Bestiarul cantemirian


Doina Ruşti		Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

Bestiarul cantemirian, Ed. Universitas, XXI, 2007

Hibridul bizar
Liliacul, hibrid natural, poartă în sine antinomia înger-demon. În psihanaliză este asociat cu grota şi corabia, ca semne ale recluziunii, iar în tradiţia populară este considerat un monstru caraghios, crezându-se despre el că şi-a ales refugiul în întuneric, ruşinat de propria înfăţişare. Evul Mediu îl pune în legătură cu aripa lui Satan, atribuindu-i sens catabasic. Liliacul poartă în el dorinţa de angelizare şi revolta luciferică, este claustrofil şi nocturn pentru că se fixează între două lumi (aer şi pământ). Fiinţă de taina, unică şi hibridă, liliacul este învestit cu funcţii oraculare.
În romanul cantemirian întruchipează un personaj singularizat prin atitudinea sa de opoziţie tranşantă faţă de opinia generală; în soborul animalelor de la Delta, Liliacul ia apărarea Inorogului, plasându-se de partea dreptăţii. Din perspectivă auctorială, discursul lui se dezvăluie mai întâi curajos ("cu vitează inimă şi cu nebiruit suflet dzicând"), apoi protestatar: "ascuţit şi înalt glasul" său este. Deşi lipsit de elocinţă ( are "proastă voroavă"), el vorbeşte cu dreptate, iar apoi stârneşte curiozitatea Brehnacei prin povestirea sa oraculară (cea despre dulf şi corăbier).
În conflict cu toată lumea, Liliacul este chemat în adunare pentru a fi izgonit din cele două împărăţii, întrucât a devenit incomod: "lighioaie fără folos" şi aducător de "scandală". El iese din tiparele obişnuite pentru că vorbeşte sibilinic, proferează blesteme asupra clevetitorilor şi avertizează adunarea că sfârşitul Corbului este aproape.
În plan simbolic, personajul păstrează aproape toate dimensiunile oficializate; apare ca semn al căderii, veşnic alungat, prins de păsări, înlănţuit de catarg, claustrofil. Liliacul locuieşte "în borta unei stânci", pe malul mării, spaţiu ce evocă sanctuarele oraculare. Dar izolarea nu face din el un ratat, Liliacul îşi conştientizează valoarea, de pildă, când eclipsa de soare întunecă totul, cutreieră de-a lungul ţărmului "cu luminoşi ochi" - după cum singur spune, fălindu-se cu această capacitate de a pătrunde întunericul, care pentru celelalte fiinţe este impenetrabil. Spirit aventuros, se depărtează de locurile ştiute şi îl prinde lumina. Însă nu-şi pierde curajul şi nici luciditatea; atent la confruntarea dintre corăbier şi dulf, el îi înţelege semnificaţia, iar mai târziu retrăieşte, povestind, sentimentele sale de ascultător (aceasta este şi cea mai convingătoare povestire din întreg romanul).
Şi când este izgonit găseşte modul de a rezista supliciului prin propriile sale forţe: izolarea în care trăieşte îl va feri oricum de ceilalţi pentru că se declară stăpân al nopţii. Însingurat şi unic între animale, stârneşte invidia iar previziunile sale provoacă iritare generală. Momiţa îl numeşte "flutur fătătoriu şi şoarece zburătoriu", într-o încercare de a-i minimaliza unicitatea. Predicţiile sale vor plana asupra păsărilor (vor fi invocate cu teamă sau cu îndoială, în câteva rânduri) şi în cele din urmă se vor dovedi corecte.
Ca şi Inorogul, Liliacul este însingurat şi hăituit. Hibrid ce nu inspiră teamă, el este doar prevestitorul semnelor rele şi de aceea - evitat şi alungat. Simbol al luminii în noapte şi al singurătăţii protestatare, straniu şi ridicol, generează sentimente contradictorii (când teamă, când dispreţ sau iritare) şi este un mesager bizar şi involuntar al Inorogului. Înrudirea celor două personaje este motivată simbolic şi prin trimiteri la bogata iconografie alchimistă, în care liliacul, androgin, asociat cu inorogul, este un semn demonic, a cărui dualitate se derulează între lumea infernală şi infernul terestru concentrat în regimul nocturn.

despre
"Exegeză plasată în sfera simbologiei, Bestiarul Doinei Ruşti aduce în primul rând o viziune de lectură bazată pe amănuntul epic şi preocupată de sensurile secrete ale alegoriei. Personajele animaliere sunt urmărite în contextul esteticii medievale şi analizate în consens cu lecturile lui Cantemir, fără a se da prioritate relaţiei istorice stabilite de autor.
Cartea dovedeşte cultură solidă şi imaginaţie orientată spre investigaţia hermeneutică."
CONSTANTIN DRAM