Comoşteni

Ion Stănculescu, străbunicul meu, în linie paternă. 1930, Comoşteni

Este un sat vechi, consemnat în atlasele nemţeşte încă de pe la 1700. Există o monografie (1937) a acestui sat, semnată de Maria Stănculescu, păstrată la Academia Română.

De aici am aflat că pe vatra actuală au existat în vechime păduri, iar comunitatea initială locuia pe malul stâng al Jiului. Apoi, treptat, au trecut apa şi s-au stabilit pe actualul sălaş, pe malul drept al râului, formând trei sate mici: Sârbeni, Coteni şi Donţoi. Prin sec al XVII-lea, aceste sate aparţineau unei fete care s-a călugărit încă din prima tinereţe. Ea a dăruit moşia oamenilor care locuiau acolo, făcându-i comoştenitori, de unde si numele satului. Actuala biserică, Sf. Nicolae, datează din secolul al XVIII-lea şi face parte din Patrimoniul Naţional.
Şi şcoala din Comoşteni este foarte veche, o clădire neoclasică, destul de impozantă chiar şi astăzi. A fost ridicată prin strădania învăţătorului Ion Stănculescu, pe la începutul secolului al XX-lea. Acesta, revizor şcolar, impulsionat de Spiru Haret, a contribuit la reformarea învăţământului rural. El a donat şcolii o bucată de teren pe care a făcut o plantaţie experiemntală de ricin, iar după un timp s-a implicat în ridicarea unui cămin cultural pe acest teren.

Folclorul din Comoşteni este extrem de interesant, multe dintre tradiţiile arhaice păstrându-se încă până la mijlocul anilor 1970. Comunitatea s-a aflat vreme îndelungată sub impresia unei tutele spirituale a râului, de unde şi diversele ritualuri ori credinţe legate de el. De pildă, a existat multă vreme credinţa într-un spirit al Jiului, care cerea periodic câte o viaţă de om, dar şi diverse legende despre un strigăt abisal al apelor, vestitor de moarte. De asemenea, ca în orice altă comunitate sătească, şi aici a funcţionat o mitologie locală: o fântână miraculoasă (Fântâna de la Piatră), o stafie cuibărită într-o moară părăsită, un loc în care este îngropată o comoară ori iubiri excepţionale, intrate în legendă.

În timpul celui de-al doilea război, în Comoşteni au poposit pentru un timp trupe de nemţi şi apoi de ruşi, care au lăsat amintiri de neşters în memoria colectivă.

Denumirea satului şi perioada lungă de egalitate socială a condus la constituirea unui spirit comunitar puternic, încât, în perioada interbelică se crease, ca şi în alte sate româneşti, o sărbătoare legată de Fiii satului. Localitatea a început să-şi piardă identitate în perioada comunistă, după ce a fost  afiliată altei comune şi când a început şi aici, ca pe tot teritoriul ţării, exodul spre oraş.

Acţiunea celor trei romane ale mele se petrece la Comoşteni:

Omuleţul roşu Zogru Fantoma din moară

Moara părăsită, Comoşteni, 1960