Constanţa Vintilă-Ghiţulescu

---

curriculum laboris

	despre   Dan C. Mihăilescu - Omul care aduce cartea, Pro TV, 26 02, 2007	Evgheniţtii (roman), Ed. Humanitas, 2006
	În şalvari şi cu işlic. Biserica, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, (studiu cultural), Ed. Humanitas, 2004, Premiul pentru debut al revistei România literară	Focul amorului: despre dragoste si sexualitate in societatea romaneasca (1750-1830) (studiu cultural), Ed Humanitas, 2006

 Constanta Vintila-Ghitulescu

Moartea este o „prezenta“ cotidiana pe ulitele mahalalelor bucurestene, prilej de jale pentru apropiati, indiferenta pentru trecatori, bucurie pentru saraci si cersetori. Se moare de „inima rea“, de „raceala“, de „damla“, „de dureri de cap“, de „ohtica“, de „periplevmonie“, de „holera“, de „junghi“, de „boala veche“, de „tetanos“, de „boala trînjilor“ (hemoroizi), „din facere“, de „lepadatura“, de „stenos“ (astm) etc. Se moare în miez de noapte sau în zori de zi, „la patru ceasuri din noapte, marti spre miercuri“, „în saptamîna brînzii“, „seara pa la un ceas din noapte“, „în zioa Sf. Vineri“, „la trei zile dupa Sf. Pasti“, „luni, la zece ceasuri din zi“, „cînd bea ciubuc“, „la slujba“, „pe pat“ sau „în mijlocul ulitii“ etc

Însemnarile serdarului Grigore Andronescu din mahalaua Protopopului pot fi citite ca un fel de cronica a mortii în care relatiile de sociabilitate se descifreaza în functie de „timpul“ acordat decedatului. Serdarul deseneaza astfel o retea ce depaseste cu mult granitele mahalalei sau ale rudeniei, structurîndu-se în jurul raporturilor „afective“ întretinute cu cei din jur. Astfel, moartea unui protector devine mai importanta decît moartea unei rude apropiate, decesul unui prieten drag îi retine mai mult atentia decît cea a unui mahalagiu, fie el chiar si vecin. Acum la capat de drum, serdarul se apleaca asupra unor analize pe care altminteri nu le-ar fi facut: „1824, sept 10, pa la zece ceasuri din zi, au rap întru Domnul dulcele mieu prieten Manolache Ralea stolnic“. Moartea „dulcelui prieten“ îi trezeste nostalgii – „acesta din copilarie de la dascal mi-au fost prieten si vecin, petrecînd totdeauna bine“ –, invidii retinute – „noroc au avut mai frumos decît al mieu în cîstiguri de cin si bani“ –, regrete – „ce folos ca, cînd era sa traiasca sa se bucure, s-au dus, tînar fiind de 46 de ani, din raceala“. Decesul „bunului prieten“ („din copilarie“) Scarlat Bratasanu este si el consemnat cu grija, chiar daca „din pricina sotii sale“ („fameie foarte iute“) „ne cam rarisem adunarea, dar tot cu drag“. În timp ce moartea fratelui este consemnata sec: „1834, mai 21, pa la 6 ceasuri din zi, au rap în Domnul, frate-mieu Alecu“. Chiar si moartea „mamei Ancuta, vecina si mahagioaica, prietena buna si de isprava, cu care am petrecut foarte bine“, îl sensibilizeaza mai mult decît acest frate vitreg cu care se pare ca n-a fost în relatii prea strînse.

Dar moartea este un eveniment de readuceri-aminte, de cainare a celui plecat, lasînd copiii si sotiile în saracie – „au rap în Domnul, Costandin terzibasa, ce au fost polcovnec de tîrg, mahlagiul mieu si i-au ramas sotie si o copila i o fata de suflet în vîrsta, Dumnezeu sa le ajute“ –, de iertare – „au rap preotul popa Stanciu, carele era sa ma omoare cu barda din putina pricina, ieu însa nu i-am facut rasplatire“ –, de introspectie asupra propriului trecut, prezent, viitor – „au rap întru Domnul nenea Iancu Stefanescu de boala holerii si nu s-au gasit nimeni din boieri, cu care au trait în vremile care avea oarescare stare, sa dea ajutor a-l îngropa la biserica, ci au lasat de l-au îngropat cioclii“ –, de teama în fata unui destin incontrolabil – „au rap în Domnul, Oprea, copila lui Costandin cobzar al mieu, fata în casa-mi fiind, la vîrsta ca de 10 ani, de boala cum zic a holerii, bolnavindu-sa dimineata la un ceas din zi dupa ce au grijît pan casa si noaptea de Vineri spre Sîmbata daspre zioa s-au dat sfîrsitu si am îngropat-o în gradina. Milostivul Dumnezeu pa dînsa sa o pomeneasca si pa mine cu ceilalti ai casii sa ne fereasca de urgie“.

Decesele unor notabilitati retin atentia mai mult decît moartea unui oarecare, datorita spectacolului grandios pus în scena, caci cel ce a trait în maretie trebuie „sa-si organizeze“ funerarii pe masura. Prin moartea marelui ban Grigore Brâncoveanu, pierde nu numai serdarul un protector ce l-a promovat si sustinut în orice împrejurare, ci tara întreaga care se aduna în Bucurestiul anului 1832, la manastirea Sfîntul Gheorghe cel Nou, pentru a-l cinsti si jeli pe „adevaratul stîlp al ei“. Dricul, tras de sase telegari, împodobit cu „semnele darurilor împaratii Austriei“, era urmat de „toate madularele slujbase, toti negutatorii si lumea cea mai multa, ostasii tarii, pedestrime si calarime cu muzica ruseasca, toti ofiterii si ghenerarii s...t, cu toti consulii“. La groapa s-au slobozit „puscile“ în semn de pretuire. Asemenea alai, cinstire si cheltuieli nu s-au mai vazut pîna atunci, la nici o alta îngropare.

Moartea nu poate trece neobservata, întrucît se moare „cu public“, sub privirile rudelor, prietenilor, vecinilor, mahalagiilor, cunoscutilor. Îngropaciunea si pomenirile o aduc în mijlocul evenimentelor importante din viata unei comunitati, obligînd pe fiecare sa reflecteze asupra „vremilor dilicate“ si „atotputernicii milostivului Dumnezeu“. (Dilema Veche, Nr. 156 / 2-8 februarie 2007)