Doina Ruşti		Patru bărbaţi plus Aurelius	Cămaşa în carouri	Lizoanca	Fantoma din moară	Zogru	Omuleţul roşu

Cântul I

Un rob pentru un galben

[Răzvan este un ţigan liber, grămătic, aşadar ştiutor de carte. În prima scenă, din care face parte şi fragmentul de mai jos, personajul găseşte o pungă din care dă un galben unui om sărman. Între timp, vătaful îl arestează pe un dascăl, bănuit că ar fi scris versuri antisociale. Ştiindu-se vinovat, Răzvan se declară autor al poeziei incriminate]

Personajele:

Răzvan - ţigan dezrobit

Başotă - mare vătav

Sbierea - boier bătrân

târgoveţi

O piaţă în Iaşi, în fund o biserică, mai încoace o piatră, în laturi case.

Actul II,

scena IX

TIPĂTESCU, CAŢAVENCU
 
 

TIPĂTESCU (a apărut în dreapta cu aerul încruntat şi pumnii încleştaţi, a stat în uşe, a mers apoi liniştit la uşa din fund, măsurând din ochi pe Caţavencu, şi s-a oprit în fund un moment; aparte): Ţine-mă, doamne!

CAŢAVENCU (jenat): Stimabile domn, scuzaţi-mă dacă v-ar părea că mă prezint la d-voastră astfel, într-un mod neregulat... trebuie să vă spun că am fost adus aici din arest de poliţaiul d-voastre, după ordinile... şi nu m-aşteptam să vă întâlnesc...

TIPĂTESCU (aparte): Impertinent!

CAŢAVENCU: Pentru că mi se spusese că eram chemat de.. altfel nici nu aş fi venit... În fine dacă sunt aici proizonier, rămâi.... dacă sunt liber - şi nu cer nimic mai mult - mă retrag îndată...

TIPĂTESCU (care a tot bătut din călcâi cu impacienţă, coboară încet, rar şi cu dinţii strânşi): iubite şi stimabile d-le Caţavrncu, nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi, cu oarecare pretenţie de seriozitate, să mai încapă astfel de meşteşuguri şi rafinării de maniere, astfel de tirade distilate, când situaţia lor e aşa de limpede... Eu sunt un om căruia îi place să joace pe faţă... Să-mi dai voie să-ţi spun ceva... Ia poftim, ia poftim, mă rog (îi oferă un scaun, aparte): Să fiu cuminte. Ce bine că-i Zoe dincolo!

CAŢAVENCU: Stimabile domn, d-tale îţi place să joci pe faţă, primesc; mie-mi place să joc scurt, scurt (gest de retezare): Situaţia noastră o putem dezlega numaidecât. (Tipătescu îi oferă jeţul, el îl respinge uşor) Mulţumesc!

TIPĂTESCU (acelaşi joc): Ia poftim, mă rog, ia poftim!

CAŢAVENCU(acelaşi joc): Mulţumesc!

TIPĂTESCU (privind ţintă la Caţavencu şi cu tonul mârâit): Poftim de!...

CAŢAVENCU (care s-a retras puţin, cedează, în sfârşit, şi cade pe fotoliu cam fără voie): Mulţumesc.

TIPĂTESCU: Aşa-i. (şade aproape de el, Caţavencu se cam retrage. Tipătescu se îndeasă spre el, Caţavencu acelaşi joc, şi iar) Altfel, dar, onorabile domn, d-ta - prin ce mijloace nu-mi pasă! - posedezi o scrisoare a mea, care poate compromite onoarea unei familii...

CAŢAVENCU (gest): A!

TIPĂTESCU: Mă iartă că te-am ofensat. Să fiu şi mai scurt... Iată, d-ta eşti un om practic, d-ta posedezi un lucru care-mi trebuie mie. Eu viu şi-ţi zic (cu multă afabilitate): mă rog, onorabile domn, ce-mi ceri dumneata în schimbul acelui lucru?

CAŢAVENCU (naiv): Cum, nu ştii?

TIPĂTESCU (asemenea): Nu...

CAŢAVENCU(asemenea): Nici măcar nu vă dă-n gând?

TIPĂTESCU(asemenea): Nu... d-aia întreb...

CAŢAVENCU: Stimabile domn (cu dignitate), un om politic...

TIPĂTESCU (cu pofidă): Adică d-ta...

CAŢAVENCU: Dă-mi voie... Un om politic trebuie mai ales în nişte împrejurări politice ca acelea prin care trece patria noastră, împrejurăti de natură a hotărî o mişcare generrală, mişcare ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul oricărui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru...

TIPĂTESCU (impacientat, bătând din călcâi): Mă rog, onorabile, încă o dată (răspicat)... ce-mi ceri d-ta în schimbul acelei scrisori? Scurt! scurt! (repetă gestul de retezare a lui Caţavencu)

CAŢAVENCU: Ei?... dacă este aşa, dacă voieşti scurt, iată: voi (rugător) să nu mă combaţi, ceva mai mult, să-mi sprijini candidatura...

TIPĂTESCU (vrând să izbucnească): Candidatura d-tale! (stăpânindu-se) Onorabile domn, nu ţi se pare că ceri prea mult?

CAŢAVENCU: Atunci d-ta, care mi-ai propus schimbul, care-mi face întrebarea, trebuie să răspunzi...

TIPĂTESCU (apropiindu-se şi îndesându-se înspre Caţavencu, se repetă jocul de scenă de mai sus): Ba zău, spune, nu ţi se pare prea mult? Ai? Ce zici?

CAŢAVENCU (naiv): Nu.

TIPĂTESCU (cu insinuare): Dacă s-ar retrage Comitetul permanent şi am rezerva un loc pentru preaiubitul d. Caţavencu?...

CAŢAVENCU (zâmbind şi cu bonomie): E un nimic, stimabile...

TIPĂTESCU: Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi acelaşi d. Caţavencu...

CAŢAVENCU (asemenea): E puţin onorabile

TIPĂTESCU: dacă în locul de primar, vacant acum, şi în locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea Caţavencu? Ai? (Caţavencu surâde cu un gest de refuz) Şi dacă şi moşia "Zăvoiul" din marginea oraşului...

CAŢAVENCU (zâmbind asemenea): Dă-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare (mângâie şi umflă cuvintele distilându-şi tonul şi accentul) ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul unui stat consttituţional, mai ales un stat tânăr, ca al nostru, de-abia ieşit din...

TIPĂTESCU (bătând impacient din călcâi şi întrerupându-l): Ei! Să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune pentru gură-cască... Eu sunt omul pe care să-l îmbeţi cu apă rece?... Spune, unde să fie? bărbăteşte; ce vrei de la mine? (se ridică fierbând).

CAŢAVENCU (ridicându-se şi el): Ce vreau? ce vreau? Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntaşii politici... Vreau...

TIPĂTESCU(fierbând): Ce vrei?

CAŢAVENCU(asemenea): Vreau mandatul de deputat, iată ce vreau, nimic altceva! nimic! nimic! (după o pauză cu insinuare caldă şi crescândă) Mi se cuvine! Te rog!... Nu mă combate... Susţine-mă... Alege-mă... Poimâine, în momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută... în momentul acela vei avea scrisoarea (cu multă căldură)... pe onoarea mea!

TIPĂTESCU (aproape să izbucnească): Pe onoarea ta?... Şi dacă nu pot să te aleg?

CAŢAVENCU: Poţi!

TIPĂTESCU (pierzându-şi cumpătul din ce în ce): şi dacă nu voi - zi că nu voi să te-aleg?

CAŢAVENCU (îndârjit): Trebuie să vrei.

TIPĂTESCU (de-abia mai stăpânidu-se): Uiţi că nu e bine să te joci cu un om ca mine astfel. Nu! nu! nu voi să te aleg!

CAŢAVENCU: Trebuie!

TIPĂTESCU: Nu!

CAŢAVENCU: Trebuie să vrei dacă ţii câtuşi de puţin la onoarea...

TIPĂTESCU (izbucnind): Mizerabile! (Caţavencu face un pas înapoi) Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul (se repede, ia un baston de lângă perete şi se întoarce turbat către Caţavencu) Mişelule! trebuie să-mi dai aici scrisoarea... ori te ucid ca pe un câine! (se repede năvală la el. Caţavencu ocoleşte masa şi canapeaua, răstoarnă mobilele şi se repede la fereastră pe care o deschide îmbrâncind-o în afară)

CAŢAVENCU (tremurând, strigă la fereastră în afară): Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor!

.........................................................................................

Actul III, scena V

CAŢAVENCU: Soţietatea noastră are de scop să încurajeze industria română, pentru că daţi-mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău...

GRUPUL (aplauze): Bravo!

CAŢAVENCU: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Soţietateas nostră dar, dar, noi ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră!

GRUPUL: Bravo! (Aplauze entuziaste)

TRAHANACHE (clopoţind): Stimabile... nu...

CAŢAVENCU: Lăsaţi, d-le preşedinte, să întrerupă... nu mă tem de întreruperi!... În Iaşi, de exemplu - permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! - în Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul!

GRUPUL (mişcat): A!

CAŢAVENCU: Şi cu toate aceste toţi faliţii sunt jidani! Eexplicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel!

GRUPUL: Bravo! (aplauze)

CAŢAVENCU: Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce zicem noi?... Iată ce zicem: acestă stare de lucruri estee intolerabilă! (aprobări în grup. Cu tărie:) Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?... Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine, oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (Îngraşă vorbele) Numai noi să n-avem faliţii noştri! Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!... (aplauze frenetice. Pauză. Oratorul soarbe din pahar şi aruncă iar priviri scânteietoare în adunare. În momentul acesta mai mulţi inşi se mişcă în fund, pe unde apare Cetăţeanul turmentat şi Ghiţă în ţivil.)

Interior de funcţionar de prefectură, cu leafă mică, copii mari şi soacră prevăzută, de ea însăşi, în actul dotal. E un fel de salon sufragerie, cu mobilier amestecat şi uzat. un şevalet şi un balansoar aduc o notă de atelier. Pe lângă masa de mâncare, se mai găseşte un bufet cu geamuri, o canapea cu scaune desperescheate, o măsuţă etc. Direcţiunea de scenă va distribui mobilierul şi îl va schimba după necesitate, păstrând nota de casă modestă, cu lucruri specifice interioarelor locuite de familiile numeropase şi reduse să trăiască din leafă. Tablouri: Leda cu gâscanul antic; Maria Stuart în închisoare; un Peisaj cu moară; câteva "naturi moarte" şi "flori" pictate de Gena; Spirache în uniformă de sergent în rezervă, în campania din 1913(după o fotografie mărită); bibelouri; un gramofon cu pâlnie verde; o maşină de cusut "Singer"; o scrumieră în formă de cizmă; un vas pirogravat; şi altele după necesitate şi în acelaşi gen. Intrările se vor fixa după indicaţiile directorului de scenă.

Tablou familial, în amurg: Spirache, retras într-un colţ, spre luumina ferestrei, citeşte ziarul; Dacia deapănă un scul de lână roz şi Decebal "îl ţine"; Chiriachiţa dă o pasenţă. În balansoar, Sarmisegetuza (pe scurt Miza) îşi lustruieşte preocupată unghiile, cu "instrumentele" în poală; Traian moţăie, cu o ţigară lipită de buza inferioară, într-un colţ de masă; Gena, la bufet, cu spatele spre public, pregăteşte maşina de spirt şi ceştile pentru cafea. Afară e încă soaree şi linişte dulce de după-amiază provincială.

CHIRIACHIŢA: Ţi-am mai spus eu... singura nădejde e tot frate-tău, Tache... dacă nu cumva o avea şi ăla de gând să trăiască o sută de ani.

(La auzul numelui lui Tche, toată familia devine atentă.)

MIZA: Pe cum a pornit-o, cred că trece suta...

DACIA: Acum câţi are exact, Spirache?

SPIRACHE: Păi dacă eu am patruzeci şi ceva, şi el e mai mare cu douăzeci şi vreo câţiva decât mine, înseamnă că are exact şaptezeci şi ceva de ani în cap... Cam pe-aici...

CHIRIACHIŢA: Şi milioane tot cam pe-atâtea... Se vede că de când era în faşă a strâns în fiecare an câte unul...

SPIRACHE (modest): Atâtea n-are... Dar pe jumătate şi poate şi mai bine, ca să nu exagerez, o să ne rămâie...

DACIA: Ah! Când mă gândesc c-o să moştenim într-o zi atâta avere, îmi vine ameţeală.

CHIRIACHIŢA: De! Numai să v-o lase vouă...

SPIRACHE: Păi n-are cui s-o lase... Singurul lui moştenitor eu sunt, ca frate al lui şi de tată şi de mamă.

DACIA: Numai să nu facă testament în favoarea altuia...

SPIRACHE: N-are cui să-i facă... fiţi liniştiţi. Nouă o să ne rămâie. Vouă adică, că eu, ori cu bani, ori fără bani... tot gazeta aia o s-o citesc...

CHIRIACHIŢA: Te-ai interesat la tribunal dacă nu cumva...

SPIRACHE (îi taie vorba): Nu... nu... nu... Până acum trei zile, când a plecat la Ierusalim... mi-a spus el, cu gura lui, că n-a făcut testament... (Un timp.) Azi-noapte, trebuie să se fi îmbarcat la Constanţa pentru Constanttinopole...

CHIRIACHIŢA: Dar ce gust fistichiu, să se ducă la Ierusalim!

SPIRACHE: Vrea să se facă hagiu... era o veche dorinţă a lui...

CHIRIACHIŢA: Mai bine vă dădea vouă banii ăştia, pe care o să-i cheltuiască de pomană... (Cu ochii-n tavan:) Eh! Da', poate tot răul e spre bine!... O avea Dumnezeuu milă şi de voi şi i-o lua vreun curent pe vapor. Marea, de, e umedă, că e de apă şi trage din toate părţile, că e deschisă, vraişte...

DACIA: Ţi-ai găsit! Cumnatul Tache să răcească... Se păzeşte de răceală de e şi enervant, parol...

MIZA: de ce cobeşti, mamă? parcă numai de răceeală e vorba? Pe vapor se pot întâmpla multe...

(Pe stradă începe să se audă o flaşnetă care cântă Titanic vals. Treptat, cântecul se aude mai distinct; toţi ascultă şi Traian începe să fredoneze.)

CHIRIACHIŢA: Ce cântec e ăsta, Traiane, că parcă-l ştiu şi eu?

TRAIAN: Titanic vals (Cântă puţin cu vorbe:)" Pe-o mare gentilă, pe-un blestemat ocean, se vede la o milă un pachebot titan (bis). Căpitanu Robertu şi cu matrozii sare..."

DACIA: Aha! Valsul ăsta e de pe vremea când s-a ciocnit "Titanicul" cu gheţarii şi s-a scufundat în ocean.. (Pe gânduri) Ăla zic şi eu naufragiu!

MIZA: Splendidă catastrofă!

CHIRIACHIŢA: Ia deschide fereastra niţel, Traiane, să-l auzim mai bine... (Traian deschide. Flaşneta tocmai trece prin dreptul casei. Melodia culminează, apoi treptat se stinge. Toţi urmăresc valsul până se pierde.) Ascultă, maică, pe Marea Neagră sunt gheţari?

GENA: De ce, mamă-mare?

CHIRIACHIŢA: Eh! Mă gândesc şi eu, ca omul cu prevedere!...

TRAIAN: M-am uitat la toate barometrele din oraş... Şi la ăla de la gimnaziu, şi la ăl de la farmacie, şi la ăl de la grădina publică...

DACIA: Ei?

TRAIAN: Toate arată furtună... vânturi mari dinspre sud...

CHIRIACHIŢA: Crivăţul! Ăsta e ăl care bate totdeauna de la sud...

SPIRACHE (care înfundat în jurnal a ascultat totuşi cu multă jenă conversaţia): Doamne, fereşte!... (Se-nchină.)

CHIRIACHIŢA: De timp frumos! (Face şi ea o cruce şi mai mare şi mai cucernică.)

SPIRACHE (Se ridică, îşi împătureşte jurnalul şi vrea să-şi ia din cuierul în formă de coarne de bou ardelenesc pălăria. E o pălărie deteriorată de intemperii, cu panglica roasă, cu borurile pleoştite.)

DACIA: Unde te duci?

SPIRACHE: Mă duc puţin până la prefectură. Am uitat să încui ceva în birou.

DACIA (către familie): Minte! Se duce să citească jurnalul în grădina publică... Ce, nu ştiu eu?

CHIRIACHIŢA (măsurându-l în timp ce el îşi pune pălăria): Cum dracu îţi mai vine să umbli cu pleaşca aia pe cap?

DACIA: De trei luni de zile îi spun să-şi ia o pălărie nouă... şi nu vrea. Cap gros.

TRAIAN: E bună pentru iarnă, tată... s-o dai la-mblănit.

MIZA: Zău, tată, ai putea să-ţi iei o pălărie ca lumea... Gândeşte-te şi la noi! Suntem fete mari! Ce zice lumea când te vede cu treanţa aia în cap?...

SPIRACHE: O pălărie nouă costă două-trei sute de lei...

CHIRIACHIŢA (care aprinde o ţigară): Lasă-te de tutun şi fă economie...

SPIRACHE: Dacă vă e ruşine cu mine... o să umblu cu capul gol... Tot e cald afară...

CHIRIACHIŢA: Ai şi mutră să faci pe englezul...

GENA (lângă el): Dă-mi să ţi-o scutur puţin, tată...

SPIRACHE (cu o privire plină de iubiree pentru ea): Lasă, tată, că nu m-alege nimeni... La revedere... (Iese.)

Zamolxe

Mister păgân

de Lucian Blaga

(fragmente)

Actul întâi

I.

O peşteră larg căscată. Multe stânci. Amurg. Un stejar bătrân cu o scorbură. Zamolxe, cu o piele de căprioară pe umeri, şade în faţa peşterii, pe o piatră.
 
 

ZAMOLXE

(singur)

... ................................................................

Despre Dumnezeu nu poţi vorbi decât aşa:

îl întrupezi în floare şi-l ridici în palme,

îl prefaci în gând şi-l tăinuieşti în suflet,

îl asemeni cu-n izvor şi-l laşi să-ţi curgă lin

peste picioare,

îl prefaci în soare şi-l aduni cu ochii,

îl închipui om şi-l rogi să vie-n sat,

unde-l aşteaptă toate visurile omeneşti.

Arunci grăunţele între brazde şi zici:

Din ele creşte Dumnezeu.

În dimineaţa ceea , ca să mă priceapă şi copiii,

l-am schimbat în orb.

Le-am spus: Noi suntem văzători,

iar Dumnezeu, e-un orb bătrân.

Fiecare e copilul lui -

şi fiecare îl purtăm de mână.

Căci nu eşti tu Dumnezeire nenţelesul orb,

ce-şi pipăie cărarea printre spini?

Nu ştii nici tu de unde vii şi unde mergi.

Eşti chinuitul gând strivit în gol.

[După ce Zamolxe încearcă să înlocuiască idolii păgâni cu un sigur Dumnezeu, este izgonit din cetate; petrece şapte ani într-o peşteră din mijlocul pădurii, timp în care ideile lui se răspândesc, îşi găsesc adepţi. Simţindu-se ameninţat de noua religie, marele mag al dacilor hotărăşte să-l transforme pe Zamolxe în zeu, să-l aşeze printre ceilalţi idoli. Îi comandă o statuie, pe care oamenii o cinstesc, fără a-l mai recunoaşte pe Zamolxe, revenit în cetate.]

Actul al treilea

III.

......................

ZAMOLXE

(tot lângă columnă, după ce a privit tulburat)

Mă-năbuş. Friguri în vârtej

îmi scutură din temelie cerul.

Nu-i trupul meu în cer?

Dar stelele, stelele chiar

pe care altădată le-am iubit,

mi s-ar părea amare azi.

Otravă verde picură din ele-n cupa mea

ca din strivite capete de şerpi.

Eu - zeu?

Credinţa mea v-a ispitit - altare,

cu mii de jertfitori netoţi!

La luptă pumni!

Vrăjmaşul?

Eşti tu - numai tu, numai tu, chip de piatră-ncoronat

cu nemurire

şi dezmierdat cu jocuri de fecioare.

(Întinde braţele)

Zeule Zamolxe, cât eşti de alb zăpadă!

Dar visul meu e cald şi te ttopesc.

Aici sunt eu

şi omenescul meu gând.

Acolo?

Eu zeul

şi toţi beţivii jertfei.

Statuie cu povara ta de munte

mi te ridici pe piept.

Blestem,

ucigătorule de visuri!

Iată, mă ridic în faţa ta -

nu tremuri?

Vrăbii îşi vor face cuib în capul tău!

Zamolxe-Zeule,

de te-aş vedea în mărăcini

sau pe gunoi

la lună câinii să te latre!

Cenuşă - vântul - să te spulbere-n noroi.

În lături jertfitori -

şi vreme, înapoi ca marea, înapoi!

(Se aruncă asupra statuii sale şi o doboară cuu pumnii. Poporul, îngenunchiat, îl priveşte nenţelegător, se ridică. Tumult. S-aud strigăte: "Statuia", "Zeul", "Spart", "Altarul pângărit", "O, vai", "Ucideţi-l"! Vreo câţiva ciobani se reped asupra luui Zamolxe, îl răstoarnă şi-l trăznesc cu bucăţi din statuia spartă. Din mulţime iese)

GHEBOSUL

(se furişează lângă trupul mort şi se-ntoarce spre norod cu un rânjet)

A doua oară a venit între voi

şi nu l-aţi cunoscut.

Ochi ca ai lui nimenea n-a avut

şi nu l-aţi cunoscut.

Apropiaţi-vă, priviţi-l!

V--aţi ucis pe Zamolxe cu statuia lui

nemernici!

(uimire şi câteva ţipete. Toţi se adună în jurul celui mort. Apoi linişte.)

UNUL

(în columna din faţă, către vecinul său)

Zamolxe e mort.

AL DOILEA

Dar ne-a adus pe Dumnezeu.

ÎNTÂIUL

Orbul e iarăşi printre noi.

AL DOILEA

Şi-n noi.
 
 

Anti-piesă

Scena a II-a

DOMNUL MARTIN: De când am sosit la Londra, eu locuiesc în strada Bromfield, doamnă.

DOAMNA MARTIN: Ce curios, ce bizar! eu tot în strada Bromfield locuiesc, de când am venit, domnule.

DOMNUL MARTIN: Ce curios, atunci, atunci, atunci poate că ne-am întâlnit în strada Bromfield, doamnă.

DOAMNA MARTIN: Ce curios! Se poate! Dar nu-mi aduc aminte, domnule!

DOMNUL MARTIN: Eu locuiesc la numărul 19

DOAMNA MARTIN: Ce curios, eu tot la numărul 19, domnule, locuiesc.

DOMNUL MARTIN: Atunci, atunci, atunci, atunci, atunci, doamnă, poate ne-am văzut în casa aceasta?

DOAMNA MARTIN: Se poate foarte bine, domnule, dar nu-mi aduc aminte!

DOMNUL MARTIN: Eu locuiesc la etajul cinci, apartamentul opt, doamnă!

DOAMNA MARTIN: Ce curios, vai, şi ce bizar! Şi ce coincidenţă! Eu tot la etajul cinci, apartamentul opt locuiesc, domnule!

DOMNUL MARTIN: Ce curios, ce curios, ce curios! Şi ce coincidenţă! Ştiţi, camera mea de culcare are un pat cu plapumă verde şi se află în fundul coridorului, pe stânga, între closet şi bibliotecă, doamnă!

DOAMNA MARTIN: Ce coincidenţă, ah, ce coincidenţă! şi camera mea de culcare are un pat cu plapumă verde şi se află în fundul coridorului şi pe stânga între closet şi bibliotecă, domnule!

DOMNUL MARTIN: Ce curios şi ce bizar! Atunci locuim în aceeaşi cameră şi dormim în acelaşi pat, doamnă! Poate că ne-am întâlnit acolo!

DOAMNA MARTIN: Ce curios, cee coincidenţă.Eeste foarte posibil să nee fi întâlnit acolo noaptea trecută, dar nu-mi aduc bine aminte, domnule!

DOMNUL MARTIN: Eu am o fetiţă care locuieşte la mine, doamnă. Are doi ani, un ochi alb şi unul roşu, e foarte frumuşică şi o cheamă Alice, doamnă!

DOAMNA MARTIN: Ce bizară coincidenţă! Şi eu am o fetiţă, are doi ani, un ochi alb şi unul roşu, e foarte frumuşică şi o cheamă Alice, domnule!

DOMNUL MARTIN (aceeaşi voce tărăgănată, monotonă): Ce curios! Ce coincidenţă! Poatee că e aceeaşi, doamnă!

DOAMNA MARTIN: Ce curios! E posibil, domnule.

(Un lung moment de tăcere. Pendula bate de douăzeci şi nouă de ori)

DOMNUL MARTIN (care a reflectat, se ridică încet în picioare şi cu aceeaşi vocee foarte lentă, monotonă şi vag cântată, se îndreaptă spre doamna Martin, care, surprinsă de solemnitatea domnului Martin, s-a ridicat în picioare şi ea, încet): Atunci, doamnă, eu cred că ne-am mai văzut şi că dumneavoastră sunteţi propria mea soţie... Elisabeth, te regăsesc!

DOAMNA MARTIN (se apropie de el fără grabă. Se îmbrăţişeează fără expresie. Pendula bate o dată): Donald, tu eşti, darling! (Rămân o vreme îmbrăţişaţi, nemişcaţi. Pendula bate de câteva ori. Mary în vârful picioarelor şi cu degetul pe buze, intră în scenă şi se adresează publicului):

MARY: Acum Elisabeth şi Donald sunt prea fericiţi să mă poată auuzi. Pot să vă spun adevărul. Elisabeth nu este Elisabeth şi Donald nu este Donald. Iată dovada: copila de care vorbeşte Donald nu este şi fata Elisabetei, nu este una şi aceeaşi. Fetiţa lui Donald are un ochi alb şi unul roşu, întocmai ca fetiţa Elisabethei. Dar pe când fetiţa lui Donald are ochiul alb în dreapta şi cel roşu în stânga, cea a Elisabetei are ochiul roşu în dreapta şi cel alb în stânga! Prin urmare, tot sistemul de argumentaţie al lui Donald şi se împiedică în acest ultim obstacol care infirmă întreaga construcţie. Cu toate coincidenţele uimitoare ce par a fi tot atâtea dovezi revelatorii, nefiind părinţii aceluiaşi copil ei nu sunt Donald şi Elisabeeth. Ea crede că el este Donald şi că ea este Elisabeth. El crede că ea este Elisabeth şi că el este Donald: amândoi greşesc amarnic. Cine este adevăratul Donald? Cine este adevărata Elisabeth? Cine are interes ca această încurcătură să se producă? Iată ceea ce nu trebuie să încercăm să descoperim: să lăsăm mai bine lucrurile încurcate. (Face câţiva paşi spre uşă, reevine şi se adresează publicului) Am uitat să mă prezint: Sherlock Holmes. (Pleacă).

[Hamlet este prinţul Danemarcei. Îşi întrerupe studiile (era preocupat de filozofie), distrus sufleteşte din cauza morţii tatălui său. Mama sa, regina Gertrude s-a recăsătorit cu Claudius, fratele fostului rege. Sferinţa şi singurătatea prinţului sunt întrerupte de vestea că o fantomă bântuie castelul. Hamlet se întâlneşte cu spiritul tatălui său]

O altă parte a terasei. Intră Spiritul şi Hamlet.

Unde mă duci? Eu nu merg mai departe.

Ascultă-mă!

Te-ascult!

Când trebuie spre flăcări de pucioasă

Din nou să mă întorc!

Să nu mă plângi! pătrunde ce-ţi destăinui

Acum.

Şi să răzbuni când vei sfârşi s-asculţi!

Ce?

Sunt spiritul părintelui tău, Hamlet,

Şi osânditt un timp să umblu noaptea,

Iar ziua să postesc încins în flăcări,

Pân' ce păcatele făcute-n viaţă

Se vor spăla. Şi de n-ar fi oprit

Să-ţi spun ale-nchisorii mele taine,

Ţi-aş spune-un basm în care orice vorbă

Ţi-ar îngheţa şi sângele din vine,

Iar părul tău, legat şi prins, ar sta

Ca ţepii de arici înspăimântat.

Dar taina veşniciei nu-i făcută

Pentru urechi de carne şi de sânge.

Ascultă-mă, ascultă, o, ascultă!

Dacă-ai iubit pe tatăl tău...

Răzbună ticălosul său omor.

Omor?

Omor mârşav, precum sunt toate,

Dar încă mai mârşav, mai nefiresc.

Grăbeşte-te şi spune-mi ca să zbor

Ca dorul sau ca gându-naripat

La răzbunare!

Şi-ar fi mai lânced decât iarba grasă

Ce creşte-n apa Lethei de-ai rămâne

Nepăsător. Şi-acum ascultă bine!

S-a spus că adormisem în grădină

Şi că un şarpe m-a muşcat. Asfel

A fos minţită toată Danemarca

Prin zvonuri mişeleşti. Dar tu să ştii

Că şarpele ce tatăl ţi-l ucise,

Preanobil fiu, îi poart-acum coroana.

O sufletu-mi profetic! Unchiul meu!

Da, el, acestă fiară desfrânată,

Cu spirit vrăjitor, perfide daruri,

-O, daruri necinstite ce puteţi

Seduce astfel, - ispiti la pofta-i

Regina-mi, ce părea atât de pură.

O, Hamlet, ce cădere a fost asta!

De la iubirea-mi demnă ce mergea Cu sacrul jurământ din ziua nunţii

Strâns mână-n mână, să ajungă-acum

La un nemernic, nenzestrat de fire,

În toate mai prejos fiind ca mine!

Dar dacă nu poţi ispiti virtutea,

Chiar dacă visul ia un chip serafic,

Cu patima, în schimb, un înger chiar

De-ai cununa, curând va fi sătulă

De-un pat ceresc şi va mânca gunoi.

Tăcere însă. Simt în aer zorii.

Pe scurt. Dormeam în mijlocul grădinii,

Ca de-obicei, în orele de pace,

Când unchiul tău s-a furişat c-o sticlă

Cu zeamă blestemată de cucută,

Şi-n porţile urechilor mi-a pus

Acest lichid lepros, ce, cum se ştie,

E-atât de duşman sângelui uman,

Şi iute ca argintul-viu se-ntinde

În trup, pe toate căile făcând

Deodată să se-nchege în artere

Un sânge bun şi sănătos. Şi astfel,

Am fost pe dată-acoperit ca Lazăr

De-o crustă-ngrozitoare şi hidoasă

Pe trupul neted.

Astfel, prin somn am fost lipsit, prin frate,

De viaţă, de coroană, de regină

Rupt, când dădeau păcatele-mi în floare,

Nespovedit, neuns şi neiertat

Am fost trimis în faţa judecăţii.

O, groaznic, groaznic, fără margini groaznic!

O inimă de ai, să nu-nduri asta!

Şi nici să laşi ca patul Danemarcei

Culcuş să fie de incest şi patimi!

Dar, orişicum vei vrea să te răzbuni,

Tu sufletul să nu-ţi pătezi lăsându-l

Ceva să facă împotriva mamei.

Ci las-o-n plata cerului, iar spinii

Din sânul ei s-o-mpungă. Bun rămas!

Anunţă dimineaţa licuriciul

Fălindu-şi focul rece. O, adio!

Adio, Hamlet! O, să nu mă uiţi!

[Deşi doreşte să-şi răzbune tatăl, Hamlet amână momentul răzbunării. Moartea regelui i-a revelat condiţia de muritor.]

Să fii sau să nu fii. E întrebarea!

Mai bine e să suferi stoic soarta

Ce-ţi stă-mpotrivă cu săgeţi şi pietre,

ori să înfrunţi acest ocean de zbucium

Cu arma, terminând: să mori, să dormi.

Şi nu mai mult. Un somn ce pune capăt

Şi suferinţei inimii, şi-atâtor

Dureri ce-s date cărnii. E-un sfârşit

De râvnă vrednic. Da. Să mori, să dormi.

Să dormi, ori poate să visezi? Dar oare,

ce visuri pot veni în somnul morţii

Când am scăpat de laţul ucigaş?

De-aceea pregetăm. Iată-ndoiala

Ce dă nenorocirii viaţă lungă.

Căci cine-ar suferi dispreţul vremii,

Insultele trufiei, al iubirii

Nempărtăşite chin, şi asuprirea,

Dreptatea-ntârziată - lovituri,

Pe care omul răbdător le-ndură

De la nevrednici, când el poate-ajunge

Cu un pumnal al liniştte? O. cine

Povara vieţii-a gemete ar duce-o

De nu s-ar teme de urmarea morţii,

De-acel tărâm de la hotarul cărui

Nu se întoarce nimeni!

(trad. Ştefan Runcu)

Copyright © Doina Ruşti