Doina
Ruşti
Ea îl văzuse de pe cealaltă parte a
străzii, înaintând printre oameni cu picioarele lui lungi ca nişte
coase, proiectat
pe zidul gri al Universităţii, şi alergase spre el, strigând printre
şuvoiul de
maşini, la întrecere cu motoarele în viteză: Cristiaaan!
Trebuiau să se întâlnească în librăria de
pe colţ. Într-acolo alerga el, dar Madi nu mai avusese răbdare, voia ca
el să
ştie că l-a văzut de pe trotuarul de vizavi. Bineînţeles, nu se gândise
dinainte, ci ţâşnise spre el, electrocutată de recunoaşterea
neaşteptată a
siluetei înalte şi a capului înfăşurat
într-un petec de pânză vişinie, care îi înmuia instantaneu sufletul, ca
şi în
prima clipă în care îl zărise strecurându-se pe lângă peretele
întunecat din
Club A.
Sub cerul luminos al lunii mai, intersecţia
de la Universitate vibra de motoare ambalate în carcase strălucitoare,
de toate
culorile, iar între ele, înainta abil maşina neagră, ca pisica neagră,
ca iedul
negru. O maşină ca un elefant intra pe nesimţite în crucea drumului, în
timp ce
sunetele alunecoase pluteau peste bulevard - 8 sunete subţirele şi
proaspete,
ca nişte cornete de îngheţată. Madi le eliberase dintre pereţii
plămânilor ei,
privind bandana vişinie, care înainta pe deasupra celorlalte capete
grăbite să
se strecoare şi ele pe lângă zidul cenuşiu. Ea îl strigase pe nume şi
continuase să spere că el va întoarce capul, chiar şi după ce îşi
dăduse seama
că botul negru al maşinii întrase în ea ca într-un popic de cauciuc.
Fulgerător
îi trecuse prin minte vestea morţii ei, în timp ce numele lui continua
să
înainteze spre pata vişine de pe trotuar. Madi văzuse cerul o clipă,
dar încercase
să caute din nou cu privirea silueta înaltă şi grăbită, dorindu-şi cu
dorul morţii
ca strigătul să-l ajungă din urmă. Şi în timp ce corpul ei spectaculos
ridicat
în văzduh, se îndrepta spre asfaltul de praf, cele 8 sunete se depărtau
zvelte
şi vesele pe deasupra maşinilor, încolăcind tandru cablurile de pe
marginea
străzii, fire de Internet, de televiziune, de electricitate ori de
telefoane,
drumuri nevăzute, sufocate de mii de călători, fiecare cu un ţel al său
tot
atât de precis ca şi al celor 8 sunete înlănţuite şi spumoase ca nişte
spoturi
de lumină entuziasmate de libertatea lor.
Cristian a ajuns la timp
în librărie şi-a tot
aşteptat-o pe Madi printre rafturile de cărţi, citind cotoarele fără
alegere: Istoria
Egiptului antic, Păcatele omului modern, A trai pentru a-ţi povesti
viaţa, dicţionare,
ghiduri, literatură, cotoare albe, roşii, portocalii; iar când văzuse
că ea nu
vine, îi dăduse un beep, apoi o sunase. Telefonul ei stătea
dosit la
piciorul scărilor rulante şi abia când sunase a doua oară, Saridon îi
zări
carcasa neagra şi din două mişcări strecură obiectul în buzunarul
pantalonilor
lui largi, ca nişte şalvari, şi-o şi luă imediat la picior, spre Obor,
ca să
scape de marfa picată din cer. Aşa încât, Cristian nu află decât seara
că Madi
murise.
Luni
de zile s-a gândit cum ar fi putut-o salva, imaginându-şi zeci de
moduri prin
care s-o oprească pe celălalt trotuar. Ea era parte din sufletul lui şi
fără Madi
viaţa se smochinise fulgerător. Cristian primea în ceafă clipele
grăbite,
înaintând oropsit printre oameni, fără curiozitate, fără chef, singur
într-o
lume gata să-i dea sfaturi, să-l compătimească ori să-l mai
îmbrâncească din
când în când, pentru că şi-aşa ocupa degeaba un loc sub soare.
Tristeţea lui a durat câţiva ani., după
care, maturizat pe nesimţite, a devenit un bărbat posac şi docil.
Părinţii lui
trăseseră toate sforile ca el să prindă un post bun la Oficiul Pentru
Protecţia
Consumatorului. Nu era inspector sau ceva factor de răspundere, ci doar
traducător. Avea în grijă etichetele de pe produsele alimentare. Viaţa
era
confortabilă. Cristian era un bărbat amabil, vorbea puţin şi părea
destul de
grijuliu cu sine, pentru că mama lui îşi pierdea o sumă de timp ca în
fiecare
dimineaţă să fie aşezate pe capul scaunului haine curate, călcate,
aranjate, pe
care el nici măcar nu le privea. Renunţase demult să-şi mai cumpere
tricouri de
firmă ori adidaşi la modă. Punea pe el ce-i pregătea maică-sa. Şi odată
intrat
în această rutină, viaţa se derula lin, printre gândurile diforme, care
nici
măcar nu mai erau gândurile lui cele hrănitoare, ci un morman de
resturi
alterate.
Iar într-o zi, pe când păşea apatic prin
lume, s-a îndrăgostit. Ea era o femeie care îl scosese din vizuină, cu
modul ei
de a-l privi ca pe ultima inovaţie a ştiinţei.
Cristian s-a însurat, a
făcut copii, a alergat
să-i căpătuiască, s-a zbătut să prindă bilete bune pentru concedii, a
făcut
eforturi să-şi cumpere mobilă frumoasă, frigider, televizor, apoi o
plasmă
mare. În sfârşit, anii au trecut încununaţi de mici satisfacţii, cu
idealuri
legate în primul rând de realizarea copiilor. De tinereţe nici nu-şi
mai aducea
aminte, iar moartea lui Madi era doar un punct îndepărtat, rămas pe
cerul umezit
de nori transparenţi.
Până într-o zi. Mai precis, într-o seară.
Stătea pe fotoliu, în faţa televizorului uitându-se
la Crimele din Midsomer şi din când în când la nevastă-sa. Ea
era
ghemuită sub pătura verde şi cu ochelarii pe nas, iar el se simţea în
siguranţă
ştiind-o alături. O privea pe furiş, ca pe-o servietă veche şi dragă.
Apoi
intrase total în acţiunea filmului: personajul înainta printr-o pădure,
urmărit
din umbră de criminal. Era linişte şi tensiune maximă. Cristian încerca
să
anticipe următoarea mişcare, când pe fereastra deschisă năvăliseră fără
veste
cele 8 sunete rătăcitoare. Erau transparente şi alunecoase ca nişte
fiole de
gheaţă, rostogolite una după alta pe covoraşul din faţa fotoliului, iar
numele
se legase elastic, într-un glas bineştiut: Cristiaaan!
Vedea penultimul sunet vibrând şi
multiplicându-se şi se simţea legat instantaneu de umbra altui timp.
Cele 8
impulsuri sonore, coborâte din neant, erau parte din numele lui şi
picături de
viaţă, materializate atât de firav sub ochii săi, între fotoliu şi
televizor. Se
uită fulgerător spre nevastă-sa şi înţelese imediat că şi ea asista la
acelaşi
spectacol, năucită şi înfiorată de sunetele subţiri care păreau că
dansează pe
covorul pufos. Zgomotul se sfârşise, dar cele 8 sunete continua să se
mişte,
ridicându-se ca nişte fire de păpădie. Pluteau foşnind pe sub nasul
bărbatului,
înţepenit în fotoliu, fuioare luminoase ieşite din sufletul muribund al
unei
femei îndrăgostite.
Cristian se ridică uşor, urmând clinchetul
ca o adiere şi licărirea apelor spiralate, fără să se gândească la
ceva, fără
planuri şi fără precauţii, păşi în hol, apoi deschise uşa de la baie şi
rămase
o clipă trăsnit de lumina orbitoare.
Primii paşi îi făcu pe orbecăite, apoi
începu să vadă trotuarul plin de lume şi sufletul i se umplu de
bucurie. Era
vară, iar pe cerul albastru treceau din când în când nori albi şi
subţiri. În
faţă se vedea Universitatea. Cele 8 sunete zglobii se îndepărtau
înghesuite una
într-alta, colorate de lumina care trecea prin ele în nuanţe de verde
şi roşu.
O luaseră peste bulevard, pe deasupra maşinilor, iar el le urmărea de
pe bordura
lustruită, temându-se să nu le piardă. Pe cealaltă parte de stradă o
fată îi
făcea semn cu mâna. Era gata s-o ia printre maşini, când el ridică
speriat
amândouă mâinile. Ceva îndepărtat şi trist, o frică veche îi urcase din
rărunchi,
ca un fermoar. Ea se opri brusc, contrariată de gestul lui, zâmbind
larg, pe
sub bretonul negru şi dintr-odată se hotărî să-şi schimbe direcţia,
făcându-i
la rândul ei semn s-o ia în sus.
Un timp, Cristian căută cu privirea sunetele
scânteietoare, dar îşi dădu seama că se topiseră în aerul cald, de mai.
Se
întoarse, încercând s-o urmeze pe fata de pe celălalt trotuar, însă
dintr-o
dată îşi simţi sufletul invadat de bucuria de a se şti liber.
Voia să fumeze o ţigară, aşezat pe o
bordură de ciment, să cutreiere străzile şi să simtă în nări mirosul
crud al
celorlalţi oameni.
România
literară, nr. 17/2007
