Doina Ruşti		Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

 


Simbolurile alterităţii în literatura română Teză de doctorat - 2000   Alteritatea este o noţiune filozofică impusă de Lévinas şi care s-a bucurat de succes în multe domenii culturale din secolul XX. În concepţia filozofului francez, alteritatea presupune apelul către Celălalt, iar acest act de identificare, în multe situaţii, constituie adevărul individual şi posibilitatea de a detecta prezenţa lui Dumnezeu. Alteritatea presupune renunţarea la confortul singurătăţii cu speranţa vagă de a lua în posesiune imaginea celuilalt. Ariile de semnificaţie surprinse de către Lévinas şi preluate de noi în lucrarea de faţă sunt dorinţa, iubirea, dependenţă fericită, cuibul, vecinătatea.  A. Finkielkraut se arată interesat de fenomenologia existenţei istorice, de dramele mărunte care definesc atitudinea colectivă de-a lungul timpului istoric. Uneori exterioritatea se deformează sub imperiul matricei culturale, iar dintre simbolurile care surprind acest aspect face parte şi străinul - un simbol al alterităţii clar definite, după cum demonstrează J.  Derrida.  Literatura noastră surprinde fragmentar codul existenţei româneşti, mai cu seamă limitele şi măsura sub care evolează individul conştient de legăturile sale cu ceilalţi.  În plan filozofic, problema relaţiei dintre individ şi exterioritatea lui a fost pusă în numeroase studii care o tratează în special în termeni hegelieni, adică în ceea ce priveşte conflictul dintre conştiinţe. Autodefinirea se produce doar prin relaţie cu ceilalţi, determinată adeseori de confruntări sau ascensiuni motivate de nevoia acută a fiinţei de a se măsura cu semenii. Recunoaşterea Celuilalt vine însă din necesitatea unei confirmări indubitabile, când exterioritatea capătă identitate ca martor, ca oglindă a sinelui care ştie că există. În această privinţă, urmând concepţia hegeliană, J.P. Sartre consideră că sympathia însăşi este o comunicare a conştiinţelor, întrucât "a fi văzut" înseamnă a fi ameninţat de altul, iar privindu-i pe alţii eu îmi măsor puterea.  Aşadar, simpla întâlnire declanşatoare de emoţii presupune un act de revizuire a propriei fiinţe prin oglindire, prin analiza coincidenţelor şi a deosebirilor flagrante într-un plan subiectiv de receptare. Or, compararea cu Celălalt îşi are rădăcinile într-un instinct de înfrăţire, mai precis în acel sentiment originar de coexistenţă, pe care îl defineşte Husserl ca măsură a conştiinţei Celuilalt,  în procesul de înţelegere a  identităţii.  Dintre gânditorii secolului al XX-lea, cu precădere preocupat de fenomenologia alterităţii este EMMANUEL LÉVINAS, continuator pe baze noi al filozofiei lui Husserl şi principalul oponent de idee al lui Heidegger. Doctina lui E. Lévinas a dat naştere multor discuţii care credem că se află în consens cu spiritul veacului nostru, preocupat în mod evident de relaţia individului cu ceilalţi, obsedat de criza comunicării şi derutat de drama războiului. Emmanuel Lévinas deschide drumul filozofiei din a doua jumătate a veacului prin studii despre sensul libertăţii individuale. Pentru el, elementele tramei logice prin care poate fi definită fiinţa sunt relaţia socială, ideea infinitului şi criza conţinutului care depăşeşte forma. În cartea sa Totalitate şi infinit, pornind de la aceste repere, se ocupă de condiţiile transformării eului de la situaţia de asemănător cu ceva la identificarea cu acel ceva. În opinia lui, omul se modelează în funcţie de Celălalt, fără a fi vorba despre copiere sau despre relaţii de superioritate şi inferioritate; fiecare se regăseşte pe sine prin apelul către Altul, iar acest act de identificare constituie adevărul individual şi posibilitatea omului de a detecta prezenţa lui Dumnezeu. Miracolul alterităţii nu mai este înţeles în sensul regăsirii unităţii primordiale (ca în Banchetul lui Platon), ci ca libertate de a-l nega sau absorbi pe Altul fără un scop cert. Imaginea Celuilalt este mai întâi ideală oglindire, care se distruge în fiece clipă, adică pe măsură ce se autoexprimă (kat'aútó) şi se conturează ca reper în istorie. Omul îşi găseşte un reper în Celălalt, vorbind cu el, adică în situaţia în care este exclusă fuziunea, întâlnirea de ordin mistic sau afectiv; în felul acesta el râmâne în istorie, pe câtă vreme dacă îl abordează cu adevărat pe Celălalt e cu totul extras din istorie.  Din punctul acesta de vedere, Celălalt devine absolutul la care are acces fiinţa, şi de aceea adevărul se caută în altul dar de către cineva căruia nu-i lipseşte nimic.  Urmărind problema alterităţii în Eu-Tu de Buber, Lévinas demonstrează că relaţia cu Obiectul capătă forţă în funcţie de capacitatea dialogului de a-l releva pe interogat într-un mod cât mai asemănător cu modul ontologic al interogatorului; respectiv, nu opera lui Feuerbach este interesantă, ci comentariile lui Buber, care aduc în prim-plan ideea parteneriatului prin interpretarea Celuilalt. Totuşi, Buber tratează doar aspectul formal al relaţiei dintre sine şi altul: Formalismul Eu-Tu nu determină nicio structură concretă. Eu-Tu este eveniment, şoc, comprehensiune, însă nu poate da seama (decât poate ca o aberaţie, ca o cădere sau ca o boală) despre o viaţă diferită de prietenie: economia, căutarea fericirii, relaţia reprezentativă cu lucrurile.  Preocupat de latura autentică a relaţiei cu Celălalt, Lévinas caută punctele de afirmare a ipseităţii prin întâlnirea cu altul.  O ipostază a acestei evadări din universul sinelui o constituie dorinţa, pe care Lévinas o defineşte ca aspiraţie convertită în necesitate: În nevoie eu pot să muşc din real şi să mă satur asimilându-l pe altul. În Dorinţă, nici o muşcătură în fiinţă, nici un saţ, ci doar viitorul fără jaloane înaintea mea. Fiindcă timpul pe care-l presupune nevoia îmi este acordat prin Dorinţă. Nevoia umană presupune deja Dorinţa. Nevoia are astfel timp să convertească acest altul în acelaşi, prin muncă.  Teama, frigul foamea, adică toate dependenţele în raport cu lumea conferă în fond independenţă fiinţei care se luptă, care intră în relaţie cu cineva dispus sau forţat să-i ofere alteritatea. Această luptă din nevoie scoate fiinţa de sub ameninţarea anonimă şi îi reafirmă dorinţele într-un cadru al posibilităţii.  Nevoia împlinită generează plăcere şi dependenţă fericită - aceasta fiind o altă ipostază a întâlnirii cu Celălalt. Bucuria sinelui, dragostea de viaţă, plăcerea sunt situaţii care consolidează sinele fără a-i asigura o existenţă închisă; ele creează impresia de suficienţă, dar stimulează în acelaşi timp nevoia alterităţii. Prin ele omul capătă conştiinţa unui loc individual, conştiinţa locuirii, zice Lévinas, adică sentimentul familiarităţii cu lumea, prin aceea că îi poate opune intimitatea, locul sinelui.  Casa, acest spaţiu individual apare în relaţie cu două elemente simbolice: posesiunea şi femininul. Faptul de a locui echivalează cu luarea în posesie a unui univers, cu stăpânirea unei lumi a aşteptării şi a pregătirii pentru întâlnirea cu Celălalt: A locui e o reculegere, o venire către sine, o retragere acasă ca într-un pământ al exilului, care răspunde unei ospitalităţi, unei aşteptări, unei întâmpinări umane.  Feminitatea corespunde acestei experienţe, deoarece reuneşte sensurile reculegerii şi ale interiorităţii. Închiderea în sine cu sentimentul libertăţii absolute se află adeseori în conflict cu limitările exeriorităţii. După Lévinas această antinomie se poate rezolva doar pentru omul deschis instrucţiei, schimbărilor.  Dar şi iubirea reprezintă o cale de conciliere a acestui conflict dintre libertatea interioară şi îngrădirile exterioare, deoarece ea înseamnă întoarcere spre sine şi dorinţă de altul şi de sine însuşi (exprimată prin procreare). Erosul opreşte întoarcerea spre sine şi, prin aceasta, eliberează fiinţa de povara singurătăţii, dar nu conduce la dizolvarea sinelui în Celălalt. Pentru Lévinas, erosul înseamnă fuziune şi distrucţie simultan.  Cuvântul constituie încă un mod de manifestare a alterităţii. Prin intermediul limbajului exterioritatea se desfăşoară, în sensul că omul nu explică prin cuvânt, ci doar participă, este prezent în cuvântul său. Cel care vorbeşte asistă la propria manifestare, în timp ce interlocutorul intangibil nu se oferă, este pentru totdeauna în afară. Din acest motiv, cuvântul rostit nu are atât forţa de a stabili contacte, cât mai degrabă de a se constitui în act de autoidentificare.  Aşa cum am spus, Lévinas tratează aceste ipostaze ale întâlnirii cu Altul din perspectiva unei crize a conţinutului redundat, forţat să depăşească forma, iar scopul cercetării sale se îndreaptă spre definirea fiinţei în raport cu infinitul şi cu gândirea universală (totalitatea transcendentă), care pentru el înseamnă ipseitate atotcuprinzătoare.  Pentru lucrarea noastră, doctrina sa interesează doar pentru stabilirea unor repere ale alterităţii pe care le-am identificat între structurile simbolice ale textului literar. Astfel, dorinţa, iubirea, dependenţă fericită, cuibul, vecinătatea sunt câteva dintre ariile de semnificaţie despre care vom discuta în continuare.     Arii simbolice ilustrative pentru raportul individului cu Celălalt IEŞIREA CĂTRE ALTUL CĂUTAREA DRUMULUI SPRE ALTUL AŞTEPTAREA ÎNTÂLNIREA DUMNEZEU OGLINDEŞTE IMAGINEA ALTERITĂŢII Situaţia autorului Vecinătatea Ieşirea biruitoare Ieşirea agresivă Ieşirea disperată Confesiunea Labirintul Seducţia  Confruntarea etc. Reveria stimulativă (amiaza, hanul, luna, rugăciunea, blestemul, melancolia, dorul).  Inerţia (visul, viciu consolator şi acceptarea singurătăţii sinelui în acord cu singurătatea celuilalt) Sympathia  Iubirea  Nunta  Solidaritatea şi devierile ei Pregătirea pentru întâlnirea cu Dumnezeu Ipostaze reprezentative ale convertirii sacrului Imaginea dumnezeirii şi proiecţiile ei inapoi

Copyright © Doina Ruşti