feminitate


Doina Ruşti		Patru bărbaţi plus Aurelius	Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

doina ruşti: sacrificii inutile

Am o amintire veche, de pe la 3-4 ani, din perioada aia în care nu vorbeam foarte mult, cu toate că participam cu mare bucurie la viaţa familiei mele. Într-o seara, tata a adus un carton de savarine. Era pentru prima oară când vedeam prăjiturile astea, pe cât de pompoase, pe atât de proletare. Stăteam pe o canapea mică şi aveam în vizor masa şi feţele vesele ale celorlaţi, care erau părinţii, bunicii dinspre tată şi un unchi - adolescent pe vremea aia. Prăjiturile gulerate se aflau nu doar în centrul atenţiei, ci declanşaseră o emoţie atât de intensă încât o simţeam plutind, ca pe-o ceaţă verzuie, pe sub candelabru, intrându-mi în sânge cu o asemnea voluptate încât am fost contaminată imediat de ea, de euforia generală şi mai ales de o dorinţă al cărei gust nu l-am mai simţit apoi niciodată la fel. Şi, electrizată de această fericire a celorlalţi, mi-am dat seama că îmi doream să particip la ea într-un mod absolut şi sacrificial. Aşa că am refuzat categoric să mănânc din prăjitura pe care mi-o puseseră sub nas. Eram atât de fericită să iau parte la pornirea lor gurmandă, încât imi doream sincer să le ofer şi prăjitura mea. Bineînţeles că muream de curiozitate să aflu gustul pămătufului care tremura ostentativ deasupra chiflei însiropate, dar cu mult mai mult îmi doream să fac ceva care să le spună celorlaţi că m-am îndrăgostit de euforia lor.

Nu mi-am mâncat prăjitura şi abia după mulţi ani am realizat că nimeni nu-şi dăduse seama de sacrificiul meu. Bunicii rămăseseră cu impresia că nu-mi plac savarinele şi, amărâţi de acest lucru, aproape că nici nu mai cumpăraseră.

Acest mod de a privi viaţa, făcând sacrificii de care nu are nimeni nevoie, constituie o parte însemnată a prersonalităţii mele. Mi-a fost de folos şi mi-a fost şi o mare piedică. A fost o calitate dar a fost şi defectul meu capital. Cu această pornire a trebuit să lupt, să mi-o modelez, s-o temperez. Dar tot ea a constituit de multe ori Calea Regală a vieţii mele. Când sunt fericită, renunţ la o parte din acea fericire, împărţind-o cu cineva, care de cele mai multe ori face un efort ca să-mi accepte darul. Când sunt tristă, îmi diluez amărăciunea dăruind ceva care, desi pentru mine are o valoare mare, pentru ceilalţi nu întodeauna reprezintă ceva. De-a lungul vieţii m-am străduit să învăţ cum este să mănânci o prăjitură la timpul ei şi împreună cu ceilalţi.
Dacă astăzi m-aş putea întoarce în sufrageria copilăriei mele, aş mânca savarina de la prima ofertă. (Cele 4 dimenisuni ale feminităţii româneşti, vol II, Neverland, 2011, coord. Monica Tatoiu)