|
|
|
|
|
|
|
|
| Doina Ruşti | Patru bărbaţi plus Aurelius | Cămaşa în carouri | Lizoanca | Fantoma din moară | Zogru | Omuleţul roşu |
Prof. univ. dr. Doina Rusti
ARTA ACTORULUI
Curs masteral, anul II,
10 ateliere (de câte două ore)
Dramatizarea
Tematică şi
Suport de texte
CUPRINS
Descriere
Tematică
Bibliografie
Suport de texte
Descrierea cursului. Cursul cuprinde 10 ateliere care ilustrează semnificaţii importante pentru compoziţia, interpretarea şi viziunea jocului teatral. Această triplă înţelegere ludică alcătuieşte o semioză capabilă să structureze principalele probleme legate de mesajul artistic, de instanţele dramatice şi relaţiile dintre ele. Aceasta permite adâncirea contextului şi înţelegerea unor şabloane legate de plasarea spaţio-temporală a jocului şi de structurile ludice ale acţiunii.
Scopul cursului este formativ, urmărind, în principal, formarea unor deprinderi în relaţie directă cu textul citit şi jucat. Totodată are şi rolul de a fundamenta noţiuni şi cunoştinţe asumate de-a lungul facultăţii, în vederea înţelegerii şi aprofundării textului dramatic.
Limbajul semioticii şi al pragmaticii, constituind, în momentul actual, un limbaj internaţional în analiza de text, facilitează accesul cursanţilor la diverse exegeze şi modele interpretative de circulaţie în lumea academică.Evaluarea: Cursanţii, grupaţi în mini-trupe, după preferinţe, pregătesc două teme/subiecte de studiu pe care le ilustrează interpretând un scurt text (dintre cele cuprinse în Suport ori la libera alegere) şi le comentează. La alegere, în cadrul atelierelor pot participa la un film sau la o reprezentare teatrală a temei.
Prezenţa la ateliere: minimum 75 %
Tematica
1. Introducere în teoria jocului. Viziunea artistică şi instanţele dramaticului: perspectiva regizorului, a actorului, a scenografului, a spectatorului.
2-3. Personajul. Tipologii şi modalităţi ludice.4. Incipitul şi finalul. Intrări şi ieşiri. Atitudini (ale celor care intră în scenă şi ale celor care se află deja în scenă în momentul apariţiei unui nou personaj). Final de scenă, final de monolog.
5. Conflictul. Moduri de subliniere; moduri de realizare. Acţiuni, scene, atitudini conflictuale. "Agentul" şi "pacientul" în conflict.
6. Dialogul conflictual. Sceneta. Replica, monologul, tirada. Dialoguri.7. Simboluri şi indexuri în jocul teatral
8. Inserţii narative în discursul dramatic. Tipologii ludice specifice narativităţii. Modalităţi cinematografice preluate în teatru.
9. Noduri semiotice: lovitura de teatru, quiproquourile, apariţiile imprevizibile etc.
10. Mişcarea în scenă şi în sală. Teatrul în teatru. Interacţiunea. Metanoia instanţelor ludice.
inapoi
Bibliografie
BREMOND, CLAUDE - Logica povestirii, Ed. Univers, Bucureşti, 1981
DERRIDA, JACQUES - Diseminarea, Ed. Univers Enciclopedic, 1997
DURAND, GILBERT - Aventurile imaginii. Imaginaţia simbolică. Imaginarul, Ed. Nemira, 1999
DURAND, GILBERT - Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, 1977
ECO, UMBERTO - Lector in fabula, Ed. Univers, 1991
ECO, UMBERTO - Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1982
GENETTE, GÉRARD - Relaţia estetică, Ed. Univers, 2000
GREIMAS, J. ALGIRDAS ŞI FONTANILLE, JACQUES - Semiotica pasiunilor. De la stările lucrurilor la stările sufletului, Ed. Scripta, 1997
HUIZINGA, JOHAN- Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998
LACAN, JACQUES - Funcţia şi câmpul vorbirii şi limbajului în psihanaliză, Ed. Univers, Bucureşti, 2000
LINTVELT, JAAP - Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativă, Ed. Univers, Bucureşti, 1994
RICOEUR, PAUL - Despre interpretare. Eseu asupra lui Freud, Ed. Trei, 1999
STAROBINSKI, JEAN - Textul şi interpretul, Ed. Univers, 1985 inapoiSuport de curs
Atelier 1
1. Introducere în teoria jocului.
HAMLET
de W. ShakespeareActul întâi
Scena a V-aO altă parte a terasei. Intră Spiritul şi Hamlet.
HAMLET
Unde mă duci? Eu nu merg mai departe.
SPIRITUL
Ascultă-mă!
HAMLET
Te-ascult!
SPIRITUL
E-aproape ora
Când trebuie spre flăcări de pucioasă
Din nou să mă întorc!
HAMLET
Sărmane spirit!SPIRITUL
Să nu mă plângi! pătrunde ce-ţi destăinui
Acum.
HAMLET
Vorbeşte! Sunt legat s-ascult.SPIRITUL
Şi să răzbuni când vei sfârşi s-asculţi!
HAMLET
Ce?
SPIRITUL
Sunt spiritul părintelui tău, Hamlet,
Şi osândit un timp să umblu noaptea,
Iar ziua să postesc încins în flăcări,
Pân' ce păcatele făcute-n viaţă
Se vor spăla. Şi de n-ar fi oprit
Să-ţi spun ale-nchisorii mele taine,
Ţi-aş spune-un basm în care orice vorbă
Ţi-ar îngheţa şi sângele din vine,
Iar părul tău, legat şi prins, ar sta
Ca ţepii de arici înspăimântat.
Dar taina veşniciei nu-i făcută
Pentru urechi de carne şi de sânge.
Ascultă-mă, ascultă, o, ascultă!
Dacă-ai iubit pe tatăl tău...
HAMLET
O, Doamne! inapoi
2 -3. Personajul. Tipologii şi modalităţi ludiceDIN REVERIILE DOMNULUI R. (I)
de Mihai UrsachiCând singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnişoarei sensibile N., el i-a spus:
"mă bucur că existaţi, domnişoară".
La tăcerea mirată şi indignată a ei, a răspuns:
"aţi fi putut, mă gândesc, să nu existaţi".
Dar, imediat, încercând să repare greşeala, a spus,
şi de altfel aceasta-i era şi convingerea fermă
(pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoială)
"vă felicit pentru faptul că existaţi, domnişoară."
Înţelegând, prea târziu, că întrecuse măsura
şi devenise cam cordial, se corectă cum urmează:
"vreau să spun, propriu-zis, că de fapt
mă felicit pe mine pentru faptul că existaţi".
Abia acum domnul R. săvârşise o gafă enormă.
Cât ai clipi înţelese că ultima-i frază
era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride
şi intenţiuni refulate, ba chiar
de o vanitate absurdă (ca şi cum domnişoara
i-ar datora cât de cât existenţa),
că din aceasta reiese un fel autarhic
şi solipsist de a fi, în sfârşit se făcuse ridicul.
Schimbându-şi cu totul dicţiunea, domnul R. deveni analitic:
"adică vroiam să constat că sunteţi o persoană sensibilă".
Formula aceasta avea evident un cusur:
cuvântul "persoană" strecura nu ştiu ce aluziv, ca şi cum
domnul R. fiind o persoană, domnişoara la fel, prin aceasta
o comuniune ar exista între ei,
un soi de frăţie, de apartenenţă
la aceeaşi familie.
"Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil".
Şi după o pauză, în care roşi:
"Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,
posibilitatea unei atare idei, sau
bănuiala (în fond destul de obscură) despre putinţa,
în general, a ideii că în principiu
se poate admite că dacă
existenţa e genul suprem şi inexistenţa
există, atunci inexistenţa e existenţă, deci
nu există şi, în consecinţă..."
Aici domnişoara sensibilă N., din pricina
ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni,
în uşoara-nceţare a serii, aşa disparentă,
încât domnul R. a conchis: "Doamne, iarăşi vorbesc
singur pe stradă, probabil că iarăşi
am uitat să iau picăturile."TITANIC VALS
de Tudor Muşatescu
(fragment)ACTUL I
CHIRIACHIŢA (măsurându-l în timp ce el îşi pune pălăria): Cum dracu' îţi mai vine să umbli cu pleaşca aia pe cap?
DACIA: De trei luni de zile îi spun să-şi ia o pălărie nouă... şi nu vrea. Cap gros.
TRAIAN: E bună pentru iarnă, tată... s-o dai la-mblănit.
MIZA: Zău, tată, ai putea să-ţi iei o pălărie ca lumea... Gândeşte-te şi la noi! Suntem fete mari! Ce zice lumea când te vede cu treanţa aia în cap?...
SPIRACHE: O pălărie nouă costă două-trei sute de lei...
CHIRIACHIŢA (care aprinde o ţigară): Lasă-te de tutun şi fă economie...
SPIRACHE: Dacă vă e ruşine cu mine... o să umblu cu capul gol... Tot e cald afară...
CHIRIACHIŢA: Ai şi mutră să faci pe englezul...? Citiţi şi interpretaţi textul următor. Subliniaţi prin interpretare convenţiile jocului: repetiţiile, afirmaţiile absurde, deznodământul artificial, falsa lovitură de teatru etc.
ENGLEZEŞTE FĂRĂ PROFESOR
(CÂNTĂREAŢA CHEALĂ)
de Eugen Ionescu
Anti-piesă
Scena a II-aDOMNUL MARTIN: De când am sosit la Londra, eu locuiesc în strada Bromfield, doamnă.
DOAMNA MARTIN: Ce curios, ce bizar! eu tot în strada Bromfield locuiesc, de când am venit, domnule.
DOMNUL MARTIN: Ce curios, atunci, atunci, atunci poate că ne-am întâlnit în strada Bromfield, doamnă.
DOAMNA MARTIN: Ce curios! Se poate! Dar nu-mi aduc aminte, domnule!
DOMNUL MARTIN: Eu locuiesc la numărul 19
DOAMNA MARTIN: Ce curios, eu tot la numărul 19, domnule, locuiesc.
DOMNUL MARTIN: Atunci, atunci, atunci, atunci, atunci, doamnă, poate ne-am văzut în casa aceasta?
DOAMNA MARTIN: Se poate foarte bine, domnule, dar nu-mi aduc aminte!
DOMNUL MARTIN: Eu locuiesc la etajul cinci, apartamentul opt, doamnă!
DOAMNA MARTIN: Ce curios, vai, şi ce bizar! Şi ce coincidenţă! Eu tot la etajul cinci, apartamentul opt locuiesc, domnule!
DOMNUL MARTIN: Ce curios, ce curios, ce curios! Şi ce coincidenţă! Ştiţi, camera mea de culcare are un pat cu plapumă verde şi se află în fundul coridorului, pe stânga, între closet şi bibliotecă, doamnă!
DOAMNA MARTIN: Ce coincidenţă, ah, ce coincidenţă! şi camera mea de culcare are un pat cu plapumă verde şi se află în fundul coridorului şi pe stânga între closet şi bibliotecă, domnule!
DOMNUL MARTIN: Ce curios şi ce bizar! Atunci locuim în aceeaşi cameră şi dormim în acelaşi pat, doamnă! Poate că ne-am întâlnit acolo!
DOAMNA MARTIN: Ce curios, cee coincidenţă. Este foarte posibil să ne fi întâlnit acolo noaptea trecută, dar nu-mi aduc bine aminte, domnule!
DOMNUL MARTIN: Eu am o fetiţă care locuieşte la mine, doamnă. Are doi ani, un ochi alb şi unul roşu, e foarte frumuşică şi o cheamă Alice, doamnă!
DOAMNA MARTIN: Ce bizară coincidenţă! Şi eu am o fetiţă, are doi ani, un ochi alb şi unul roşu, e foarte frumuşică şi o cheamă Alice, domnule!
DOMNUL MARTIN (aceeaşi voce tărăgănată, monotonă): Ce curios! Ce coincidenţă! Poate că e aceeaşi, doamnă!
DOAMNA MARTIN: Ce curios! E posibil, domnule.
(Un lung moment de tăcere. Pendula bate de douăzeci şi nouă de ori)
DOMNUL MARTIN (care a reflectat, se ridică încet în picioare şi cu aceeaşi vocee foarte lentă, monotonă şi vag cântată, se îndreaptă spre doamna Martin, care, surprinsă de solemnitatea domnului Martin, s-a ridicat în picioare şi ea, încet): Atunci, doamnă, eu cred că ne-am mai văzut şi că dumneavoastră sunteţi propria mea soţie... Elisabeth, te regăsesc!
DOAMNA MARTIN (se apropie de el fără grabă. Se îmbrăţişează fără expresie. Pendula bate o dată): Donald, tu eşti, darling! (Rămân o vreme îmbrăţişaţi, nemişcaţi. Pendula bate de câteva ori. Mary în vârful picioarelor şi cu degetul pe buze, intră în scenă şi se adresează publicului):
MARY: Acum Elisabeth şi Donald sunt prea fericiţi să mă poată auzi. Pot să vă spun adevărul. Elisabeth nu este Elisabeth şi Donald nu este Donald. Iată dovada: copila de care vorbeşte Donald nu este şi fata Elisabetei, nu este una şi aceeaşi. Fetiţa lui Donald are un ochi alb şi unul roşu, întocmai ca fetiţa Elisabethei. Dar pe când fetiţa lui Donald are ochiul alb în dreapta şi cel roşu în stânga, cea a Elisabetei are ochiul roşu în dreapta şi cel alb în stânga! Prin urmare, tot sistemul de argumentaţie al lui Donald şi se împiedică în acest ultim obstacol care infirmă întreaga construcţie. Cu toate coincidenţele uimitoare ce par a fi tot atâtea dovezi revelatorii, nefiind părinţii aceluiaşi copil ei nu sunt Donald şi Elisabeeth. Ea crede că el este Donald şi că ea este Elisabeth. El crede că ea este Elisabeth şi că el este Donald: amândoi greşesc amarnic. Cine este adevăratul Donald? Cine este adevărata Elisabeth? Cine are interes ca această încurcătură să se producă? Iată ceea ce nu trebuie să încercăm să descoperim: să lăsăm mai bine lucrurile încurcate. (Face câţiva paşi spre uşă, revine şi se adresează publicului) Am uitat să mă prezint: Sherlock Holmes. (Pleacă).
inapoi4. Incipitul şi finalul. Intrări şi ieşiri. Atitudini (ale celor care intră în scenă şi ale celor care se află deja în scenă în momentul apariţiei unui nou personaj). Final de scenă, final de monolog.
D-ALE CARNAVALULUI
de I.L. Caragiale
actul I, scena VI, parţial scena VIIScena VI
Miţa, Pampon, IordacheIORDACHE (venind repede din fund): Cocoană Miţo, eşti aici? Vine...
MIŢA: Nae...
PAMPON: d. Nae.
IORDACHE (dând pe Pnampon la o parte şi luând pe Miţa în partea cealaltă): Pardon. (Miţii): Vine Crăcănel al d-tale. Viu într-un suflet de la birt din colţ... Crăcănel a intrat în birt, a întrebat de prăvălia lui d. Nae Girimea şi băiatul l-a îndreptat aici. Ascunde-te iute... vine, trebuie să fie la uşe.
MIŢA: Crăcănel? Ce caută?
IORDACHE: Treci degrabă în odăiţă (Miţa pleacă spre dreapta pe după paravan.)
PAMPON: Te duci?
MIŢA: Da... (Lui Iordache): Când o pleca dă-mi de veste... fă-i vânt degrabă...
PAMPON: Bine, da' chestia noastră cum rămâne? (o urmăreşte până la uşe)
MIŢA: Mai vorbim noi. (iese repede, în dreapta, închizând uşa după ea.)
PAMPON (aparte): Ciudat lucru! Să fie vreo moftangioaică?... (lui Iordache): Mă rog, cine e persoana asta?
IORDACHE: E o damă...
PAMPON: Bine, damă, o văz eu că e damă, dar cine e?
(Crăcănel intră)
IORDACHE (încet lui Pampon): Lasă că-ţi spui eu...Scena VII
Aceiaşi, CrăcănelCRĂCĂNEL: Mă rog, aici este d. Nae frizerul?
IORDACHE: Aici este, da'... nu-i acasă.
CRĂCĂNEL: Dar... mă rog, se-ntoarce?
PAMPON (lui Iordache aparte): Cine-i domnul ăsta?
IORDACHE (încet lui Pampon): Lasă că-ţi spui eu...
CRĂCĂNEL: Aud?
IORDACHE. Nu crez să se întoarcă aşa degrabă... dacă aveţi trebuinţă chiar cu d-lui, atunci poftiţi mai pe seară, poate să-l găsiţi...
CRĂCĂNEL: În sfârşit, eu tot mai pot aştepta; poate să vie. (Şade) Scenariul pentru filmul
CĂLDURĂ MARE
de I.L. Caragiale
(text integral)Termometrul spune la umbră 33? Celsius... Subt arşiţa soarelui se opreşte o birje în strada Pacienţiei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz'. Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit se apropie de uşa marchizei, unde pune degetul pe butonul soneriei. Sună o dată... nimic; de două, de trei... iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică... În sfârşit, un fecior vine să deschidă.
În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate.
Domnul: Domnu-i acasă?
Feciorul: Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.
D. : Dumneata spune-i c-am venit eu.
F. : Nu pot, domnule.
D. : De ce?
F. : E încuiată odaia.
D. : Bate-i să deschidă.
F. : Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.
D. : Care vasăzică, a plecat?
F. : Nu, domnule, n-a plecat.
D: Amice, eşti... idiot!
F: Ba nu, domnule.
D: Zici că nu-i acasă.
F: Ba-i acasă, domnule.
D: Apoi, nu ziseşi c-a plecat?
F. : Nu, domnule, n-a plecat.
D. : Atunci e acasă.
F. : Ba nu, da n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.
D. : Unde?
F. : În oraş.
D. : Unde! ?
F. : În Bucureşti.
D. : Atunci să-I spui c-am venit eu.
F. : Cum vă cheamă pe dv.?
D. : Ce-ţi pasă?
F. : Ca să-i spui.
D. : Ce să-i spui? De unde ştii ce să-i spui, dacă nu ţi-am spus ce să-i spui? Stăi, întâi să-ţi spui; nu te repezi... Să-i spui când s-o-ntoarce că l-a căutat...
F. : Cine?
D. : Eu.
F: Numele dv.?...
D: destul atâta! Mă cunoaşte dumnealui... suntem prieteni...
F: Bine, domnule.
D: Ai înţeles?
F. : Am înţeles.
D. : A! Spune-i că să ne-ntâlnim negreşit.
F. : Unde?
D. : Ştie dumnealui... Da să vie neapărat.
F. : Când?
D. : Când o putea.
F. : Prea bine.
D. : Ai înţeles?
F. : Am înţeles.
D. : A!... şi dacă vede pe amicul nostru...
F. : Care amic
D. : Ştie dumnealui! Să-i spui că nu s-a putut reuşi cu afacerea ştiută nimic, fiindcă am vorbit cu persoana... Nu uita!
F. : Se poate să uit?
D. :... şi zice că acuma e prea târziu, dacă n-a venit la vreme; căci dacă venea măcar cu câteva zile înainte, altă vorbă!... poate că s-ar fi putut... Ţine minte!
F. : Ţiu, domnule....
D. :... deoarece nu plecase încă mătuşa persoanei care s-a dus pentru ca să dea arvună tutorelui minorilor, şi el nu aflase încă, deoarece nu-i spusese nepotul cucoanei, cu care era afacerea ca şi terminată, dacă mai avea răbdare până luni seara, când trebuie neapărat să se întoarcă avocatul, fiindcă s-a dus cu o hotărnicie; dar acuma, cu regret, este imposibil din mai multe puncte de vedere, care le ştie dumnealui... Aşa să-i spui.
F. : Bine, domnule.
Domnul pleacă... Feciorul dă să-nchiză... Domnul se-ntoarce.
D. : A!... Ştii ce? nu-i spune nimic, fiindcă poate nu ţii minte exact persoanele. Trec eu mai bine diseară să-i spui... La câte vine d. Costică seara la masă?
F. : Care d. Costică?
D. : Stăpânu-tău.
F. : Care stăpân, domnule?
D. : Al tău... d. Costică
F. : Pe stăpânu-meu nu-l cheamă d. Costică; e propitar...
D. : Ei! şi dacă-i propitar?
F. : Îl cheamă d. Popescu.
D. : Şi mai cum?
F: Cum, mai cum?
D. : Fireşte... Popescu, propitar... bine... şi mai cum?
F. : Nu pot să ştiu.
D. : Nu-l cheamă Costică Popescu?
F. : Nu.
D. : Nu se poate.
F. : Ba da, domnule.
D. : Apoi, vezi?
F. : Ce să văz?
D: Îl cheamă Costică?
F: Ba, Mitică.
D: Mitică?... peste poate!... Ce stradă e aici?
F. : Numărul 11 bis
D. : Nu e vorba de 11 bis.
F. : A zis domnul că nu vrea să puie treisprezece, că e fatal.
D. : N-are-a face 13... Eu te întreb de stradă. Ce stradă e asta?
F. : Strada Pacienţii..
D. : Strada Pacienţii?... imposibil!
F. : Nu, domnule, e strada Pacienţii.
D. : Atunci nu e asta.
F. : Ba-i asta.
D. : Nu.
F. : Ba da.
D. : Eu caut din contra strada Sapienţii, 11 bis, strada Sapienţii, d. Costică Popescu.
F. : Aşa?
D. : Aşa.
F. : Atunci, nu e aici
D. : Foarte bine.
Domnul pleacă şi merge la birje. Birjarul doarme pe capră. Caii dorm la oişte.
Domnul: Haide, birjar!
Birjarul: Nu slobod... este muştiriu, mo roc...
D. : Care muştiriu?
B. : Nu ştii la mine, mo roc...
D. : De unde l-ai luat?
B. : Ghe acolo, mo roc...
D. : Apoi, nu sunt eu?
B. : Ie! la domnu este, mo roc.
Domnul suie... Birjarul trage bice... Caii se deşteaptă şi pornesc. Domnul se ridică-n picioare, la ceafa birjarului.
D. : Ascultă-mă; ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
B. : Ala nu ştii, mo roc.
O babă trece. Domnul opreşte birja.
Domnul: Mă rog, jupâneasă, ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
Baba: Asta e, măiculiţă.
D. : Ei, aş!... Teribil e de ramolită!... Mână-nainte, birjar!
Birja porneşte. Domnul face semn să oprească la o băcănioară în colţ, unde pe prag moţăie la umbră un băiat cu şorţul verde.
Domnul: Tânărule, ce stradă e asta?
Băiatul : Strada Pacienţii...
D: Eşti un prost!... Înainte, birjar!
Birja merge încă o bucată bună... un sergent de stradă stă pe bancă la poarta unei curţi mari. S-a descălţat de cizme, să-şi mai răcorească picioarele. Domnul face semn, birja opreşte.
D: Sergent!
Sergentul: Ordonaţi!
D: Mă rog, nu ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
S: Chiar asta e.
D: Imposibil!
S: Da, domnule, asta e.
D:... la d. Popescu, nr. 11 bis.
S: Ei, da, mai în sus, pe mâna stângă, nişte case galbene-n curte, cu marchiză...
D: A!... Atunci feciorul e un stupid!... Întoarce, birjar!DISPARIŢIE LA SENAT
Horia Gârbea
(Text pentru teatru)PERSOANELE
Doamna
Politiciana
Baroana-camerista Florence
Doamna Venturi
Interior de lux uşor demodat. Anul 2002. Doamna, încă tânără sau chiar foarte tânără, dar fără aere de domnişoară, e in mare doliu, dar cam excentric (etola, mănuşi de voal, pălărie in casa). Ea priveşte la televizor (ar trebui sa fie un video ecran enorm), uneori eventual printr-un lornion, facându-şi de lucru cu mâinile (brodeaza, insira margele, coase goblen etc., activitate întrerupta de manevrarea lornionului).
Intra Florence, subreta de casă mare. Arata cum vrea regizorul, dar poate ar fi bine sa fie straveche, decrepita de tip Firs feminin (rol de compozitie), ori o Frauelin provenita din baroană, dispretuitoare faţă de toti, ori o tinara sexy cu accente lesbiene ca in "Cameristele". Initial nu ne dam seama ca e subreta, doamna o numeşte baroană. (...)FLORENCE: Doamna, vă rog sa nu uitaţi că la ora 11 va veni doamna aceea.
DOAMNA: Nu am uitat, baroană.
FLORENCE: Si apoi va veni si doamna Venturi.
DOAMNA: Nu am uitat, baroană.
FLORENCE: M-aţi rugat sa va amintesc.
DOAMNA: Merci!
Se aude soneria. FLORENCE: nici o reacţie. E clar ca doamna are alt servitor care deschide uşa. După un timp se deschide uşa salonului si intra Politiciana, tot in doliu, dar sever convenţional, poate avea servieta. Doamna o priveşte, e clar ca n-o recunoaşte. FLORENCE iese.
POLITICIANA: Buna ziua, doamna. Îmi cer iertare ca v-am inoportunat. E o situatie in care... Nici nu ştiu daca trebuie sa va prezint... (da sa stea, doamna nu face nici un semn aprobator, ea rămâne in picioare)
DOAMNA: Buna ziua. Ce să-mi prezentaţi?
POLITICIANA: In sfârşit... Condoleanţele noastre.
DOAMNA: Nu trebuie să-mi prezentaţi condoleanţe. Prefer sa va prezentaţi dumneavoastră.
POLITICIANA: Va rog sa mă scuzaţi. Am crezut ca mă cunoasteti.
DOAMNA: Cred ca e prima data când ne intilnim.
POLITICIANA: Da, din păcate.
DOAMNA: Atunci de unde sa va cunosc?
POLITICIANA: Mă rog, am avut orgoliul sa cred ca figura mea va e familiara.
DOAMNA: (se apropie să vadă mai bine, Politiciana ia diferite poze căutând evident sa semene cu cea din fotografii de presa si afişe electorale, Doamna o cercetează atenta ca pe un obiect, inclusiv de la spate) Nu.
POLITICIANA: Nu?
DOAMNA: Nu. (i se uita in ceafa) Figura dumneavoastră nu-mi este cunoscuta. (trece in fata) Păreţi surprinsa.
POLITICIANA: Oarecum... Mă gândeam ca orice om care citeşte ziare, se uita la televizor...
DOAMNA: Eu citesc doar reviste. Poate de aceea.
POLITICIANA: Ma aşteptam ca soţul sa va fi arătat vreo poza.
DOAMNA: Care soţ?
POLITICIANA: Al dumneavoastră.
DOAMNA: A cui poza sa mi-o arate?
POLITICIANA: A mea.
DOAMNA: Atât ar mai fi trebuit! De ce s-o fi făcut?
POLITICIANA: Ca sa mă recunoasteti.
DOAMNA: Poate ca sotul meu nu s-a gindit ca imi veti prezenta condoleante.
POLITICIANA: Adevarat. Era o fire optimista. Mi-e greu sa va prezint sentimentele noastre...
DOAMNA: Sinteti mai multe persoane? Puteti sa-i invitati si pe ceilalti.
POLITICIANA: Sintem un grup... Grup parlamentar.
DOAMNA: Si i-ati lasat sa astepte in hol?
POLITICIANA: Nu. E o neintelegere. Scuzati. Aici, la dumneavoastra, sint singura.
DOAMNA: Atunci de ce vorbiti la plural?
POLITICIANA: Asa e obiceiul...
DOAMNA: Bizar!
POLITICIANA: ...Cind reprezinti interesele mai multor persoane.
DOAMNA: Cite persoane au interesul sa-mi prezinte condoleante?
POLITICIANA: Din Senat, 26.
Intra FLORENCE.
FLORENCE: Doamna, va rog sa nu uitati, va veni doamna aceea.
DOAMNA: Iat-o, a si venit, baroană.
FLORENCE: Doamna Venturi? Ce mult s-a schimbat!
DOAMNA: Nu, doamna baroană, dumneaei nu e doamna Venturi.
FLORENCE: Va multumesc ca mi-ati atras atentia.
DOAMNA: Pentru putin. Thank you anyway. (Florence iese)
POLITICIANA: Scuzati-ma, dar doamna e chiar baroană?
DOAMNA: Sigur ca da.
POLITICIANA: Arunci... Imi pare rau ca nu mi-ati prezentat-o.
DOAMNA: N-am obiceiul sa-mi prezint subretele. Doamna baroană e camerista mea.
POLITICIANA: Extraordinar. Cum a ajuns camerista?
DOAMNA: Datorita calitatilor ei. Desi dintr-o familie sarmana, e plina de calitati.
POLITICIANA: O baroană dintr-o familie sarmana?
DOAMNA: Exact. Tatal ei, bietul conte, a murit de foame. Rangul il impiedeca sa cerseasca. Noroc ca fiica lui, Florence, e doar baroană si asta nu-o impiedica sa fie camerista, jupineasa si tot ce mai doriti. (schimba vorba pe neobservate) Si in total?
POLITICIANA: In total ce?
DOAMNA: Douazeci si sase de persoane din Senat au interesul sa-mi prezinte condoleante. Dar in total?
POLITICIANA: In total, sint sigur ca domnul senator a fost apreciat de mii si mii de alegatori.
DOAMNA: La cine va referiti?
POLITICIANA: La cei care l-au ales. Ei l-au apreciat... desigur.
DOAMNA: (ca la cretini) La cine va referiti cind ziceti ca a fost apreciat? Pe cine apreciau alegatorii?
POLITICIANA: Pe domnul senator. Pe sotul dumneavoastra.
DOAMNA: Sotul meu este... sau, in sfirsit, a fost senator?
POLITICIANA: Nu stiti? (pauza, doamna nu neaga) Nu v-a spus?
DOAMNA: Poate. In treacat. Stiam ca se ocupa cu politica. Dar i-am interzis sa vorbeasca despre asta in casa.
POLITICIANA: De ce?
DOAMNA: Din fericire nu avem copii. Dar personalul de serviciu ar fi putut auzi. Nu e prea convenabil, nu-i asa?
POLITICIANA: Dar personalul dumneavoastra stia ca domnul e senator.
DOAMNA: Mi-am inchipuit. Cu astia nu poti tine un secret. Numai doamna baroană e femeie de incredere. Sint sigura ca n-a stiut nimic despre chestiunea cu senatul. Si doar e atit de simplu sa nu stii ceva: pur si simplu eviti sa afli!
POLITICIANA: Fata care mi-a deschis m-a recunoscut imediat chiar si pe mine.
DOAMNA: A! Fetele astea sint de-o indiscretie! Imi cer iertare pentru ea.
POLITICIANA: Mda... Imi cer iertare eu... Ma tem ca nu ne intelegem prea bine.
DOAMNA: Oh, e din vina mea. Nu doriti sa beti ceva? Puteti sa-mi oferiti si mie un pahar. (arata spre o masuta cu bauturi) Azi sint incoherenta. Stiti, faptul ca Alfredo s-a inecat...
POLITICIANA: (se blocheaza cu sticla in mina) S-a inecat??
DOAMNA: In piscina, sarmanul!
POLITICIANA: Asta-i extraordinar. De ce n-ati spus de la inceput?
DOAMNA: N-ati intrebat. N-am banuit ca va intereseaza.
POLITICIANA: Dar dumneavoastra stiti lucruri pe care noi nu le stim.
DOAMNA: Cine "noi"?
POLITICIANA: Noi, partidul!
DOAMNA: Mi se pare absolut firesc... sa stiu lucruri pe care nu le stie partidul dumneavoastră. Si invers.
Intra FLORENCE.
FLORENCE
Doamna, va rog sa nu uitaţi. Va veni doamna aceea.
DOAMNA: Iat-o, a si venit, baroană.
FLORENCE: Am crezut ca dumneaei nu este doamna Venturi.
DOAMNA: Nici nu este, baroană.
FLORENCE: Va multumesc ca mi-ati atras atentia. Pot pleca?
DOAMNA: Natürlich! Danke Schön! (Florence iese)
POLITICIANA: Deci inecat! Ce groaznic! Ce putem face acum?
DOAMNA: Putem bea, daca terminati de umplut paharul. (Politiciana se executa)
POLITICIANA: Dar dumneavoastra de unde stiti?
DOAMNA: Ce anume?
POLITICIANA: Ca... in fine... ca s-a inecat... ca...
DOAMNA: Cum de unde? Am vazut tot.
POLITICIANA: Tot?
DOAMNA: Ei, nu chiar tot. Nu stiu inca daca s-a inecat singur sau s-a comis o crima.
POLITICIANA: O crima?
DOAMNA: Eu asa banuiesc.
POLITICIANA: Si ce s-a intimplat cu... (nu vrea sa spuna "cadavrul")
DOAMNA: Cu?
POLITICIANA: Cu... in sfirsit...
DOAMNA: Va rog sa fiti mai explicita. Azi sint putin derutata.
POLITICIANA: Pai cu... ma rog... cu corpul.
DOAMNA: Al cui? Al lui Alfredo? A! Presupun ca e la morga.
POLITICIANA: Atunci, intr-adevar, condoleantele noastre. (ii da mina)
DOAMNA: Multumesc. Pot sa va rog ceva?
POLITICIANA: (compasiune afectata) Orice.
DOAMNA: Nu mai vorbiti la plural. Am o senzatie de in-discretie, de in-securitate, de in-timitate...tulburata. Ca si cum ar fi aici doua sute de oameni.
POLITICIANA: Scuzati-ma. Obisnuinta de a-i reprezenta pe altii...
DOAMNA: Eu cred ca e mai bine ca fiecare sa se reprezinte singur. Dar despre ce vorbeam? A, despre bietul Alfredo.
POLITICIANA: Da. Parintii lui stiu?
DOAMNA: Ai lui Alfredo? Care parinti? Eduardo si-a zburat creierii acum un an, iar Rosa e la balamuc de cind a murit Carlos. Fiul cel mare. Cel calcat de tren.
POLITICIANA: Calcat de tren?
DOAMNA: Taiat in bucati. Bu-ca-te-le!
POLITICIANA: Si noi care n-am stiut nimic!
DOAMNA: Care noi, doamna?
POLITICIANA: Noi, partidul!
DOAMNA: De ce sa stiti? Detineti portofoliul cailor ferate?
POLITICIANA: Dar, iertati-ma, aflu acum un lucru destul de ciudat...
DOAMNA: Traim intr-o lume ciudata.
POLITICIANA: Ma gindesc la familie... Toate numele astea cam suna a spaniola. Nu-i curios? Carlos, Eduardo?
DOAMNA: E absolut normal. E o familie originara din Spania.
POLITICIANA: Si noi n-am stiut nimic!
DOAMNA: Dumneavoastra partidul? Ei, constat ca sint multe lucruri pe care nu le cunoasteti. Da, m-a afectat disparitia lui Alfredo. Ma obisnuisem cu el. Totusi poate ca apare din nou.
POLITICIANA: Doamna! Spuneati ca s-a inecat!
DOAMNA: Da, dar uneori se intimpla lucruri neasteptate. Zici c-au murit si te trezesti peste trei patru luni ca apar din nou.
POLITICIANA: (da sa plece, speriata) Iertati-mă, eu...trebuie sa...
Doamna suna, apare baroană.
DOAMNA: Doamna baroană, cred ca musafira noastra vrea sa plece.
FLORENCE: Am inteles. Doriti sa-o impiedic?
DOAMNA: A, nu! Doar sa-o conduci. (Politicienei) Puteti sa mai ramineti. Nu ma simt prea bine.
POLITICIANA: Sigur. Adica... sigur ca mai ramân. Pot sa întreb ceva?
FLORENCE: Sigur. Daca e vorba de doamna Venturi, n-a sosit încă.
POLITICIANA: Voiam s-o intreb ceva pe doamna.
FLORENCE: Atunci îmi permit să mă retrag.
POLITICIANA: Piscina dumneavoastră.
DOAMNA: Un moment. (suna, intra FLORENCE)
FLORENCE: Doamna Venturi nu a sosit inca.
DOAMNA: Certo. Grazie tanto! (Florence iese) Acum puteti intreba. Nu stiu insa daca pot eu sa va raspund.
POLITICIANA: Vreau sa va intreb... Chiar il chema Alfredo?
DOAMNA: Absolut.
POLITICIANA: N-am ştiut.
DOAMNA: Dumneavoastră partidul? Sau dumneavoastra personal? Atâta aţi vorbit la plural, ca m-aţi derutat.
POLITICIANA: Nici eu, nici partidul n-am stiut. Era numele adevarat sau doar asa ii spuneaţi in intimitate?
DOAMNA: Eu nu-i spuneam nicicum. Ştiu doar numele. Alfredo de Silva Reis.
POLITICIANA: (n-o mai încape gulerul) Cum? Silva?
DOAMNA: Silva Reis. Nu găsesc nimic nefiresc.
POLITICIANA: Si noi care ii spuneam Gicu!
DOAMNA: Cum? In partidul dumneavoastra Alfredo era numit Gicu?
POLITICIANA: Da. Nici noi nu gaseam nimic nefiresc. Dar iertati-ma, n-am ştiut nici că Gicu... Pardon Alfredo... N-am stiut ca avea piscina. Unde este? (se uita in jur)
6. Dialogul conflictual. Sceneta. Replica, monologul, tirada. Dialoguri.
PASTRAMĂ TRUFANDA
de I. L. Caragiale
(fragment)- Să plătească? urlă ovreiul... să plătească? ... ce să plătească?... pe tată?... poate el să plătească pe tată?
- Care tată, bre? întrebă Iusuf.
- Tata meu!
- Care tată, bre? întrebă cadiul.
- Tata meu, Leiba Grosu, care a murit... şi Iusuf l-a mâncat.
- Pe cine l-am mâncat, bre?
- Pe tată!
- Cum, bre, l-am mâncat eu pe tat-tău?
- Când a fost pe corabie...
- A fost tat-tău, cu mine, pe corabie?
- A fost!
- Şi l-am mâncat?... eu?
- Tu! tu!
- Efendi cadiu - zice Iusuf - nu vezi că e nebun ovreiul?
- Nu sunt eu nebun! zbieră Aron; tu ai fost nebun, că ai mâncat pe tată! [...] Tată, când a murit, m-am jurat să-l trimit să-l îngroape în pământul sfânt al Ierusalimului, că acolo vrea el să putrezească... şi eu m-am gândit că oasele tot nu putrezesc; le-am îngropat aici, şi carnea am făcut-o pastramă... [...] am pus pastrama-ntr-un sac şi i-am dat lui... să-l ducă la Ierusalim, la frate-meu, Şumen, s-o îngroape acolo, că el a ştiut. Şi el a mâncat pe drum pe tată!...Ce mă fac eu acuma?PATUL LUI PROCUST
de Camil PetrescuEram cu "rabla" într-un şanţ, în dreptul uni loc viran dinspre capătul parcului Filipescu, spre Calea Dorobanţilor, târziu de tot după miezul nopţii... Fusese o zi călduroasă de toamnă, ca de vară... Pe la unele cafenele mai erau mese afară. Mâncasem la un restaurant de la Şosea, unde stătusem până pe la patru, cu prietenii. Plângeam - cu cotul pe volan - cu capul întors pe spătarul fotoliului. Cineva s-a apropiat de mine şi atunci m-am oprit din plâns, fără să ridic însă capul.
- Domnule, ce naiba ţi s-a întâmplat? Eşti rănit?.. Sergent, ei, sergent!... Vino încoace.
Sergentul i-a strigat de departe:
- Lasă-l, domnule, că e beat...
Străinul, a cărui voce îmi era totuşi cunoscută, dar n-o puteam identifica, a stăruit:
- Beat, beat... dar s-o fi rănit.
Sergentul a răspuns din nou:
- Lasă-l, domnule... ăsta e obiceiul lui... Nu e întâia oară... Lasă-l în pace...
Abia când mi-am dat seama cine e, în lumina lunei târzii, la ora aceea, m-am înfiorat. Era domnul de la Movilă, cu care mă bătusem în duel... Parcă era un strigoi, desprins de cele pământeşti.
Am ridicat încet privirea.
- Bună seara, domnule... şi deschizând portiţa maşinii... nu vrei să stai puţin lângă mine?
S-a urcat cu oarecare dificultate, căci maşina, băgată în şanţ, era destul de înclinată... n-aş putea să spun ce bucurie m-a cuprins, ca o înseninare stelară, o dată cu venirea omului acesta, care însă de la Movilă îmi dăduse o impresie de loialitate şi bravură... Îl simţeam ca pe un frate bun. L-am întrebat însă abia după un timp:
- De unde vii?...
- Umblu aşa, năuc... uneori noaptea... cutreier mahalalele, ca o stafie, când toţi dorm... Stau tocmai pe Rahovei... Dumneata?
- Am umblat şi eu cu maşina înspre Ploieşti... Veneam spre casă....
Mi-era teamă să nu mă întrebe de ce plângeam... dar mi se păru straniu din punctul lui de vedere, că nu întreabă totuşi... Calea Dorobanţilor la ora aceea era de obicei neumblată... Însă de când se stricase Şoseaua Jianu... multe maşini treceau pe acolo, spre oraş, claxonând din cauza căruţelor care veneau cu alimente spre piaţă şi luminând cu farurile. Noi eram însă cam la cincizeci de paşi din drum.[...]
- Cum îţi convine... să plec? sau să mai stau?
- Dacă vrei, mai stai, până se stinge lumina de la fereastra aceea mare de colo.
- Aştepţi vreo femeie?
- E acolo o femeie... dar n-o aştept.. E doamna de la Movilă pentru care ne-am bătut în duel.
N-am putut să-i văd faţa, dar am simţit că a tresărit, după cum şi-a încleştat mâna în spătarul gros al fotoliului.
- Cum? o cunoşti?
Am zâmbit şi am simţit ca o voluptate grea, cu gust de pelin şi doctorie, să-i spun omului acesta pe care-l ghiceam un suflet deosebit de al mulţimei, înţelegător ca un duhovnic lumesc, să-i afirm răspicat şi greu, cu ostentaţie.
- O iubesc de patru ani.
De când vreau să ajung aici la această spovedanie, de aproape doi ani...
A rămas iarăşi îndelungă vreme pe gânduri... Atunci încercam să ghicesc cam ce gândeşte, cum aş fi aşteptat fără răsuflare o sentinţă, dar azi, după aceste scrisori, ştiu mai bine.
- De ce i-ai spus vorbe atât de grele la Movilă?...
- Pentru că îmi era cu neputinţă să văd alţi bărbaţi ciocnind pahare cu ea, cu înţeles...
Aş fi vrut din tot sufletul ca omul acesta să mă întrebe mai mult... Era singurul pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face să fug de o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cât sufăr m-ar fi uşurat poate ca filtrarea sângelui. Aş fi v rut să-i spun că de un an şi jumătate viaţa mea e o viaţă de spion şi condamnat... Aş fi vrut să-l rog eu să-mi ceară să-i povestesc căci deşi era atât de tăcut şi îndepărtat, îl ghiceam în stare de o mare prietenie...
Mi-a spus rar şi nedumerit:
- Mi s-a părut, la Movilă, că nu vă cunoaşteţi.
- Ne cunoşteam, dar nu ne vorbeam... Pentru ea venisem acolo... Ca s-o supraveghez..
SARMIS
de Mihai Eminescu
(fragment)"- De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi,
Mi-aduc aminte ceasul, când te-am văzut întăi.
Ca marmura de albă, cu mâini subţiri şi reci
Strângeai o mantă neagră pe sânul tău... În veci
Nu voi uita cum tâmpla c-o mână netezind
Şi faţa ta spre umăr în lături întorcând,
Ştiind că nimeni nu e în lume să te vadă,
Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă.
În orbitele-adânce frumoşii ochi ce-ncântă,
Pierduţi în visuri mândre, priveam fără de ţintă.
Şi tu zâmbeai, cu-n zâmbet cum e numai al tău,
Nu te-a mai văzut nimeni, cum te văzusem eu...
Şi plini îţi erau ochii de lacrimi şi de foc,
Pe-al genei tale tremur purtând atât noroc...
De ce zâmbeai tu oare? Vrun cântec blând de jale
Au deşteptat în taină glasul gândirii tale?...
Pluteai ca o uşoară crăiasă din poveşti.
Dintr-o zâmbire-n treacăt simţii ce dulce eşti!
Şi cum mergeai, armonic şi lin îţi era pasul,
Rămas în nemişcare m-a fost cuprins extasul,
Am sta pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,
Tu, gingaşă mireasă a sufletului meu...
De-atuncea cu pustiu-mi stătut-am să mă cert
Urmând cu-a mele braţe o umbră în deşert...
Pân' ce-n sfârşit ajuns-am să mângâi chipul sfânt
Al celei mai frumoase femei de pre pământ.
Ce zeu din cer te puse-n calea mea să ieşi,
O, fragedă fiinţă ca floarea de cireş!
Cum s-a putut ca-n lume aşa minuni să steie
Căci tu eşti mult prea înger şi prea puţin femeie!
Şi fericirea-mi, scumpo, nici îndrăznesc s-o crez.
Tu eşti? Tu eşti aievea? Sau poate că visez...
Dacă visez, te-ndură, rămâi la al meu piept
Şi fă ca pe vecie să nu mă mai deştept."
"RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea): Angel radios! precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! sunt nebun...
VETA: Nebun! (strigând) Săriţi, Chiriac! Spiridoane!
RICĂ: Nu striga, madam (se târăşte un pas în genunchi), fii mizerdicoasă! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat.
VETA: Turbat?... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor?" (I. L. Caragiale - O noapte furtunoasă, actul II, scena II)
inapoi
PAPARAZZI
sau
Cronica unui răsărit de soare avortat
de Matei VişniecScena 2
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Era o intersecţie aici, chiar lângă cafeneaua dumneavoastră...
PATROANA.
Unde ?
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Acolo, unde-i câinele. De fapt, al cui e câinele ?
PATROANA.
Cine ?!
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Doamnă, nu auziţi ce vă spun ? Ce s-a întâmplat cu intersecţia ? Cum se face că intersecţia nu mai e acolo ?
PATROANA.
Vreţi foc ?(Schimb de priviri între cei doi bărbaţi).
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON (puţin exasperat, către colegul său).
Las-o baltă, n-are nici un rost...
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Stai, stai că mă calcă pe nervi paţachina asta. Doamnă, aveţi de gând să-mi răspundeţi sau nu aveţi de gând să-mi răspundeţi, fir-aţi a dracului ?
PATROANA.
Cuuum ?
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Al cui este câinele ?
PATROANA.
Al cui este ce ?
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Câinele ! Câinele care se lăfăieşte pe locul intersecţiei... vreau să spun... intersecţia, unde este intersecţia ? Intersecţia care era acolo unde este câinele ?
PATROANA.
Ce unde mă rog ?
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Doamnă, câinele îl vedeţi ?
PATROANA.
Li se rupe la toţi.
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON (către colegul său).
E clar. Ce facem ?
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Nu mai înţeleg nimic. Au înnebunit cu toţii. Doamnă, dumneavoastră ştiţi cine suntem noi ?
PATROANA.
Azi nu mai servim nimic, poftim.
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Doamnă, o să vă facem o mărturisire. Noi suntem doi asasini. Doi ucigaşi. (semn de gât tăiat). Haţ ! Suntem u-ci-gaşi !
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON (râde prosteşte).
Pe-ri-cu-loşi.
PATROANA.
Nu mai servim nimic !
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Doamnă, ascultaţi-mă bine. Noi suntem doi asasini periculoşi, profesionişti. Aţi înţeles ? În faţa dumneavoastră se află doi asasini... (mişcă o mână în faţa ochilor patroanei încercând să-i atragă privirile). Priviţi aici... Suntem doi... Aici... Unu... doi... Eu sunt primul...
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Şi eu sunt al doilea...
PATROANA.
Şi câinele ?
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Câinele ! Fir-ar a dracului ! Nu pricepe nimic...
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Doamnă, colegul meu şi cu mine, ne vedeţi, el şi cu mine, suntem doi asasini plătiţi, profesionişti, răi... Noi omorâm curat pentru bani, înţelegeţi ? Şi suntem efectiv foarte, foarte periculoşi. Mai ales colegul meu. El e mai periculos decât mine. Şi eu sunt destul de periculos, dar nu sunt chiar atât de periculos precum colegul meu.
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Aţi înţeles acum ? Şi suntem pe urmele unui tip care se plimbă cu un flaut după el.
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Şi care şi el este un asasin...
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
L-aţi văzut cumva prin zonă ?
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Un tip care vorbeşte tot timpul despre cum a fost adus el pe lume... Vă spune ceva chestia asta ? Aţi auzit cumva pe cineva prin zonă care nu vorbeşte decât despre asta şi numai despre asta, adică cum l-a ejectat mă-sa pe lume ?
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Răspundeţi, doamnă, v-am pus o întrebare importantă !
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Pentru că pe tip trebuie să-l omorâm, pe asasinul ăsta, trebuie să-l omorâm.
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Tipul nu e chiar aşa de periculos ca noi, dar va trebui totuşi să-l omorâm, pe tip.
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Acu' vedeţi pe cine aveţi în faţă ? Suntem doi ucigaşi puşi să-l omoare pe un al treilea ucigaş.
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Care trebuia să fie aici, la ora asta. Adică tipul...
OMUL CU CUTIA DE SAXOFON.
Trebuia să fie la intersecţie.
OMUL CU CUTIA DE VIOLONCEL.
Deci, doamnă, căscaţi-vă urechile şi ascultaţi bine ce vă spunem şi răspundeţi... unde s-a risipit intersecţia ?
PATROANA.
Ia duceţi-vă dracului !inapoiCHIRIŢA ÎN IAŞI sau DOUĂ FETE ŞI-O NENEACĂ
de Vasile AlecsandriC H I R I Ţ A : Da vezi ce frumuşică-i, diavoloaica! îţi vine s-o mănânci de vie.
LULUŢA: Să mă mănânci?... mersi. (În parte.) Şi n-are măcar nici dinţi.
C H I R I Ţ A : Ha, ha, ha... Bat-o norocu'! Nostimă-i!... vină să te sărute mătuşica, Luluţa dragă... (O sărută.)
LULUŢA: Alei! maman... ce-a păţit mătuşica de şi-a pus lipitori pe frunte? (Arată sprâncenele Chiriţei.) O doare capul?
C H I R I Ţ A : Eu, lipitori?...
A F I N : Ce lipitori?... unde vezi tu lipitori?...
LULUŢA : Ha, ha, ha... ba-s sprâncene... şi una-i numai pe jumătate!
C H I R I Ţ A : Ha, ha, ha. (În parte.) Cum i-aş suci gâtul când ar fi a mea!
LULUŢA : Maman,
LULUŢA : Maman, să-mi cumperi şi mie o pereche de sprâncene din târg, ca să le pun păpuşei de Anul Nou.
A F I N : Bine, bine, ţi-oi cumpăra. Taci din gură.
C H I R I Ţ A : Da de ce să tacă, soro? las' să vorbească copila... că zice tot nişte lucruri... Se cunoaşte că învaţă la pasion.
LULUŢA : Pansion, mătuşică... nu pasion.
C H I R I Ţ A : Fie şi pansion, că doar nu m-o crescut mama cu gubernată, ca să ştiu nemţeşte.
LULUŢA : Guvernantă, mătuşică, nu gubernată... Da bine, mătuşică, aşa vorbiţi pe-acolo, prin provincie?...O NOAPTE FURTUNOASĂ
de I. L. Caragiale
(fragment)SCENA I
JUPÂN DRUMITRACHE, în haine de căpitan de gardă fără sabie, şi NAE IPINGESCU
JUPÂN DUMITRACHE (urmând o vorbă începută): Iaca, nişte papugii... nişte scârţa-scârţa pe hârtie! 'I ştim noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri... şi seara... se gătesc frumos şi umblă după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul. N-ai să mai ieşi cu o femeie pe uliţă, că se ia bagabonţii laie după dumneata. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chioară în pungă şi se ţine după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule!
IPINGESCU: Nu se ia după toate, jupân Dumitrache; după cum e şi femeia: dacă trage la ei cu coada ochiului şi face fasoane, vezi bine! bagabonţii atât aşteaptă.
JUPÂN DUMITRACHE: Ba să am pardon! Ştiu eu ce vrei dumneata să zici... Dar nevastă-mea nu-i d-alea, domnule.
IPINGESCU: Vai de mine! jupân Dumitrache, adică, gândeşti că am vrut pentru ca să-ţi fac un atac? Îmi pare rău!
JUPÂN DUMITRACHE: Nu, nene Nae; dar vreau să zic adică că nevasta mea nu-i d-alea cum ziseşi, şi iaca, după mine de ce s-a luat?
IPINGESCU: S-a luat bagabonţii şi după dumneata?
JUPÂN DUMITRACHE: S-a luat şi se ia...
IPINGESCU: Şi cum eşti dumneata!...
JUPÂN DUMITRACHE: Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist...
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: Apoi să ştiu de bine că intru în cremenal! Să mai văz eu numai că se ţine bagabontul după mine, lasă-l...
IPINGESCU: Care bagabont?
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! iaca... un bagabont! de unde-l cunosc eu?
IPINGESCU: Apoi, dacă nu-l cunoşti, de unde ştii că-i bagabont?
JUPÂN DUMITRACHE: Asta-i! Una vorbim şi başca ne-nţelegem. Dar de! ai dreptul; nu ştii ce mi s-a întâmplat, nu ştii cum mă fierbe el pe mine de două săptămâni de zile... Nu că mi-e frică de ceva, adică de nevastă-mea... să nu...
IPINGESCU: 'Aida de! Coana Veta! Mie-mi spui? n-o ştiu eu?...
JUPÂN DUMITRACHE: Nu că mi-e frică... dar am ambiţ, domnule; când e vorba la o adică de onoarea mea de familist...
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: Bagabontul...
IPINGESCU: Că bine zici! începuseşi să-mi spui istoria.
JUPÂN DUMITRACHE: Stai s-o iau de la cap.
IPINGESCU: Stau.
JUPÂN DUMITRACHE: Ştii dumneata că la lăsata secului am mers la grădină la "Iunion"; erau eu, consoarta mea şi cumnată-mea Ziţa. Ne punem la o masă, ca să vedem şi noi comediile alea de le joacă Ionescu. Trece aşa preţ ca la un sfert de ceas, şi numai ce mă pomenesc cu un ăla, cu un bagabont de amploiat...
IPINGESCU: De unde ştii că era amploiat?
JUPÂN DUMITRACHE: După port nu semăna a fi negustor. Mă pomenesc că vine şi se pune la altă masă alături, cu faţa spre masa noastră şi cu spatele la comedie. Şade rezemat într-un peş, şade, şade, şade, şi se uită lung şi galiş la cocoane, se uită, se... Eu, cum m-a făcut Dumnezeu cu ambiţ, mă scol ca să plecăm; cocoanele nu! că să mai şedem, că încă nu s-a isprăvit comedia. Încep să mă-ncruntez la bagabontul şi mai că-mi venea să-l cârpesc, dar mi-era ruşine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine... Mai mă uit eu încolo, mai mă fac că nu mă sinchisesc de el... bagabontul cu ochii zgâiţi la cocoane; ba încă-şi pune şi ochilarii pe nas. Tii! frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul din cap, de auzea câinii din Giurgiu.
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: În sfârşit, se isprăveşte comedia. Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală şi dumnealui. Plecăm noi, pleacă şi dumnealui după noi. Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu le ruşinez. Ştii cum e Veta mea,... ruşinoasă.
IPINGESCU: Mie-mi spui? n-o ştiu eu?... Ei?
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podul-de-Pământ, -- papugiul cât colea după noi; ieşim în dosul Agiei, -- coate-goale după noi; ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani, -- moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament, -- maţe-fripte după noi... Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor...
IPINGESCU: Rezon! ca să nu le ruşinezi.
JUPÂN DUMITRACHE: Ştii cum e Veta mea...
IPINGESCU: Ruşinoasă, mie-mi spui?
JUPÂN DUMITRACHE: Când apucăm de la Stabilament în sus, mă uit înapoi cu coada ochiului şi nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar... mă iertase bagabontul.
IPINGESCU: Jupân Dumitrache, adică să am pardon de impresie, eu gândesc că numa' ţi-ai făcut spaimă degeaba. Poate că omul o fi şezând prin partea locului, pe Dealul Spirii. Ei! a venit şi el la grădină ca şi dumneavoastră, a stat şi el până la isprăvitul comediei, şi s-a nemerit să apucaţi tot pe-un drum ca să vă înturnaţi la domiciliu. El a rămas la al lui şi dumneavoastră aţi mers înainte.
JUPÂN DUMITRACHE: Aşa am crezut şi eu întâi, dar stai să vezi!... A trecut după aia o săptămână la mijloc. Îmi ca şi uitasem eu de istoria bagabondului; gândeam şi eu: poate c-o fi stând coate-goale prin partea locului, ? bunioară vorba dumitale. Aşa, zice cumnată-mea ieri: "Nene, hai deseară la ŤIunionť la Ionescu!" Cum auzii eu de "Iunion", mă făcui verde la faţă. "Ce să mai căutăm la comediile alea nemţeşti, nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica; mai bine punem banii în buzunarul ălălalt şi zicem că ne-am dus." ? "'Aide, nene, zău! parol! să n-ai parte de mine şi de Veta!" Ei! când am auzit aşa vorbă mare, n-am putut pentru ca s-o tratez cu refuz.
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! haide!... dar unde mă gândeam eu că o să mi se întâmple un aşa ceva. Ne ducem. Şedem la o masă mai la o parte; şedem cât şedem, şi începe comedia. Nu ştiu cum mă-ntorc cu ochii înapoi, şi pe cine gândeşti că văz la masa de la spate?...
IPINGESCU: Pe bagabontul...
JUPÂN DUMITRACHE: Pe coate-goale, domnule, pe moftangiul, pe maţe-fripte, domnule! Fir-ai al dracului de pungaş!... Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, cu giubenul în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă. Cum m-a văzut, ? că trebuie să fi fost schimbat la faţă, cum sunt eu când mă necăjesc (îşi mângâie favoritele) ? cum m-a văzut, a sfeclit-o... A întors capu-ncolo şi a început să bea din ţigară ştii aşa, niznai. Dar mă trăgea cu coada ochiului. Mă-ntorc eu iar la loc şi mă fac că mă uit la comedii, se-ntoarce şi bagabontul iar cu ochii la cocoane!... mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo;... mă-ntorc iar la comedii, iar se uită la cocoane;... mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo; mă-ntorc iar comedii...
IPINGESCU: Iar se uită la cocoane...
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! iac-aşa m-a fiert fără apă toată seara...
IPINGESCU: În sfârşit?
JUPÂN DUMITRACHE: În sfârşit... plecăm; coate-goale după noi. Era să mă-ntorc în poarta "Iunionului", să-i zic numa': "Ce pofteşti, mă musiu?" şi să-l şi umflu; dar ştii, am ambiţ; m-am gândit: eu negustor... să mă pui în poblic cu un bagabont ca ăla, nu face..
IPINGESCU: Rezon!... Ei! pe urmă?
JUPÂN DUMITRACHE: Pe urmă s-a ţinut iar gaie după mine.
IPINGESCU: Până la Stabilament...
JUPÂN DUMITRACHE: Da, până la Stabilament! S-a ţinut după mine până la răscruci, ştii, unde vrei s-apuci spre cazarmă. Ce ziceam eu? "Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina şi lasă!" Aveam de gând să intru cu cocoanele în casă, să trimit repede pe Chiriac pe poarta de din dos pe maidan să-i iasă înainte, şi eu să-l iau pe la spate,... să-l apucăm la mijloc pentru ca să-l întreb: "Ce pofteşti, mă musiu?" şi să-l şi umflu!... Şi dacă nu-i ajungea, să-mi tai mie favuridele! (îşi mângâie favoritele)
IPINGESCU: Ei! dacă nu-i ajungea, despărţirea e aproape; să fi poftit la mine la despărţire cu lăcrămaţie, că-i împlineam eu cât i mai lipsea.
JUPÂN DUMITRACHE: A avut noroc! mare noroc a avut bagabontul; a scăpat!
IPINGESCU: Iii! păcat... Cum?
JUPÂN DUMITRACHE: Când am trecut eu de răscruci cu cocoanele, şi bagabontul era să intre după noi în uliţă, a ieşit haita de câini de la maiorul din colţ, şi i-a tăiat drumul lui coate-goale. Am lăsat pe Ziţa acasă, m-am suit degrab cu Veta sus, am trimis pe Chiriac repede pe maidan, eu i-am ieşit înainte peste uluci tocmai pe la prăvălia lui Bursuc; dar... geaba! până să ieşim noi, fugise bagabontul!
(Se aude glasul lui Chiriac, strigând afară: "Spiridoane! Spiridoane!")
IPINGESCU: Iacătă vine Chiriac. Să n-auză.
JUPÂN DUMITRACHE: Aş! de el nu mă sfiesc. La din contra, el ştie toată istoria, i-am spus-o de la început... Atâta om de încredere am... Băiat bun!... ţine la onoarea mea de familist. Dacă nu l-aş fi avut pe el, mi-ar fi mers treaba greu. Eu, ştii, cu negustoria, mai mergi colo, mai du-te dincolo, mă rog, ca omul cu daraveri, toată ziua trebuie să lipsesc de-acasă. Pe de altă parte, ce să-ţi spui! am ambiţ, ţiu când e vorba la o adică la onoarea mea de familist. De! când lipsesc eu de-acasă, cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! N-am ce zice! onorabil băiat! De-aia m-am hotărât şi eu, cum m-oi vedea la un fel cu meremetul caselor, îl fac tovarăş la parte şi-l şi însor!
IPINGESCU: Da'... coana Veta ce zice?
JUPÂN DUMITRACHE: Consoarta mea?... Ce să zică?... De! ca muierea... mai ursuză. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are ea la ochi buni pe Chiriac; dar ? ştii cum m-a făcut Dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atitica din al meu, ? i-am zis pe şleau: "Nevastă, e băiat onorabil şi credincios; n-ai ce-i face: ce-i al omului e al omului!"
IPINGESCU: Rezon!
VACANŢĂ ÎN PROVINCIE
de Tristan TzaraPe cer păsările nemişcate
Ca urmele ce lasă muştele
Stau de vorbă servitorii în pragul grajdului
Şi-au înflorit pe cărare rămăşiţele dobitoacelorTrece pe stradă domnul în negru cu fetiţa
Bucuria cerşetorilor la înserare
Dar am acasă un Polichinelle cu clopoţei
Să-mi distreze întristarea când mă-nşeli.Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru
Amintire cu miros de farmacie curată
Spune-mi, servitoare bătrână, ce era odată ca niciodată,
Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia când o să cânte cuculSă ne coborâm în râpa
care-i Dumnezeu când cască
Să ne oglindim în lacul
cu mătăsuri verzi de broascăSă fim săraci la întoarcere
Şi să batem la uşa străinului
Cu ciocul păsărilor în coajă de primăveri
sau să nu mai mergem nicăieri
Doliu alb la fecioara vecinului inapoi
O NOAPTE FURTUNOASĂ
de I. L. Caragiale,
actul II, scena VIIIRICĂ: Am scăpat până acum! Sfinte Andrei, scapă-mă şi de acu încolo: sunt încă june! Geniu bun al venitorului României, protege-mă; şi eu sunt român! (răsuflă din greu şi îşi apasă palpitaţiile)
SFÂNTUL ANDREI (apariţie tradiţională, de sfânt cu aureolă, stând la taifas): Se face!
RICĂ: O, ce noapte furtunoasă! Oribilă tragedie! (i se pare că aude ceva şi tresare.)
SFÂNTUL ANDREI: Nu e nimic. Stai fără grijă! Cum ai ajuns aici?
RICĂ: Ce de peripeţiuni!... Ies pe fereastră şi pornesc pe dibuite pe schele! Mă ţiu binişor de zid şi ajung în capătul binalii...
SFÂNTUL ANDREI: Păi eşti ca şi scăpat!
RICĂ: Destinul mă persecută implacabil... schelele se-nfundă; nici o scară...
SFÂNTUL ANDREI: Nu se poate!
RICĂ: Cocoana perfidă mă indusese în eroare...
SFÂNTUL ANDREI: De ce nu te-ai întors?
RICĂ: Vreau să mă-ntorc şi deodată aud pe inimici venind în faţa mea pe schele. O iau înapoi fără să ştiu unde merg; mă împiedic de un butoi cu ţiment! O inspiraţiune... - eu, ca poet, am totdeauna inspiraţiuni! - m-ascunz în butoi! (Se opreşte ca şi cum şi-ar fi terminat istoria)
SFÂNTUL ANDREI: Şi?
RICĂ: Paşii inimicilor se apropie în fuga mare, mulţi inşi trec iute pe lângă butoiul meu înjurându-mă;
SFÂNTUL ANDREI: Şi tu pe ei!
RICĂ: Eu, ca june cu educaţiune, mă fac că n-auz...
SFÂNTUL ANDREI: Pe urmă...?
RICĂ: Toţi se depărtează... Auz un zgomot, strigăte, ţipete de femei, în fine o împuşcătură. Zgomotul apoi se stinge, totul rămâne într-un silenţiu lugubru...
SFÂNTUL ANDREI:
Alai
De cai
Tăcuţi
Dar iuţi
Cazaci
Dibaci
Pe cai
În văi
Adânci
Dispar
Şi iar
Apar
Pe stânci
Cetatea doarme dusă.
RICĂ: Numai din depărtare se aude orologiul de la Stabiliment bătând unsprezece şi douăzeci... oră fatală pentru mine! Ies binişor din butoiul meu, mă târăsc de-a buşelea pe schele şi mă pomenesc înapoi aici... Ce să fac? Pe unde să ies? Îmi trebuie o inspiraţiune ingenioasă...
SFÂNTUL ANDREI (îi face semn să plătească; apoi aureola i se stinge, veşmântul alb dispare şi se vede că de fapt era Spiridon)
NEGUŢĂTORUL DIN VENEŢIA
sau Shylock
de W. Shakespeare
NERISSA A (lui Gratiano) : N ici eu, pînă nu-l voi vedea pe al meu !
BASSANIO (lui Gratiatto şi Porţiei) : Draga mea Porţia, dacă ai şti cui am dat inelul, de ce am dat inelul, cu cîtă durere m-am despărţit de inel, cînd am văzut că numai pe el îl voia, ţi-ai potoli mînia !
PORŢIA: Dacă ai fi ştiut ce înseamnă inelul, preţul aceleia care ţi-a dat inelul, onoarea care-ţi poruncea să păstrezi acel inel, niciodată nu te-ai fi despărţit de el. Care om ar fi fost asa de nebun să ceară un astfel de lucru? Nerissa mă face să ştiu ce trebuie să cred. Aş jura că inelul e la o femeie !
BASSANIO: Pe sufletul meu jur că nu e la o femeie; ci la un doctor care nu voia trei mii de ducaţi şi care m-a rugat să-i dau inelul. La început n-am vrut, am avut chiar curajul să-l las să plece supărat, deşi îmi scăpase prietenul de la moarte. Ce-aş mai putea spune? Am fost silit de împrejurări să i-l dau ! Iartă-mă, Porţia, dacă ai fi fost de faţă m-ai fi rugat tu singură să-l dau. GRATIANO: Da, am fost siliţi şi m-ai fi rugat şi tu Nerissa.
ANTONIO: Eu sînt nenorocita pricină a certei.
PoRTi A : N u fi supărat de asta. Eşti în orice caz binevenit.
BASSANIO: Porţia, iartă-mi o greşeală făcută fără voia mea, Îţi jur de acum înainte, să nu mai rup nici un jurămînt !
ANTONIO: (Porţiei) : Ca să-mi apăr onoarea, mi-am dat în chezăşie trupul, şi fără de acela care are acuma inelul, trupul meu ar fi fost pierdut. De data aceasta îmi dau în chezăşie sufletul, dacă vreodată Bassanio nu-şi va mai ţine jurămîntul.
GRATIANO: Dati-l şi pentru mine Segnior Antonio !...
PORTIA : Bine. Te iau drept zălog. Dă-i inelul acesta şi spune-i să-l păstreze mai bine ca pe celălalt !
ANTONIO luând inelul de la Portia) : Bassanio, jură că ai să păstrezi inelul. (I-l dă lui Bassanio.)
BASSANIO: Pe Dumnezeu; e cel pe care l-am dat doctorului Balthazar !
PORŢIA: Îl am de la el. Iartă-mă, Bassanio, mi l-a dat noaptea trecută.
NERISSA: Iartă-mă Gratiano. Tot noaptea trecută am căpâtat si eu inelul meu...
GRATIANO: Cum? Ce? Înşelaţi înainte de cununie?...
PORTIA: Nu vorbi aşa ! Citiţi scrisoarea asta. E din Padova şi e semnată de doctorul Bellario ! Veţi vedea că Porţia a fost doctorul Balthazar şi Nerissa ajutorul lui. Larenzo e martor că am plecat o dată cu voi şi că ne-am întors cu puţin înaintea voastră. Nici nu intrasem în casă. Ce nu credeţi ? . . . Staţi la îndoială ? . . . Atunci aşteptaţi puţin. . . Vino Nerissa !. . . (Urcă în fund cu Nerissa, desface bocceaua din boschet, îşi pun ochelarii şi beretele în cap Şi hainele pe umeri. Apoi coboară şi Porţia vorbeşte ca la tribunal.) Care-i neguţătorul Antonio?... şi care e Shylock?... Izbucneşte în rîs cu Nerissa. Toii ceilalţi rămân muţi de mirare.) Şi-acum încă o dată Antonio, bine ai venit la noi. Am veşti care au să-ţi întreacă orice nădejde si la care nu te aştepţi ! Desfă scrisoarea aceasta. Vei afla că trei din galerele aşteptate s-au întors în port, încărcate cu mărfuri. Nu vei şti niciodată prin ce ciudată întâmplare am găsit scrisoarea !
ANTONIO: Sunt mut de mirare. (Deschide scrisoarea)
BASSANIO: O, Porţia, draga mea soţie !
GRATIANO: Nerissa, scumpa mea judecătoare !
ANTONIO: Da ! Scrisoarea dovedeşte că vasele mele s-au întors în port ! Nu ştiu ce să mai cred ! Atunci sunt salvat !
PORŢIA: Am veşti bune şi pentru tine Lorenzo şi pentru Jessica. O hîrtie pe care are să v-o aducă Shylock şi prin care vă lasă moştenire tot ce va avea cînd va muri. (Ei se bucură, Jessica se bucacră puţin.)
PORŢIA : Sunt sigură, că nu sunteţi pe deplin mulţumiţi cu ce am povestit ! Să intrăm în casă ! Ne veţi mai întreba şi vă vom răspunde la tot.
GRATIANO: Cît despre mine, nu ştiu decît că toată viaţa voi avea numai un gînd: să păstrez cu sfinţenie inelul Nerissei ! inapoi
10. Mişcarea în scenă şi în sală. Teatrul în teatru. Interacţiunea. Metanoia instanţelor ludice.
NOAPTEA ARABĂ
de Roland SchimmelpfennigKARPATI: Etajul cinci. Pe balcon o femeie care urlă la lună. Luminile la ferestre se transforme în dâre.
LOMEIER: Aproape că n-am curaj să respir.
FRANZISKA: Eu îmi pun mâinile prudentă pe pieptul lui.
KALIL: Un ceas de bucătărie ticăie. Pe uşa frigiderului sunt lipiţi magneţi coloraţi.
FATIMA: Eu îi înfig cuţitul în spate.
KALIL: Ea ţipă. Ce-i asta? Are sânge pe faţă.
KARPATI: Etajul patru. O femeie bagă cuţitul într-un bărbat. Pe geamul ferestrei e sânge.
LOMEIER: Ea mă sărută.
FRANZISKA: El mă sărută.
KARPATI: Etajul trei. Un chef. Muzică.
KALIL: Ce-i asta?
FRANZISKA: Ăsta e primul sărut din viaţa mea.
KARPATI: Etajul doi. Întuneric.
LOMEIER: Ne sărutăm. Pentru prima oară. O strâng cât pot eu de tare.
KARPATI: Etajul întâi.
Sunt mort.
FRANZISKA: Ne sărutăm. Închid ochii, şi cu toate aste simt lumina lunii.
Karpati ţipă. Kalil ţipă. O sticlă cade din cerul scenei pe scenă şi se sparge.Cătunul
de Willian Faulkner
Până când, în cele din urmă, nemaiştiind ce să faca, s-au das chiar la Prinţ: „Sire,” au zis. „Nu vrea. Nu-i nimic de făcut cu el."
”Ce ?" răcni Prinţul.
„Zice că tocmeala-i tocmeală. Că el a făcut schimbu’ pe bună-credinţă şi pe onoare. Şi c-acum a venit să şi-l răscumpere, cum scrie la lege. Şi nu-l putem găsi," au zis ei. „Am căutat peste tot. Mare n-a fost el nicidecum, din capul locului, e drept, şi-am umblat anume cu multă grijă cu ei. L-am închis şi l-am sigilat într-o cutie de chibrituri din azbest şi-am pus cutia, singură, într-un sertar separat. Da' când am deschis sertarul, nu mai era. Cutia era, şi sigiliile neatinse. Da'n cutie nu mai era nimic decât un pic de murdărie mică şi uscată într-an colţ. Şi acum a venit să şi-l răscumpere. Da' cum să-şi-l răscumpere-n chinuri veşnice, fără suflet ?"
„Să fie-a dracului de treabă," răcni Prinţul. „Da-ţi unul de-alea de rezervă. Is atâtea care vin în fiecare zi şi bat la poartă şi fac tot felu' de tărăboi ca să intre, aduc până şi scrisori de recomandare de la congresmeni de care nici măcar n-am auzit. Daţi-i unu' d-alea !"
„Am încercat," răspunseră ei. „Nu merge. Zice că nu vrea nici mai mult nici mai puţin decât ce i se cuvine, cu dobândă legală după cum scrie negru pe alb la regulamentu' băncii şi la lege. Zice că el a venit să-şi respecte tocmeala şi semnătura şi că s-aşteaptă, mai ales de la alde tine, să faci la fel." „Atunci zi-i că poa' să plece. C-a greşit adresa. Că la noi în registre nu figurează nimic în contu' lui. Zi-i că socoteala lui s-a pierdut - dac-o fi avut vreodată vreuna. Zi-i c-a fost inundaţie p-aici, c-a fost şi-un îngheţ mare."
„Nu vrea să plece fără..." „Dă-l afară ! Zvârle-l !" „Da'cum ? Are legea de partea lui."
„Aha," făcu Prinţul. „Un avocăţel, a maoară stricată. Am înţeles. Aranjaţi voi, De ce-mi bateţi mie capu' ?" Şi se aşeză la loc şi ridică paharul şi suflă flăcările din el ca şi cum îi socotea gata plecaţi. Numai că ei nu plecaseră.
„S-aranjăm ce ?" ziseră ei.
„Şperţu” răcni Prinţul. „Şperţu”! N-aţi spus voi c-a venit şi că-i numai cu legea-n gură ? Vreţi să vă-ntindă şi-o factură?" [...]
“ Atunci ce vrea? răcni Prinţul. “Ce vrea? Paradisul?”
„Nu," făcu bătrânul. „iadu-l vrea."
Ş'i-atunci, un răstimp nu s-a auzit, în magnificul palat regesc cu mândrele umbre zdrenţuite-ale bătrânilor martiri atârnate de pereţi decât sfârâitul pe frigare şi vaietele slabe ale adevăraţilor creştini. Dar Prinţul era plămădit din acelaşi aluat ca şi bătrânul său tată. Într-o străfulgerare, indolenţa de sibarit şi rânjetul sarcastic pieriseră; parc-ar fi fost chiar Prinţul cel bătrân în faţa lor. „Aduceţi-l la mine," zise. „Iar voi, plecaţi."
Aşa că l-au adus în faţa lui şi-au ieşit afară şi-au închis uşa. Hainele-i mai fumegau încă, puţin, dar repede s-a scuturat cu mâna. Se apropie de tron, mestecând, ţinând strâns sub braţ valiza de pai.
„Ei ?" făcu Prinţul.
El îşi întoarse capul şi scuipă şi scuipatul sfârâi pe pardoseală şi se făcu repede o bilă mică de fum albastru.
„Am venit pentru sufletu' ăla..." zise.
„Mi s-a spus," făcu Prinţul. „Dar n-ai suflet.
" „Şi ce-i, e din vina mea. ?"
„Da'-i din a mea ?" zise Prinţul. „Crezi că, eu te-am zămislit ?"
„Atunci cine ?" făcu el. Şi cu asta-l prinsese pe Prinţulîşi dădu seama. Şi-atunci Prinţul încercă să-l şperţuiască el însuşi. Îi înşiră toate ispitele şi darurile şi poftete pe săturate; mai dulce decât muzica-i sunau din gură vorbele, cum le punea-n valoare-n amănunt. Dar el nici nici nu se oprise măcar din mestecat, stând acolo şi ţinându-şi valiza de pai. Apoi Prinţul zise : „Uită-te colo," arătând către perete, şi acolo erau toate, înşirate cu formele şi în ordinea cuvenită, cu tot dichisul, aşezate astfel ca el să le vadă şi să şi vadă gustând-le pe fiecare, chiar şi pe cele pe care nici lui nu-i dăduse încă prin cap să le inventeze, toate până la ultima, inimaginabilă. Şi el, doar cât îşi întoarse capul şi mai scuipă nişte tutun pe pardoseală şi Prinţul se-aşeză la loc pe tron în culmea exasperării, buimăcit de furie.
„Atunci ce vrei ?" zise Prinţul. „Ce vrei ? Paradisul ?"
„La asta nu m-am gândit" răspunse. „E-al dumitale, de-l oferi ?"
„Da'al cui să fie ?" zise Prinţul. şi Prinţul îşi dădu seama că-l avea în mână, cu asta. De fapt, Prinţul îşi dăduse tot timpul seama că-l avea în mână, din însăşi clipa-n care-i povestiseră că intrase pe poartă cu gura plină de texte de legi; chiar se aplecă inainte şi sună din clopotul de foc să vină bătrânu' să vadă şi el cum se face-o treabă, apoi se rezemă la loc pe tron şi privi la el cum sta-n picioare acalo-n, faţa lui ţinând valiza de pai, şi zise: „Ai admis şi chiar ai susţinut că eu te-am zămislit. Deci sufletul tău, al meu a fost din capul locului. Aşa că atunci când t-ai oferit drept garanţie pentru hârtia asta, ai oferit ceea ce nu-ţi apartiraea şi te-ai făcut tu însuşi pasibil de..."
„N-am contestat asta niciodat”, zise el.
... urmărire penală. Aşa că ia-ţi valiza şi... » zise Prinţul. ”Ce-ai zis?”
,,N-am contestat asta niciodată."
"Ce ?" făcu Prinţul. „N-ai contestat ce ?" Numai că nu mai făcea nici un zgomot, şi acum Prinţul se plecă-nainte, simţi pardoseala că-i frige sub genunchi şi-şi înfipse degetete-n gâtlej să-şi scoată cuvintele cum ar fi scormonit să scoată cartofi dintr-un pământ tare. ,,Cine eşti?" zise, sufocându-se şi trăgându-şi cu greu respiraţia, ochii ieşindu-i din orbite, zgâindu-se la el cum se aşeza pe tron cu valiza de pai, înconjurat de limbi strătucitoare de flăcări ca de-o cunună. „Ia-ti paradisul !" strigă Prinţul. „Ia-ţi-l ! Ia-ţi-l !" Şi vântu-ncepu să urle şi tenebrele să coboare cu zgomot de tunete şi Prinţul târându-se-n patru labe se-agăţă cu ghearele de poarta-ncuiată, ţipând...
(trad. Eugen Barbu şi Andrei Ion Delanu)
inapoi
Putem constata că literatura dramatică se inspiră întotdeauna din veşnica înfruntare între speranţa umană şi timpul muritor şi că evocă mai mult sau mai puţin liniile primitive ale primitivei liturghii şi ale imemorialei mitologii. Romeo şi Julieta despărţiţi de ura dintre Capuleţi şi cei din familia Montague, Orfeu înfruntînd infernul pentru a o aduce e Euridice, Alcesta pradă ridicolilor mici marchizi, Faust faţa-n faţă cu Mefisto, Don Quijote, Fabrice, Julien Sorel înfruntind mori de vint, tîlhari, temniţe pentru o oarecare Dulcinee, cu totii joacă în straiele literare ale ţării şi epocii lor drama liturgică a Fiului persecutat, jertfit, ucis, şi pe care-l salvează poate dragostea mamei-iubită. În felul acesta imaginea dramei învăluie şi maschează prin peripeţiile ei figurate şi prin speranţele ei drama reală a morţii şi a timpului. (Gilbert Durand – Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, 1977, pp. 437-438)
„Singurul element capabil să pună la îndoială şi să ameninţe realitatea răzbunării este imaginea pe care personajul şi-o formează despre această răzbunare după împlinirea ei, apărându-i ca un lucru mort, sfârşit incapabil să facă să se nască din cenuşa lui acelaşi efect ce se întrezăreşte din promisiunile neîmplinite. Neputinţa de a da formă acţiunii provine din faptul că această acţiune înlătură, în favoarea uneia singure, miile de posibilităţi pe care le oferă imaginaţia. [...] Hamlet nu se decide să ia o hotărâre, să transforme. aşteptarea în acţiune, pentru că această acţiune este sfârşitul visului, şi visul lui este să se răzbune. A se răzbuna înseamnă a o face mereu, şi ziua şi noaptea, în toate orele vieţii, a trăi răzbunarea şi a o face să dureze fără să se epuizeze: nu se poate confunda, prin urmare, cu un mizerabil omicid care n-ar fi decât umbra unei satisfacţii. Din momentul în care Hamlet a hotărât să se răzbune, şi în ciuda faptului că dorinţa lui nu se transformă în realitate, regele este oarecum un om mort, care nu trăieşte decât de pe urma îndurării lui Hamlet şi pentru că acesta are nevoie de el pentru a-şi perpetua resentimentul. Răzbunarea devenită acţiune este o soluţie nesemnificativă, şi o singură moarte n-ar ajunge pentru a umple dorinţele personajului. Aceeaşi pasiune care înarmează braţul prinţului, îi paralizează în acelaşi timp mâna şi nu se lasă transformată în acţiune, pentru ca să nu moară. De aceea, personajul nu se grăbeşte deloc să transforme în acţiune o exigentă pe care întotdeauna a considerat-o iminentă şi inevitabilă. Îndrăgostiţii cunosc bine această nelinişte şi voluptate a aşteptării şi a posibilului neînceput, după cum o cunosc şi aceia care năzuiesc o răzbunare ce ar impune o mie de omoruri ... dintre care nici unul să nu fie ultimul.” (Al. Ciorănescu - Barocul sau descoperirea dramei, Ed. Dacia, 1980, p. 383-386)
„Nimic nu există dincolo de Oedip, pentru că Oedip este profunzimea însăşi. Hamlet, în schimb, ne invită să ne punem în mii de feluri iritanta problemă: ce anume există în spatele lui Hamlet: mobilurile sale, trecutul, copilăria, tot ceea ce el disimulează, toate lucrurile de care nu e conştient etc. Spectatorul, cititorul au sentimentul unei lacune; ei se întreabă, chiar dacă autorul n-a avut intenţia deliberată de a scrie o piesă al cărei efect tragic să fie legat de reprezentarea unui univers - cosmic, politic, psihologic - traversat de lacune. Piesa lui Shakespeare este într-adevăr contemporană cu o epocă în care se descompune imaginea tradiţională a cosmosului; ea s-a născut în momentul în care subiectivitatea începe să-şi stabilească un domeniu separat, inaccesibil din principiu: Numai tu ştii, scria Montaigne, dacă eşti laş şi crud, sau loial şi preacucernic; ceilalţi oameni nu te văd, ei te ghicesc numai. (III, 2.) Existenţa şi aparenţa nu coincid. E tocmai boala scandaloasă pe care-o denunţă Hamlet: dar el însuşi e contaminat de ea. Una din armele sale de apărare este aparenţa disimulatoare, cu alte cuvinte: masca nebuniei; iar prima sa armă ofensivă e aparenţa simulatoare, cu alte cuvinte: reprezentaţia teatrală. Aparenţa e otrava universală de care mor lumea, Statul, indivizii...
Aparentele mint. Dar a face să apară, în faţa mincinoşilor criminali, spectacolul fictiv al crimei, nu e oare un mijloc de a scoate la lumină adevărul ascuns? Epuizând resursele aparenţei, teatrul nu posedă cumva tocmai virtutea de a sili fiinţa să se manifeste? Teatrul, joc de aparente, e ales de Hamlet ca loc al unei încercări: e vorba de a pune la încercare pe Claudius şi în acelaşi timp de a se asigura că apariţia Spectrului nu era o glumă răutăcioasă a diavolului, şi nici o fantasmă a melancoliei.” (Jean Starobinski – Relaţia critică, Ed. Univers, Bucureşti, 1974, pp. 259-260)
“Cărpănoşenia este o „avariţie sordidă". Cărpănosul este „în mod josnic, ruşinos de interesat", este de o „meschinărie mârşavă". Judecata peiorativă domină configuraţia, se desfăşoară în specificaţii ce aparţin mai multor parametri etici (ruşinos, josnic, meschin, mârşav). Excesul pasional se situează aici de partea judecăţii morale luate în grijă de discursul lexicografic. Acesta este punctul de vedere al observatorului social, garant al normei comunitare, pasionat, dedublând astfel efectul de sens pasional pe care îl conţine lexemul.
Meschinăria este o „avariţie meschină". Recurenţa meschinăriei invită în configuraţie la revenirea spre redefinirea acesteia. Definiţia unui termen ce face parte dintr-o primă definiţie nu poate decât să facă mai subtilă cunoaşterea noastră. Este meschin cel „care este ataşat de ceea ce este mic, mediocru", „căruia îi lipseşte generozitatea", „care manifestă avariţie, parcimonie". Lipsa de generozitate ne va trimite simplu spre refuz, parcimonia ne duce spre „lucruri mărunte", spre economii de capăt de aţă şi netezeşte un alt versant al codului moral. Într-adevăr, nu îi putem reproşa unui meschin că a retras din circulaţie obiecte a căror valoare este de altfel negată. Excesul de voinţă-existenţă nu are sens aici decât prin contrast cu insuficienţa valorică.
Totuşi, cărpănoşenia şi meschinăria, avariţii meschine, sunt forme ale avariţiei, iar problema pusă aici este negaţia valorii în obiectul cercetat. Prima observaţie ce se face priveşte forţa acestei negaţii: se recuză faptul că obiectul reţinut are o valoare în timp ce, în mod vizibil, subiectul pasionat deţine deja una. Cu alte cuvinte, cărpănoşenia şi meschinăria se bazează pe o proastă evaluare a valorii, adică pe un dezacord între subiectul individual şi subiectul social ce se bazează pe valenţă.” (A.J. Greimas, Jacques Fontanille – Semiotica pasiunilor, Ed Scripta, Bucureşti, 1997, p. 101)
“Nicicând - în afară de Avarul - nu a zugrăvit cu mai multă forţă prostia sau ticăloşia ce atât de des se ascunde sub aparenţa bunelor moravuri, ale onoarei şi ale virtuţilor burgheze. Dacă Molière, trist din fire, după cum s-a spus, ar fi trăit mai mult, am fi aproape ispitiţi să credem că naturalismul său ar fi ajuns, ca şi cel al unor contemporani de-ai noştri, la un fel de pesimism. Tare ciudată este veselia ce se degajă din George Dandin sau din Bolnavul închipuit: o veselie dispreţuitoare şi răutăcioasă, veselia celor care se grăbesc să râdă de toate, de teamă să nu plângă.” (Ferdinand Brunetière – Studii de literatură franceză, Ed. Univers, Bucureşti, 1977, p.)
„Aplicată operei literare, legea bunului-simţ şi a bunului-gust duce la promovarea calităţilor estetice medii: puritate, ordine, măsură, moderaţie, discreţie, fugă de eroare, stridenţă, contradicţie. Totul corect, curat, cuminte. Când nu intervine marea personalitate artistică, gustul clasic produce, prin însăşi esenţa sa, scriitori de dimensiuni medii, cu înclinaţii spre conformism, rutină şi academism. Pe scurt, scriitorii minori, classiques en diminutif, cum le spunea Sainte-Beuve. Clasicismul sterilizează, nivelează, mediocrizează literatura.” (Adrian Marino – Dicţionar de idei literare, Ed. Mihai Eminescu, Bucureşti, 1973, pp. 336-337)
Copyright © Doina Ruşti