bio.eng
Subject
of the novel
Excerpt
from
the
book
Fragment
din
roman
Subiectul romanului

Fantoma din moară
este un roman despre comunismul românesc.
În această
moară, care este axis mundi, centrul, vatra şi obsesia satului,
în care
personajul nostru nu ştie dacă s-a întâlnit cu îngerul sau cu diavolul,
în
acest sat are loc un omor, ca la obârşia lumilor: un anume Max, un
epileptic,
este omorât din greşeală [...] şi toată lumea este obligată să tacă,
toată
lumea are deci o complicitate la omor. Cu toţii am fost complici la
ceea ce
ne-a zidit şi ne-a pedepsit. Aceasta este parabola comunismului. Un
roman care
are pastă, vânjos şi, repet, care face bună pereche cu parte ori cu
părţi din Orbitorul
lui Cărtărescu”.
(Dan C Mihăilescu)
alte opinii
Fantoma din moară
synopsis
Fantoma din
moară este
un
roman despre comunismul românesc. Acţiunea
se axează pe povestea unei femei (Adela) în viaţa căreia se petrec o
serie de
lucruri misterioase, dar care sunt de fapt legate de cruzimile unui
sistem
totalitarist.
Oamenii
dintr-un sat
(Comoşteni) cred că în moara părăsită
se află o fantomă, dar pe parcursul acţiunii înţelegem că viziunile,
speranţele
şi fricile lor iau naştere sub apăsarea dictatorului care stăpâneşte
acea
lume.
Partea I: Viaţa
secretă a Adelei Nicolescu
O femeie din
zilele
noastre (Adela) descoperă în vitrina
unei librării un roman despre viaţa ei şi, după ce se convinge că este
aşa,
încearcă să afle ce relaţie există între ea şi autorul romanului.
Cercetările
duc spre un blog (stafia.ro) în care se află textul romanului. Este un
text
care se modifică în fiecare clipă, adăugându-se din neant gândurile,
completările şi rememorările Adelei, emise pe măsură ce ea citeşte
romanul
semnat de Florian Pavel. Viaţa acestei femei este marcată de relaţia ei
secretă
cu o fantomă, pe care o numeşte Max. Descoperită într-o moară părăsită,
fantoma
intră în realitatea istorică, la început, episodic, apoi
generalizându-se, pe
măsură ce viaţa socială se degradează, aşa încât, din perspectiva
Adelei, mai
toţi oamenii capătă fizionomia lui Max. Evenimentele se succed
vijelios,
compunând o biografie tumultuoasa, a Adelei, în jurul căreia oamenii
mor,
dispar ori iau înfăţişarea lui Max, în timp ce ea capătă convingerea că
toate
evenimentele sunt dictate de fantoma din moara părăsită.
Partea a II:
Moara
Cea de-a doua
poveste
se intitulează Moara şi prezintă în
registru obiectiv viaţa aceluiaşi habitat, în 1986, la puţine zile după
explozia de la Cernobâl. Fără excepţie, toţi oamenii sunt încredinţaţi
că
există un suflet al morii, în jurul căreia s-a creat o adevărată
mitologie,
de-a lungul timpului. Cei mai mulţi îşi au propria fantomă şi o viaţă
secretă,
fiind convinşi că acest lucru li se întâmplă doar lor. Totuşi, există
un stăpân
discret al spaţiului (Sandu Ion), care hotărăşte tot ce se întâmplă: el
schimbă
destine, cunoaşte istoria fiecărui individ şi are acces la dosarul cu
lacăt, în
care sunt consemnate aproape toate poveştile despre fantoma din moară.
Mărturisirile despre întâlnirile halucinante din moară, delaţiunile,
simplele
note informative date Securităţii se combină într-un amalgam din care
cu greu
se mai poate face distincţie între adevăr şi fabulaţie. Însuşi marele
securist
crede în existenţa fantomei.
La un moment
dat,
Sandu Ion dă ordin să fie demolată moara,
sperând ca astfel să fie distrusă şi fantomatica entitate. Când
buldozerele
intră în carnea morii, sufletul clădirii se refugiază în oamenii care
se
aflaseră multă vreme în legătură cu ea. Toate acestea se derulează pe
fondul
unor întâmplări particulare, legate de povestea unei tinere
învăţătoare. Lucica,
o tânără.
Destinul ei se
leagă
de cel al învăţătorului Nicolescu, din
ultima parte a romanului.
Partea a III-a:
Două
zile
Romanul se
încheie cu
două capitole, în care sunt narate
două episoade din viaţa unui învăţător de ţară, Ion Nicolescu,
străbunicul
Adelei. Prima zi este una luminoasă, a anului 1910, când acest dascăl
era tânăr
şi angajat în Reforma învăţământului românesc. El trăieşte cu
entuziasm, dar
neglijând micile accidente din jurul lui. Nu-şi dă seama că revolta
unui elev
de-al său, pe nume Andronache Pavel (un strămoş al scriitorului Florian
Pavel,
din prima parte) va atrage după sine o serie de schimbări negative.
Cealaltă - este
o zi
de noiembrie din 1953, adică în plină
epocă stalinistă. Andronache Pavel este acum stăpânul satului şi
împreună cu
alţi tovarăşi (personaje din partea a doua a romanului) vine să-şi vadă
fostul
învăţător. Considerându-l responsabil pentru toate suferinţele sale,
Pavel scoate
cărţile din biblioteca dascălului şi le dă foc. Printre cei adunaţi să
vadă
incendiul se află şi un cerşetor, iar în ultimele sale clipe de viaţă,
Nicolescu îşi dă seama că acest cerşetor era fiul lui, întors din
lagărul
rusesc.
În aceste două
zile se
află originea fantomei din moară.
Atât entuziasmul cât şi nefericirea învăţătorului rămân la temelia
lumii,
alimentând mai târziu speranţele unor oameni condamnaţi să suporte
opresiunea
comunistă.
Fiecare dintre cele trei naraţiuni completează acţiunea din
celelalte, explicând atitudini, conflicte ori întâmplări care păreau de
neexplicat până atunci: o lume legată subtil de
sufletul unei istorii ruinate.
|
Fantoma din
moară
fragment:
12 Times (111.959 cuvinte)
Aceste
două
evenimente
ale
zilei
de
16
iunie
1986
-
demolarea
morii
şi
arestarea Lucicăi - au rămas legate în memoria oamenilor, aşa
după cum
moartea lui Dej mai anină încă de silueta neruşinată a lui Mircea
Buţescu şi
după cum apariţia însăşi a fantomei fusese multă vreme asociată cu
asasinarea
lui Maxu. Lumea îşi mai aduce aminte încă ziua în care au venit
buldozerele,
mai cu seamă momentul asfinţitului, când pe cerul de vară se
ridicase praful
roşu al morii, şi găleata ameninţătoare de plastic, ţinută în palma de
fier a
unui soldat calm şi trist, care plutea în uniforma lui albastră pe
urmele de
neşters ale unei învăţătoare de ţară.
Grigore nu vrusese s-o vadă. Îl lăsase pe plutonier
să încheie
procesul-verbal şi împreună cu găleata de sânge Lucica fusese îmbarcată
în
imeseul miliţiei şi trimisă la centru. Se simţea eliberat şi curăţat
totodată,
pentru că scăpase de femeia asta cu figuri şi pretenţii, iar în sângele
lui
pulsa cald trupul lichid al fantomei, care îl făcea să se simtă ca un
toc de catifea
în care dormea fără griji o bijuterie preţioasă.
Însuşi Gabriel Neicuşoru îşi aminteşte uneori de
uşurarea
extraordinară pe care o resimţise în acea zi. În primul rând, era
fericit şi
sigur pe sine pentru că între braţele crescute din umerii inimii
strângea
trupul drag al amantului din moară. Alunecase mătăsos şi dansa printre
fibrele
cărnii lui, lungindu-se din când în când ca o praştie suplă, până în
vintre şi
apoi până la genunchi, ceea ce-l făcea să se simtă aproape nepăsător
faţă de
evenimentele exterioare.
Dărâmarea morii era o treabă moartă şi îngropată, nu-i mai tremurau
pereţii
stomacului când se gândea la ea ori la zidurile ei îmbibate cu mirosul
excitant
de urină şi cărămidă umedă. I se şterseseră brusc din memorie drumurile
grăbite
spre clădirea de sânge şi chiar nopţile în care se gândea la ochiul
negru din
creasta clădirii de foc. Iar această detaşare rapidă înflorea o dată cu
situaţia lui recentă şi liniştitoare de găoace a iubitului său, căci el
era
acum moara însăşi. Închidea în sufletul lui o beatitudine de fiinţă
învingătoare, dar mai ales sentimentul de curăţenie crescut în ziua de
iunie,
când o văzuse pe Lucica urcată în duba albastră a miliţiei. Atunci
căpătase
convingerea că el singur a scăpat nepângărit de carnea vinovată a
acelei femei
şi mai târziu se convinsese că era şi singurul neatins de mizeriile
unei
istorii care vomase puternic peste toţi semenii săi. Curat şi moral, se
simţea
înfrăţit cu Florian Pavel, al cărui roman îi aducea aminte de tinereţea
lui
fericită şi nefericită, adică de un timp mocirlos, din care el evadase
ca prin
miracol. Publicase două cărţi şi chiar dacă uneori i se mai strângea
inima,
amintindu-şi de serile în care copia cu docilitate textul dăruit de
Mitiţă
Pistol, cu timpul toată povestea se spulberase, iar el îşi întărise
convingerea
că nu fusese decât o întâlnire fericită cu idei şi gânduri rupte din
chiar
creierul lui. Mitiţă Pistol murise de mult, chiar la o săptămână după
ce-i
apăruse Paradigmele suferinţei, iar de Sandu Ion nu mai auzise
nimeni.
Gabriel Neicuşoru se credea salvat prin neparticipare.
Cât despre moara falnică de altădată se vorbeşte destul de puţin.
Sufletul ei
s-a scurs dintre zidurile roşii în carnea şi în sângele oamenilor, care
continuă să respire, ducându-şi fiecare acel vis care a supravieţuit cu
greu
într-o secţiune strangulată a timpului nostru, când suflul vital al
unei sat
s-a furişat între zidurile rezistente ala unei mori părăsite. În
Comoşteniul de
astăzi locuieşte puţină lume, cel mult 1000 de suflete, cu sălaşul
ţigănesc cu
tot. Cei mai mulţi sunt bătrâni şi aproape că niciunul nu vorbeşte
despre
fantoma din moară. Din casa albă a Săndinei a rămas numai scara, iar de
jur
împrejur, pe unde se ridicase cândva moara, casa lui Rafailă sau a
Nicoleştilor
e doar un teren viran pe care îşi aşează nomazii barăcile din carton.
Cea mai impunătoare este tot casa lui Virgil
Popescu, şi, în ciuda
faptului că acum adăposteşte o cramă, oamenii continuă să-i perpetueze
numele.
Pe clădire scrie cu litere mari Crama Buţescu, dar toată lumea
spune ca
şi până acum la Virgil Popescu. În apropiere, este magazinul lui
Grigore, o casă roz, cu etaj. Miliţianul ar fi putut să plece la
Bucureşti,
unde sunt amândoi băieţii lui, dar a preferat să rămână pe acest
pământ, unde
oamenii îl cunosc şi-l respectă, ca pe un binefăcător. Şi chiar aşa şi
este,
căci magazinul său este singurul loc în care clipeşte pleoapa lui
Dumnezeu,
luminat de neoane colorate şi mobilat cu rafturi strălucitoare, pe care
sunt
înghesuite toate lucrurile dorite, de la berea în cutii de aluminium,
la
dulciurile învelite în staniol verde ori la bananele aşezate într-un
vechi vas
auriu care făcuse pe vremuri parte din candelabrul Nicoleştilor.
Într-o vară sufocată de soare, Grigore a ieşit, cu tricoul lui fin pe
care
scrie England, să-şi dezmorţească picioarele, cum făcea şi
altădată, iar
când a ajuns în dreptul fostei mori, un curent l-a străpuns ca fulgerul
până în
cutioara în care dormea fără grijă fantoma lui. Pe cerul verii se zărea
silueta
unei bătrâne ghemuite pe pământul fostei mori, printre tufele de boz
proaspăt.
Iar Grigore a recunoscut-o imediat pe Jana. Nu întâlnirea cu ea era
interesantă, cât descoperirea pe care o făcuse. Înţelesese instantaneu
că
fantoma lui nu era cu totul ruptă de locul naşterii ei, iar din ziua
aceea
ocolise instinctiv zona, crezându-se astfel apărat nu de o primejdie
reală, cât
de gândul că ar fi putut să rămână singur şi să-şi simtă fantoma smulsă
din
sicriul ei pufos. Ceea ce nu înţelesese el era că nu de locul morii era
legat,
ci de cealaltă fantomă, care zăcea risipită în carnea Janei, tot aşa
cum simţea
pulsul lin al celorlalte fantome, cuibărite fiecare în trupurile calde
ale unor
oameni pentru care viaţa nu mai contase la un moment dat, cum nu mai
conta nici
pentru fostul miliţian. Aceşti oameni continuau să trăiască rupţi de
istoria
care îi călcase în picioare, care îi ridicase din locurile lor,
făcându-i
sclavi ori stăpâni, nici nu mai conta unde îi pusese, ci doar faptul
crud de
a-i fi întors din acel drum, pe care li-l statornicise Dumnezeu. Chiar
şi Nini
din scaunul lui de parlamentar, revenit la numele cel adevărat, simţea
uneori
inima de pluş a fantomei sale, bătând în acord cu inimile celorlalte
fantome,
dar şi el, ca şi Grigore, era convins că simte doar ecoul morii care nu
mai era
tutela unui univers de care se credea încă legat. Niciunul dintre cei
care
ţineau în cuprinsul sufletelor lor aripa neliniştită a fantomei din
moară, nu
bănuia că şi alţii, mulţi chiar, trăiau aceeaşi dulce emoţie secretă a
osmozei
începută între zidurile de foc.
Când Lucica simţea fâlfâirea de aripi în capul
pieptului, se
gândea că ochii ei de lumină, care erau chiar ochii lui Dumnezeu,
rămăseseră
îngropaţi sub talpa morii, odată cu sângele copilului care nu se mai
născuse.
Aşeza cutiile de conserve pe rafturile magaziei în care lucra şi,
deasupra
fiecărui şir argintiu, în bezna din fundul etajerelor, se închega o
singură
imagine, ciuperca otrăvită a vieţii ei: fruntea înaltă şi murdară a lui
Gabriel
Neicuşoru. La Grigore aproape că nici nu se mai gândise de atunci, era
un punct
îndepărtat şi neînsemnat din viaţa ei, pe câtă vreme Neicuşoru
continua să fie
pata grea şi vie de pe ochii ei plânşi. Iar când se gândea la el, sub
sânii
mici, începeau să se zbată aripile nevăzute ale unei fantome, ea însăşi
prigonită,
refugiată în moară şi ascunsă apoi în sângele trecător al unor oameni.
O
picătură infimă de viaţă, ce-a supravieţuit cu greu, într-o istorie de
cauciuc
ars.
|
|