"În situaţii de criză generală este absurd să ierarhizezi vinovăţiile. De aceea nici nu cred în evaluarea oamenilor după dosarele Securităţii ori după analize fulgerătoare, făcute în faţa laptopului. Istoriile crâncene nu pot fi decât povestite, reconstituite subiectiv.
Nu cred în existenţa unor judecători imparţiali, apăruţi într-o lume în care delaţiunile au fost terapii ori chiar ficţiuni literare, iar oamenii s-au simţit eroi pentru că n-au dat decât două palme unui amărât pe care ar fi putut să-l calce în picioare. Pentru astfel de întâmplări nu există măsurători juste, iar romanul meu, Fantoma din moară, descrie acest impas al moralităţii." (Cotidianul, 29 iunie, 2009)

    Fantoma din moară

    fragment:

Aceste două evenimente ale zilei de 16 iunie 1986 - demolarea morii şi arestarea Lucicăi - au rămas legate în memoria oamenilor, aşa după cum moartea lui Dej mai anină încă de silueta neruşinată a lui Mircea Buţescu şi după cum apariţia însăşi a fantomei fusese multă vreme asociată cu asasinarea lui Maxu. Lumea îşi mai aduce aminte încă ziua în care au venit buldozerele, mai cu seamă în momentul asfinţitului, când pe cerul de vară se ridicase praful roşu al morii, şi găleata ameninţătoare de plastic, ţinută în palma de fier a unui soldat calm şi trist, care plutea în uniforma lui albastră pe urmele de neşters ale unei învăţătoare de ţară.
Grigore nu vrusese s-o vadă. Îl lăsase pe plutonier să încheie procesul-verbal şi împreună cu găleata de sânge Lucica fusese îmbarcată în imeseul miliţiei şi trimisă la centru. Se simţea eliberat şi curăţat totodată, pentru că scăpase de femeia asta cu figuri şi pretenţii, iar în sângele lui pulsa cald trupul lichid al fantomei, care îl făcea să se simtă ca un toc de catifea în care dormea fără griji o bijuterie preţioasă.
Însuşi Gabriel Neicuşoru îşi aminteşte uneori de uşurarea extraordinară pe care o resimţise în acea zi. În primul rând, era fericit şi sigur pe sine pentru că între braţele crescute din umerii inimii strângea trupul drag al amantului din moară. Alunecase mătăsos şi dansa printre fibrele cărnii lui, lungindu-se din când în când ca o praştie suplă, până în vintre şi apoi până la genunchi, ceea ce-l făcea să se simtă aproape nepăsător faţă de evenimentele exterioare.
Dărâmarea morii era o treabă moartă şi îngropată, nu-i mai tremurau pereţii stomacului când se gândea la ea ori la zidurile ei îmbibate cu mirosul excitant de urină şi cărămidă umedă. I se şterseseră brusc din memorie drumurile grăbite spre clădirea de sânge şi chiar nopţile în care se gândea la ochiul negru din creasta clădirii de foc. Iar această detaşare rapidă înflorea o dată cu situaţia lui recentă şi liniştitoare de găoace a iubitului său, căci el era acum moara însăşi. Închidea în sufletul lui o beatitudine de fiinţă învingătoare, dar mai ales sentimentul de curăţenie crescut în ziua de iunie, când o văzuse pe Lucica urcată în duba albastră a miliţiei. Atunci căpătase convingerea că el singur a scăpat nepângărit de carnea vinovată a acelei femei şi mai târziu se convinsese că era şi singurul neatins de mizeriile unei istorii care vomase puternic peste toţi semenii săi. Curat şi moral, se simţea înfrăţit cu Florian Pavel, al cărui roman îi aducea aminte de tinereţea lui fericită şi nefericită, adică de un timp mocirlos, din care el evadase ca prin miracol. Publicase două cărţi şi chiar dacă uneori i se mai strângea inima, amintindu-şi de serile în care copia cu docilitate textul dăruit de Mitiţă Pistol, cu timpul toată povestea se spulberase, iar el îşi întărise convingerea că nu fusese decât o întâlnire fericită cu idei şi gânduri rupte din chiar creierul lui. Mitiţă Pistol murise de mult, chiar la o săptămână după ce-i apăruse Paradigmele suferinţei, iar de Sandu Ion nu mai auzise nimeni. Gabriel Neicuşoru se credea salvat prin neparticipare.
Cât despre moara falnică de altădată se vorbeşte destul de puţin. Sufletul ei s-a scurs dintre zidurile roşii în carnea şi în sângele oamenilor, care continuă să respire, ducându-şi fiecare acel vis care a supravieţuit cu greu într-o secţiune strangulată a timpului nostru, când suflul vital al unei sat s-a furişat între zidurile rezistente ala unei mori părăsite. În Comoşteniul de astăzi locuieşte puţină lume, cel mult 1000 de suflete, cu sălaşul ţigănesc cu tot. Cei mai mulţi sunt bătrâni şi aproape că niciunul nu vorbeşte despre fantoma din moară. Din casa albă a Săndinei a rămas numai scara, iar de jur împrejur, pe unde se ridicase cândva moara, casa lui Rafailă sau a Nicoleştilor e doar un teren viran pe care îşi aşează nomazii barăcile din carton.
Cea mai impunătoare este tot casa lui Virgil Popescu, şi, în ciuda faptului că acum adăposteşte o cramă, oamenii continuă să-i perpetueze numele. Pe clădire scrie cu litere mari Crama Buţescu, dar toată lumea spune ca şi până acum la Virgil Popescu. În apropiere, este magazinul lui Grigore, o casă roz, cu etaj. Miliţianul ar fi putut să plece la Bucureşti, unde sunt amândoi băieţii lui, dar a preferat să rămână pe acest pământ, unde oamenii îl cunosc şi-l respectă, ca pe un binefăcător. Şi chiar aşa şi este, căci magazinul său este singurul loc în care clipeşte pleoapa lui Dumnezeu, luminat de neoane colorate şi mobilat cu rafturi strălucitoare, pe care sunt înghesuite toate lucrurile dorite, de la berea în cutii de aluminium, la dulciurile învelite în staniol verde ori la bananele aşezate într-un vechi vas auriu care făcuse pe vremuri parte din candelabrul Nicoleştilor.
Într-o vară sufocată de soare, Grigore a ieşit, cu tricoul lui fin pe care scrie England, să-şi dezmorţească picioarele, cum făcea şi altădată, iar când a ajuns în dreptul fostei mori, un curent l-a străpuns ca fulgerul până în cutioara în care dormea fără grijă fantoma lui. Pe cerul verii se zărea silueta unei bătrâne ghemuite pe pământul fostei mori, printre tufele de boz proaspăt. Iar Grigore a recunoscut-o imediat pe Jana. Nu întâlnirea cu ea era interesantă, cât descoperirea pe care o făcuse. Înţelesese instantaneu că fantoma lui nu era cu totul ruptă de locul naşterii ei, iar din ziua aceea ocolise instinctiv zona, crezându-se astfel apărat nu de o primejdie reală, cât de gândul că ar fi putut să rămână singur şi să-şi simtă fantoma smulsă din sicriul ei pufos. Ceea ce nu înţelesese el era că nu de locul morii era legat, ci de cealaltă fantomă, care zăcea risipită în carnea Janei, tot aşa cum simţea pulsul lin al celorlalte fantome, cuibărite fiecare în trupurile calde ale unor oameni pentru care viaţa nu mai contase la un moment dat, cum nu mai conta nici pentru fostul miliţian. Aceşti oameni continuau să trăiască rupţi de istoria care îi călcase în picioare, care îi ridicase din locurile lor, făcându-i sclavi ori stăpâni, nici nu mai conta unde îi pusese, ci doar faptul crud de a-i fi întors din acel drum, pe care li-l statornicise Dumnezeu. Chiar şi Nini din scaunul lui de parlamentar, revenit la numele cel adevărat, simţea uneori inima de pluş a fantomei sale, bătând în acord cu inimile celorlalte fantome, dar şi el, ca şi Grigore, era convins că simte doar ecoul morii care nu mai era tutela unui univers de care se credea încă legat. Niciunul dintre cei care ţineau în cuprinsul sufletelor lor aripa neliniştită a fantomei din moară, nu bănuia că şi alţii, mulţi chiar, trăiau aceeaşi dulce emoţie secretă a osmozei începută între zidurile de foc.
Când Lucica simţea fâlfâirea de aripi în capul pieptului, se gândea că ochii ei de lumină, care erau chiar ochii lui Dumnezeu, rămăseseră îngropaţi sub talpa morii, odată cu sângele copilului care nu se mai născuse. Aşeza cutiile de conserve pe rafturile magaziei în care lucra şi, deasupra fiecărui şir argintiu, în bezna din fundul etajerelor, se închega o singură imagine, ciuperca otrăvită a vieţii ei: fruntea înaltă şi murdară a lui Gabriel Neicuşoru. La Grigore aproape că nici nu se mai gândise de atunci, era un punct îndepărtat şi neînsemnat din viaţa ei, pe câtă vreme Neicuşoru, continua să fie pata grea şi vie de pe ochii ei plânşi. Iar când se gândea la el, sub sânii mici, începeau să se zbată aripile nevăzute ale unei fantome, ea însăşi prigonită, refugiată în moară şi ascunsă apoi în sângele trecător al unor oameni. O picătură infimă de viaţă, ce-a supravieţuit cu greu, într-o istorie de cauciuc ars.