Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot - Doina Ruşti Mămica la două albăstrele - Doina Ruşti Patru bărbaţi plus Aurelius - Doina Ruşti Cămaşa în carouri - Doina Ruşti Lizoanca - Doina Ruşti Fantoma din moară - Doina Ruşti Zogru - Doina Ruşti Omuleţul roşu - Doina Ruşti
Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot Mămica la două albăstrele Patru bărbaţi plus Aurelius Cămaşa în carouri Lizoanca Fantoma din moară Zogru Omuleţul roşu
engenglish                       fran français          it italiana 

Fantoma din moară

Polirom, Ego. Proză, 2008
423 pg

Premiul Uniunii Scriitorilor din România - pentru proză. 2008 (video)

Nominalizări la: Premiul Cartea Anului 2008
 (Romania literara si Fundatia Anonimul), Premiile revistei Observator Cultural, Premiile Radio, Premiul National

english
  Wikipedia
Romanian Writers

"În situaţii de criză generală este absurd să ierarhizezi vinovăţiile. De aceea nici nu cred în evaluarea oamenilor după dosarele Securităţii ori după analize fulgerătoare, făcute în faţa laptopului. Istoriile crâncene nu pot fi decât povestite, reconstituite subiectiv.
Nu cred în existenţa unor judecători imparţiali, apăruţi într-o lume în care delaţiunile au fost terapii ori chiar ficţiuni literare, iar oamenii s-au simţit eroi pentru că n-au dat decât două palme unui amărât pe care ar fi putut să-l calce în picioare. Pentru astfel de întâmplări nu există măsurători juste, iar romanul meu, Fantoma din moară, descrie acest impas al moralităţii." (Doina Ruşti - Cotidianul, 29 iunie, 2009)

fantoma din moara doina rusti


Cronici
Interviu cu Andra Rotaru



doina rusti
Doina Ruşti, 2009
bio.eng
Subject of the novel
Excerpt from the book

Fragment din roman
Subiectul romanului


timpul
                  terfelit

Fantoma din moară este un roman despre comunismul românesc.




În această moară, care este axis mundi, centrul, vatra şi obsesia satului, în care personajul nostru nu ştie dacă s-a întâlnit cu îngerul sau cu diavolul, în acest sat are loc un omor, ca la obârşia lumilor: un anume Max, un epileptic, este omorât din greşeală [...] şi toată lumea este obligată să tacă, toată lumea are deci o complicitate la omor. Cu toţii am fost complici la ceea ce ne-a zidit şi ne-a pedepsit. Aceasta este parabola comunismului. Un roman care are pastă, vânjos şi, repet, care face bună pereche cu parte ori cu părţi din Orbitorul lui Cărtărescu”.


(Dan C Mihăilescu)

alte opinii


Adevărata moară

 

 

 

 

    Fantoma din moară

    fragment:


12 Times (111.959 cuvinte)



    


    Dascălul luă la întâmplare un teanc de cărţi şi ieşi pe scară. În faţa chioşcului se adunase o grămăjoară bună, iar cineva aprindea acum focul în inima foilor foşnitoare. În dreptul morii era un grup de femei care aruncau din când în când un ochi spre curtea dascălului, iar printre ulucile gardului se uita un cerşetor bătrân şi zgribulit de frig. Fostul învăţător coborî şi el încet, treaptă cu treaptă, dar glasul lui Pavel se răţoi la el din întunericul chioşcului:
    – Hai, moşule, că ne-apucă noaptea!
Vasăzică acolo se refugiase, în locul lui favorit, pe canapeaua verde, din lemn de stejar. Ghicea mai mult că acolo stăteau şi ceilalţi doi, miliţianul şi Mitiţă Pistol. Erau din aceeaşi generaţie. Nicolescu aruncă în focul înăbuşit de fum negru, cele câteva cărţi pe care le adusese, fără să se uite la ele. Privea focul şi se gândea la generaţiile spumegate.
     Ce este de fapt o generaţie? O clică luptătoare: generaţia lui Pavel, generaţia lui Byron, generaţia lui Napoleon... Şi în umbra clicii, taie şi spânzură disperaţii. Cine schimbă de fapt lumea? Nu căpeteniile revoltate? Voievozii care au tăiat capete, industriaşii care au sărăcit mii de oameni, poeţii care au călcat peste cadavrele altor poeţi. Nu sunt ei învingătorii? Oameni temerari şi necruţători, imposibil de oprit şi de îmblânzit, şefi de trib, în stare să ucidă şi să uite. Cruzi, ucigaşi şi incendiatori de cărţi - fericiţii făuritori ai istoriei! Cine îşi va mai aduce aminte că Virgil Popescu a făcut Casa... Poporului? Cine va ştii câtă pasiune, emoţie şi fericire sunt îngropate în coloanele ei albe? Nimeni nu-i ţine minte pe cei care fac şcoli şi cămine culturale. Tot efortul lui va muri odată cu el, iar peste o sută de ani, pe acest loc se va înălţa statuia lui Pavel, pe soclul căreia va scrie cu litere aurii: Locul în care au fost arse cărţile duşmanilor.
                                                                        *
 
    Şi cum privea adâncit în maldărul de volume, pe care le învăluise flacăra, zări din întâmplare cotorul verde atât de familiar şi uitat de-atâta vreme: corespondenţa cu Spiru Haret. Cum putuse să fie atât de idiot? Măcar asta ar fi putut să salveze. Inima i se rupse ca o pânză putrezită şi bătrânul se întoarse spre casă, realizând dintr-odată că nu mai era în stare să urce treptele înalte şi numeroase, pe care acum coborau alte coşuri doldoroşite cu volume de toate mărimile, în special literatură română, cărţile pe care şi le cumpărase de-a lungul timpului, pe unele în zilele înfierbântate, în care ieşea de la şcoală şi alerga cu sufletul la gură până la buchinarii din strada Plevnei, mai ales la un armean pe care îl chema Azad şi care avea o prăvălie, de fapt mai mult un dulap săpat în zidul unei case vechi. Iar în spaţiul strâmt, stăteau aliniate zeci de cărţi, pe cotorul cărora el citea literele eterne, titluri şi nume de scriitori, care i se păreau atunci rupţi din sângele lui, fraţi de cruce, cum era Daniel Defoe. Ori cum era  Coşbuc. Mai avea şi acum în minte clipa în care pusese pentru prima oară mâna pe Contele de Monte Cristo, mângâind alene cotorul neted, şi pe urmă celelalte clipe, multele, în care deschidea cartea şi citea cu faţa învăpăiată cuvintele ca nişte coroane de crini.
                                        *
 
    Se întoarse încet şi-o luă spre smochinii protejaţi de trupurile umede ale cocenilor de porumb. Avea acum o întreagă plantaţie, iar curtea arăta ca un sat apaş, glugă lângă glugă, în ceaţa de noiembrie.
– Unde-ai parlit-o moşule? mai auzi el vocea iritată a lui Pavel, apoi se întoarse cu faţa spre drum. Cerşetorul se ţinea de gard şi lui Nicolescu i se păru că plânge. Era un bătrân murdar şi chel, cu pantalonii sfâşiaţi, încins cu o funie peste tunica militară.
    Din cerul de cenuşă avu impresia că vine spre el aripa neagră a celeilalte lumi, iar din prăpastia fără fund care creştea în fiecare zi între pereţii de carne ai fiinţei sale se ridică plutind singurătatea lui largă, în care aveau să se cuibărească atâţia oameni nefericiţi. Căci nimic pe lumea asta nu e mai consolator ca singurătatea celuilalt.
Simţea cum vine spre el pasărea de nămol şi o durere fără margini îi cuprinse sufletul. Se cerneau deasupra lui picături de gheaţă, iar gâtul îi împietrise, brumat de suflul lunii noiembrie. Peste drum se ridica faţa morii, pe care niciodată n-o văzuse aşa, cu un geam spart şi cărămida stinsă, clădire părăsită, care ar fi putut să fie orice. Nimeni nu-şi va mai aminti vreodată de locul fierbinte, în care bătea inima satului ca o talpă uriaşă de lemn.
Apoi fu izbit din nou de privirea albastră a cerşetorului. Nu erau ochii, ci expresia care venea dinăuntrul lui, din trecutul lui, din ziua luminoasă de august, când o văzuse pentru prima oară pe Zaha. Bătrânul murdar şi obosit era fiul lui. Întors din lagăr. Iar această înţelegere neaşteptată îi despică  fruntea şi-i reteză picioarele. Fiul lui, atâta vreme aşteptat, plângea cu faţa lipită de gard, iar Nicolescu simţi în încheietura picioarelor tăria şi ostilitatea pământului de noiembrie. Acum stătea în genunchi, între două tufe de smochini şi privea ochii albaştrii şi înlăcrimaţi ai lui Sile, în timp ce acesta plângea într-adevăr, văzându-şi tatăl căzut în genunchi şi cu mâinile ridicate spre cer. Fumul negru şi cenuşiu se risipea în lumina ceţoasă, iar din chioşc se auzeau glasurile vesele ale învingătorilor.
    Şi atunci, suferinţa lui Ion Nicolescu, răbufnită ca o lavă, se ridică la cer printre măciuliile de porumb, albă şi plutitoare, ca o fantomă. O vedea cum alunecă pe aleea pietruită, până la Sile, care continua să plângă ţinându-se cu amândouă mâinile de ulucile gardului. Şi apoi, ca un duh plutitor, se depărtă în acelaşi ritm de fulg suflat, peste şoseaua îngheţată, pe lângă femeile, nemişcate şi ele, în aburii sfârşitului de toamnă. Dintre tufele de smochin, vedea cum sufletul lui disperat, încolţit şi neputincios, devenit un balon de fiere, se furişează, lichid, prin geamul spart, între zidurile roşii, în pântecul încă viu al morii pentru a se întâlni cu cealaltă parte a lui, fericită şi caldă, care aştepta acolo de 40 de ani.
    Şi, iluminat de fulgerul morţii, înţelese că toată nefericirea lui de acum va supravieţui, intactă, evadată din lumea stăpânită de Pavel. Iar că, pentru multă vreme, oamenii din Comoşteni o vor căuta şi-o vor cinsti, ca pe un zeu.  (Fantoma din moară, 2008)



Fantoma  din  moară

rezumatul romanului

 

Fantoma din moară este un roman despre comunismul românesc. Acţiunea se axează pe povestea unei femei (Adela) în viaţa căreia se petrec o serie de lucruri misterioase.

 

Partea I: Viaţa secretă a Adelei Nicolescu

O femeie din zilele noastre (Adela) descoperă în vitrina unei librării un roman despre viaţa ei şi, după ce se convinge că este aşa, încearcă să afle ce relaţie există între ea şi autorul romanului. Cercetările duc spre un blog (stafia.ro) în care se află textul romanului. Este un text care se modifică în fiecare clipă, adăugându-se din neant gândurile, completările şi rememorările Adelei, emise pe măsură ce ea citeşte romanul semnat de Florian Pavel. Viaţa acestei femei este marcată de relaţia ei secretă cu o fantomă, pe care o numeşte Max. Descoperită într-o moară părăsită, fantoma intră în realitatea istorică, la început, episodic, apoi epidemic, pe măsură ce viaţa socială se degradează, aşa încât, din perspectiva Adelei, mai toţi oamenii capătă fizionomia lui Max. Evenimentele se succed vijelios, compunând o biografie tumultuoasa, a Adelei, în jurul căreia oamenii mor, dispar ori iau înfăţişarea lui Max, în timp ce ea capătă convingerea că toate evenimentele sunt dictate de fantoma din moara părăsită.

 

Partea a II: M o a r a

Cea de-a doua poveste se intitulează Moara şi prezintă în registru obiectiv viaţa aceluiaşi habitat, în anul 1986, la puţine zile după explozia de la Cernobâl. Fără excepţie, toţi oamenii sunt încredinţaţi că există un suflet al morii, în jurul căreia s-a creat o adevărată mitologie, de-a lungul timpului. Cei mai mulţi îşi au propria fantomă şi o viaţă secretă, fiind convinşi că acest lucru li se întâmplă doar lor. Totuşi, există un stăpân discret al spaţiului (Sandu Ion), care hotărăşte tot ce se întâmplă: el schimbă destine, cunoaşte istoria fiecărui individ şi are acces la dosarul cu lacăt, în care sunt consemnate aproape toate poveştile despre fantoma din moară. Mărturisirile despre întâlnirile halucinante din moară, delaţiunile, simplele note informative date Securităţii se combină într-un amalgam din care cu greu se mai poate face distincţie între adevăr şi fabulaţie. Însuşi marele securist crede în existenţa fantomei.

La un moment dat, Sandu Ion dă ordin să fie demolată moara, sperând ca astfel să fie distrusă şi fantomatica entitate. Când buldozerele intră în carnea morii, sufletul clădirii se refugiază în oamenii care se aflaseră multă vreme în legătură cu ea. Toate acestea se derulează pe fondul unor întâmplări particulare, legate de povestea unei tinere învăţătoare. Lucica.

Destinul ei se leagă de cel al învăţătorului Nicolescu, din ultima parte a romanului.  

 

Partea a III-a: Două zile

Romanul se încheie cu două capitole, în care sunt narate două episoade din viaţa unui învăţător de ţară, Ion Nicolescu, străbunicul Adelei. Prima zi este una luminoasă, a anului 1910, când acest dascăl era tânăr şi angajat în Reforma învăţământului românesc. El trăieşte cu entuziasm, dar neglijând micile accidente din jurul lui. Nu-şi dă seama că revolta unui elev de-al său, pe nume Andronache Pavel (un strămoş al scriitorului Florian Pavel, din prima parte) va atrage după sine o serie de schimbări negative.

Cealaltă - este o zi de noiembrie din 1953. Andronache Pavel este acum stăpânul satului şi împreună cu alţi tovarăşi (personaje din partea a doua a romanului) vine să-şi vadă fostul învăţător. Considerându-l responsabil pentru toate suferinţele sale, Pavel scoate cărţile din biblioteca dascălului şi le dă foc. Printre cei adunaţi să vadă incendiul se află şi un cerşetor, iar în ultimele sale clipe de viaţă, Nicolescu îşi dă seama că acest cerşetor era fiul lui, întors din lagărul rusesc.

În aceste două zile se află originea fantomei din moară. Atât entuziasmul cât şi nefericirea învăţătorului rămân la temelia lumii, alimentând mai târziu speranţele unor oameni condamnaţi să suporte opresiunea comunistă.


Fiecare dintre cele trei naraţiuni completează acţiunea din celelalte, explicând atitudini, conflicte ori întâmplări care păreau de neexplicat până atunci: o lume legată subtil de sufletul unei istorii ruinate.


mill3


În copilăria mea a existat o moară părăsită, cea din fotografia alăturată, care m-a terorizat şi ca edificiu impozant, dar mai ales prin mitologia creată în jurul ei. Aici a trăit un timp fantoma despre care e vorba în roman.
 Doina Rusti
Alte romane:
 Omuleţul roşu, Ed. Vremea, 2004, (Premiul Ad visum, pentru debut şi Premiul pentru proză al revistei Convorbiri literare),
Zogru, Polirom, 2006 (Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti)
Lizoanca la 11 ani, Ed. Trei, 2009.  (Premiul Academiei Romane)


Toate cărţile

Traduceri

Lecturi publice: Viena, Fankfurt, Torino, Leipzig, Moscova, Roma, Granada.

Premiul Uniunii (video)

Lansarea romanului:

25 09 2008, Viena
6  10 2008 - Sibiu
9 10 2008, 17h:  Libraria Carturesti
24 10 2008 - Cluj
19 11 2008 - Gaudeamus
16 10 2009 - Frankfurt




inapoi

Copyright © Doina Ruşti