Doina Ruşti		Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

Scriitori români,
Editura Niculescu, ed. a II-a, 2007 fragment
Ceea ce face ca absurdul să fie o categorie estetică este tocmai forţa lui de a-l determina pe receptor să-şi pună întrebări şi persistenţa structurii absurde, faptul că are o asemenea putere de a sensibiliza şi de a şoca, putere venită din aceea că absurdul artistic recurge la combinaţii de neadmis dar care îşi au originea în subconştientul, în obsesiile, în complexele generale. În fond, prin dialogul absurd Eugen Ionescu avertizează asupra primejdiei pe care o presupune o discuţie formală. El nu persiflează doar modelul dialogal izvorât din rutina în care intră doi oameni căsătoriţi de multă vreme, ci taxează legătura grotească, statornicită între oamenii care au pierdut iubirea şi care se încăpăţânează totuşi să convieţuiască. Conversaţia de manual se completează cu atitudini subliniat groteşti. Când dialogul se rezumă la afirmaţii şi negaţii succesive, confruntarea se stinge printr-un gest crucial, burlesc şi grotesc totodată: d-na Smith îşi arată dinţii, se ridică în picioare cu părul vâlvoi şi scoate un cuţit din sân.
În teatrul ionescian, oamenii, chiar şi cei mai apropiaţi, trăiesc într-o permanentă alienare, iar descompunerea generală anunţă simbolic alt tip de relaţii umane. În aceste condiţii, limbajul trebuie agresat pentru a redeveni funcţional.
De aici, însă, trece la cealaltă ruptură comunicaţională, între creator şi receptor. Există în piesă o permanentă grijă faţă ce spectator; d-na Smith se adresează la un moment dat spectatorilor cu precizarea: Am uitat să vă spun că suntem lângă Londra, suntem englezi şi ne numim SMITH. Tot aşa, Mary îşi declină autoritatea de detectiv. Dar legătura cu spectatorul se definitivează în final, când autorul, venit pe scena plină de morţi, le cere spectatorilor rămaşi în sală să nu mai vină la teatru: De ce veniţi aici şi ne-ncurcaţi? Eu mă duc să fac ghete în locul cizmarului, să spăl rufe în locul spălătoresei, să-ncurc pe doctor la spital? Nu. Eu aici sunt doctor şi-mi văd de treaba mea. Cizmarii la cizmărie, actorii la teatru, fiecare să-şi vadă de treaba lui şi lumea o să meargă mai bine. Atitudinea faţă de receptor exprimă nu doar o dramă a comunicării, ci şi un avertisment asupra schimbării pe care o presupune arta prin teatrul ionescian. Spectatorul este împuşcat şi izgonit, este agresat cu bună ştiinţă, este zguduit pentru a ieşi din tiparele în care zace cantonat de multă vreme. Ca şi soţii Smith, şi spectatorul trăieşte între limitele unor convenţii care îi împiedică evoluţia şi îi accentuează condiţia rutinantă. Or, din această poziţie, el nu poate să-şi perceapă ratarea, se entuziasmează în faţa unui nume banal (Andrei Marin), tocmai pentru că nu-i transmite nici un mesaj, nu-i solicită în nici un fel înţelegerea. Doar prin violenţă mai poate fi determinat să renunţe la tiparele care îi îngrădesc fantezia.

Copyright © Doina Ruşti