Enciclopedia culturii umaniste pentru oamenii grabiti


Doina Ruşti		Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

Literatură universală pentru clasa a XI-a

Enciclopedia culturii umaniste
pentru oamenii grăbiţi

religie, literatură, filozofie

Cuprins

ed. I, 2004
ed. a II-a, Ed. Paralela 45, 2006

Această carte este o minienciclopedie umanistă care prezintă pe scurt ideile mai importante (şi cărţile în care apar) din domeniul filozofiei, literaturii şi religiei, de la începuturi (Egiptul antic) până în anul 2000. Prezentarea este făcută pe secole, la finele fiecărui capitol apărând concluzii asupra secolului şi o bibliografie minimală.
Pentru cărţile mai importante există şi o prezentare a subiectului.
De asemenea, in marginea textului, apar citate şi noţiuni explicate.
În lucrare sunt cuprinse 650 de nume de gânditori mari ai lumii, 121 de noţiuni, explicate şi peste 60 de rezumate ale unor scrieri importante. La finele cărţii, există două indexuri de nume si noţiuni.
Prin această lucrare răspund cititorilor care vor să aibă o viziune de ansamblu asupra gândirii omeneşti, într-un timp scurt şi cu efort minim.

Referinţe critice: Al. Th Ionescu; Lacramioara Petrescu

Perioada cuprinsă între secolele al XXV-lea şi al IX-lea î. H.
- lumea străveche -

Dincolo de moarte există o lume care poate fi dobândită doar dacă omul se pregăteşte în timpul vieţii.

Mi-ai închiriat acest suflet mie, care sunt aici pe pământ, ca să vizitez minunatul ţinut peste care eşti stăpân, care eşti chiar tu. Mi-ai spus că trebuie să merg în această lume sublimă, care eşti tu însuţi, deoarece locuinţa ta este distrusă... (Textele sarcofagelor, 38)

Începuturile civilizaţiilor antice (sumeriană, mesopotamiană, egipteană, chineză, miceniană etc.) se fixează cu 2000-3000 de ani înainte de Cristos. Între cele mai vechi gânduri consemnate se înscriu textele funerare din Egiptul antic care exprimă credinţa în nemurirea sufletului. Dintre acestea mai interesante sunt inscripţiile găsite în morminte, cele mai vechi datând din secolul al XXIV-lea î. H., şi care aveau rostul de a-l îndruma pe cel mort să găsească drumul spre Soare. În această ascensiune, sufletul (partea sa autentică, numită ba) trece prin numeroase primejdii, între care năvodul zeilor, pasărea neagră, surorile ispititoare ale lui Ra, dar în cele din urmă trebuie să învingă, pentru că sufletul este de esenţă divină:

Osiris îşi închiriază sufletul fiecărui om pentru ca acesta să poată pătrunde în însăşi esenţa zeului şi să-i vindece rănile. Cartea morţilor este o scriere mai recentă (din secolul al XVI-lea î. H.) şi sintetizează alte scrieri anterioare (Textele sarcofagelor, Textele piramidelor), grafiate cu hieroglife, pe pereţii piramidelor ori pe papirusuri. Ea cuprinde incantaţii şi formule magice care îl ajută pe defunct să se confrunte cu Osiris, zeul morţii. Această carte era aşezată alături de mort, ceea ce sugerează ideea că moartea poate fi învinsă prin intermediul cuvântului, aşa după cum, într-un alt mit egiptean cuvântul rostit însufleţeşte creaţia (Path îl zămisleşte pe Atum în inima sa şi-i dă viaţă rostindu-i numele).

Chiar şi în celelalte creaţii egiptene, în povestirile de călătorii, în didascalii ori imnuri apare frecvent tema renaşterii dincolo de moarte, prin trimiteri directe la simbolismul mitului osiriac.

Osiris este zeul morţii şi al învierii. Povestea lui metaforizează esenţa tradiţiei şi a regenerării. Osiris este căsătorit cu sora sa, Isis, şi domneşte ca faron cu dreptate, dar este ucis de către fratele lui, Seth. Din moarte, Osiris îşi trimite în lume un fiu, Horus, al cărui rol este de a întreţine legătura cu Osiris. De aceea, în credinţele egiptene, Horus, înfăţişat adeseori ca un bărbat cu cap de şoim, conduce sufletul defunctului către Osiris. Isis adună rămăşiţele lui Osiris, tăiat de Seth în 14 bucăţi, şi îi reconstituie trupul, însă doar după ce Horus îl detronează pe Seth şi răzbună moartea tatălui său, Osiris poate fi trezit la viaţă de către fiul continuator. La această poveste fac trimitere multe dintre scrierile egiptene, subliniind credinţa într-o existenţă eternă şi efemeră totodată, în moarte şi în viaţă deopotrivă. Sufletul însuşi este dublu, iar după moartea fizică, ba pleacă spre Osirs, de la care a fost închiriat, iar ka îşi găseşte împlinirea într-o serie de simulacre (statuete în special) pentru a-şi continua existenţa. Una dintre scrierile cele mai impresionante pe seama acestui dualism este Dialogul unui om deznădăjduit cu sufletul său, Ba, în care este vorba despre un om care vrea să se sinucidă şi argumentează hamletian, însă Ba îi garantează că merită să trăiască şi îi promite că îi va fi alături şi îl va ajuta chiar şi în viaţa de dincolo, şi ea destul de grea. Această speranţă în continuarea vieţii dincolo de moarte este unanimă în lumea antică. În China, de pildă, apare de asemenea viziunea unui suflet dual; po este sufletul înlănţuit de materie, iar hun sufletul elevat. După moarte, po rămâne legat de pământ şi se hrăneşte cu ofrandele aduse mortului, apoi coboară în adâncuri şi continuă să existe ca umbră, în timp ce hun urcă spre palatul lui Shang Di. El trece prin multe pericole şi doar rugăciunile celor vii îl ajută să le învingă. Ajuns la destinaţie, hun devine o zeitate paşnică şi îşi ajută urmaşii. Pe această idee, mitologia chineză dezvoltă o serie de mituri, dominate de un alegorism accentuat. Multe dintre acestea sunt cuprinse în Cartea munţilor şi mărilor, a cărei redactare a început pe la 2190 î. H. şi a durat până prin secolul al II-lea al erei creştine; apar aici toate miturile importante ale Chinei, sunt relatate întâmplări misterioase şi sunt descrise personaje supranaturale (centauri, dragoni, uriaşi, iepuri cu chip uman, oameni care cresc în copaci), locuri stranii, precum şi peste patru sute de zeităţi intrate în patrimoniul mitologiei chineze. Şi mai bine este subliniat echilibrul dintre etern şi trecător în Cartea schimbărilor (Yi jing), redactată între secolele IX-VIII î. H. Concepută ca o carte de ghicit viitorul, Yi jing cuprinde texte poetice şi alegorice, al căror sens se îndreaptă spre ideea că există un mecanism de reglare a echilibrului lumii. Pe marginea acestor texte a glosat Confucius, mai târziu.

Civilizaţia babiloniană a lăsat încă cele mai interesante creaţii literare, între care pot fi menţionate două poeme, scrise probabil între secolele al XIII-lea şi al XII-lea î. H.: Enuma Eliş şi Poemul lui Ghilgameş. Primul aduce următoarea viziune despre naşterea lumii: la, început existau doi zei monstruoşi - Apsu (apa dulce), zeu masculin, şi Tiamat (apa sărată), zeitate feminină. După ce Apsu este ucis, Marduk, un zeu tânăr, despică în două trupul lui Tiamat şi făureşte lumea. Oamenii sunt plăsmuiţi din sângele lui Kingu (soţul zeiţei Tiamat), cel care furase tăbliţele destinului.

Poemul lui Ghilgameş este socotit prima scriere importantă a omenirii. Scrisă în cuneiforme, probabil între secolele al XIII-lea şi al XII-lea î. H., pe tăbliţe de argilă, această creaţie epopeică aparţine culturii sumero-babiloniene şi se referă la evenimente petrecute în mileniile al III-lea şi al II-lea î. H., reluând alte variante mai vechi. Se pare că Ghilgameş a fost un rege care a trăit pe la 2600 î. H., dar povestea lui a fost creată la 500 de ani după moarte, cam pe la 1600. Varianta existentă azi este pusă pe seama lui Sin-Liqui-Unninni, care a trăit pe la 2000 î. H., iar versiunea reprezintă o copie executată pentru biblioteca din Ninive, la 600 î. H.

Epopeea prezintă o parabolă despre sensul şi despre limitele vieţii; de aceea personajul evoluează de la devenirea eroică la cea spirituală.

Subiectul. Ghilgameş este regele unei cetăţi înfloritoare (Uruk), pe care o conduce tiranic, întrucât nu-şi găseşte egal. Zeii îl făuresc pe Enkidu, o fiinţă monstruoasă, şi-l trimit să-l ucidă pe regele nemilos. Însă Ghilgameş îl îmblânzeşte pe acest mesager care este, în sfârşit, un prieten pe măsură. Împreună cei doi îl ucid pe uriaşul Humbaba. După această aventură, Enkidu şi Ghilgameş capătă orgoliul de eroi şi îşi pierd măsura: o jignesc pe zeiţa Iştar, ucid Taurul Ceresc, iar Enkidu chiar crede că se poate măsura cu zeii. Superbia lor este pedepsită: Enkidu moare, iar Ghilgameş este copleşit de sentimentul morţii. El porneşte în căutarea nemuririi şi, după un drum anevoios, ajunge la bătrânul Ut-Napiştim, singurul om nemuritor şi care a supravieţuit Potopului prin voinţa zeilor. Aici, Ghilgameş...

inapoi