|
|
|
|
|
|
|
|
| Doina Ruşti | Patru bărbaţi plus Aurelius | Cămaşa în carouri | Lizoanca | Fantoma din moară | Zogru | Omuleţul roşu |
Prof. univ. dr. Doina Ruşti
(master, II)
Scenaristică
De la carte la film
Tehnicile ecranizării
curs practic, semestrial
si suport de texte
Examinarea
Workshop final: prezentarea scenariului (rezumat) în forma scrisă ori filmată şi discutarea proiectelor.
Tematica
1. Prezentarea cursului, probleme introductive, cerinţe.
Principiile construcţiei narative. De la „rădăcinile” basmului la epica filmului
2. Povestea literară şi cea cinematografică. Discutarea unui fragment de text literar în vederea realizării unei viziuni regizorale. Viziunea artistică şi instanţele dramaticului: perspectiva regizorului, a actorului, a scenografului, a spectatorului
3. Obiectivele şi structura scenariului cinematografic: secvenţa, premisa, tema, personajul, structura si intriga, dialogul, potenţialul comercial, potenţialul de ecranizare. Proiecţia a două-trei filme scurte (de câteva minute fiecare - filme studenţeşti) şi analiza lor structurală şi comercială.
4 Crearea unei povesti din imagini disparate: fotoreportajul, Power Point, sugestiile create prin imagini şi prin poziţionarea lor. Prelucrarea imaginii (cunoştinte minime) şi folosirea programelor de mixaj. Realizarea unei conferinţe în Power Point
5. Momentele subiectului şi tehnicile curente de realizare a lor.
INTRIGA: punctele conflictuale, durata, scena centrala. Ilustrări pe naraţiunea literara şi pe film: proiecţii şi prezentarea textului scris. Redactarea părţii care cuprinde intriga dintr-un scenariu şi defalcarea în imagini.
6-7. CONFLICTUL. Modalităţi de adâncire şi de întreţinere a unui conflict. Scene celebre. Amănunte vizuale cu valoare de stimuli conflictuali. "Agentul" şi "pacientul" în conflict. Redactarea conflictului. Imagini filmate sau foto cu potenţial conflictual
8. PUNCTUL CULMINANT. Tehnici cinematografice. Locul în cadrul scenariului. Durata. Exemple. Redactarea punctului culminant. Iconi, simboluri, atitudini, gesturi şi scene de fixare a punctului culminant.
9. DEZNODĂMÂNTUL. Pregătirea lui. Indecşii deznodământului şi diseminarea lor de-a lungul scenariului. Tipuri de deznodământ. Rescrierea unui deznodământ deja cunoscut. Realizarea deznodământului din imagini.
10.Workshop final
Bibliografie (selectiv)
BREMOND, CLAUDE - Logica povestirii, Ed. Univers, Bucureşti, 1981
DERRIDA, JACQUES - Diseminarea, Ed. Univers Enciclopedic, 1997
DURAND, GILBERT - Aventurile imaginii. Imaginaţia simbolică. Imaginarul, Ed. Nemira, 1999CORTI, MARIA - Principiile comunicării literare, Ed. Univers, Bucureşti, 1981
DURAND, GILBERT - Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, 1977
ECO, UMBERTO - Lector in fabula, Ed. Univers, 1991
ECO, UMBERTO - Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1982
GENETTE, GÉRARD - Métalepse. De la figure á la fiction, Seuil, 2004
GENETTE, GÉRARD - Relaţia estetică, Ed. Univers, 2000
GREIMAS, J. ALGIRDAS ŞI FONTANILLE, JACQUES - Semiotica pasiunilor. De la stările lucrurilor la stările sufletului, Ed. Scripta, 1997
HUFNAGEL, ERWIN - Introducere în hermeneutică, Ed. Univers, 1981
HUIZINGA, JOHAN- Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998DUMITRU CARABĂŢ - Spre o poetică a scenariului cinematografic, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1997.
LACAN, JACQUES - Funcţia şi câmpul vorbirii şi limbajului în psihanaliză, Ed. Univers, Bucureşti, 2000
LINTVELT, JAAP - Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativă, Ed. Univers, Bucureşti, 1994
LYOTARD, JEAN-FRANÇOIS - Condiţia postmodernă, Ed. Idea Design & Print, 2003
RICOEUR, PAUL - Despre interpretare. Eseu asupra lui Freud, Ed. Trei, 1999
RICOEUR, PAUL - Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas, 1995
STAROBINSKI, JEAN - Textul şi interpretul, Ed. Univers, 1985LUCIAN PINTILIE - 4 scenarii , Editura Albatros, 1992
ROB SHEPPART - Fotografia Digitala - Ghid practic National Geographic, Editura: Egmont, 2005
V. I. PROPP - Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Editura Univers, Bucureşti, 1973
Suport de texte
Tematica
2. Povestea literară şi cea cinematografică.
Tovarăşul bodolicu
Tovarăşul bodolicu era o persoană onomatopeică, o făptură interjecţională şi monosilabică. Mda, bă, hai, nu, ho, cam aşa se exprima el. Dar îi permitea şi funcţia: era şeful raionului nostru. O încruntătură de-a lui făcea cât o lege, n-avea nevoie de cuvinte.
„Şi la şcoală, la şcoală cum se descurcă?” se interesa tata curios, în timp ce juca tabinet cu mama şi cu familia pârvulescu. (Eu stăteam lipit de sobă, era iarnă, răsfoiam o carte de poveşti cu desene, dar trăgeam cu urechea la ce vorbesc oamenii mari, gândeam: tovarăşul bodolicu ăsta, care e cel mai puternic om din calafat şi din tot raionul, abia acum îşi face liceul, la seral – situaţia m-a mirat nu glumă - cum vine asta, întâi eşti mare şi pe urmă înveţi carte?!...).
„La şcoală n-are nevoie să vorbească, se gudură directorul pe lângă el, e ca mieluşelul zbirul nostru de director, îi dârdâie fundul de frică şi ne îndeamnă pe toţi să-i dăm zece”, a explicat doamna pârvulescu care-l avea elev pe tovarăşul bodolicu. „Ăsta elev, apare pe-acolo când şi când, stă supărat şi mut-ameninţător, zice câte un mda dacă binevoieşte să-l zică şi noi îi trecem zece-n catalog”, a sfârşit povestea doamna pârvulescu.
Aşa e, omul acesta pe nume bodolicu avea o mare problemă cu cuvintele: în gura lui, nu se potriveau, nu se legau între ele, arareori se adunau într-o propoziţie, iar într-o frază - niciodată. De altfel, slăbiciunea asta l-a şi pierdut, cât era el de tare.
Într-o bună zi, şi-a anunţat vizita cineva de la bucureşti, cineva aflat ameţitor de sus. Tovarăşul bodolicu trebuia să-l întâmpine cu un discurs. Un slujbaş care se ocupa cu chestii de-astea i-a scris nişte fraze meşteşugite, dar el nu era în stare să le ţină minte, să le repete. Ceea ce i-a creat dureri de cap. În noaptea dinaintea vizitei n-a închis ochii. A doua zi, s-a pus pe tocit, dar degeaba. S-a-ntâmplat că mărimea de la bucureşti a-ntârziat şi tovarăşul bodolicu, în aşteptarea lui, ca să scape de chin, s-a dres cu un pahar mare de coniac şi cu încă unul, şi cu încă unul (a avut timp, de, dacă şi ăla se găsise să-ntârzie!...). S-a făcut pulbere. Când a sosit ăla, tovarăşul bodolicu sforăia. De aici i s-a tras.
L-au dat afară de la partid. L-au mutat într-un alt raion, la sindicate. I-am pierdut urma.
(din vol. Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de către gabriel chifu trăită şi tot de el povestită - un poem epic)
3. Obiectivele şi structura scenariului cinematografic: secvenţa, premisa, tema, personajul, structura si intriga, dialogul, potenţialul comercial, potenţialul de ecranizare.
MANOLE
Gata! Acum nu te mai doare! Jocul e gata!
Ai adormit acolo? Tu chiar ai adormit acolo?
Se indeparteaza de zid si intelege ce s-a intimplat.
Apoi se apropie iar. Se aude o respiratie intensa din golul zidului.
Manole se izbeste de zid, cu urechea lipita de el. Respiratia continua.
Barbatii se apropie toti de zid si se sprijina de el fara un cuvint.
Zidul inalt cu trupurile lor insirate de-a lungul lui.
Unul dintre ei il ia de mina pe Manole.
Incet – incet, se prind toti de maini.
Se odihnesc, epuizati, sprijinindu-se de zid.
Manole
(inchide ochii usor)
E gata! S-a implinit totul... Numai de n-ar fi minciuna, Doamne!
Pantofiorii Anei se odihnesc linga zid.
(Alexa Visarion -Meşterul Manole)
CĂLDURĂ MARE
de I.L. Caragiale
(text integral)Termometrul spune la umbră 33? Celsius... Subt arşiţa soarelui se opreşte o birje în strada Pacienţiei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz'. Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit se apropie de uşa marchizei, unde pune degetul pe butonul soneriei. Sună o dată... nimic; de două, de trei... iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică... În sfârşit, un fecior vine să deschidă.
În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate.
Domnul: Domnu-i acasă?
Feciorul: Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.
D. : Dumneata spune-i c-am venit eu.
F. : Nu pot, domnule.
D. : De ce?
F. : E încuiată odaia.
D. : Bate-i să deschidă.
F. : Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.
D. : Care vasăzică, a plecat?
F. : Nu, domnule, n-a plecat.
D: Amice, eşti... idiot!
F: Ba nu, domnule.
D: Zici că nu-i acasă.
F: Ba-i acasă, domnule.
D: Apoi, nu ziseşi c-a plecat?
F. : Nu, domnule, n-a plecat.
D. : Atunci e acasă.
F. : Ba nu, da n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.
D. : Unde?
F. : În oraş.
D. : Unde! ?
F. : În Bucureşti.
D. : Atunci să-I spui c-am venit eu.
F. : Cum vă cheamă pe dv.?
D. : Ce-ţi pasă?
F. : Ca să-i spui.
D. : Ce să-i spui? De unde ştii ce să-i spui, dacă nu ţi-am spus ce să-i spui? Stăi, întâi să-ţi spui; nu te repezi... Să-i spui când s-o-ntoarce că l-a căutat...
F. : Cine?
D. : Eu.
F: Numele dv.?...
D: destul atâta! Mă cunoaşte dumnealui... suntem prieteni...
F: Bine, domnule.
D: Ai înţeles?
F. : Am înţeles.
D. : A! Spune-i că să ne-ntâlnim negreşit.
F. : Unde?
D. : Ştie dumnealui... Da să vie neapărat.
F. : Când?
D. : Când o putea.
F. : Prea bine.
D. : Ai înţeles?
F. : Am înţeles.
D. : A!... şi dacă vede pe amicul nostru...
F. : Care amic
D. : Ştie dumnealui! Să-i spui că nu s-a putut reuşi cu afacerea ştiută nimic, fiindcă am vorbit cu persoana... Nu uita!
F. : Se poate să uit?
D. :... şi zice că acuma e prea târziu, dacă n-a venit la vreme; căci dacă venea măcar cu câteva zile înainte, altă vorbă!... poate că s-ar fi putut... Ţine minte!
F. : Ţiu, domnule....
D. :... deoarece nu plecase încă mătuşa persoanei care s-a dus pentru ca să dea arvună tutorelui minorilor, şi el nu aflase încă, deoarece nu-i spusese nepotul cucoanei, cu care era afacerea ca şi terminată, dacă mai avea răbdare până luni seara, când trebuie neapărat să se întoarcă avocatul, fiindcă s-a dus cu o hotărnicie; dar acuma, cu regret, este imposibil din mai multe puncte de vedere, care le ştie dumnealui... Aşa să-i spui.
F. : Bine, domnule.
Domnul pleacă... Feciorul dă să-nchiză... Domnul se-ntoarce.
D. : A!... Ştii ce? nu-i spune nimic, fiindcă poate nu ţii minte exact persoanele. Trec eu mai bine diseară să-i spui... La câte vine d. Costică seara la masă?
F. : Care d. Costică?
D. : Stăpânu-tău.
F. : Care stăpân, domnule?
D. : Al tău... d. Costică
F. : Pe stăpânu-meu nu-l cheamă d. Costică; e propitar...
D. : Ei! şi dacă-i propitar?
F. : Îl cheamă d. Popescu.
D. : Şi mai cum?
F: Cum, mai cum?
D. : Fireşte... Popescu, propitar... bine... şi mai cum?
F. : Nu pot să ştiu.
D. : Nu-l cheamă Costică Popescu?
F. : Nu.
D. : Nu se poate.
F. : Ba da, domnule.
D. : Apoi, vezi?
F. : Ce să văz?
D: Îl cheamă Costică?
F: Ba, Mitică.
D: Mitică?... peste poate!... Ce stradă e aici?
F. : Numărul 11 bis
D. : Nu e vorba de 11 bis.
F. : A zis domnul că nu vrea să puie treisprezece, că e fatal.
D. : N-are-a face 13... Eu te întreb de stradă. Ce stradă e asta?
F. : Strada Pacienţii..
D. : Strada Pacienţii?... imposibil!
F. : Nu, domnule, e strada Pacienţii.
D. : Atunci nu e asta.
F. : Ba-i asta.
D. : Nu.
F. : Ba da.
D. : Eu caut din contra strada Sapienţii, 11 bis, strada Sapienţii, d. Costică Popescu.
F. : Aşa?
D. : Aşa.
F. : Atunci, nu e aici
D. : Foarte bine.
Domnul pleacă şi merge la birje. Birjarul doarme pe capră. Caii dorm la oişte.
Domnul: Haide, birjar!
Birjarul: Nu slobod... este muştiriu, mo roc...
D. : Care muştiriu?
B. : Nu ştii la mine, mo roc...
D. : De unde l-ai luat?
B. : Ghe acolo, mo roc...
D. : Apoi, nu sunt eu?
B. : Ie! la domnu este, mo roc.
Domnul suie... Birjarul trage bice... Caii se deşteaptă şi pornesc. Domnul se ridică-n picioare, la ceafa birjarului.
D. : Ascultă-mă; ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
B. : Ala nu ştii, mo roc.
O babă trece. Domnul opreşte birja.
Domnul: Mă rog, jupâneasă, ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
Baba: Asta e, măiculiţă.
D. : Ei, aş!... Teribil e de ramolită!... Mână-nainte, birjar!
Birja porneşte. Domnul face semn să oprească la o băcănioară în colţ, unde pe prag moţăie la umbră un băiat cu şorţul verde.
Domnul: Tânărule, ce stradă e asta?
Băiatul : Strada Pacienţii...
D: Eşti un prost!... Înainte, birjar!
Birja merge încă o bucată bună... un sergent de stradă stă pe bancă la poarta unei curţi mari. S-a descălţat de cizme, să-şi mai răcorească picioarele. Domnul face semn, birja opreşte.
D: Sergent!
Sergentul: Ordonaţi!
D: Mă rog, nu ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
S: Chiar asta e.
D: Imposibil!
S: Da, domnule, asta e.
D:... la d. Popescu, nr. 11 bis.
S: Ei, da, mai în sus, pe mâna stângă, nişte case galbene-n curte, cu marchiză...
D: A!... Atunci feciorul e un stupid!... Întoarce, birjar!
IOANA DRĂGAN
Broasca
– Un’ te duci, Crina? Crina! Crina! De când mi-au adus-o în vacanță, nu mai am pace!
Bătrâna se uită pe fereastră, apoi se așază din nou la masă.
– Așa-s copiii, vecină. Și-ai mei sunt la fel. Aleargă, țipă, plâng, n-ar sta locului neam. N-ai ce le face.
– Crina-i-un copil cuminte. Nu mă supără deloc. Nu-i ca alți copii, da’ nu știu eu ce face toată ziua. Nu vorbește cu mine, are secretele ei. Stă ce stă prin preajma mea, mutulică, și-apoi dispare de nu știu de unde s-o iau...
– Se joacă, vecină, se joacă și ea...Nu te mai agita, c-așa-i la anii ăștia.
Fetița grăbi pasul la auzul strigării. Ce-o vrea de la ea, de nu-i dă pace? Mai ales acum. Porni hotărâtă în iarba mare spre fundul grădinii. Se împiedică într-o movilă de cârtiță și scapă din mână plasa. Se sperie mai mult de zgomotul făcut decât de căzătură.
Cât să fie ceasul? E douășpe. E bine. Bunica are o vizită acum, apoi o va striga din nou, Crina, Crina, îi va răspunde, da, va veni la masă imediat, dar mai stă puțin, culege flori, bunica se va liniști, nu va porni după ea, și când mirosul de mâncare va inunda toată curtea, o sa termine și ea disecția.
În genunchi, cu capul lipit de pământul încă jilav după ploaia de azi noapte, tremurând toată de emoție, ridică încet bolovanul.
– Ești aici! Te-am prins, vrăjitoareo! Râde fericită! Aaa, crezi că scapi, că fugi? Nici nu știi ce te așteaptă, draga mea oakie...
Pune la loc bolovanul și-l proptește cu o altă piatră.
Broasca stă nemișcată. E verde-maronie, cu striații negre pe spate. E umflată și grasă. Probabil că e bătrână sau, cine știe, o fi broscoi. Orocăia înfiorător de multă vreme, până când a ajuns să se bage sub piatră, unde a imobilizat-o. O fugărise prin curte aproape o săptămână. Doamne, cum putea să sară și când ziceai că doarme, deodată deschidea larg ochii ăia bulbucați și cât ai clipi, n-o mai găseai.
Desface punga și scoate ”instrumentele”: o furculiță-țepușă cu doi dinți pe care i-o luase bunicului din atelier, un cuțit de bucătărie, niște ace mari găsite mai demult în antica și foarte burdușita cutie de cusut a bunicii, o foarfecă de tăiat pielițele de la unghii și bisturiul lui taică-su din trusa de pedichiură, pe care-l căutase înnebunit peste tot în urmă cu câteva luni. O comoară!
– Cine-a zis că ești scârboasă, draga mea oakie?
A luat-o în mână, a pipăit-o și-o ține strâns în pumn. Pielea e rece, umedă, însă foarte mătăsoasă, subțire și fină.
– Un noroc, oakie-oakie. O să intre cuțitul așa ușor în tine, chiar ca-n brânză.
Broasca paralizase. Era acum desfăcută toată etalată pe piatră, cu mățișoarele vâscoase lucind în soare. O decupă cu minuție, îi scoase intestinele și când ajunse la inimă, văzu cu surprindere că încă bătea.
– Ți-e foame? Hai la masă. Tare mă mai necăjești, Crina, fetițo! De ce nu-i spui lu’ bunica, ce-ai făcut tu toată dimineața...? Pff! Ce lipicioasă ești pe mâini! Fuga și te spală! Așa vii tu la masă? Cine știe pe ce-ai pus mâna p-acolo prin grădină...
Zâmbi, amintindu-și cu plăcere de cicăleala bunicii. Murise nu demult, de o boală de inimă. O îngrijise ca pe nici un alt pacient de-al ei și constatase încă o dată cât era de inutilă medicina în fața morții.
Se trezi din amorțeala amintirilor la glasul unei infirmiere apărute dintr-odată în camera de gardă.
– O urgență, doamna doctor. Repede, la salonul trei.
Sări în picioare și, deși obosită, alergă febrilă ca-n transă, la etajul unu al spitalului.
Bărbatul era întins gol pe masa de operație, duhnind greu și horcăind. Îl palpă și constată numărul mare al plăgilor infectate. Era, fără îndoială, victima unei răfuieli, cine știe ce bătaie! Cercetă rapid radiografiile și-i văzu organele atinse de loviturile de cuțit. Trebuia operat de îndată. Îi privi chipul umflat și tumefiat. Părea că nu este conștient de nimic din ce i se întâmplă. Ceru să i se pregătească instrumentele și se bucură odată în plus de faptul că avea să opereze. Chirurgia, marea ei pasiune! ” „O mână sigură, ca de bărbat. Nu greșește niciodată. O doctoriță excelentă, perfect stăpână pe bisturiu”, îi răsunară în urechi recomandările profesorilor ei din Facultate. Își puse meticulos mănușile transparente, recunoscând cu plăcere pocnetul familiar al cauciucului. Se legă la gură și, în fine, începu treaba, fără să se grăbească. Știa că anestezia nu prinde, în cazul infecțiilor grave cu puroi fierbând, așa încât mai mult se enervă auzind lamentațiile surorii, o fată tânără, neexperimentată și impresionabilă.
– Ce nu știi, însă, tu, prostănacule, și nimeni pe lume, e că mie tare-mi place să tai în carne vie, mormăi printre dinți în căldura senzuală a bandajului încins de la gură.
Tăia cu putere, curăța conștiincioasă toate rănile, dezinfecta și apoi cosea. Corect. Eficient. Profesionist. Bolnavul era undeva departe, la mii de metri distanță. Îi înregistra cu plăcere însă durerea din pulsația cărnii și din tremurul necontenit al mușchilor.
Zâmbește transfigurată sub bandaj. Ce noroc în noaptea asta să aibă așa un pacient!
Pentru cei ca ăsta se făcuse ea doctoriță și alesese chirugia dintre toate specializarile, abandonând până și medicina legală, pentru bolboroseala asta a țesuturilor vii în contact cu bisturiul și pentru senzația unică de fericire ce-o inundă simțind prin toți porii durerile omenești.
Mai are puțin și e gata. Schimbă bisturiul și alege unul cu lama foarte fină pentru o ultimă incizie facială. Se întoarce și o frapează culoarea verzuie a tenului. Abia acum se uită la ochii bărbatului. Bulbucați și ieșiți din orbite sunt ficși, ca la broască.
– Cred c-a murit, doamna doctor. Acum a murit. Uitați-vă aici, intră în panică infirmiera.
Nu i-a rezistat suficient inima, îi spune surorii, privind cadavrul de pe masă, în timp ce se spală tacticos pe mâini.
Animalu’, gândește dezamăgită și de data asta, m-a făcut să ratez ultima incizie!
(Din vol. ”Vietăți și femei”, Asociația Scriitorilor din București, Editura Cartea Românească, 1997.)
5. Momentele subiectului şi tehnicile curente de realizare a lor.
INTRIGA: punctele conflictuale, durata, scena centrala.
Când se întoarse acasă, Emmei îi plăcu la început să dea ordine slugilor, dar pe urmă se sătură de viaţa la ţară şi-i păru rău că a plecat de la maici. Când Charles veni întâia oară la Bertaux, ea se socotea foarte dezamăgită, nemaiavând nimic de învăţat şi nimic de simţit.
Dar grija pentru noua ei situaţie, sau poate neliniştea pricinuită de prezenţa acestui om i-au fost de ajuns s-o facă să creadă că era şi ea stăpânită, în sfârşit, de acea pasiune minunată, rămasă până atunci numai ca o pasăre mare, cu penele trandafirii, plutind în splendoarea unui azur plin de poezie; şi acum nu-şi mai putea închipui că tihna în care trăia ar fi fericirea visată.
(Flaubert: Doamna Bovary)
Cronica mucosului Octavian Condurache îl băgă în boale pe prozatorul septuagenar Liviu Beschieru. Textul imberbului coleg de breaslă era de o impertinenţă năucitoare şi burduşit cu aberaţii. Pe un ton caustic-ireverenţios, Condurache declara, într-o revistuţă a tinerilor scriitori din Republica Moldova, că el – Liviu Beschieru – e “un prozator minor, un sămănătorist incurabil care subordonează aspectele estetice celor etnice, care reduce esteticul la lirismul dulceag-păşunist”. În finalul cronicii, postmodernistul mucos trăgea concluzia că toată opera lui Beschieru era “perimată, mediocră, stupidă”. (Iulian Ciocan – Mirmidonul)
Scena e puţin în ceaţă, poate din cauză că e fum. Toţi fumează. K. îmi întinde microfonul, sunt aplaudat frenetic, vreo două gagici semibune îşi dau coate. Mă ridic şi încep să îmi citesc poeziile de pe foaia pătată de cafea. Aş vrea să le recit, dar sunt mult prea emoţionat. Fac pauze lungi între cuvinte, pentru efect. Pentru ca să fiu mai impunător, mă urc pe o măsuţă, vărs din nou cafeaua unei tipe, dar ea nu protestează, cu siguranţă e încântată că am ales să mă urc pe masa ei. Puteam să aleg orice masă, dar am ales-o pe a ei. Toţi îşi ţin răsuflarea. Versurile mele par să le intre direct în creier, sunt fascinaţi, se vede clar că rezonează la cuvintele mele. Când vor pleca de aici, nu vor putea să se gândească la altceva decât la poeziile mele. Se vor gândi la poeziile mele când se vor masturba, când vor face sex şi când se vor îmbăta. Vor visa poeziile mele. Continui să citesc, câţiva s-au ridicat să plece, fireşte, versurile mele sunt prea puternice, nu le poţi asculta minute în şir, mai ai nevoie uneori şi de o gură de aer, îi înţeleg. Şi-au luat şi hainele, se vede treaba că nu se mai întorc; e de înţeles, poezia mea este concentrată, lor le-a ajuns doza pe ziua de astăzi. K. îmi spune că mi-a expirat timpul, să mă pregătesc să închei. Ce fiinţă superficială… de parcă timpul pentru poezie poate să expire vreodată. Îl ignor şi continui să citesc. Gagicile semibune se ridică şi ele şi pleacă, probabil se duc la budă să vorbească despre mine şi despre ce impresie le-a făcut poezia mea. Au mai rămas doar vreo 8 persoane. Mă pregătesc totuşi să închei, poate se supără K. pe mine şi nu mă mai invită data viitoare – hotărăsc să mai citesc 6-7 poezii. (Cristina Nemerovschi - Cum a ars-o A. o săptămână ca scriitor de succes)
6-7. CONFLICTUL. Modalităţi de adâncire şi de întreţinere a unui conflict.
. Cât priveşte pe doctorul S., e mai puţin plicticos decât mă temeam. Uneori, sărăcuţul, e mai amuzant decât îşi închipuie, şi-mi descopăr o anumită compasiune - pe care o înăbuş imediat - pentru rolul ingrat de victimă sigură pe care îl joacă. El se află la mijloc, între două forţe care sunt mai tari ca el şi-l vor îngenunchia într-un fel.
Pentru că sunt convinsă, el raportează totul sau ceea ce e esenţial părinţilor mei, eu am început să-i povestesc - să inventez mai bine zis, numai pentru el anume, o idilă fantastică, o iubire clasică, după toate canoanele. E crud asta, ştiu, dar el, împreună cu ei mă obligă la asta, şi atâta timp cât mai face caz de tenacitatea sa şi nu dezarmează, părăsind definitiv proiectul lor de a mă mărita, va suporta tot ceea ce voi crede eu de cuviinţă.
Deşi e un joc complicat, de loc uşor, în general mă amuză, pentru că trebuie să inventez mereu lucruri de care nu am habar, pentru că nu le-am trăit, dar spiritul meu pozitiv mă ajută aici foarte mult. îi dau şi dovezi, şi în general - şi asta e ciudat pentru felul meu de a fi - încerc să par stângace şi îl conving adeseori cu aceste "stângăcii" ale mele. În acest fel, din "neatenţia" mea, mi-au "scăpat" unele cuvinte trădătoare, referitoare la "Virgil" - aşa se numeşte iubitul meu fictiv […] - şi după câtva timp, aceste "stângăcii" de limbaj, repetându-se, aglomerându-se - aşa cum i se întâmplă unei fete care se îndrăgosteşte treptat -, al a început, cu discreţie, să-mi ceară unele lămuriri. eu însă, m-am prefăcut indiferentă, de o ciudată indiferenţă, şi am încurcat puţin frazele, astfel încât să "trădez" mai mult decât „aş fi vrut". Era un joc, un efort, care-şi primea pe loc răsplata, pentru că îl observam, deşi căuta să se stăpânească prin toate forţele, se trăda uneori, destul de evident, şi în clipele acelea am învăţat ce greu e să-ţi stăpâneşti mulţumirea, satisfacţia.
Apoi, într-o bună zi, i-am arătat un medalion de argint, pe care-l cumpărasem din banii mei, şi l-am pus în situaţia să-l ia în mână, să-l admire, să găsească calităţi gravurii, care simbolizează un lucru total neechivoc, şi toate astea bănuind înainte de a-i fi spus eu provenienţa lui, după felul în care i l-am întins, după tonul meu, care a tremurat uşor - deşi a fost o vibraţie pe care mi-am stăpânit-o repede încât el a fost convins că eu nu ştiu că el a remarcat-o -, după ochii mei neliniştiţi uşor, în timp ce el examina obiectul. nu i-am spus totuşi cine mi l-a dăruit, nici nu era nevoie, şi dacă a mai avut îndoieli, probabil că ei i le-au risipit total, pentru că ei nu ştiu de existenţa medalionului, şi mai ales, îmi cunosc firea mea austeră, pozitivă, căreia nu-i place niciodată din proprie iniţiativă, ca altor fete de vârsta mea cu o imaginaţie de pension de maici, să se înconjoare de obiecte mărunte şi sentimentale: medalioane, şuviţe de păr, o foaie de hârtie pe care "mâna iubită" a mâzgălit nu ştiu ce, inele etc. Şi, ca o culme a acestora, nu port acest medalion, deşi nimeni nu mă poate împiedica, şi mă prefac că nu-l port din vina lor, şi el crede, pentru că nu ştie exact raporturile dintre mine şi părinţii mei, mai bine zis nuanţele acestor raporturi, şi nu ştie cât pot să-mi îngădui şi cât nu. Aşa că mă prefac "suferindă din dragoste" şi nu ascund nici satisfacţia pe care orice femeie o are atunci când suferă pentru libertatea ei sentimentală, ca să mă exprim astfel, şi nu-i ascund nici că dragostea mea se întăreşte în faţa acestor interdicţii mărunte, dar tiranice.
( N. Breban – In absenta stapanilor)
8. PUNCTUL CULMINANT. Tehnici cinematografice.
POŞTAŞUL HAZARDULUI
de Iosif Naghiu
Text integral
ADRESANTUL: O nouă scrisoare?
POŞTAŞUL: Da, domnule. Nu vă grăbiţi să o luaţi?
ADRESANTUL: După chipul ca de lămâie stoarsă pe care îl abordezi, bănuiesc că nu am motive să mă grăbesc.
POŞTAŞUL: Aşa şi e, domnule.
ADRESANTUL: Înseamnă că-i cunoşti conţinutul?
POŞTAŞUL: Deşi nu am obiceiul să mă uit în scrisorile destinatarilor, experienţa mă ajută să intuiesc conţinutul celor mai multe din ele.
ADRESANTUL: Atunci... înainte de a semna de primire, nu ai vrea să-mi explici?
POŞTAŞUL: Afară plouă? ADRESANTUL: Plouă. POŞTAŞUL: E frig?
ADRESANTUL: Frig de vrăbiile îngheţate cad din copaci. POŞTAŞUL: Şi strada asta nu e Calea Necazului?
ADRESANTUL: Ba da.
POŞTAŞUL: Vedeţi?
ADRESANTUL: Vrei să spui că veştile care sosesc pe strada asta sunt ghinioniste ca şi numele ei? POŞTAŞUL: Tolba mea este plină de asemenea veşti nedorite. Că tatăl vecinului a căzut dintr-o barcă încercând să prindă în nadă un somon uriaş, că paraşutistului de alături nu i s-a deschis paraşuta decât după ce a ajuns la sol şi că tânărului de peste drum i s-a reziliat contractul de muncă.
ADRESANTUL: Ce ghinion!
POŞTAŞUL: Curat ghinion! Întrebarea e, ghinionul cui? A1 meu sau al lor?
ADRESANTUL: Totuşi... Cel care şade în casa aia înaltă cu frize şi capiteluri...
POŞTAŞUL: Domnul Bogoumi?
ADRESANTUL: Pare lipsit de probleme. Are o pensie bunicică, un băiat care a emigrat în America... POŞTAŞUL: Dar dacă aţi şti ce-i scrie în scrisoarea pe care i-o duc...
ADRESANTUL: Deşi nu se cade, chiar că mă faci curios.
POŞTAŞUL: Vrând să bea pe nerăsuflate un vin românesc foarte scump, acesta s-a dovedit în cele din urmă un puternic insecticid.
ADRESANTUL: Tot românesc?
POŞTAŞUL: Tot.
ADRESANTUL: Ce ghinion!
POŞTAŞUL: Curat ghinion! Şi în asemenea situaţie, eu, purtătorul atâtor veşti neplăcute, să mai am şi motive să fiu mulţumit?
ADRESANTUL: Si nu s-a întâmplat niciodată să aduci şi o veste care să bucure pe cineva?
POŞTAŞUL: Aici? Pe Calea Necazului? De unde asemenea veşti? Toate veştile bune le duce colegul meu de pe strada de alături.
ADRESANTUL: Adică a Norocului?
POŞTAŞUL: Nu aţi văzut ce faţă rotundă şi veselă are? Ce mină de om fericit? Ca să nu mai vorbesc de bacşişuri. Am ajuns să cred că funcţionarele de la poştă îl simpatizează pe el şi mă sabotează pe mine. Dar, după o verificare amănunţită, mi-am dar seama că m-am înşelat. Poştaşul de pe strada Norocului nu-i vinovat.
ADRESANTUL: Şi nici funcţionarele de la poştă?
POŞTAŞUL: Nu, domnule. Ele distribuie poşta pe străzi, cartiere, sectoare, arondismente, iară de părtinire. Numai că...
ADRESANTUL: Numai că?...
POŞTAŞUL: Atunci când pornim amândoi de la centru...
ADRESANTUL: Ce se întâmplă atunci?
P0ţ5TAŞUL: El merge vesel, nepăsător, parcă nici n-ar simţi greutatea mesajelor care de îndată ce sunt înmânate se transformă în mulţumiri bucuroase şi sunătoare. În timp ce eu, abia de le car. Veştile triste sunt grele, domnule.
ADRESANTUL: Ia stai puţin... Spuneai că poştaşul de pe strada vecină duce numai mesaje făcute să-i bucure pe destinatari. Ce fel de mesaje?
POŞTAŞUL: Că băiatul unuia dintre adresanţi a pescuit un somon uriaş, care este şi plin de icre, că altul a fost angajat în locul unui paraşutist decedat, iar celui de al treilea că o dată cu prelungirea contractului său de muncă i s-a mărit şi salariul. Şi, nu în cele din urmă, că unul care a cumpărat o sticlă de insecticid pe o sumă mizeră...
ADRESANTUL: A descoperit în ea un vin foarte scump.
POŞTAŞUL: Şi ăsta nu-i noroc chior, domnule?
ADRESANTUL: Şi care poate fi explicaţia?
POŞTAŞUL: Că locuitorii de pe strada Norocului se bucură fără să ştie de ghinionul celor de pe Calea Necazului.
ADRESANTUL: Şi dacă ştiu?
POŞTAŞUL: Atunci e mai grav.
ADRESANTUL: De ce?
POŞTAŞUL: Pentru nu au noroc, ci profită.
ADRESANTUL: Totuşi, din câte mi-ai explicat poşta este corectă. Distribuie veştile imparţial, după principiul hazardului organizat.
POŞTAŞUL: Asta aşa e.
ADRESANTUL: Pe de altă parte conştiinciozitatea asta când pozitivă, când negativă, mai poate fi numită hazard? -
POŞTAŞUL: Cu toate că nu v-am înţeles pe deplin formularea, pot să vă spun că nici hazardul acesta, despre care aţi vorbit atât de frumos, nu mai e ca hazardul de altă dată. Şi atunci cum să nu fiu trist? Cum să nu am o faţă ca de lămâie stoarsă şi mohorâtă? Uneori mă gândesc să nici nu mai distribui scrisorile astea din tolbă, ci să le arunc. Dar nu ar fi incorect? ADRESANTUL: Şi hazardul ăsta, mie ce mi-a adus? POŞTAŞUL: Sincer să fiu, ca să nu intuiesc, nici n-am atins scrisoarea din tolbă. Ce veşti aşteptaţi? ADRESANTUL: Şi bune şi rele. Despre rezultatul unui concurs premiat cu o excursie, în insulele Canare şi despre un unchi din provincie care este foarte bolnav.
POŞTAŞUL: În insulele Canare? Iertaţi-mă domnule, dar când s-a mai întâmplat ca cineva de pe Calea Necazului să câştige o excursie în insulele Canare?
ADRESANTUL: Atunci ştii ce am să fac? Am să iau scrisoarea, dar n-am s-o deschid. De ce să ies singur în calea necazului?
POŞTAŞUL: Procedaţi foarte înţelept. M-am gândit şi eu la soluţia asta, dar m-am temut s-o propun.
ADRESANTUL: Eu sunt un om hotărât: nu ezit.
POŞTAŞUL: Atunci, am plecat.
ADRESANTUL: Ia stai puţin... Dar dacă scrisoarea mă anunţă că sunt câştigătorul concursului? Nu ar trebui s-o deschid?... Deşi, ar putea să mă anunţe că unchiul meu a murit. Nu, nu, decât o asemenea veste, prefer să pierd excursia din Canare. Deşi... dacă mă gândesc că unchiul meu a fost un om înstărit, atunci vestea tristă m-ar putea transforma intr-un moştenitor... N-ar fi mai bine să plec din Calea Necazului şi să mă mut pe strada Norocului? Acolo vestea cea rea s-ar putea transforma intr-o veste bună... Dar care e vestea cea bună?... Că pot câştiga o excursie în Canare sau că unchiul meu a murit? Hei, poştaş mohorât al hazardului, cum să ies din dilemă?
POŞTAŞUL: Asta nimeni nu ştie, domnule.
9. DEZNODĂMÂNTUL. Pregătirea lui. Indecşii deznodământului şi diseminarea lor de-a lungul scenariului. Tipuri de deznodământ. Rescrierea unui deznodământ deja cunoscut. Realizarea deznodământului din imagini.
UNEORI OBIŞNUIESC SĂ STAU ÎN FAŢA UNUI FELINAR ŞI SĂ FLUIER
de Gherasim Luca
oamenii ieşiţi afară de prin case şi restaurante au vrut să
linşeze câinele care a muşcat sergentul
fireşte că indignarea mea depăşise orice margine
eram desculţ, şedeam la fereastră şi terminasem tocmai
de citit nişte poeme de un poet
sesto pals
totuşi am ieşit în stradă
şi-am început să lovesc în oamenii care priveau nepăsători la
toată întâmplarea asta
erau şi câţiva morţi şi foarte mulţi răniţi.
bineînţeles că acasă nu mă mai puteam întoarce
două automobile cu jandarmi se stabiliseră în locuinţa mea şi
aşteptau
în prima farmacie pe care am întâlnit-o în drum
oamenii care treceau pe lângă noi se uitau foarte miraţi la noi
parca n-au mia văzut niciodată un om într-o cămaşă de noapte
protejând un câine bandajat
eram de altfel hotărât să nu mă mai întorc niciodată acasă
mă obişnuisem destul de bine cu noua stare de lucruri
câinele începuse chiar să râdă, să dea din coadă şi să spună
glume picante
ne-am aşezat apoi pe jos
ne-am jucat în nasturii de la cămaşa de noapte
i-a câştigat fireşte el
nu mi-a părut deloc rău
am plecat mai departe
am ajuns la marginea oraşului şi afară din oraş la calea ferată
în cele din urmă am ajuns şi pe câmp şi dincolo de câmp şi de calea ferată
(aici nu mai e niciun om care să ne supere)
erau acolo şi o pădure şi o bucată verde de cer şi puţină iarbă
era şi răcoare
ne-am scos cămaşa de noapte şi bandajele de câine
am alergat pe iarbă
ne-am căutat prin pomi
am zburat cu păsările din pomi
am ajuns curând şi la bucata verde de cer
bucata verde de cer era plină cu păsări şi cu îngeri
se făcuse şi dimineaţă
oamenii rămaşi jos începură aşa din senin să râdă cu hohote
cămaşa de noapte era în jurul gâtului
şi m-am mirat foarte mult când oamenii au început să râdă cu hohote
„Anul trecut (august l822), povesteşte în acest sens Stendhal, soldatul care era de gardă în teatrul din Baltimore. văzându-l pe Othello, care în actul V urma să o omoare pe Desdemona, strigă: «N-o să se poată spune vreodată că în prezenţa mea un negru ticălos a omorât o femeie albă.» În aceeaşi clipă. soldatul trase un foc de puşcă şi îl nimeri în braţ pe actorul care-l juca pe Othello. Aproape în fiecare an. ziarele relatează fapte asemănătoare. Ei bine, acest soldat trăia iluzia, credea adevărată acţiunea care se petrecea pe scenă”. După Bullough în viaţă distanţa estetică constă în a face ca şi cum lucrurile nu te-ar privi: în artă. ea constă în a înţelege că lucrurile nu te privesc. Vedem bine prin ce păcătuieşte această trecere prea rapidă de la viaţă la artă (în general): lucrul de care e vorba in al doilea caz nu ţine numai de artă ci de ficţiune, iar ceea ce Stendhal numeşte aici iluzie (sau mai degrabă această iluzie perfectă pe care n-o vom căuta niciodată în teatru şi pe care n-o găsim decât în „clipe delicioase”, foarte scurte, de exemplu, o jumătate de secundă sau un sfert de secundă", constă în a lua ficţiunea drept realitate: ori o operă de artă nu este neapărat ficţională şi relaţia cu o catedrală, cu un tablou abstract sau cu o compoziţie muzicală nu ar risca să provoace tipul de confuzie evocat mai înainte. (Gérard Genette – Relaţia estetică, Ed. Univers, 2000, p. 23-24)
Copyright © Doina Ruşti