|
|
|
|
|
|
|
|
| Doina Ruşti | Patru bărbaţi plus Aurelius | Cămaşa în carouri | Lizoanca | Fantoma din moară | Zogru | Omuleţul roşu |
De vorbă cu George Mihalcea la B1Tv, 3 martie, 2006
Lumea cărţilor
Doina Rusti, trebuie sa spunem din capul locului, ca sunteţi o prozatoare din punctul multora de vedere, pe care eu mi l-am insusit, o scriitoare total atipica. Atipică pentru că, spre deosebire de alţi scriitori, nu aţi trecut prin etapele acelea pregătitoare, care înseamnă proza scurta, ci aţi plonjat direct cu un roman, Omuletul rosu, care putea sa reprezinte, şi in creaţia multora chiar aşa s-a întâmplat, cartea de vârf. Asa a fost receptată de critica, aşa a fost receptată de mulţi dinte cititori: un roman extrem de solid. Mulţi intr-o astfel de situaţie ar simţi că ar începe să sa apară o oarecare teama, deoarece e greu sa te autodepăseşti după ce ai o astfel de limită. Si iată, apare acest al doilea roman, deloc paradoxal, din p. m de vedere, care se duce, plonjează, ţinteşte într-o cu totul altă dimensiune şi care arată o altă Doina Ruşti, care nu că s-a dezbrăcat de toate acele lucruri care s-au întâmplat cu ea pana la Zogru, dar care şi-a asumat o lume întreagă invetandu-si un Macondo propriu, fabulos, tragic. De unde vine Zogru?
Secvenţă audioSigur ca e vorba, în primul rând, despre lecturi, nu vine dintr-o experienţă nemijlocită, ci este rodul experienţei mele de viaţa, care este in primul rând una intelectuală. Coperta sugerează foarte bine lucrul acesta. M-am gândit si Angela Rotaru, care este o artistă, a reuşit să sugereze foarte bine, m-am gândit la un personaj fabulos care evadează din cărţi în lumea reală, printre nori, cum apare aici pe frontispiciul cărţii, si care de fapt prin aceasta evadare deconstruieşte mituri, mituri foarte cunoscute, intrate in conştiinţa generală. N-a fost ruptă, bineinteles, de lecturile mele, de existenţa balcanică, de adolescenta marcată de Cocoşul roşu zboară spre cer al lui Bulatović ori de Copiii Domnului al lui Petru Popescu. E vorba despre o serie de cărţi, despre literatura sud-americană, de altfel începutul romanul s-a vrut evident legat, nu numai de Marquez, dar de toată literatura care ne-a alimentat...
Da, sunt acolo sugestii si din Llosa şi din Borges
Da. Dar am scris cu sentimentul că eu aparţin acestui spaţiu, si sper că mesajul cărţii se leagă de această realitate care se traduce prin relaţia scriitorului cu spaţiul in care s-a format.
In Zogru avem intr-adevăr o destructurare a mitului, dar şi recompunerea intr-un alt mit; e un fel de transcendere, pentru că iată că si printr-un astfel de roman se demonstrează cumplita nevoie de mit. Personajul acesta fabulos se plimba prin istorie sute de ani, e un fel de fiinţă vampirică, intra dintr-un trup in altul, ăsta este si mobilul pentru calatoria sa in timp, iubeşte, urăşte, se razbună, ucide, undeori din placere, dar are si, bine sesizează Ioan Groşan in prefaţă, are o morala aparte care trece de ceea ce omeneste adimtem. Plimbarea aceasta, care are un iz de balcanism... Chiar vreau să vă întreb daca aţi citit Dictionarul kazar a lui Pavić
Da
Este a doua oră, după Dictionarul kazar, când mi se întâmplă să descopăr o mitologie specifică Balcanilor, în altă viziune, desigur, şi de o forţa copleşitoare, dacă nu aş acuzat ca vreau să flatez. Si nu vreau. Acest Zogru ajunge pană încoace, către noi, si aici descoperim personaje reale, care sunt prezentate prin tuse groase, uneori mai fine - cunoscătorii vieţii literare ar putea sa găsească câte un personaj al romanului, pe cineva care se plimbă pe strada sau pe la Uniunea Scriitorilor, cum se întâmpla, de altfel si in Omuleţul roşu. Cat de tare aţi simţi nevoia sa aduceţi aceasta realitate in cărti? Prin ce ne poare interesa?
Bine, aceasta este realitatea mea si nu mi s-a parut important că se leaga de un personaj sau de altul
Desi poate fi descopertit...
Ştiţi, după Omuletul rosu am primit multe scrisori de la oameni cunoscuţi sau necunoscuţi care se identificau diverselor personaje ale romanului, deşi eu nu mă gândisem la asta, ceea este flatant. Nu totdeauna personajele pe care le-am pus in carte au rădăcini in realitatea obiectivă. Dar, bineinteles, eu sunt om, trăiesc aici, in Bucureşti, iar oamenii din romanul meu seamănă cu oamenii de aici; nu pot veni din neant.
Haideţi să încercăm să stabilim cele câteva două-trei straturi necesare ale lecturii unei astfel de cărţi care are si anumite chei. Avem pe de o parte aceasta glisare a personajului Zogru de la o epoca la alta, de la un personaj la altul, împrumutând de fiecare data ceva din bunele sau din relele fiinţei pe care o locuieşte temporar, cruţându-o sau nu (că dacă stă prea mult in cineva acela expiază), ar fi un prim strat de lectură. Un altul ar fi viziunea cu totul speciala pe care romanul o propune asupra istoriei. Şi un al treilea, poate cel mai delicat este viziunea asupra aceea ce este etern în om: dragostea. Imi spuneţi in cele câteva rânduri scrise la începutul cărţii ca este un roman de dragoste si chiar este un roman de dragoste, dar unul cu totul special. Care dintre aceste straturi vi se pare mai semnificativ?
N-as putea sa fac un clasament, dar, e adevărat, am ţinut cont de toate cele trei si mă bucur ca le-aţi identificat si ca le-am adus acum in discuţie. Nu poţi sa desprinzi iubirea ca subiect de epocă si nici epoca de istoria mare, pentru ca toate evenimentele mici ale lumii se leagă de istoria esenţială, chiar şi in acest moment in care a vorbi despre istoria naţională nu mai este la moda. Mi-a plăcut sa trec prin toate epocile pe care le-am reprezentat in carte, tocmai in ideea aceasta de a vorbi despre un aspect binecunoscut. Orice om care iubeşte de fapt nu numai ca împrumută de la celălalt, cum aţi spus dvs, diferite caractere, atitudini, dar el se comportă in cadrul unei istorii si nu poate să uite nicio clipă lucrul acesta si, odată cu iubirea lui, se manifestă strămoşii lui, se manifesta atitudinile care ţin de locul lui de formare, mai cu seama de educaţia lui, care este una naţională, până la urmă.
Aş vrea să-mi spuneţi in ce măsură greşesc daca spun că in condiţiile in care s-a proclamat moartea poeziei in special si a literaturii in general, Fukuiama a proclama în urmă cu ceva anişori moartea istoriei, câteva grupări de scriitori au simţit nevoia să destructureze textul - nu mai aveam poveşti, nu mai există povestea, şi având în vedere că la toate acestea se adaugă si un anume complex al culturii române, in raport cu culturile majore, in aceste condiţii, context, romanului dvs dovedeşte ca povestea există, ca ea poate fi reinventată, că nu avem nici un motiv să avem complexe, că legaţi fiind de un spaţiu, care este acesta românesc, cu influenţe balcanice, bizantine, dar si cu contactele occidentale, acest spaţiu poate genera valori. Din acest punct de vedre eu as vorbi despre carte la superlativ, daca n-aş fi de faţă. Dar spuneţi-mi in ce măsură greşesc, privind aprecierile anterioare.
Nu greşiţi, toţi am trăit acesta dorinţă de a distruge povestea. În ultimul deceniu a fost prioritară această chestiune. Pe la inceputul anilor 90 am citit Michel Folco, Numai Dumnezeu şi noi, si el te învaţă sa se te intorci la poveste. În momentul acela mi-am dorit sa scriu o poveste care să sintetizeze, ca si cartea lui Folco, bineinteles, asa as fi vrut, spiritualitatea unei colectivităţi, pentru că asta reuşeşte să facă el. Am avut mereu in minte lucrul acesta si m-am detaşat de dorinţa de a distruge povestea. Dar in acelaşi timp nu pot să uit ca ne aflăm în alt timp. In roman sunt o suma de povesti - povestea despre Vencica, in anii 50, povestea despre Zoe Moruzi, in perioada fanariota, diverse poveşti medievale...
Superbele personaje din epoca lui Vlad Ţepeş! Vor trage extrem de puternic şi vor face imaginaţia cititorului să alerge.
...dar mi-am dorit, mi-am dorit foarte mult, să leg aceste poveşti, să se lege de destinul lui Zogru, care luptă pentru supravieţuire, pentru a-şi găsi iubirea, pentru a-şi găsi perechea pentru a înţelege de ce se află în lume. Si toate poveştile care apar in roman se leagă de aceste întrebări ale lui Zogru si de revelaţia finală care ii da sensul vieţii. El este un învingător, în cele din urmă, si un învingător in sensul in care este fiecare fiinţă omenească in încercarea ei de a ieşi la suprafaţă.
Cu câteva zile în urmă, când citeam cartea v-am asociat intr-un fel, de-asta v-am întrebat de Dictionarul kazar, v-am asociat cu un alt pol al prozei balcanice, in care tot aşa, se merge spre un strat de mare adâncime, un strat fabulos si aveam ca rezultantă nişte Balcani prin care curge foarte mult sânge, si prin cartea dvs curge foarte mult sânge, dar în care există si ceva al naibii de mult frumos. In ceea ce mă priveşte, eu vreau sa le spun celor care vor avea şansa să cumpere Zogru de Doina Ruşti că vor avea o mare bucurie a lecturii, si se vor confrunta cu, probabil, unul dintre prozatorii extrem de puternici ai momentului.
Vă mulţumesc. Mi-aţi spus atât de multe lucruri măgulitoare...
M-am dezvăţat să-mi mai fie frica de cuvinte. E nevoie sa spunem ceea ce credem, e timpul sa nu ne mai ascundem după diverse faţete care sunt de buna-cuviinţă, dar care ne obligă să nu ne spunem până la capăt opiniile. Da, avem o carte extrem de puternica. Citiţi-o fraţilor!
Dialog cu Iolanda Malamen în ziarul Ziua
DIALOGURI - Marti, 21 martie 2006Am pornit de la mituri pe care am incercat sa le demontez
M-a sedus aceasta minibiografie a scriitoarei Doina Rusti, autoare printre altele a unui foarte recent roman "Zogru", aparut la editura "Polirom".
Doina Rusti nu contrazice tiparele a multor scriitori din ultimele generatii: aceeasi disponibilitate si aplomb intelectual, aceeasi intindere a informatiei, aceeasi incapatanare in cautarea unor rezolvari culturale, aceeasi (re)valorizare a unor arhetipuri. Are totusi ceva ce o singularizeaza in haloul asta al prozei tinere: o vocatie a povestirii, a povestirii care se repara pe sine intr-o lume care a uitat nu numai cum iese fumul din cosul de pe casa, nu numai mirosul fragilor sau inaltatul zmeelor de hartie, ci a uitat de obarsie si de istorisire. Doina Rusti istoriseste cu talc si mare har, fara spaima ca-i fuge prezentul de sub picioare.
.
Doina Rusti, dupa "Omuletul Rosu", "Zogru" este al doilea tau de fictiune, aparut de curand la "Polirom", cu o prefata de Ioan Grosan. Este in el minutios si expresiv detaliata o intoarcere la arhetip, o cautare a implinirii spirituale. Este o poveste (sa o numesc asa), captivanta si foarte bine scrisa
Mi-am dorit foarte mult sa scriu o poveste incheiata, in aceasta perioada in care epicul este bulversat si in care se poarta povestea fragmentata, cu final deschis. Aceasta dorinta s-a materializat in scrierea cartii in care este vorba despre un spirit si despre cautarile lui intr-o lume romaneasca in care el isi gaseste nu doar locul, dar si implinirea spirituala. Experienta mea a insemnat in primul rand o intoarcere la arhetipuri esentiale, precum: omul negru, fiinta diabolizata, vampirul, s.a.m.d., de pe pozitiile actuale marcate de idealul deconstructiei si al participarii la fictional.
Incepe fictiunea sa se reaseze pe pozitiile de forta literara, de pe care a cam fost detronata de literatura confesiunii, a memoriilor?
Eu asa cred. Ne aflam intr-un moment in care oamenii sunt avizi de intamplari adevarate, dar in acelasi timp plictisiti de biografii si de marturisiri. Cititorul vrea sa participe in masura in care o face pe Internet, adica de pe pozitiile anonimitatii, dar in nici un caz nu este dispus sa asculte fara sa intervina. De aceea, eu cred ca o poveste incheiata si clasic scrisa il stimuleaza pe acest tip de cititor, punandu-l in relatie cu aceleasi bucurii pe care le traieste scriitorul, cand nu-si aroga si rolul de personaj.
In alt sens, este un timp al povestii si pentru ca ne aflam cred eu, la sfarsitul perioadei de avangarda in ceea ce priveste mesajul ei. De acord ca va mai dura aceasta insurgenta fata de poveste, dar fara sa mai aduca ceva in plus in ceea ce priveste mesajul.Crezi in cititorii momentului? Au ei nevoie de ceea ce se publica? Sau ne iluzionam in chip naiv? Ce ecouri ai in sensul asta?
Sunt extrem de multi oameni care seamana cu mine, care simt ca mine si care ma citesc sau ar putea sa ma citeasca pentru ca se regasesc estetic in tipul meu de scriitura. In afara de "ecourile" criticii, am primit si primesc mereu email-uri de la diversi cititori care vor, aproape unanim sa afle daca nu cumva m-au cunoscut candva. Or, acesta este un semnal pentru mine ca nu sunt singura care iubeste povestea.
Nu esti singura, bineinteles, dar cum literatura nu este chiar intr-un moment de maxima gratie, orice aparitie editoriala aduce cu ea si un anumit risc. Sa lasam asta si sa vorbim despre proza tanara a ultimului deceniu, proza din care fac parte si cele doua romane ale tale.
Ma simt foarte bine in generatia actuala de scriitori, deoarece non-conformismul lor ma stimuleaza, dar in acelasi timp ma simt inca legata si de optzecisti, prin cateva obsesii deconstructiviste. De pilda, in "Zogru", am pornit de la mituri binecunoscute pe care am incercat sa le demontez cu mijloacele postmodernismului, insa sub impulsul prozei tinere am adoptat un discurs narativ in consens cu notatia si chiar cu marturisirea, uneori. In roman, chiar apare un scriitor din generatia 2000, iar povestea lui ca personaj ilustreaza si atitudinea mea fata de literatura actuala, careia am vrut sa-i transmit un mesaj tonic.
Prozatorii acestei generatii sunt extrem de activi si de aplicati catre proza si, nu putine sunt cartile care se pot citi cu incantare. Crezi ca au (re)gasit calea cea buna catre roman si povestirea pe care tu o elogiezi?
Fiecare scriitor isi are destinul sau dincolo de tendintele unei generatii. Dar cred ca da, unii dintre ei se vor intoarce la povestea clasica. Acest lucru se intampla periodic, iar istoria literaturii ne-o confirma. Afluenta actuala de proza si mai cu seama predilectia catre roman se datoreaza istoriei in care traim si in care comunicarea prin media si prin cinematografie directioneaza scriitorul spre relatare.
Nu te-ai grabit sa publici literatura foarte de timpuriu.
Ba m-am grabit, dar nu am avut ocazia. Pe la finele dictaturii am incercat sa intru in mai multe edituri, dar niciodata nu am trecut de poarta pazita. Apoi am inceput sa scriu carti academice, enciclopedii... Probabil ca acesta a fost timpul meu si al literaturii mele. In 2002 am trimis un text liric la un concurs international si am luat un premiu, apoi am publicat "Omuletul rosu", pe vremea cand deja lucram la "Zogru". Acum scriu al treilea roman.
Tot o "poveste"?
Da si tot fantastica. In acest nou roman accentul este pus pe confruntarea dintre realitate si planul ei fabulos.
Ai amintit de cartile academice si didactice pe care le-ai scris: dictionare, enciclopedii, studii, manuale, eseuri, carti care, cel putin in mediul studentesc, ti-au adus multi cititori. Sunt aceste carti atat de diferite de literatura pe care o scrii?
A fost un "antrenament". Multi oameni nu stiu ca a scrie un manual nu este un lucru cu mult diferit de constructia narativa. Creanga, Slavici au inceput cu manuale, iar lucrul acesta mi-a dat idei. Nu vreau sa minimalizez rolul scriitorului de fictiune, ci doar sa atrag atentia ca o opera epica presupune o atentie maxima asupra intregului, in aceeasi masura in care o pretinde un demers didactic. Pe de alta parte, specializarea mea in istoria culturii si doctoratul in simbologie mi-au deschis perspective profitabile in planul fictiunii romanesti. Experienta mea de viata este si una intelectuala, iar romanul, dupa cum se stie, vine din experienta traita. Nu poate fi despartita viata unui om de acumularile lui intelectuale.
Care este primul roman romanesc care te-a marcat puternic?
"In absenta stapanilor", al lui Nicolae Breban. Mi s-a parut naucitor modul in care sentimentele omenesti devin personaje intr-o lume fara stapani si fara valori morale, asa cum era lumea adolescentei mele. De altfel, imi plac toate romanele lui Breban, dar pe acesta il pun mai presus, ca experienta de lectura.
Romanele tale contin o puternica imagistica, metafore-cheie cu care te "joci", construindu-ti stilul.
In "Omuletul rosu" am trait tentatia metaforicului printr-o serie de micro-naratiuni care marcau intrarea personajului intr-o lume fantastica. Dar in amandoua romanele am creat un tip de fantastic care coexista realitatii si m-am ferit, pe cat posibil, de mecanismele obisnuite ale trecerii de la real la fantastic. In lumea actuala in care se misca "Zogru", apar "glole", "morgoni", fantome, alaturi de oameni reali, precum Lucian Mindruta sau Horia Garbea. Personajele istorice (Vlad Tepes, Alexandru Moruzzi, Enachita Vacarescu si altii) isi intersecteaza destinele cu cele ale personajelor de fictiune. Am vrut prin aceasta sa-mi satisfac nevoia mea de fantastic, ca a oricarui om traitor in aceasta istorie.
Si, daca s-ar intampla sa ma intalnesc cu "glole"" si "morgoni" prin Bucuresti, cum i-as recunoaste?
Nu i-ai recunoaste. Ei exista doar pentru "Zogru". El insusi este o aparitie subtila pe care numai oamenii iesiti din obisnuit o percep.
Cum ar trebui sa fiu? Ce ar trebui sa fac?
Nu pot sa-ti dau retete, dar unul din personajele romanului, Achile, este un om insingurat, complexat, are creasta si coarne, iar aceasta constiinta a anomaliei, ii deschide o poarta spre metarealitate.
Pana la...coarnele cu pricina corespundeam perfect. Doina Rusti, dupa aceasta mica incursiune in intimitatea romanului, as vrea sa vorbim despre critica literara. Ce astepti publicandu-ti cartile, de la ea? Pana acum esti multumita de perceptia de pana acum?
Sunt destul de multumita, chiar flatata de felul cum a fost primit "Omuletul rosu". In general un scriitor nu ar trebui sa fie influentat de ceea ce spun criticii, dar in realitate recenzia critica are aceeasi importanta pe care o au legaturile dintre scriitori si cititori. O cronica buna iti lumineaza sufletul, alta critica te mobilizeaza. Ma enerveaza doar comentariile celor care nu citesc, dar au opinii, dau sfaturi, cunosti genul...
Consideri ca ea, critica, asaza astazi ca lumea, literatura, intr-o ierarhie viabila? Sunt valorile ilustrate bine?
Exista critici tineri ca Luminita Marcu ori Costi Rogozanu care au reusit sa impuna prin cronicile lor cel putin o atitudine fata de anumite carti si sa faca selectii care au fost luate in seama. Si ceea ce faci tu prin dialogurile acestea, constituie tot o selectie care cred ca va contribui la asezarea valorilor.
Nu e foarte departe de adevar ceea ce spui, dar pentru mine ele sunt in primul rand o marturie (evident a valorii chiar si subiective), pe care vreau sa o las unor posibili viitori istoriografi.
Orice opinie critica este subiectiva, dar exista oameni ale caror opinii isi gasesc ecou in modul general de receptare si au forta de a semnala valoarea.
Exista o evidenta fractura (ca sa folosesc un cuvant care defineste mai nou o tendinta a noii generatii), intre tinerii si varstnicii literaturii romane? se fac vinovati unii sau altii de acest lucru?
In masura in care exista conflict intre parinti si copii. Eu nu cred in ruptura dintre generatii, ci pur si simplu cred ca exista oameni care se afla in sympathie si oameni care se antipatizeaza visceral. Din aceste puncte incep legaturile dintre oameni. Restul tine de coincidenta, de interese si de prioritatile de la un moment dat. Luptele se dau intre indivizi, si nu intre generatii.
Si totusi, la noi batranetea in literatura pare o vina.
Cred ca-ti dai seama ca nu e vorba despre varsta, ci despre situari.
N-am incotro si renunt. Ma las batuta. Nu vrei sa-mi dai deloc dreptate.
Ai locuit in Iasi, din adolescenta si pana la terminarea facultatii. Cum arata Iasiul trait de tine?Peste Iasiul meu straluceste soarele de primavara si sunt infloriti castanii.
Dar locul vacantelor tale, Comosteni, din sudul Olteniei?
Aici sunt toate experientele copilariei, pe care le leg de bunici si de o casa cu multe camere, in care bantuia "Zogru" impreuna cu lumea lui balcanica.
Si Bucurestiul actual?
Pentru mine incepe din Calea Mosilor si coboara spre sud. Nordul Bucurestiului ma deprima. Cum trec de Piata 1 Mai, cum mi se pune o pacla pe creier.
Ai putea incepe o carte cu aceasta ultima fraza?
Multumesc pentru idee!
Abia astept sa-mi caut aidoma lui "Zogru", un rost nou printre "morgonii tai".
Copyright © Doina Ruşti
