Doina Rusti: Nu cred în evaluarea oamenilor după dosarele Securitatii. Cotidianul, 28 07 2009


Doina Ruşti		Patru bărbaţi plus Aurelius	Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

Cotidianul, 28 iulie 2009

NU CRED ÎN EVALUAREA OAMENILOR DUPĂ DOSARELE SECURITĂŢII

Un interviu de Alina Purcaru

Doina Ruşti, câştigătoarea Premiului USR pentru proză cu “Fantoma din moară” (Polirom), a povestit pentru Cotidianul despre şansa pe care literatura o dă acţiunilor eşuate de implicare socială, despre dificultatea de a judeca vinovăţiile dintr-un trecut totalitarist şi despre ierarhiille USR, greu de explicat din exterior

.

Alina Purcaru: Aţi primit poate cel mai râvnit premiu pentru proză, care se acordă anual, premiul Uniunii Scriitorilor. Ce v-a adus aceasta distincţie?

Doina Ruşti: L-am întrebat pe unul dintre membrii juriului dacă le-a fost greu să se decidă în privinţa romanului premiat şi mi-a mărturisit că, spre deosebire de alte secţiuni, la proză au întârziat cel mai puţin, neexistând controverse. Mi s-a părut cel mai frumos compliment pe care l-am primit.

AP Consideraţi că aţi fi putut primi acest premiu şi pentru un alt roman, deja publicat, sau credeţi că “ Fantoma din moară” este cel mai bun pe care l-aţi scris?

DR: Bineînţeles, eu cred în toate romanele mele, altfel de ce-aş mai scrie?! Fantoma din moară este însă un roman cu un mesaj moral, legat nu doar de perioada comunistă, cât mai ales de zădărnicia stabilirii adevărului. În situaţii de criză generală este absurd să ierarhizezi vinovăţiile. De aceea nici nu cred în evaluarea oamenilor după dosarele Securităţii ori după analize fulgerătoare, făcute în faţa laptopului. Istoriile crâncene nu pot fi decât povestite, reconstituite subiectiv. Nu cred în existenţa unor judecători imparţiali, apăruţi într-o lume în care delaţiunile au fost terapii ori chiar ficţiuni literare, iar oamenii s-au simţit eroi pentru că n-au dat decât două palme unui amărât pe care ar fi putut să-l calce în picioare. Pentru astfel de întâmplări nu există măsurători juste, iar romanul meu descrie acest impas al moralităţii.

AP: Ştiu că povestea scrierii acestui roman se întinde pe ani buni, şi că din el s-au desprins şi alte cărţi. Ce anume v-a determinat să-l duceţi la capăt şi care au fost părţile care n-aţi fi vrut să se piardă, dacă “ Fantoma” s-ar fi dezmembrat în alte volume?

DR: Când am început să-l scriu eram încă sub revolta pe care mi-a injectat-o traiul meu sub comunism. Apoi, odată cu trecerea anilor, am renunţat aproape la toate episoadele autobiografice, dar şi la cele sumbre. În afară de final, care se întemeiază pe un fapt trăit în familia mea, toate celelalte lucruri povestite în Fantoma din moară sunt ficţionale. Dar ele pornesc din experienţa mea de viaţă, şi mai ales dintr-o întrebare pe care mi-am pus-o mereu şi care m-a făcut să finalizez acest roman: Care au fost oamenii buni pe lângă care am trecut fără să-mi dau seama?

AP: Lucraţi deja la o nouă carte? Ce vă tentează acum, în materie de proză?

DR: Am discutat cu editorul meu, prozatorul Lucian Dan Teodorovici, despre o carte de povestiri, care va apărea anul viitor. Este vorba despre proze scurte, a căror acţiune se petrece în Bucureşti. Unii ar putea să spună că este proză fantastică, însă nu este vorba decât despre întâmplări cotidiene povestite aşa cum le văd eu, iar pentru mine totul este miraculos: cartierul Andronache colcăie de papagali ucigaşi, Piaţa Universităţii musteşte de dragoste, iar Cişmigiul este plin de elevi chiulangii care trăiesc fără să ştie într-un timp elastic, în interiorul căruia orice este posibil.

AP: Cât de uşor vă e să vă mobilizaţi pentru scris? Există lucruri, oameni sau situaţii care vă motivează mai mult pentru a continua o poveste?

DR: Scriu destul de greu. În general, trăiesc câteva săptămâni o poveste şi abia după aceea mă apuc de scris. Într-o zi am observat că în faţa ferestrei mele a apărut un bloc. Din cauza lui nu se mai vede ca-n palmă drumul spre Foişorul de Foc. Am trăit o bună bucată de vreme gândindu-mă cum a apărut acest obstacol şi, ca să pot să-l accept, mi-am imaginat secvenţă cu secvenţă despre cum un fapt neînsemnat a schimbat peste noapte faţa cartierului meu. Apoi am scris o proză cu acest subiect (Poveste de Paşte).

AP: Ce cărţi româneşti care au apărut în acelaşi timp cu romanele dumneavoastră v-au impresionat sau v-au atras atenţia?

DR: Din nefericire nu am apucat să citesc foarte mult, apoi, dacă aş numi vreo carte i-aş supăra pe cei omişi. Scriitorii sunt oameni sensibili, iar eu am mulţi prieteni printre scriitori.

AP: Cum simţiţi că sunt receptate romanele dumneavoastră? Ştiu că “ Lizoanca” a avut parte de lecturi mai controversate decât celelalte. Cum apreciaţi modul în care a fost sau este receptat la noi amestecul dintre realitate şi ficţiune în roman. Care ar fi riscurile şi motivaţiile unui astfel de formule?

DR: În general nu iau decât părţile bune ale vieţii: Lizoanca va fi ecranizat, Zogru s-a tradus în bulgară, iar acum se traduce în italiană; câteva povestiri sunt traduse în maghiară, franceză, spaniolă şi engleză. Am avut multe cronici pozitive, fiecare roman a luat un premiu, iar vânzările sunt bune. Ce-ar trebui să cred?

În plus de asta, nu am încredere în mode şi în formule literare, ci în oameni. Dar aceasta e o discuţie prea lungă pentru un interviu aşa de scurt.

AP: Are criza care afectează piaţa de carte vreun impact asupra modului în care vă mobilizaţi pentru a scrie?

DR: Nu. Cititorii fac parte dintr-o elită extravagantă.

AP: Subiectele cărţilor dumneavoastră au o ancoră serioasă în real. Aţi simţit vreodată nevoia să aveţi o poziţie publică, altfel decât prin ficţiune, faţă de evenimentele care ating societatea românească?

DR: Ca fiecare om, am avut diverse tentative, dar singurul lor ecou s-a produs în cărţile mele. În Omuleţul roşu am adus în prim-plan degradarea relaţiilor dintre părinţi şi copii, în Zogru i-am ironizat pe apărătorii globalizării, în Lizoanca la 11 ani am scris despre ipocrizia societăţii. Toate aceste teme îşi au rădăcinile în diverse acţiuni eşuate.

AP: Care a fost cea mai serioasă dezbatere literară de la noi care v-a atras în mod real interesul şi căreia i-aţi putea recunoaşte o miză substanţială?

DR: Recunosc că această întrebare este foarte grea. Nu mi-amintesc de vreo dezbatere, ci doar de mici hărţuieli cu miză conjuncturală, de discursuri inteligente, de idei care mi-au plăcut, de oameni pe care i-am iubit imediat ce-au deschis gura.

AP: Vă mulţumeşte de modul în care funcţionează USR, uniunea din care faceţi parte? Care ar fi, din punctul dumneavoastră de vedere, cel mai important rost al unei astfel de intituţii, pentru comunitatea de scriitori dintr-o ţară?

DR: Păi, fac parte din USR - e clar că-mi place, altfel n-aş fi acolo. Este o asociaţie a scriitorilor, un fel de sindicat, iar cei care fac parte din ea sunt acolo pentru că aşa au vrut. USR nu are în grijă ceva, ci este doar o organizaţie, cu viaţă extrem de densă şi diversă, cu ierarhii care nu pot fi înţelese decât din interior.

Cred că ar fi timpul să apară mai multe astfel de organizaţii şi sunt foarte mirată că nu apar (m-aş înscrie şi în altele, desigur), mai ales acum, când trăim în lumea proiectelor finanţate din toate părţile.