acest ţinut sălbatic,
          încă de pe vremea când rătaceam pe-aici cu turma de fiare
                                                       sălbatice:
          pădurea se întinde pe zece mii de îndoite leghe
          cine ar cuteza să se afunde în adîncurile ei?
          Strigatele lui Humbaba sunt ca vuietul potopului,
          gura lui e însuşi Focul,
          răsuflarea-i moarte aduce!
                         (tableta a treia, III, p.58)
 
 

         Am încărcat corabia cu tot ce aveam:
         am încărcat-o cu toţi banii pe care îi agonisisem,
         am încărcat-o cu tot aurul pe care-l stăpâneam,
         am încărcat-o cu tot ceea ce era dătător de viaţă:
         mi-am urcat pe corabie toate neamurile şi prietenii,
         am urcat turme rătăcitoare, fiare sălbatice, precum şi pe
                                             toţi meşteşugarii.
                    (tableta a unsprezecea, I, p.148)

................................................................................
       -Spune-mi, prietene, spune-mi, prietene,
        spune-mi care-i legea lumii subpământene pe care o cunoşti!
        -Nu, nu ţi-o  voi spune, prietene, nu ţi-o voi spune:
        dacă ţi-aş destăinui legea lumii subpământene pe care o
                                                       cunosc,
        te-ai porni pe plâns!
        -Ei bine, fie, vreau să mă pornesc pe plâns!
        -Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat şi era pe placul inimii
                                                           tale
        este astăzi pradă viermilor, ca o haina veche.
     ..........................................................
       -Pe acel pe care moartea lui[lacună în text], l-ai văzut?
                                               -L-am văzut:
       stă întins pe un pat şi bea apă rece, proaspătă.
      -Pe acel care a căzut în încăierare, l-ai văzut? -L-am văzut:
        tatăl său şi mama sa îi ţin capul şi femeia sa se lipeşte
                                                            de el.
       -Pe acel al cărui stârv e părăsit pe câmp, l-ai văzut? -L-am
                                                          văzut:
       se hrăneşte cu resturile din ulcele şi cu rămăşiţele de
                              mâncare ce se aruncă în uliţă!
                       (tableta a duăsprezecea, IV;VI, p.166)
 

"Născută din eterna frământare a omului, stăpânit de
teama morţii, dornic de a-şi desluşi înspăimântătoarea taina şi de
a găsi un mijloc să o biruie - descoperind astfel cheia ce deschide
poarta nemuririi - acţiunea epopeii nu reuşeşte să fie până la urmă
decât o teribila dovada a zădărniciei acestei căutări." (Al. Dima, prefaţă la ediţia citată, p.17-18.)

"Ghilgameş, ca şi Adam, a pierdut nemurirea prin
viclenia şarpelui şi prin propria lui prostie. Aşa cum n-a putut
ieşi biruitor din încercările la care l-a supus Ut-Napiştim, tot
astfel n-a ştiut să păstreze nici ceea ce dobândise cu ajutorul
atâtor bunăvoinţe [...].Monstrul, şarpele era, deci, prin
excelenţă, adversarul nemuririi omului." (Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor,
Ed. Humanitas, 1992.)

 "Ghilgameş pe care titlul poemului îl defineşte drept
cel care a văzut totul (sha nagba imuru), a câştigat experienţă, dar
a eşuat în căutarea sa. Unii s-ar putea hazarda să susţină că ceva
straniu s-a întâmplat în Mesopotamia. Ghilgameş - altfel un erou
tipic al unei civilizaţii evoluate - nu a fost un şaman cu succes,
ci mai degrabă unul care n-a izbutit[...]. Prin modul cum îşi
amăgeşte frustrarea, Ghilgameş pare a fi o străveche varianta a lui
Faust care, înainte de a muri devine filantrop pentru a scăpa de
Mefistofel."
                ( Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de
dincolo, Ed. Nemira, 1994 p. 79, 81.)

RIG-VEDA:IMNUL CREAŢIUNII
(sec. XII-IX î. Cr.)
 

         "Atunci nu era nici nefiinţă, nici fiinţă; nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat.
         Ce acoperea? unde? sub a cui ocrotire erau apele? era oare un adânc fără fund? (1)
         Atunci nu era moarte, nici nemurire; semnul nopţii şi al zilei
                                                   (încă) nu era.
         Liber sufla fără suflare acest Unul; mai presus de el nu mai
                                              era nimic altceva. (2)
         La început era întuneric învăluit de întuneric; acest Tot
                                  era o întindere nedesluşită de ape.
         Germenul care era ascuns în haos, acest Unul s-a născut din                                                                                                                                                                                                                                           puterea căldurii. (3)
         La început s-a ivit deasupra acestuia dorinţa, care a fost
                               cea dintâi emanaţie a spiritului.
         Legătura cu fiinţa au găsit-o înţelepţii în nefiinţă cercetând
                                      cu înţelepciune în inima lor. (4)
         Raza lor luminoasă era îndreptată de-a curmezişul; a fost
                             oare un dedesubt? a fost oare un deasupra?
         Puterile creatoare erau; puterile primitoare erau; puterea
                     pasivă era dedesubt, puterea activă deasupra. (5)
         Cine ştie într-adevăr, cine ar putea spune aici(pe pământ),
                     de unde s-a născut, de unde-i această creaţiune?
         Zeii s-au ivit după crearea acestei lumi; atunci cine ştie de
                                            unde s-a născut? (6)
         De unde s-a născut această lume, dacă a făcut-o sau nu,
         Cel care-i stăpânul ei în cerul cel mai înalt, numai acela
                                 o ştie, - sau nu ştie nici el. (7)"
(Text selectat din Cultura şi filozofia indiană în texte şi studii de Theofil Simenschy, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1978, p.45)
 
 

                "Există trei imnuri vedice tipice pentru trei concepţii diferite: cel prezentat aici reprezintă cosmogonia din nici nefiinţă nici fiinţă, în care substanţa apare în forma ei cea mai simplă, primordială, ca ceva unic, amorf, indivizibil şi lipsit de conţinut concret, din care cauză nu se poate spune despre ea nici că există, nici că nu există. A doua concepţie reprezentată prin Rig-Veda, X, 72, cosmogonia din nefiinţă este evident idealistă şi religioasă: zeii s-au născut din nimic înaintea tuturor elementelor, ei devenind apoi cauza creaţiei. A treia concepţie cosmogomică vedică este aceea a uriaşului primitiv, Puruşa, din sacrificiul căruia au apărut diversele elemente ale lumii."
          (Cicerone Poghirc - note la ediţia citată mai sus, p.397)

              "Cosmogonia este traducerea în termeni mitici a unui anumit sentiment existenţial, a sentimentului cu care insul întâmpină cosmosul. Cosmogoniile indiene, în care lumea nu s-a născut ex nihilo ci este o expansiune în spaţiu şi temporalitate a Fiinţei primordiale, implică o sacralitate cosmică.
.......................................................................
     Oul sau Începutul lumii era simbolul absolutului, al unui absolut în care te cufunzi fie prin somn fie prin eros, ambele fiind fuziunea în care însăşi moartea capătă sensul unui nou început."
(Sergiu Al-George - Arhaic şi universal, Ed. Eminescu, 1981, p. 290,294.)
 

                "Tradiţia vedică, orală iniţial (sruti), cuprinde mai multe categorii de scrieri a căror perioadă de formare e cuprinsă între 1400 şi 400 a.Ch.
         Cele patru culegeri (samhita) de Vede datează aproximativ din 1000 a.Ch. şi sunt Rig-, Sama-, Yajur-  şi Atharva- Veda.
........................................................................
         [...] nu mai puţin complexe sunt şi cosmogoniile din Rig-Veda, mai ales din cauza caracterului lor contradictoriu, datorat concepţiilor diferite pe care autorii imnurilor le-au avut de-a lungul vremii. Alături de creaţia efectuată prin sacrificiul unui anthropos (Purusa) primordial (Purusasukta,X,90), există altele mai abstracte, care vehiculează mai degrabă ideea unui big bang originar (X,129)"
(M. Eliade, I.P.Culianu - Dicţionar al religiilor, Ed. Humanitas,1993,p.169, 170.)
 
 

În Carte tibetană a morţilor se crede că, imediat după moarte, sufletul trebuie să treacă printr-o serie de viziuni, prima  a liniştii, apoi a unor zeităţi fioroase. Un preot citeşte cartea în urechea mortului care, de asemenea, se presupune că aude vocea cititorului, spunându-i că toate aceste viziuni sunt pur şi simplu propriile sale forme mentale reprimate, eliberate acum prin moarte şi ajunse la suprafaţă. Dacă ar putea realiza aceasta, el ar fi imediat eliberat de sub puterea lor, fiindcă ea reprezintă propria lui putere. (Northrop Frye - Marele cod -  Biblia şi literatura)

TANAKH
(sec X î. Cr.)
 
 

La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Pământul era vălmăşag şi pustietate; întuneric era deasupra adâncului şi suflarea lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.(Geneza, I, 1, în trad. lui M. Sadoveanu)

Toate civilizaţiile Orientului Apropiat par să fi cultivat în chip deosebit pilda: egiptenii cu societatea lor rigid stratificată, erau în specia amatori de ea. Câteva vechi pilde egiptene reapar în Cartea Pildelor, deja vechi de câteva secole. Adesea subiectul este celş al unui părinte oferind sfaturi fiului său, transmiţând înţelepciunea ancestrală şi tradiţională a culturii, în felul în care Polonius îl învaţă pe Laertes, în Hamlet, sau, mai târziu, lordul Chesterfield încearcă, într-o serie de scrisori, să facă din progenitura sa stângace un alt lord Chesterfield. Peste tot există un învăţător dând sfaturi unui învăţăcel. [...] La baza concepţiei despre înţelepciune în Bibile se află cartea Eclesiastului, al cărui autor sau mai degrabă editor e uneori numit Koheleth, învăţătorul sau predicatorul. [...] Ca şi alţi oameni înţelepţi el este un colecţionar de pilde dar le aplică tutror criteriul său şi cuvântul cheie traduse prin vanitate. Acest cuvânt (hebel) are un sâmbure metaforic de ceaţă, pâclă sau abur. El dobândeşte astfel un sens derivat de vid [...], ca să punem intuiţia fundamentală a lui Koheleth în forma paradoxului ei esenţial: totul este deşertăciune.(Northrop Frye - Marele cod: Biblia şi literatura, Ed. Atlas, 1999, p. 161)

Homer: ILIADA ŞI ODISEEA
(sec VIII î. Cr.)

"Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleanul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse;
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcându-le hrană la câini şi la feluri de păsări

5 Şi împlinită fu voia lui Zeus, de când Agamemnon,
Craiul născut din Atreu, şi dumnezeiescul Ahile
S-au dezbinat după cearta ce fuse-ntre dânşii iscată"
                                  (I,1-7,p.58.)
- Iliada, Editura Fundaţiei Culturale Române,1995 (trad. George Murnu)

..............................................................................................
           "Scoase pe dalba Briseis din cort şi o dete s-o ducă
        345  Crainicii. Dânşii luând-o porniră-napoi spre corăbii;
             Silnic femeia păşea împreună cu ei. Iar Ahile
             Merse şi stete plângând pe marginea mării albastre,
            Singur, departe de-ai săi, privind spre noianul de ape,
             Braţele-ntinse şi rugă fierbinte rosti către Tetis:"
                                   (I,344-348,p.59.)

             "Iute se scoală-n picioare şi-mbracă o nouă şi moale
              Haină, frumoasă, şi mantia-i mare şi-aruncă deasupra-i
              Si o mândreţe de tălpi şi-nnoadă pe dalbe picioare,
           45 Spada ţintată-n argint îşi prinde de umăr şi-apucă
              Trainicul sceptru ce-avea din străbuni şi se duce"
                                    (II,42-46,p.71)
 

          "Troos Alastorianul, ieşindu-i înainte, deodată
           Cade-n genunchi şi se roagă să-l cruţe şi viu să-i dea drumul
           Milă să aibă de el ca fiind de o vârstă cu dânsul.
      450  Nu-şi da el seama smintitul că nu-l va muia pe Ahile,
           N-a fost el doară blajin, cu firea miloasă şi blândă,
           Ci pătimaş şi zăcaş. De-aceea când Troos precade
           Ca să se roage de el, în pieptu-i afundă cuţitul
           Pân-la ficat, de-i răsare ficatul şi sânul il umple
      455  Sângele negru ţâşnind. Se-ntunecă ochii lui Troos,
           Viaţa-i răpusă fiind. Si de Muliu se-apropie Ahile,
           Lancea sloboade la el şi pe el îl chiteşte-n ureche
           Si i-o străpunge de tot. Cu sabia trage-n Eheclos
           Cel din Agenor născut şi ţeasta-i despică în două,
      460  Sabia înfierbântată-i întreagă de sânge, iar moartea
           Cea-ntunecată şi soarta cea crudă-i învăluie ochii."
                                  (XX,447-461,p.448.)
 
 

            "Ahile se înfurie şi fără să scoată o vorbă îl izbeşte [pe Tersit] aşa de cumplit între obraz şi ureche, încât nenorocitului îi ţâşnesc deodată pe gură şi dinţii şi sângele şi sufletul. Prea mare cruzime! Ahile furios şi ucigaş îmi devine mai odios decât Tersit cel cârtitor şi răutăcios. Strigătele de bucurie pe care regii le înalţă la săvârşirea acestei fapte mă jignesc; eu sunt de partea lui Diomede, care a şi scos spada spre a-şi răzbuna ruda împotriva omorâtorului; sunt de partea lui, pentru că simt că Tersit e şi ruda mea ca om."
             (Gotthold Ephraim Lessing - Laocoon, în antologia De la
               Apollo la Faust, Ed. Meridiane, 1978,p.141)

          "E drept, eroii homerici sar la bătaie la cea mai mică provocare, dar la fel fac şi eroii irlandezi şi scandinavi. Hector are, la un moment dat, un acces teribil de furie; dar eroii scandinavi păţesc asta mult mai des. Oamenii lui Homer plâng fără inhibiţia suedezilor şi a englezilor; dar aşa fac toţi meridionalii până în ziua de astăzi. Putem admite că Agamemnon şi Ahile sunt firi pasionate şi emotive (povestea cere să fie aşa). Dar nu sunt oare Odiseu şi Aiax, fiecare în felul său, tipuri proverbiale de răbdare neclintită, cum e şi Penelopa tipul constanţei feminine?"
              (E.R.Dodds - Dialectica spiritului grec, Ed. Meridiane,
                 1983, p.34.)

            "Grecul din vremea lui Homer simte în adâncul inimii dependenţa, subordonarea faţă de forţele care acţionează în afara lui. Pietatea lui constă în faptul că îşi aminteşte în permanenţă de acest lucru, că se supune destinului. Deasupră-i domnesc zeii, având puteri magice şi acţionând adesea după bunul lor plac. Începe totuşi să se înfiripe ideea unei ordini generale a lumii, a unei integrări a întâmplărilor multiple din viaţa individuală şi colectivă într-o rânduială prestabilită (moira)."
               (Erwin Rohde - Psyhé, Ed. Meridiane, 1985,p.49.)

 Tragedia greacă
 (sec. V î.Cr.)

 - Figura cea mai dureroasă a teatrului grecesc, nefericitul Oedip, a fost concepută de Sofocle sub aspectul unui suflet nobil care, în ciuda înţelepciunii sale, este sortit eroarei şi mizeriei, dar care la urmă, datorită grozavelor lui suferinţe, radiază o forţă magică şi binefăcătoare a cărei acţiune dăinuieşte şi după moartea sa.(Fr. Nietzsche -Naşterea tragediei)

 "Vraja este condiţia prealabilă a oricărei arte dramatice. Astfel vrăjit, exaltatul dionisiac se vede ca satir, şi, ca satir, îl contemplă pe zeu, adică odată metamorfozat, contemplă în afara sa o nouă viziune, desăvârşirea apolinică a stării lui. Cu această viziune nouă, drama este completă. Aşa fiind, trebuie să considerăm tragedia greacă ca un cor dionisiac care se dezlănţuie iarăşi şi iarăşi într-o lume de imagini apolinice. Vocile corului care se împletesc în tragedie sunt deci originea întregului aşa-numit dialog, adică a întregii lumi scenice, a dramei propriu-zise. Mai multe asemeni dezlănţuiri succesive iradiază această cauză primordială a tragediei, această viziune a dramei care e pe de-antregul o apariţie de vis şi, ca atare, de natură epică, dar care pe de altă parte, ca obiectivare a unei stări dionisiace, reprezintă nu eliberarea apolinică prin aparenţe, ci, dimpotrivă, nimicnicia individului şi identificarea lui cu fiinţa primordială." (Friedrich Nietzsche - Naşterea tragediei, în vol. De la Apollo la Faust, Ed. Meridiane, 1978, p. p. 213-214)

 "Sub specie aeternitatis, tragicul există numai în măsura în care constituie un punct de tranziţie eternă pentru victoria binelui şi a salutarului. În Dumnezeu, tragicul este un moment veşnic răscolitor, dar totuşi veşnic biruit. De aceea, dacă am vrea să ni-l imaginăm pe Dumnezeu sub chipul unui erou tragic, care suferă din cauza eului său scindat, sub chipul unui erou, care, în forul său interior, are de-a face cu o forţă contrară, adumbritoare şi prăvălitoare, ar trebui să adăugăm că eroul acesta creşte totodată, în mod substanţial, dincolo de tragic, căci îşi domină scindarea şi o duce la împăcare şi mântuire. (Johannes Volkelt - Estetica tragicului, Ed. Univers, 1978, p. 588)
 
 

Philométor către Philísos

Îmi trimesesem băiatul la oraş să vândă lemnele şi orzul, poruncindu-i să se întoarcă acasă în aceeaşi zi şi să aducă banii. Nu ştiu ce demon s-a mâniat pe el că s-a schimbat cu totul şi şi-a ieşit din  minţi!
Văzând acolo pe un nebun dintre aceia care din cauza maniei lor furioase sunt numiţi de obicei cinici, şi-a depăşit învăţătorul, imitându-i răutăţile. E o privelişte groaznică şi respingătoare să-l vezi cum îşi scutură părul murdar, cu privirea neruşinată, pe jumătate gol, sub mantaua-i sărăcăcioasă, cu o trăistuţă la brâu şi cu o măciucă din lemn de păr în mână, desculţ, slinos, neras. Nu mai vrea să-şi vadă ogorul, nici de noi, părinţii lui, nu mai vrea să audă, spune că toate s-au născut de "la natură" şi că nu tatăl te zămisleşte, ci amestecul elementelor. E de la sine înţeles că dispreţuieşte averea şi că urăşte viaţa la ţară, nu-i mai pasă de ruşine, i s-a îngroşat obrazul de tot!
Vai de viaţa noastră de la ţară, nu se mai alege nimic de ea în sălile de studiu ale acestor înşelători! Sunt supărat pe Solon şi pe Drakon, care au hotărât pedepse cu moartea pentru hoţii de struguri, dar au lăsat nepedepsiţi pe cei care fac din tineri nişte sclavi cu învăţătura lor. (Alcifron - Scrisori din vechea Heladă,  LXXXIV)

Orfeu
"Orfeu a coborât în infern ca să salveze o singură fiinţă şi încă o fiinţă mult iubită, pe propria lui soţie. Nici măcar n-a coborât pentru o necunoscută sau un ins oarecare, un bătrân sau un copil, mai ales un copil, căci în primul rând copiii mor muşcaţi de şerpi. Dar Cristos a coborât în infern pentru toţi oamenii, pentru toţi cei care muriseră de la Adam încoace, milioane şi milioane de necunoscuţi şi necunoscute, a coborât în infern ca să-i mântuiască. Şi cu toate acestea [...], Biserica lui Cristos, n-a izbutit să schimbe oamenii. De ce să mai vorbim, atunci, de Orfeu în infern? E un simplu episod care nu-mi revelează nimic. Şi ştiu şi de ce nu-mi revelează nimic: pentru că poetul nu este implicat în acest descensus ad Inferos. În timp ce Orfeu în Tracia, printre lupi, urşi şi mistreţi..." (Mircea Eliade -  Nouăsprezece trandafiri,  Integrala prozei fantastice, vol. III, Ed. Moldova, 1994, p. 202)

Ovidiu (70 î.Cr.-19 d.Cr.): METAMORFOZE
 
 

Achilles repezindu-se înfuriat, sare din carul înalt şi atacă de aproape cu sabia pe duşmanul care rămânea nepăsător. Vede că sabia găureşte scutul şi coiful, dar se sfarâmă de corpul tare al lui Cycnus. Aceasta n-o mai poate răbda şi, apucând scutul, îl loveşte de trei-patru ori pe adversar în faţă, iar cu mânerul îi dă în tâmplă. Cycnus se dă înapoi speriat, dar Achilles îl urmăreşte de aproape, îl ameţeşte, îl încolţeşte şi nu-i dă nici un pic de răgaz. teama pune stăpânire pe Cycnus, înaintea ochilor înoată întunericul, o ia la fugă înapoi, dar în fugă se împiedică de o piatră şi cade jos. Achilles se ţine după el, îl apucă cu toată puterea, îl întoarce cu faţa în sus şi-l fixează la pământ.. îi pune genunchii pe piept, îl apasă puternic cu scutul, îl strânge de gât şi-i opreşte răsuflarea. Se pregătea să despoaie de arme pe cel învins, când vede că nu mai rămăseseră decât armele. Zeul [Neptun] schimbase corpul fiului său într-o pasăre albă, păstrându-i numele pe care îl avusese până atunci.' (cartea XII)
 

Înainte de mare, de pământ şi de cerul care acoperă toate, în întregul univers era o singură înfăţişare a naturii, pe care oameni au numit-o haos, o masă fără formă şi fără închegare.(Ovidiu ' Metamorfoze, Invocaţie)

Când ai de gând să tratezi o afacere cu cineva, mai cu seamă cu vreunul dintre cei socotiţi nobili, întreabă-te ce-ar fi făcut, într-o asemenea împrejurare, Socrates şi Zenon şi nu-ţi va lipsi posibilitatea să te foloseşti în chip convenabil de această situaţie.(Epictet -  Manualul)
 
 

Cineva a visat că intră în şcoala de gimnastică din cetatea natală şi că-şi vede acolo propria statuie, ridicată chiar pentru el. Apoi, i s-a părut în vis că întreaga schelărie exterioară a statuii s-a  desfăcut. Şi întrebat fiind ce s-a întâmplat cu statuia i s-a părut că răspunde: Statuia e în bună stare, dar schelăria s-a desfăcut.
 A devenit şchiop de ambele picioare. Rezultatul este corect: şcoala de gimnastică simbolizează buna constituţie fizică a trupului în întregul său, statuia semnifică faţa, iar schelăria exterioară - restul trupului.
 Cineva a visat că-şi iese din trup ca un şarpe din vechea-i piele. A doua zi a murit. Sufletul său, pe punctul de a-i părăsi trupul, îi arăta astfel de fantasme.
 Să visezi că-ţi speli propiile veşminte ori pe ale altora înseamnă că scapi de unul dintre neajunsurile vieţii, pentru că şi veşmintele îşi pierd murdăria.
 (Artemidoros din Daldis - Carte de tălmăcire a viselor)

Dante: DIVINA COMMEDIA
1307

În însăşi profunzimea ei văzui
trei brâuri felurite la culoare
la fel de largi în roţi şi pricepui
c-al doilea din cel- lalt răsfrânt răsare,
 iar cel de-al treilea, foc din foc divin,
la sânul lor părea cîă suge-ardoare.
După ce ochii-mi săturai privind
spre brâul cel cuprins ca-n cingătoare,
 din tine se răsfrânge aburind,
 în miezul lui şi într-a lui culoare
păru cum văd a nostru chip cum creşte,
 şi mai vârtos sorbii di el dulcoare.
 Precum un solomonar ce se trudeşte
să măsure un cerc, deşertăciune!
şi cată-n van să afle ce-i lipseşte,
 aşa şi eu cu tainica minune;
 voiam să ştiu cum intră chipu-n roată
şi cum i-e dat cu ea să se-mpreune;
dar, vai, zadarnic mă zbăteam; când iată
un fulger îmi străpunse biata minte
şi-ntr-însul vrerea mea fu-ndestulată.
 Mai mult să spun nu-s vrednic prin cuvinte;
 căci vrerii Sale potrivind pe-a mele,
asemeni roţii mă-mpingea-nainte
iubirea ce roteşte sori şi stele.'
 

   A fost de ajuns o singură întrebare ca să se împlinească această minune. Dar întrebarea lui Parsifal era aşteptată. Pentru că nimeni nu o mai punea, pentru că nici un cavaler nu era atât de pătruns de nebunia căutării Graalului, încât să treacă peste orice regulă de bună creştere (să nu întrebi un om bolnav) şi să afle taina sfântului potir - de aceea se agravase boala regelui şi ritmul întregii vieţi cosmice se alterase. [...] Întrebările celorlalţi se născuseră din mirare sau politeţe. Ele nu porneau din nevoia urgentă a cunoaşterii adevărului şi mântuirii - pentru că asta simboliza pentru lumea medievală potirul Sfântului Graal: adevărul şi mântuirea. Dar Parsifal, care venise la castel ca să afle Graalul, pune o singură întrebare: întrebarea justă. Şi observaţi că rostirea ei nu-l lămureşte numai pe Parsifal. Înainte chiar de a i se răspunde unde este Graalul, pronunţarea corectă a întrebării juste aduce după sine o regenerare cosmică, pe toate nivelurile realităţii: apele curg, pădurile înfrunzesc, fertilitatea coboară pe pământ, virilitatea şi tinereţea regelui sunt restaurate.
 Episodul acesta din legenda lui Parsifal mi se pare semnificativ pentru întreaga condiţie umană. Este poate în destinul nostru să ne refuzăm întrebarea justă, necesară şi urgentă, singura întrebare care contează şi fructifică.[...] Nimic nu oglindeşte mai precis ratarea omului care refuză să se întrebe asupra sensului existenţei sale, decât această icoană a firii întregi care suferă în aşteptarea unei întrebări.
 Paideuma suferă, se adulterează o dată cu ratarea noastră nesemnificativă. Pierzându-ne timpul cu futilităţi şi întrebări frivole, nu ne omorâm numai pe noi, aşa cum se omorau acei cavaleri neînţelepţi din legenda Regelui Pescar. Omorâm prin moare lentă şi sterilizare, o părticică din cosmos. Când omul uită să se întrebe în ce parte stă izvorul mântuirii lui, se ofilesc câmpurile şi se întristează, sterpe păsările. Ce admirabil simbol al solidarităţii omului  cu întreg Cosmosul!...
 Şi atunci, în lumina acestui episod din Parsifal, ce covârşitoare însemnătate capătă deodată toţi acei cari nu şovăiesc să întrebe şi să se întrebe asupra adevărului şi vieţii! Întrebările care tulbură somnul acestor oameni şi dramele care le macerează sufletul susţin şi alimentează un neam întreg. Din pătimirea acestor câţiva aleşi fructifică şi izbândeşte cultura fiecărei naţiuni şi îşi face drum în timp istoria. Nu numai că oamenii pot trăi sănătoşi prin întrebările ce şi le pun aceşti câţiva aleşi, cari, asemenea lui Parsifal, pătimesc pentru lenea noastră spirituală; ci întreaga fire s-ar părăgini şi s-ar steriliza din cauza lipsei noastre de inteligenţă, generozitate şi curaj. Îmi place să cred, cum lasă a se înţelege Parsifal, că am deveni deodată peste noapte, sterpi şi bolnavi - ca întreaga viaţă din castelul Regelui Pescar - dacă n-ar exista, în fiecare ţară, în fiecare moment istoric, anumiţi oameni dârji şi luminaţi, care să-şi pună întrebarea justă...(Mircea Eliade - Un amănunt din Parsifal)
 

Ci roaba cea mărunţică îşi plesni palmele una de alta şi pe dată se şi ivi o arăpoaică încărcată cu o tavă plină de mâncăruri şi cu poame pe care o puse pe o sofra; şi chiar numai mireasma ce se revărsa din ele era ca un balsam minunat pentru nări şi pentru inimă. Încât roaba cea mărunţică nu pregetă a-i pofti cu cinstiri până peste poate să guste şi, după ce se săturară bine, le aduse ligheanul şi olul de aur plin cu apă înmiresmată pentru mâini; pe urmă le aduse un ibric minunat, împodobit cu adamanturi şi rubine şi plin cu apă de trandafiri şi le turnă din el şi într-o palmă şi în cealaltă pentru barbă şi pentru obraji; după care le-aduse mirosne şi aloe într-o căţuie micuţă de aur şi le înmiresmă hainele, cum e datina. (O mie şi una de nopţi, Povestea cea fermecată cu jivine şi cu păsări)
 
 
 

 Dixerunt quidam alcharbe (id est, chamaeleontis) decocto sparso in aqua baleni viridi colore infici illud qui immoratur in blaneo illo aliquantisper, et deinde paulatim colorem recuperare, quod quidem ego verum esse non affirmarim. (Se spune că dacă este turnat în apa de baie un decoct din acea carne (aceasta este cea de cameleon), apa ia culoarea verde, dar şi cel care stă în cadă câtva timp şi apoi treptat, treptat îşi recapătă culoarea de mai-nainte, ceea ce eu nu pot să afirm că este adevărat.)
Avicenna, după Gesner - Historiae animalium, Frankfurt, 1585-1604

Copyright © Doina Ruşti