Basme şi poveşti mistice româneşti
repovestite de
Horia Gârbea Doina
Ruşti
Liviu Ioan Stoiciu
Ed. Paralela 45, 2007
Cuprins
Stareţul şi cerşetorul (Horia Gârbea)
Norocul ucigaş (Doina Ruşti)
Între două lumi (Liviu Ioan Stoiciu)
Omul Roşu (Doina Ruşti)
Spiriduşul răzbunător (Horia Gârbea)
Frumoasa din Lapte (Doina Ruşti)
Copilul cel rău (Horia Gârbea)
Magdalina şi Axinte, zburătorul (Doina Ruşti)
Cum se taie zburătorul (Horia Gârbea)
Solomonarul (Doina Ruşti)
Omul fără noroc (Liviu Ioan Stoiciu)
Fragment:
Doina Ruşti
Solomonarul
Călugărul Azarie şi-a petrecut viaţa între pereţii
unei
chilii din Mânăstirea Snagov, scriind istorii vechi pe care le trăise
ori le
auzise. Pasiunea lui pentru scris a început într-o zi de vară, după ce
a
ascultat povestea unui solomonar. Întâlnirea cu acest om fusese ea
însăşi un
basm. Îl văzuse prima oară într-o dimineaţă de Florii. Se trezise
devreme şi
stătea pe malul lacului Snagov, cu sufletul bucuros, ca în zi de
sărbătoare. Şi
cum privea spre largul apei, a văzut cum se apropie, mai întâi ca un
punct,
apoi ca o fiinţă plutitoare, un bărbat îmbrăcat în negru, care a venit
până
aproape de locul în care stătea Azarie. Era un bărbat înalt, cu un chip
neguros, ascuns pe jumătate sub o pălărie mare, neagră. De altfel,
toate
veşmintele erau negre, încât părea abia ieşit din smoală fierbinte. A
scos de
sub haina scurtă un frâu auriu şi l-a mişcat încet deasupra apei ca pe
o eşarfă,
spunând cu voce răsunătoare:
Matostene
Rolistene
Eu cu alun te-adun
Şi cu măr dulce te îndulcesc
Şi la mine te pronesc,
Da' de nu-i veni şi nu-i veni,
Inima din tine pe loc a plesni.
Cum a terminat de rostit, a atins apa cu nuiaua de
alun,
pe care o are orice solomonar, iar apa s-a despicat în două şi din
adâncul ei a
ieşit la lumină un balaur cu trei capete. Azarie nu mai văzuse
niciodată un
balaur, dar ştia că există magicieni care sunt stăpânii apelor şi ai
balaurilor
şi pe care lumea îi numeşte solomonari, după numele regelui Solomon.
Balaurul acesta era o dihanie argintie, cu pielea
solzoasă
şi coada despicată în nouă fuioare, ca nouă şerpi subţiri. Capetele
balaurului
se mişcau în toate părţile, iar bilele de mărgean ale ochilor păreau că
au
cuprins deja toată lumea văzută şi nevăzută. Azarie încremenise pe
malul apei,
între firele uscate de stuf, scăpat de urgia iernii.
Apoi, solomonarul
s-a aruncat pe spatele lucitor al balaurului, tot aşa, în picioare, şi
tot aşa,
plutind prin văzduh. Arăta ca un pitic urcat pe spatele uriaş, căci
balaurul era
cam cât trei cai la un loc. Îi pusese frâul şi apoi urcaseră împreună
în
înaltul cerului, până când au dispărut fără urmă.
Aceasta a fost
prima întâlnire.
Dar Călugărul
Azarie ştia chiar de atunci că avea să-i mai vadă. Şi aşa a şi fost.
Solomonarul şi-a aruncat frâul auriu în apele Snagovului şi de Sfântul
Petru,
şi de Sfântul Ilie. Şi de fiecare dată, Azarie a privit de pe malul
apei
ieşirea miraculoasă a balaurului. Pe la începutul toamnei s-a trezit
din senin
cu solomonarul lângă el. Era un om ca toţi oamenii, care îi zâmbea
prietenos de
sub pălăria neagră.
- Ei, părinte, am văzut că îţi place balaurul meu,
a sus
el.
- Mă minunez doar, ca de toate minunile lui
Dumnezeu,
lăudat fie numele Său.
- Şi eu de rostul domniei tale, a completat
solomonarul, căci
nimeni pe lumea asta nu poate să mă vadă şi mă gândesc că dacă ţi-a dat
Dumnezeu darul acesta, ţi l-a dat ca să spui şi altora.
Apoi au stat pe malul lacului şi solomonarul i-a
sus
povestea vieţii lui, cu rugămintea s-o ţină minte şi s-o scrie cândva.
În vremuri vechi, pe când Azarie nu se născuse
încă, a
trăit pe aceste meleaguri un prinţ din neamul Drăculeştilor. Când a
venit
pentru prima oară la mânăstirea Snagov, era un băiat vesel şi fără
griji. S-a
închinat, a ascultat slujba şi a apoi a mers pe malul lacului, chiar în
locul
în care stătea de obicei călugărul Azarie. Şi cum era vară şi timp
frumos, a
intrat în apa lacului şi dus a fost: l-a tras un vârtej în mâlul apei,
care s-a
deschis ca o gură şi l-a înghiţit.
Când s-a trezit era într-o altă lume, iar lumea
aceasta
era stăpânită de fiinţe nevăzute. În jurul lui roiau suflete pe care le
auzea
şi le simţea aşa cum se aude zumzetul oricărui oraş, dar nu vedea pe
nimeni.
Peste tot erau străzi şi case şi grădini, dar aceasta era doar partea
pe care el
putea s-o vadă. Locuitorii oraşului de sub lac erau pur şi simplu
invizibili.
Prinţul a rătăcit un timp pe străzi şi către seară
s-a
întâlnit cu Soc, o namilă de zmeu, care privea de pe zidul oraşului, ca
o
statuie. Înmărmurit de uimire, prinţul s-a uitat şi el de la distanţă
către
zmeu. Avea corpul acoperit cu solzi fini, cafenii, iar pe spate stăteau
stivuite aripile de aramă. Când zmeul a întors capul rotund, ca un
dovleac,
prinţul a văzut că avea doar o ureche fleşcăită, ca o frunză aspră de
nalbă. Soc
nu era un zmeu rău, ci mai degrabă ghinionist. Cândva, în tinereţe, un
om
nesăbuit îi tăiase o ureche, iar Sfântul Gheorghe îl adusese în oraşul
de sub
lac mai mult ca să-l recompenseze pentru nefericirea lui.
- Ei, ei, iată un om numai bun de mâncat, a glumit
Soc.
Apoi a coborât dintr-o săritură şi a întins gheara
cu
unghii încovoiate, prinzând dintr-o mişcare braţul prinţului. Era încă
o dată
cât el de înalt, iar prinţul privea înfricoşat spre ochii verzi şi
iscoditori.
- Nu te speria, prinţe, căci ştiu
cine eşti şi de ce-ai ajuns aici, iar rolul meu este să-ţi dau o mână
de
ajutor, i-a spus Soc, arătându-şi dinţii ascuţiţi şi mărunţi.
Despre: Dan C.
Mihăilescu - Omul care aduce cartea, Pro TV (28 aprilie - 2
mai 2008) ; Luceafărul
Doina Ruşti
