Ioan Groşan (la lansare, 17 noiembrie, 2004):

"Faţă de ideea zugrăvirii epice a strictei noastre contemporaneităţi am avut dintotdeauna - şi mai am - o anumită sfială. Mi s-a părut că pentru a surprinde liniile de forţă ale prezentului trebuie să te depărtezi de el, să-i dai posibilitatea de a deveni trecut şi, deci, de a-i încremeni mişcarea lui browniană, fiindcă altfel nu vei reuşi să construieşti o structură coerentă în nisipurile mişcătoare ale actualităţii. Or, tocmai asta reuşeşte cartea Doinei Ruşti, Omuleţul roşu. Este un roman despre România de azi, văzută cu singura privire care, paradoxal, o avantajează: privirea ironică. Ironia este, dacă-mi permiteţi această metaforă tălâmbă, mortarul ce ţine legate piesele întregii construcţii prozistice. Sunt în această carte pagini de mare forţă a satirei, cu atât mai interesante cu cât miza, sau, mă rog, tema cărţii nu stă neapărat în satiră, ci în descripţia unor destine care se întâlnesc în singura lume ce, de fapt, le desparte: lumea singurătăţii. Singurătatea sau poate mai bine zis nevoia de a o depăşi printr-o fragilă solidaritate - aceasta este, cred eu, tema cărţii. Iar autoarea are inteligenţa de a  folosi ca un fel de suprapersonaj coagulant al tuturor traiectoriilor existenţiale din carte exact spaţiul unde singurătatea şi solidaritatea se intersectează: Internetul. Este, după ştiinţa mea, primul roman românesc care abordează acest domeniu, cel puţin mie, practic, necunoscut.
Cei cât de cât familiarizaţi cu lumea culturală vor recunoaşte, desigur, creionate în tuşe, când subţiri când mai îngroşate, personaje reale ale prezentului. Nu voi răpi cititorului plăcerea de a le identifica singur.
Vreau doar să spun, în încheiere, că probabil cei care vor parcurge această superbă carte vor avea la sfârşitul lecturii aceeaşi dorinţă pe care am avut-o şi eu: de a-mi deschide, în fine, un site pe Internet."  inapoi

Ziarul de duminică, 17 decembrie, nr. 50, 2004:

"Romanul povesteşte despre iubire, Internet, Platon, mesaj subliminal, chaturi şi întâlniri neobişnuite. Dar şi despre ţara în care trăim. În centrul acţiunii se află un omuleţ roşu, un hacker şi o femeie îndrăgostită. Ei pătrund pe rând într-un spaţiu în care se plăsmuieşte faţa neştiută a istoriei trăite şi îşi dau seama că în păienjenişul existenţelor omeneşti, formele autorităţii au decăzut în mod global; nu există un autor cert, iar contextul acţiunilor însemnate ori mărunte se topeşte fără urmă. Esenţial rămâne doar drumul care traversează straturile lumii. Autoarea, lector universitar, a mai publicat Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Presa culturală, Enciclopedia culturii umaniste pentru oameni grăbiţi. " (Ziarul de duminică, 17 decembrie, 2004)  inapoi

Ziua literară, 22 ianuarie, 2005:

[....] "Omuletul rosu este un roman fermecator, conceput ingenios. Are mult adevar expus intr-o forma plina de umor. Are personaje memorabile, intre care misteriosul "omulet rosu". Este incarcat de un realism atroce, expunind o viziune cit se poate de veridica asupra realitatii strict contemporane, dar evadeaza in fantastic la fel de firesc precum se ridica la cer, pe cind intindea
 rufe la uscat, vestita Remedios a lui Marquez.
 De fapt, Doina Rusti a scris cu curaj si talent un roman despre existenta intelectualului contemporan care se duce intre doua "oglinzi paralele" - o realitate directa si una perceputa prin intermediul spatiului virtual, al Internetului, unde tot mai mult navigam. Traim in spatiu si ciberspatiu ca intre peretii a doua sfere concentrice care se rostogolesc, cu noi cu tot. Cind se
  intimpla ceva, aflam de pe "google", avem prieteni de-o viata si dusmani de moarte pe care nu i-am vazut in carne si oase niciodata. Apoi, cunoasterea lumii prin mesaje (e-mail, chiar chat) este una de tip livresc, e mediata de cuvint scris, nu de senzatie vizuala. Doina Rusti surprinde foarte exact acest tip de comunicare si mai ales felul in care ea formeaza sau deformeaza caracterul oamenilor si relatiile lor. Nu m-ar mira ca unele dialoguri pe chat din carte sa fie chiar extrase dintr-un grup de discutii... era sa zic real, dar e virtual. Adica existent undeva, cindva. De altfel am alcatuit eu insumi o antologie de proza scurta (publicata la Editura Limes a lui Mircea Petean) fara sa cunosc jumatate dintre autori altfel decit prin Internet.
 In tot cazul, dincolo de originalitatea temei, romanul nu s-ar putea sustine fara talentul, inteligenta si verva autoarei care transpar din plin. Acum nu ma mai  indoiesc deloc ca Doina Rusti este o scriitoare, si inca una foarte buna. Cititi si va veti convinge ca si mine." (Horia Gârbea - Ziua literară, 22 ianuarie, 2005)
inapoi

B-24-FUN, 11-17 februarie, 2005
Trei prozatori români
 Au şi românii părţile lor, vorba lui Pirgu

"Doina Ruşti, Omuleţul roşu, Editura Vremea XXI. Autoarea acestui roman e lector universitar şi e specialistă în diverse simboluri, de exemplu în cele alae lui Mircea Eliade. Romanul ei bucureştean îşi plimbă eroina, o femeie trecută puţin de patruzeci de ani prin mediile artistice şi universitare ale oraşului. Este însoţită peste tot de un mic omuleţ roşu, un mic diavol caraghios care comentează acid tot ceea ce vede. La rândul lui, Internetul, are şi el un cuvânt de spus." (Ştefan Agopian, B-24-FUN, 11-17 februarie, 2005)              inapoi

Convorbiri literare, februarie (110), 2005

VINCULUM VINCULORUM 
SAU
LUMEA DE/PE LÎNGA ALAZAR SAU NU NUMAI DESPRE INTERNET ŞI PLATON

"Aventura rămîne esenţială, ca motor de căutare pentru roman, chiar dacă ea comportă transformări esenţiale în timp, trecînd, de la componenta eminamente exterioară la aceea spirituală şi, mai nou, după cum se vede, la cea virtuală. Într-o altă ordine de idei, romanul, indiferent de "lumea posibilă" pe care o dezvoltă, obligă, deliberat sau nu , la relaţionări mai mult sau mai puţin subtile cu lumea de la care se pleacă, cu menţiunea că în romanele publicate după 2000, se simte tot mai mult nevoia de a identifica un nou tip de imaginar, care să marcheze intrarea, şi din punct de vedere beletristic, într-un nou ev de existenţă a omenirii. E un aspect care poate conduce, în cele din urmă, la un alt tip de realism, fundamentat pe o problematică vizînd în primul rînd un nou tip de consumatori literari, cei care se adaptează unui nou tip de viteză de derulare a existenţei, a afectelor, a factorului artistic.
 Doina Ruşti publică la Editura Vremea XXI (Bucureşti, 2004), o nouă carte, de beletristică, de această dată, Omuleţul roşu, volum ce beneficiază pe coperta finală de un text "lămuritor", pe care ne vedem obligaţi să îl reproducem, faţă de cele ce vom spune în continuare : "Romanul povesteşte despre iubire, Internet, Platon, mesaj subliminal, chaturi şi întîlniri neobişnuite, despre omuleţul roşu, dar şi despre ţara în care trăim. Multe dintre personaje sunt oameni reali care iau parte la poveste sau care doar se intersectează cu ea. Dar există şi multe personaje de ficţiune. Şi unele şi altele fac parte din lumea aceasta. Iar dacă nu le-aţi întîlnit încă, nu înseamnă că nu le veţi întîlni niciodată."
Nefiind semnat, nu ştim cine e autorul acestui text de "promovare" care, de fapt, îi face un semi-deserviciu unui roman pe care, de la început, îl numesc ca fiind o provocare multiplă, reuşind să facă să pară mai puţin decît este un text cu adevărat seducător, atît prin sensurile degajate, cît şi originalitatea scriiturii. Cînd spun aceasta, mă refer la faptul că autoarea Omuleţului roşu (cunoscută prin serioase preocupări ce vizează în sens larg lumea textului) a "iscat" acest roman vizînd, de la bun început, multiple provocări.
Pentru că vom vorbi destul de mult despre lumea virtuală, trebuie amintit faptul că, probabil, primul personaj (remarcabil) care apare în imaginarul romanesc cu trimitere directă la lumea virtuală des-chisă-scrisă de computer este Abulafia, într-un cunoscut volum al lui Eco, Pendulul lui Foucault. Dincolo de sugestiile ce ţin de spaţiul Cabalei, Abulafia, într-un mediu editorial cultivat de principalele personaje (prin persistenţă şi dimensiunea implicaţiei existenţiale, din nou, aproape de începuturile acestui tip de imaginar) dezvoltă un alt tip de relaţii şi o nouă fascinaţie a comunicării. Ce se întîmplă însă în ultimii ani, în viaţa curentă, aproape că nu mai poate fi decelat, deoarece trecerea la un nou tip de imaginar s-a produs foarte rapid; astfel, calculatorul nu mai este metaforă ci loc comun într-o existenţă ce se măsoară pe net.
Dacă tot aminteam de romanul lui Eco, nu mă pot opri de la plăcerea unei aparente lecturi-capcană. Lumea, aşa cum poate fi ea văzută, în jurul unor edituri, cu amplificarea rolului computerului mult dincolo de performanţele celui din Pendulul lui Foucault, intriga declanşată de o carte, iubirea în alternanţă cu neliniştea specifică preocupărilor intens spirituale, conexiunile neaşteptate în planuri culturale cît mai surprinzătoare, iată cîteva piste ce pot fi luate în discuţie după o astfel de lectură. Dar, tot o lectură tentantă poate fi şi aceea care trimite la lumea lui Bastian Balthasar Bux, cel care privea, dintr-un pod dincolo de paginile cărţii, construind o lume paralelă, o lume virtuală, a poveştilor din împărăţia Crăiesei Copil, pe care el o va re-numi, orgolios ca orice nou creator, Puişorul Lunii. O lume asemănătoare, totuşi, celei pe care o cutreieră tot mai mulţi, astăzi, în contextualizarea indusă de utilizarea net-ului ultracontemporan, motiv pentru care era şi timpul de a se intra definitoriu şi în literatură. aşa că, dacă pînă nu de multă vreme romanul îşi făcea un scop exemplar în re-flectarea lumilor reale, acum, un nou tip de roman, răspunzînd unui nou tip de imaginar, surprinde alternanţa, pendularea insului ne-postmodern între trecerea cotidiană pe străzi curente şi parcurgerea, navigarea pe nocturne (de regulă) căi cyberspaţializate. Sau, mai aproape spus: o Kyberlandia, acceptata fără să fie impusă o comunita virtuale, cu al ei alazar  , unde, simetric lumii palpabile, sunt de toate : cumperi, vinzi, vezi.
E o Kyberlandia care apare deus ex machina, tocmai atunci cînd era nevoie de ea; primele pagini ale romanului fixaseră cadre mai degrabă cunoscute, neanunţînd un anume potenţial, o criză ce avea să fie ingenios exploatată, de un autor care ştie literatură şi nu numai: "Şi atunci a început experienţa mea teribilă. Mi-aş dori să nu mai citească nimeni în afară de tine, pentru că este genul de întîmplare pe care e mai bine să n-o povesteşti."
E o ingenioasă inducere narativă, deoarece autoarea nu păruse a fi interesată în a anunţa ceva deosebit în primele patruzeci de pagini, redactate voit în tonul descripţiei cu care romancierii post-postmoderni ştiu să capteze un public atent, în egală măsură, atît la liniile care ordonează un imaginar al cotidianului cît şi la acele care re-orientează linii de forţă ale unui imaginar bazat pe proiecţie în insolit, neverificat, un straniu-magic-ezoteric adus la nivelul de percepţie specific omului care a intrat într-un alt mileniu al existenţei lumii. Eroina e încorsetată de întîmplări ce compun acea "mică istorie" a fiecărui, secvenţele existenţiale vizînd tribulaţii de după 90, căutarea unui loc de muncă în învăţămînt şi re-orientarea spre domenii conexe, colaborări editoriale nu obligatoriu satisfăcătoare, cu multă observaţie socială la "cald", cu încrîncenarea celui care se confruntă cu o nouă faună, din care imaginile unor Neica, Lolita, doctorul Rufă pot depăşi graniţele impuse de imaginarul acestui roman, cu amara satisfacţie a vieţii de femeie la 43 de ani care încă trăieşte şi înţelege să lupte ca să trăiască. Tocmai de aceea,  legătura spre care se face trimitere chiar din primul rînd al romanului, al cărui sens va fi decodat mai tîrziu, este cea care re-direcţionează o existenţă ("Mi se prăbuşise lumea, nu mai ştiu dacă ţi-am spus, mi se părea că nu mai am nimic de pierdut, că în fine am ajuns la fundul sacului şi de-aici nu mă mai aşteaptă decît nenorociri peste nenorociri şi răcoarea înjurăturilor.") Iar o legătură receptivă în mod special la acest nivel va identifica suficiente elemente ce alcătuiesc un imaginar social-relaţional bine conturat.
Legătura e, vom vedea mai tîrziu, în sensul cybernautic, dar se poate spune o altă legătură, legătură a legăturilor (vinculum vinculorum) îl fascinase încă pe Giordano Bruno şi nu numai, căci erosul şi magia au constituit mereu cea mai misterioasă legătură şi atunci totul prinde a se amesteca ne-lămuritor dar arătînd, în final, ca o lamură, ca o altă necesară creangă de aur.  E o intrare în altceva decît cotidianul: nemaiacceptînd jocurile editoriale care îi intîrziau nepermis apariţia unei cărţi (din nou, cartea) eroina, Laura Iosa, descoperă un refugiu, o soluţie virtuală, o bibliotecă ad-hoc, dar şi spaţiu sigur de plasare/înregistrare a unui manuscris aflat în pericol (veşnicul rapt editorial!) şi astfel se încheagă o legătură . Implicit, se profilează, prin multiple trimiteri şi cel care administrează biblioteca on-line, site (cu adresa de e-mail arca@yahoo.com) conţinînd scrieri nepublicate, într-o devălmăşie sugestivă pentru nevoia de comunicare a oamenilor ("gînduri măreţe, aforisme, testamente, conspecte, comentarii pentru bac..."). E o legătură de care personajul feminin, dincolo de preocupările ultra-profesionale ale unui ev modern, se agaţă cu disperarea omului care mai poate iubi şi mai speră în întoarcerea singurului sentiment care nu este condiţionat de avataruri civilizatorii. Dar adevărata legătură nu putea să fie aceasta, ar fi fost mult prea banal, uşor, simplu, ea se dezvoltă paralel, într-o manieră egal misterioasă şi tehnicizantă, trimiţînd, iarăşi provocator cultural, la aventura cavalerului rătăcitor, la imaginea acelui erou din cartea lui Ende dar şi la imaginarul modern al programatorilor, de pe la Matrix încoace!, ultimă ipostază a creaţiei umanităţii neliniştite. Concret: "Cînd s-a limpezit, eram într-o cameră nu prea mare şi nu prea luminoasă , mai precis, venea o lumină trasă prin jaluzele din faţă-stînga, pe lîngă silueta unui bărbat care butona la un computer. Îl vedeam din spate: stătea aplecat pe tastă şi îşi bălăbănea piciorul drept, întins lateral şi sprijinit pe vîrf. Avea pantaloni mătăsoşi gri şi un tricou cu mînecă lungă. Părul îi venea în ochi. Era aplecat peste tastă şi pe ecran se înşirau fraze pe care aveam sentimentul că trebuie să le citesc neapărat. M-am apropiat pe la spatele lui şi am încercat să privesc peste umăr spre textul de pe ecran, dar în momentul ăla a închis computerul, ca şi cînd ar fi simţit că cineva îi află gîndurile. S-a ridicat, a trecut prin mine ca printr-o umbră, a luat o haină de pe spătarul scaunului şi a ieşit."
Practic, această nouă aventură sentimentală, pentru imaginarul adaptat, este tutelată de două secvenţe ce ţin strict de lumea computerelor: Una se referă la un ingenios program gîndit de Albert, bărbatul descris mai sus, intitulat "proiectul de invadare a Troiei", cu scopul de a pătrunde, de a re-direcţiona, de a se insinua în intimitatea unui om-computer posibil de cucerit! , cealaltă, aproape de finalul textului, la banală intervenţie care-îl aduce tocmai pe Albert să se ocupe de calculatorul Laurei, virusat, favorizînd astfel întîlnirea reală, după aventurile paralele descrise pînă aici.
Între toate acestea, omuleţul roşu, alazarul, literatura, spaimele vieţii, teama de ne-dragoste. Toate povestite, unde altfel, pe un jurnal depozitat în chilia, adus pe un chat, ingenioasă manieră narativă care permite primilor cititori să deruleze un metatext de subsol, care va fi exploatat abil şi în ultimul capitol al romanului, mult mai profitabil şi mai tentant narativ decît multe alte finaluri romaneşti, din momentul în care autorii au simţit nevoia să acorde un rol privilegiat felului în care se încheie (sau nu) un roman..
Omuleţul roşu, cel care dă şi titlul romanului scris de Doina Ruşti, e o găselniţă fericită a romancierei: "Stăteai cu mîna-n falcă pe marginea imprimantei. Prima mea reacţie a fost de surpriză şi imediat de teamă la gîndul că ai putea să nu fii adevărat. Îţi bălăbăneai picioarele deasupra inscripţiei BJC - 250 şi priveai drept în creierul meu." Şi aceasta deoarece, în economia romanului gîndit de Doina Ruşti, omuleţul, aşa cum îi apare ei, ca şi apropiaţilor ei, joacă un complicat rol de drăcuşor / îngeraş / Mefisto edulcorat, producţie sută la sută a unui imaginar nutrit de / pe net, el fiind cel care rezolvă probleme ale adaptării şi ale rezistenţei, fiind şi cel care determină scrierea / trăirea textului, fiind tot el cel care deschide calea alternativă, spre alazar : "Simţeam că se apropie de mine cineva, o existenţă, un suflu ori un suflet venit din neant. Voiam să rezist tentaţiei de a intra în vîrtejul cvasialcoolic şi aproape senzual, care mă ridica, inducîndu-mi discret impresia că mă înalţ legănată de aripa îngerului. Am pătruns în lumina albă cu ochii închişi şi cu sufletul la gură. Alunecarea prin pelicula lăptoasă şi caldă mi s-a părut ceva mai scurtă. Dincolo de ea era un oraş. Mai precis, mă aflam pe o stradă ca toate din lume, stradă de cartier, străjuită de blocuri. Intrările în clădiri erau mai largi ca printr-un loc obişnuit, cum ar fi Pantelimonul, aveau scări şi balustradă de beton , iar pe ici, pe acolo, printre clasicele tufe de arbust tropical, cîte un ghiveci, cîte un strat de flori înveselea locul. Ştiam că trebuie să traversez strada. Mă mişcam repede şi mă cuprinsese o bucurie bruscă, aşa cam în genul celei care precede începutul unei proiecţii într-o sală de cinema."
Desigur, sensurile unui asemenea roman sunt complexe. Căutarea rămîne însă fundamentală, pornind de la una emblematic-medievală, contorsionîndu-se, cum altfel, după iţele vieţuirii ultracontemporane, în care link-urile înlocuiesc parte din ceea ce spunea cîndva Alanus ("nobis est in speculum"), în care intrarea în alazar e aceeaşi supapă, pe care doamnele din veacul al XII-lea, o identificau în fantasmele lor transmise prin alţii, în comandata şi controversata literatură cavalerească, în care însă, dincolo de orice tip de tribulaţie, legătură a legăturilor rămîne erosul, care, ca şi o altă dragoste, în vremea holerei, nu poate fi subsumată de nici o altă aventură a existenţei. E o căutare care se întîlneşte, în chip fericit, cu cartea, cu ficţionalul atotputernic, tot într-un sens de altă dată gîndit, ca semn major al terapiei, al magiei, explicitării şi completării orgolioase a unui univers nu tocmai mulţumitor, ambiţie care i-a determinat mereu pe făuritorii de romane, constructori de imperii ce tentează perfecţiunea, spre deosebire de cele ale istoriei prime, supuse îndeobşte destrămării naturale.
Toate acestea şi multe altele, pe care spaţiul nu ne îngăduie a le comenta, într-o carte cu adevărat seducătoare, cum am mai spus, pe alocuri strălucitoare, atît prin plăcerea imediată a lecturii, cît şi prin ironia şi sarcasmul de bună calitate ce caracterizează un discurs care nu uită, dincolo de poveste, să devoaleze "anotimpul lolitelor", să plaseze într-un adevărat insectar pe "castraţii" noii epoci, să surprindă "enorm şi monstruos", în firească descendenţă a prozei munteneşti, mai slobodă şi mai apropiată de discursul neiertător, necosmetizat pe altarul, fie el şi al unei iubiri posibile într-o lume ce se (mai reazemă pe Platon) dar comunică (tot mai mult) pe net. O carte care reprezintă, în primul, un argument solid în favoarea ideii că romanul rămîne acelaşi gen dominator-necesar-profitabil-delectabil şi pentru o posibil nouă societate, înzestrată şi cu alte principii ale comunicării, decît cele tradiţionale." (Constantin Dram, Convorbiri literare, februarie, 2005)
inapoi

Rost, februarie, 2005 Note de lectură
Doina Ruşti, Omuleţul roşu (Bucureşti, Ed. Vremea, 2004, 320 pagini)

În Reflecţii asupra romanului (1938), Albert Thibaudet vorbea de trei tipuri de roman: romanul activ, care "izolează şi derulează un episod semnificativ" dintr-o canava mai largă; romanul pasiv, a cărui unitate e "unitatea existenţei umane pe care o povesteşte"; şi romanul brut, romanul frescă socială, care surprinde o epocă. Romanul de debut al Doinei Ruşti, intenţionat ca "roman pasiv", impresionează mai ales ca roman "brut". Încă din primele paragrafe spiritul de observaţie covârşeşte epicul şi personajul principal devine nu Laura Iosa, ci societatea românească, surprinsă aici în culori care variază de la păstoasa picanterie flamandă la fragilitatea prăfoasă de insectar. Câţi dintre tinerii români de astăzi - intelectuali au ba - nu se vor recunoaşte în aceste rânduri de început: "Când a început legătura asta tocmai credeam că am ajuns la capătul puterilor. Mi se prăbuşise lumea, nu mai ştiu dacă ţi-am spus, mi se părea că nu mai am nimic de pierdut, că în fine am ajuns la fundul sacului şi de-aici nu mă mai aşteaptă decât nenorociri peste nenorociri şi răcoarea înjurăturilor. Toată vara am încercat să-mi găsesc un loc de muncă, nu pe măsură, dar măcar suportabil, ceva unde să-mi potolesc cât de cât mintea, deşi cam peste tot e la fel, în institute, la muzee, în redacţiile revistelor, în edituri, în fine, la Academie sau în teatru, peste tot e muncă de funcţionar; te scoli, alergi să prinzi condica, şeful, să fii cât mai devreme ca să pleci repede de-acolo. pe urmă, birouri, cafele, discuţii otrăvite & inutile, bârfe, nemulţumiri, sărăcie, şi peste toate castronul comun de impostură." Din fericire, Doina Ruşti e un scriitor prea inteligent pentru ca acest debut să facă loc unui roman în care adie cu asupra de măsură "răcoarea înjurăturilor", mizerabilismul, sau existenţialismul vomei de cămin studenţesc postmodern. Deşi incorporează artificii tehnice postmoderne - romanul ne e prezentat ca un jurnal ţinut pe internet, împreună cu forumul de discuţii adiacent care completează, amplifică, corectează sau critică "în direct" paginile protagonistei, făcând astfel inutil exerciţiul hermeneutic ulterior al unui critic din afara cărţii -, romanul e esenţial unul modern. Simultaneitatea, ubicuitatea, omogenul, ciberneticul sunt numai un flirt. Autoarea e dăruită de fapt distanţei, melancoliei şi categoriilor "tari". Astfel, deşi naraţiunea postmodernă de dragoste e unisexă şi instantanee, Doina Ruşti/Laura Iosa cultivă un romantism al distanţelor care se cer cucerite, al aşteptării, al dorinţei de evadare uneori erotic înfrânte. O convorbire telefonică, un mesaj de email de la "el" (Andrei Scarlat) devin prilejuri de visare de modă veche, de lume veche şi întreagă. Poveştile de dragoste ale romanului - prin ale căror nervuri curg otrăvurile şi farmecele obosite ale României contemporane - sunt un prilej de refacere fie şi momentan-virtuală a normalităţii. 
 Dincolo de reculegerea romantică însă - cu momente de îmbisericire convingător realizate, fără îngroşări de catacombă - ceea ce dă farmec paginilor acestui roman e ironia. De la Grig Bivolaru la Gabriel Liiceanu, la feluritele "Lolite" care aglomerează viaţa cultural-politică românească, spiritul critic, ludic şi ironic al Doinei Ruşti ne oferă pagini de eseistic deliciu. Că intuiţia psihologică şi ochiul ei de moralist sunt caleidoscopice, descoperim şi din faptul că Doina Ruşti ştie a lovi cu precizie şi în metehnele de dincolo de graniţele României. Iată de exemplu portretul unei americance, Emma Rewin: "Era o femeie fără vârstă, genul ăla cu pielea feţii bine întinsă şi care pare nemachiată, îmbrăcată modest, cu taioare croite ca lumea, unele înflorate, altele uni, dar toate lipsite de personalitate, nişte ţoale de papiţoaică deghizată, care vrea să spună sus şi tare că e o persoană decentă. Pe faţa ei şi în uitătura acuzatoare eu vedeam toate semnele neputinţei; probabil crescuse într-o familie de oameni simpli, nu văzuse, în tot cazul, o carte decât târziu, pe la colegiu. Nu e vorba aici de cantitatea de lectură, ci de educaţia prin ea. În general, omul care n-a citit literatură, oricât de multe ar fi învăţat de la televizor ori de la alţii, are o privire alertată, capabilă să exprime repede nemulţumirea meschină ori naivitatea dăunătoare. E lipsit de stil, neprelucrat. Emma, în mod evident, nu primise nici o educaţie, în afară de cea pe care i-o dăduse societatea: să nu spună negru, ci de culoare, să nu-şi exprime părerile în public, să nu absolutizeze, să nu poarte bijuterii care atrag atenţia, să nu mănânce seara, să facă totdeauna caz de principiile morale şi religioase, să nu-i înjure pe evrei, să meargă la sala de gimnastică, să dovedească permanent grija faţă de propria persoană ş.a.m.d." Avem aici unul din cele mai devastator de concise portrete ale conformismului şi găunoşeniei corectitudinii politice americane (aş fi curios să văd cum prinde Doina Ruşti bătrânele ţoape eurosocialiste). Nu pot decât să salut naşterea acestui tip de realism care, dacă s-ar multiplica la nivelul unei întregi generaţii, ne-ar permite să ieşim din marasm.
 (Mircea Platon - Rost, februarie, 2005)

inapoi

Timpul, martie, 2005

Bursa cărţilor

"Doina RUŞTI, Omuleţul roşu, Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004, 320 pagini, preţ neprecizat

Spre sfârşitul anului trecut, am afirmat, în câteva articole şi răspunsuri la anchetele revistelor literare că 2004 a fost anul prozei, al prozei tinere, dar şi al celei "bătrâne", prin contribuţii noi ale autorilor consacraţi. În mod normal, dacă nu s-ar fi opus serviciile poştale - care au rătăcit două exemplare expediate pe adresa mea! -, cartea de faţă ar fi fost un argument în plus în demonstraţiile mele. Cum de-abia a treia oară am avut noroc - probabil pentru că am plecat după ea, nemairecurgând la serviciile poştei aborigene! -, voi scrie aici câteva cuvinte despre aceste roman remarcabil. Remarcabil, dar prost înţeles, după cum am constatat dintr-o notă a simpaticului critic literar Alex. De fapt, D-Sa a căzut în capcana tuturor celor care scriu despre cărţi fără a-şi pierde vremea cu obiceiul prost al cititului acestora! Răsfoind primele pagini, D-Sa a găsit porecla Neica dată unui cunoscut filosof şi şef de editură, a mai dat peste un personaj ce trimite la un critic sexagenar ce rupe încă inimile studentelor şi a dedus abrupt că e un roman cu cheie şi că inteligenţa autoarei, pe care măcar i-o recunoşte!, nu serveşte la nimic. În realitate, romanul e unul cu cheie, dar acesta e un element secundar, care ţine de construcţia unui context cât mai verosimil. Şi, de altfel, chiar evocarea acestor personaje reale este făcută cu simpatie, umor şi autoironie auctorială. Ca să nu mai spun că, uneori, cheia te aruncă în false direcţii! Pentru că miza efectivă a romanului este cu totul alta, ea ţine de ceea ce-am putea numi "intruziunea fantasticului în real", ceea ce apropie cartea de romanul publicat tot anul trecut de Bogdan Suceavă. Este interesant cum doi autori aflaţi la mii de leghe distanţă au înţeles că realismul plat, minimalist, cu oricâte elemente sexy, nu e o soluţie universală, că mai există şi alte căi literare de explorat - monotonia oricum e plictisitoare! Şi, acum, constat că simapticul critic s-a înşelat şi în cealaltă privinţă - inteligenţa, inclusiv sub forma inteligenţei artistice, i-a fost autoarei de mare folos în alegerea formulei şi, mai ales, în acoperirea acesteia în text! Un roman pe care-l citeşti cu plăcerea lecturii unui roman poliţist, însă cu miză estetică reală. Ce-şi poate dori mai mult un autor? Dar un cititor?"
(Liviu Antonesei, Timpul, martie, 2005)
inapoi

Luceafărul, 6 aprilie, 2005

Hierointernetul sau 
certitudinea iluziei narative

Doina Ruşti îşi însoţeşte romanul de debut Omuleţul roşu (Editura Vremea XXI, 2004, 319 p.) cu un curriculum vitae auctoris, autoarea fiind laureată în latină şi greacă. Din care aflăm mai degrabă biografia anterioară cărţii pe care o comentăm: Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Enciclopedia culturii umaniste pentru  oameni grăbiţi, Scriitori români ş.a. O imensă strădanie livrescă dincolo de care freamătă o viaţă dată la iveală de un alter ego narator, protagonista Laura Iosa.
Aşadar, biografism la vedere pe net (ofbrother), stare de alarmă convertită epic, viaţă trăită cu mânie şi fără perdea, cu sarcasm şi mult sictir, dar şi nevoia imperioasă de confesiune şi autoidentificare, stilistic totul dat prin sfidare şi ostentaţie juvenilă faţă de un spectacol al lumii care nu se deosebeşte prea mult de cel din Proverbele lui Pieter Bruegel cel Bătrân, reprodus pe coperta I.
Scenele de autocompătimire goliardică alternează cu pagini de exaltare a unicităţii propriei persoane, exact ca la cartea de psihologie privind pasul de la idealismul hipertrofic la cinism. Şi nici că se poate altfel, într-o lume subit înrăită şi promiscuă, populată de o nouă faună de arivişti frauduloşi şi găunoşi, între care lolitele, cu picioarele până-n stern, specialiste şi doctorande în orice, parşive fără scrupule, înşurubate pe al diverse instituţii culturale, universitare sau mass-media, sunt o adevărată psihoză pentru Laura cea etern căutătoare a unui loc de muncă.
Autoare deocamdată a unui dicţionar de simboluri literare, ignorat ani la rând de editor, ea supravieţuieşte din colaborări şi expediente. Se consolează cu enigmatice texte pe NET din partea unui Andrei Scarlat din SUA, prilej de produs un roman epistolar, oricum mai puţin interesant decât radiografierea în direct cu naturaleţe şi aplomb stilistic, a feluritelor ambianţe, mutaţii, jocuri, stări şi climate sociale dar şi psihologice, începând cu lumea artistică (încântată fiind de spectacolele lui Andrei Şerban, dar dezamăgită de soarta ulterioară a TNB), mediile editoriale şi jurnalistice, tv., universitare şi literare, şi terminând cu figuraţia de prin cartiere, restaurante de lux, pub-uri, cluburi sau tabere de integrare în absolut, tip Bivolaru. Tot în zona naturaleţei şi oralităţii dezabuzate se aud dialogurile, ca de pildă cel dintre Laura şi mai tânăra ei prietenă, Raluca, fiica senatorului, îndrăgostită fără şanse de un critic universitar, omniprezent şi adulat de ciraci, zis şi Gioni Castratu. Dincolo de bârfa vitriolantă, cu măscări fracturiste, naratoarea îşi reglează conturile cu minciuna morală şi fudulia penibilă, cu furtul intelectual, cu snobismul agresiv sau sexismul invadent şi chiar cu anume tare de natură psihiatrică; deşi bine cosmetizate ele vor avea mereu un deznodământ criminal (vezi cazul doctorului Nini Coroană, zis Rufă, vecin de apartament cu Laura şi autorul crimei din lift, victima fiind Crissina, o lolită cu perspective). Ironia acidă cu care naratoarea schiţează portretele (fiziognomie) a zeci de figuranţi se explică în bună parte şi prin faptul că ea este o malaimée, vulnerabilă prematur, deşi integră afectiv, în ciuda a 11 ani de abstinenţă impusă (misandrie). În condiţia ei de străină (nemăritată, fără copii, fără slujbă, fără o casă a ei, mâncând te miri ce), Laura este mai mult decât o boemă intelectuală, de vreme ce se complace în confortul ipseităţii şi are totodată o disperată nevoie de comunicare, fie ea şi virtuală. Recurge la tot felul de surogate sau simulacre telematice, ca de pildă omuleţul roşu, un fel de Tom Degeţel, Grillo Parlante sau proteic gnom electronic care se întrupează sub numele de Săritoru, spre a o salva şi susţine moral prin reprezentaţii şi partituri narative publice sau private; Laura va fi aleasa şi mireasa inimii lui fotonice (incoruptibile), drept care o antrenează şi o însoţeşte providenţial în cascadele ei prin felurite labirinturi metempsihotice, generic codificate alazar, univers fractal al liberei circulaţii (transmigraţii) în timp şi spaţiu.
Săritoru are un rol determinant în decizia Laurei de a scrie, de a exorciza eroic teroarea istoriei, dar şi o criză a stimei de sine. Confruntată cu revelaţia devastatoare că masculii "nu mă mai înregistrau ca pe o femelă, ci ca pe un obiect oarecare", naratoarea invadează voluptos sorbul alazar, reordonând lumea după structura şi mecanismul visului diurn (cu ochii deschişi) transferat analogic. Realitatea, cu experienţele trăite sau doar bănuite, caută învestitură de auto-lume, de sine stătătoare, girată de naratorul oniric, care asemeni unor personaje-cheie din proza lui Mircea Eliade, este apt să ofere nu iluzia unei certitudini, certitudinea unei iluzii, nu descifrarea unui vis, ci procesarea imaginilor reale cu puterea anticipatoare a visului. Pentru talentata Laura, alias Doina Ruşti, visul e un mod legislativ şi estetic, succesiunea imaginilor onirice ("embleme fragile ale unor cuvinte care ieşeau spumegând din ABIS") organizându-se într-o simultaneitate epică. 
Romanul se sfârşeşte printr-un fel de dialog multiplu coordonat de Săritoru redivivus, în care cei mai fideli internauţi participă la rescrierea unui desăvârşit epilog menit parcă să rezume partitura realistă, epică a scriiturii: antecedente biografice indelebile din viaţa Laurei, dar şi eventualitatea unui premiu de fidelitate. Un C.V. mult mai amplu decât cel oferit de Doina Ruşti, lector univ. dr. al Universităţii Media din Bucureşti.
Fişa psihologică oferită de roman dă în vileag tenacitatea Laurei, voinţa de autoconstrucţie, dar şi actele ei ratate, semn de neacomodare cu lumea înconjurătoare. Mântuirea ei pare să fie Albert, de data aceasta nu cel antrenat şi zărit în alazar, ci cel real, întâlnirea celor doi nefiind străină de providenţiala grijă (adoraţie) a omuleţului roşu, fotonicul aranjor de destine gemene. Întâlnire ce aminteşte de magica întâlnire din pădurea Băneasa dintre Ileana şi Ştefan Viziru, Doina Ruşti lăsând-o pe Laura suspendată în lumea intermediară dintre virtual (hierofanie, la Mircea Eliade) şi profan.
Din cele câteva romane topite într-unul singur (un tic al debutanţilor ispitiţi să epateze burghezul) reţinem cel puţin trei filoane: cel ideatic, cel erotic şi cel social, Internetul (topos fantast cu subite interferenţe şi bucle temporale) şi erotismul fiind ingrediente curente în romanul de azi. Survolând pânza desfigurată a societăţii româneşti postceauşiste, Doina Ruşti şi-a găsit vocaţia şi antidotul nefericirii: certitudinea iluziei narative. (Geo Vasile - Luceafărul, nr. 13, miercuri, 6 aprilie, 2005)
inapoi

Ziarul de duminică, 8 aprilie, 2005

Femeie cu omuleţ

Dacă nu ar fi fost tenacitatea între self promotion şi calităţile de advertising ale Doinei Rusti , păcătosul obicei editorial de ocultare a biografiei autorului ne-ar fi lăsat în ceaţă. Hai să admitem că vârsta prozatoarei n-ar fi chiar un element esenţial, cu toate că un roman al singurătăţii feminine - rece, tensionată, vulnerabilă, retractilă, înzestrată cu orgoliul ratării afective şi populându-şi resemnarea cu fantasme internetice - înseamnă ceva la 25 de ani şi altceva la 45.

Dar faptul că Editura Vremea nu specifică nicăieri că Omuleţul roşu nu este o carte de debut şi că Doina Ruşti - lector la Universitatea Media Bucureşti - a publicat în afară de manuale de limba şi literatura română la Teora şi Niculescu, un Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade (Ed. Coresi, 1997), un Dicţionar de simboluri din literatura română (Ed. Univers Enciclopedic, 2002), o Enciclopedie a culturii umaniste pentru oameni grăbiţi ş.a - este ceva cu totul inexplicabil. Şi contraproductiv. Să mai notăm că recent, la Tritonic, Doina Ruşti a publicat în seria Comunicare, Media, un studiu despre mesajul subliminal în comunicarea actuală.
"I-am scris şi eu lui Dumnezeu un bilet: Trimite-mi, Doamne, un bărbat pe care să-l iubesc şi care să mă iubească." - iată un posibil moto al romanului, deşi tonul e cam depărtişor de autoironia, când pufoasă, când ţepoasă, a autoarei. Personaj destul de puţin ataşat, o feminitate cam colţuroasă, care-şi apără tăios, cu inteligenţă casantă, solitudinea uşor narcisistă, dar deloc bovarică, Laura Iosa are 43 de ani, "a avut o copilărie tristă, cu înmormântări, parastase, procese, injustiţii", orfană de mică, tatăl ucis în circumstanţe crude (v. 287, 296), râde rareori ("pentru că  mi se pare penibil. De cele mai multe ori zâmbesc atunci când oamenii râd în hohote"), a absolvit Filologia clasică - latină, greacă veche - şi l-a iubit cu ardoare pe Victor. "Întâlnirea cu bărbatul Victor a consolidat o stare pe care Laura o cultivase din copilărie. Este vorba despre aşteptarea ei nădăjduitoare şi despre încrederea că într-o zi va avea parte de o întâmplare excepţională. Înfrângerea pe care a suferit-o a făcut-o să-şi reverse toată rezerva de iubire asupra ei înseşi, într-un soi de autocompătimire sfâşietoare", rezumă un personaj internetic într-o manieră uşor şarjantă. Repartizată la o şcoală din Buzău "a locuit prin mai multe apartamente comune, alături de profesori, ingineri, muncitori ori funcţionari. A avut o perioadă de nouă ani în care şi-a întărit caracterul". În sfârşit, acuma vezi bine că doctorul decretează "Scumpa mea doamnă, aveţi de-a face cu oamenii din ce în ce mai puţin. Vă petreceţi timpul citind, uitându-vă la televizor ori în faţa unui computer. Existenţa dumneavoastră de izolare şi, îndrăznesc să spun, de nefericire, a generat acest sentiment. El poate fi plăcut şi învăluitor, cum ziceţi dumneavoastră, chiar devine confortabil pentru unii, dar, cu timpul se transformă, este chinuitor şi distructiv. Raţional, situaţia nu vi se pare normală nici dumneavoastră înşivă: omul acesta, căruia am putea să-i spunem amantul din vis, nu v-a făcut nici o declaraţie, nu a rostit niciodată cuvântul iubire."
 Cine-i "amantul din vis"? Este un Andrei mai tânăr cu vreo 20 de ani (nu cred ca e neapărată nevoie să tresărim cu gândul la Ingrid Bergman în Vă place Brahms!) stabilit în SUA, găsit pe Internet şi întrupat când într-un halou angelic pe ecranul computerului, când ca omuleţ purtat pe umeri precum animăluţele fetiş-totem-bufon-zeităţi ambiguee, arţăgos-înţelepte, ale regilor de odinioară.
"Mă întâlnesc uneori cu un înger de lumină, să nu care cumva să râzi, sunt absolut normală, nu e nimic inventat sau vreun vis, ci aşa, într-o noapte am văzut pe imprimanta computerului un fel de înger de lumină, pe care l-ai văzut şi tu azi, deasupra teancului de cărţi din hol, ştii lumina aia de-ai zis că e stranie... (....) Şi pe urmă ce-ar fi fost de povestit!? Că o femeie matură, fără slujbă şi fără căpătâi face corespondenţă cu un băiat tânăr. Asta era partea uşoară. Abia de aici venea greul: toate stările prin care treceam, întâlnirile din lumina albă, apariţia şi transformarea ta şi, în fine, chestiunea dureroasă şi de nepovestit, secretul teribil şi cauza cauzelor."
Unii comentatori ai Omuleţului roşu au favorizat lectura în cheia "lumilor virtuale", a Cyberlandiei, hackerilor etc. Eu prefer lectura clasică, în cheia singurătăţii feminine atinse de aripa rece a eşecului sentimental. O feminitate obsedată de actuala vogă a - obraznică grotescă, impetuoasă, mercantilă - a "lolitelor" şi îngreţoşată de tot ce ţine de masculinitatea vetero-mizeră. E semnificativă aici frecvenţa contextelor: "pielea pătată, de bărbat bătrân, în mod sigur urât mirositor", 12, "afişele anunţau actori bătrâni, spectacole didactice", 15, " mascul mare şi prăbuşit, mă uitam la el şi-mi venea să vomit", 21, "bătrân pipernicit, infatuat şi în mod sigur impotent", 40; "doctorul Rufă, băiat ofilit, specia bou sinistru"55; "ziarişti fără bani, ofiliţi de invidie, nemâncaţi, tricouri nespălate, gaşcă de rateuri", 121; "bărbat transpirat şi urât mirositor", 158 şmdp. Tot lectura clasică favorizează figura Laurei şi în relaţiile ei cu Lucian, Raluca, Rufă sau mentorul cenaclier, Castratu, relaţii care de la un punct încolo, descurajează elanurile autoscopice şi descentrează fondul confesiunii către burlescul satiric.
(Dan C. Mihăilescu - Ziarul de duminică, 8 aprilie, 2005)
inapoi

Daniel Vighi- fragment din prezentarea romanului la Atelierul de proză al Ariergardei, Timişoara, 11 aprilie, 2005
 
 

   "Omuleţul roşu este un roman construit cu iscusinţă narativă, în jurul unui spaţiu simbolic - alazar - cu sonoritate exotică: o parabolă a ficţionalului dar şi a unei ars combinatoria - de la cuvinte, fragmente de corespondenţă pe Internet până la imaginea unei fantasmatice maşini de scris. Alazar este un spaţiu virtual cu semnificaţii vagi şi, de aceea, poetice, amintind  atmosfera din filmul Anul trecut la Marienbad. Protagonistul care dă numele spaţiului - Albert Lazăr - este subiectul unei crize de identitate. Aceasta este, de altfel, temă recurentă şi în alte investigaţii epice referitoare la lumea de azi, la cea interbelică şi a anilor 80.
  Indiscutabil Doina Ruşti ştie să scrie mai ales despre lumea în care trăim: de la mediul
universitar la acela al editurilor, al redacţiilor din mass-media, al barurilor; despre lumea hip hoperilor şi a internauţilor."
inapoi

Bloc Notes al Concursului Ad Visum, 2005

Romanul Doinei Ruşti dovedeşte o reală maturitate stilistică. Configuratia labirintică a naraţiunii este tinută sub control, iar povestea pivot reuşeşte să zămislească multe alte poveşti, toate stăpânite cu mână sigură. Tema romanului este, iarăşi, dacă nu inedită, atunci generoasă, iar autoarea ştie să o exploateze cu eficienţă maximă. Maturitatea stilistică vine şi din controlul asupra tentaţiilor ornante, austeritatea însă nefiind nicidecum sinonimă cu sicitatea mijloacelor de seducţie exercitate asupra cititorului. Universul virtual şi cel referenţial se întrepâtrund organic. Firescul expresiei şi chiar umorul o recomandă drept prozatoare deja formată. (Nicoleta Sălcudeanu, Bloc Notes, 7 mai, 2005, p. 5)
inapoi

Cosmopolitan, iunie, 2005
COSMO-LIBRIS
 

OMULEŢUL ROŞU

 Un roman de dragoste seducător şi extrem de captivant, despre iubirea contemporană pe chat, despre singurătatea lumii noastre şi despre iluziile şi deziluziile oferite de trăirile pe e-mail.

---

 Omuleţul roşu. Un debut remarcabil al scriitoarei Doina Ruşti în roman, intrigă, story, personaje, fantastic, ironie şi multă compasiune pentru condiţia feminină. Colecţia Autori Români a editurii Vremea XXI, 2004.
  Doina Ruşti este doctor în filologie,  lector universitar la Facultatea de Jurnalism a Universităţii Media şi autoarea unei bibliografii impresionante care acoperă mai multe paliere de cercetare. Predomină vocaţia pentru simbologia literară, scriitoarei datorându-i-se volumele Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Enciclopedia culturii umaniste pentru oamenii grăbiţi, Scriitori români,  precum şi studiile Presa culturală, Mesajul subliminal în comunicarea actuală. Romanul Omuleţul roşu, foarte bine primit de critica literară, are toate premisele pentru a deveni o carte de succes.

 Ai fost tentată să-ţi trimiţi poza de tânără (sau mai puţin jună) fermecătoare, scanată, retuşată, însoţită de o biografie mai mult sau mai puţin binevoitoare, lacrimogenă sau tragicomică, în lumea virtuală a chat-urilor, link-urilor, ofbrother-ului, într-un cuvânt la îndemâna oricui azi, pe Internet? Ai sperat să legi o prietenie specială prin e-mail? Ai vrut să trăieşti povestea de iubire refuzată de realitatea înconjurătoare cu un necunoscut absolut care îţi oferă o oarecare adresă electronică, la fel de enigmatică? Din contră, eşti o familiară a site-urilor, a forumurilor, a corespondenţei libere dar codate ? Viaţa ta cotidiană este dublată de discuţii de internaut, de întâlniri şi mesaje, de pictoriale, imagini, viruşi şi antiviruşi, google?
 În ambele situaţii, romanul Doinei Ruşti te va pune pe gânduri, oferindu-ţi o oglindă fidelă pentru solitudinea  reală în care te cufunzi, pentru capcanele noii seducţii contemporane, pentru drogul în esenţă pe care îl reprezintă computerul din faţa noastră. 
 lauraiosa@arexi.ro nu este numai o adresă de e-mail, este un personaj în carne şi oase pe care scriitoarea ni-l înfăţişează în încercarea disperată, cunoscută de cele mai multe dintre reprezentantele sexului frumos de oriunde, de a întâlni un suflet pereche, un iubit pe care viaţa reală (atât de reală într-o Românie de azi extrem de vie,  încât ai sentimentul că te-ai despărţit de curând de cele mai multe dintre personaje, multe lăsate cu numele lor adevărate) i-l refuză. 11 ani de abstinenţă sexuală, o vârstă primejdioasă în jurul celor 40 de ani, experienţe amoroase ratate, o existenţă de profesor şi filolog la marginea sărăciei, un cerc de prieteni suficient de vicioşi, frustrare socială, profesională, personală, nopţi pierdute pe chat-uri, onirism fantastic, o bibliotecă on-line şi o cruzime a observaţiei dublată de un umor cinic - acestea sunt doar câteva din coordonatele în care se înscriu personajul feminin principal  şi axele naraţiunii.
 "Omuleţul roşu" îi apare Laurei ca o frumoasă  iluzie salvatoare ("am zis că trebuie să fii îngerul meu"), luând ulterior formă umană "fără aripi, cu trăsături regulate şi fascinante de bărbat tânăr şi ironic" şi însoţind-o permanent pe eroină în căutarea disperată a iubirii. "Domnule doctor, am 43 de ani şi m-am îndrăgostit de un bărbat tânăr, mai tânăr cu zece ani decât mine...","Am convingerea, chiar şi în pofida tuturor diagnosticelor savante, că mintea mea este întreagă şi că un om normal se poate îndrăgosti de cineva pe care nu l-a  văzut niciodată." -  gândeşte şi scrie  Laura, dar răspunsul pe care îl va primi din partea expeditorului de care se îndrăgostise va fi o nouă dezamăgire.   "Ştiu foarte bine că nimic nu stimulează mai mult imaginaţia ca o corespondenţă cu cineva necunoscut. De regulă însă, totul se sfârşeşte înainte de a fi început, ceea ce te asigur că se va întâmpla şi de data aceasta." 
 E-mail-urile, noua formă a genului epistolar contemporan, deloc secret, comentat apoi amplu în forumuri de alţi pasionaţi internauţi, oferă multiple chei de interpretare a poveştilor de dragoste, de viaţă şi de moarte, fantasmagorice, ori onirice, pe care scriitoarea le întreţese pe trama centrală. Este o abordare modernă, incitantă şi deloc lipsită de umor şi autoironie, care te cucereşte ca lector, impunându-ţi să participi la story şi să-ţi autoanalizezi şi psihanalizezi propriile atitudini, trăiri, gesturi şi sentimente faţă de partenerul de cuplu.
 Ceea ce  place foarte mult  în romanul Doinei Ruşti, în afara tribulaţiilor amoroase ale Laurei şi a comentariilor acide din forum în care ghiceşti structuri mentale foarte bine conturate în alter-ego-uri ale personajelor din roman, este regăsirea unei Românii contemporane, într-o permanentă şi obositoare tranziţie, o ţară sintetizată prin tot ceea defineşte diverse pături sociale, mentalităţile cotidiene, condiţia intelectualului, a femeii în lumea bărbaţilor ori a oamenilor singuri. 
 "Există un sentiment al ridicolului care îi împiedică pe oameni să-şi mărturisească sentimentele, mai cu seamă într-o scrisoare care distruge dintr-o dată o relaţie de simplă simpatie prin dorinţa pasională a unuia dintre cei implicaţi." Finalul acestei aventuri personale a protagonistei este unul memorabil, contrazicând teoria expusă mai sus şi, totodată,  implicită pentru motivaţiile narative: " I-am scris şi eu lui Dumnezeu un bilet: Trimite-mi, Doamne, un bărbat pe care să-l iubesc şi care să mă iubească."
 

 Sfatul meu către cititoarea Cosmo:

 Încearcă să nu te îndrăgosteşti de o iluzie, fie ea virtuală, fie ea reală. Şi dacă ţi se întâmplă, nu da înapoi în faţa unui eşec. Sentimentul tău contează, te defineşte şi te înnobilează. 
 În fond, pentru cele mai pesimiste dintre noi, Doina Ruşti are un excelent remediu, o filozofie populară exprimată într-unul dintre savuroasele dialoguri din romanul "Omuleţul roşu" : 
" - E greu să n-ai copii, dar şi mai greu e să n-ai nici bărbat. Aveţi bărbat?
(n.m. : Întrebarea îi  aparţine unui şofer de taxi şi îi este pusă eroinei principale)
- Nu. N-am bărbat.
- Asta e şi mai. Ce poate fi mai rău decât să n-ai bărbat!
- Sunt multe chestii cu mult mai nasoale.
- Adică? Mai rău decât să n-ai bărbat? Ce poate fi mai rău d-atât?
- Păi, de exemplu, să ai bărbat." 
(Ioana Drăgan - Cosmopolitan, iunie, 2005, p. 162)

inapoi

Viaţa Românească, nr. 5, 2005

DRAMA OMULUI ÎN POSTMODERNITATE

Doina Ruşti publică Omuleţul roşu în 2004, la Editura Vremea XXI. Un roman în care trecutul trece în viitor, iar prezentul se topeţte în imaginar. Povestea unei femei care conştientizează până la paradox realitatea acestor vremuri, dar care totodată se retrage din faţa timpului prin căderea într-un contratimp, măsurat de instrumente proprii. Se pare că fuga din faţa realităţii nu face decât s-o arunce şi mai mult în realitate; demonul cumplit al imaginarului care aparent zdrobeşte curajos realul fuzionează cu subconştientul şi se lansează teribil în supoziţii. Un roman al presupunerilor terifiante şi al adevărurilor pe jumătate admise..
 Femeia vrea să devină profesor, nu are bani şi nici calităţile necesare pentru a fi angajată în universitate: "Fiecare universitate are dreptul să angajeze pe cine vrea, mai ales pe cine corespunde: cu spate puternic, bazat, dar mai ales mai prost ca şeful care îl angajează, lipsit de personalitate ori cât de cât cuminte, să nu facă gât, în sfârşit, de-al nostru. Forrest Gump." Se pare că în România comunismul şi-a predat cel mai bine lecţiile: oamenii o dată ajunşi şefi, se tem de concurenţă şi sunt în stare de cele mai mari mârşăvii balcanice pentru a înlătura persoanele aşa-zis periculoase. Iar pentru a publica trebuie să te laşi trecut de toţi fiorii iadului: cartea cu care eroina aleargă din redacţie în redacţie e de fapt "o prezentare pe secole a marilor idei filozofice religioase şi literare, cu bibliografie amplă şi comentată la fiecare capitol. " Cel mai mare risc, atunci când ajungi într-o editură cu un material bine documentat, în calitate de autor mai puţin sau total necunoscut, e ca acesta să fie lucrat prin părţile esnţiale, rescriind rapid o nouă carte cu un nou titlu: "Nu ştiu ce simt oamenii când sunt furaţi, trădaţi, împinşi pe scări, dar eu mă simţeam pur şi simplu trasă prin intestinul gros. Nu voiam nici măcar să împuşc toate lolitele din lume, cum ar fi fost normal. Doream cu disperare să-mi salvez cărticica." Acest tip de panică, panica omului postmodern în faţa semenilor, panica în faţa resentimentelor celorlalţi, teama de a nu corespunde standardelor societăţii sau grupului din care face parte, sau în care îşi doreşte cu disperare să intre pentru că apartenenţa la acest grup îi acordă un anumit statut, acest tip de panică al secolului XXI, îl împinge spre Internet. Spaţiul tuturor frustărilor, unde nu e nevoe să concurezi cu nimeni pentru că nu te cunoaşte nimeni, nu trebuie să te autentifici, lumea solitaririlor şi a tuturor rataţilor. Disperarea de a-şi vedea în sfârşit lucrarea publicată, fie şi în această lume a ielelor scurtcircuitate, o determină pe eroina Omuleţului roşu să-l contacteze pe Andrei Scarlat, un nume pe o pagină de net, nume care promite în scris, într-un mesaj de e-mail, publicarea materialului într-un site personal. Iluzia învingătorului care s-a luptat cu văzutul şi nu l-a putut înfrânge, dar care vrea să înăbuşească inopinant întunericul. Apare aproape brusc încercarea de a construi un chip salvatorului şi în cele din unnă iubirea fără nume şi contur vizavi de un mesaj. Oamenii se îndrăgostesc cel mai repede prin intermediul internetului, păcat că o astfel de iubire nu se poate şi materializa păstrând acelaşi canal de comunicare, căci, paradoxal, tocmai apropierea distruge şi inundă mintea de resentimente, sufletul de păcate. Singurătate şi ironie. Cuvintele-cheie din Omulelul roşu. Ironie temporală şi singurătate spalială. Timpul şi contxetul. Principalele coordonate ale unui om normal, coordonate pe care dacă şi le poate incorpora structurii personale, dacă le poate digera, atunci se poate spune că a reuşit să domine o formulă existenlială banală prin însăşi lipsa ei de complicitate, prin neautentificare, vizavi de codul unic al existenţei majorităţii. Andrei îi propune o colaborare: "să scriem împreună un dicţionar al populaţiilor balcanice cu date diverse", din moment ce "vremea literaturii a trecut". Nimic mai dureros pentru o femeie îndrăgostită decât să-i aduci aminte că nu există ca femeie; de aici drama eroinei transfotmată în butadă: ceea ce înseamnă ca pentru sine, ceea ce vede cel mai mult în sine nu vede nimeni: "într-o stare de alertă permanentă, pe de lături de lume. Stăteam la pândă, într-o încordare teribilă, ca să prind un semnal din lumina albă de deasupra capului mcu şi de dincolo de lume". Întâlnirile imaginare eu Andrei Scarlat, cu omul căruia mintea îi fabricase deja un chip şi un destin, o obosesc, îi provoacă halucinaţii. Oamenii au fost construiţi pentru a întâmpina realul cu toate ieşirile lui paradoxale, însă certe prin forţa ce i-a fost hărăzită omului de a vedea în final sfârşitul din labirintul unui puzzle cu toate piesele amestecate, dar la îndemână. Din confruntarea cu incertitudinea se naşte nebunia. Nebunia imposibilului şi a disolulţiei în inuman. La limita dintre real şi imaginar apare omulelul roşu: debuşeul inventat de o minteobosită, torturată de imposibil, a ceea ce este fără să fie, a iubirii fără de iubire: "te-ai transformat într-un omuleţ roşu, viu şi adevărat, şi cum începusem să-ţi spun cât sunt de neŹfericită, că nu ştiu nici măcar cum arată, că sunt bolnavă după o fiinţă tânără pe care n-am văzut-o niciodată, te-ai ridicat în faţa mea pe o policioară de cărţi, ţi-ai luat o poză gravă, ai ridicat un deget şi ai început să spui cuvintele stranii care m-au torturat zile şi nopţi după aceea, în încercarea mea paranoică de a descifra mesajul închis în ele". Singura certitudine: "O femeie matură, fără slujbă şi fără căpătâi face corespondenţă cu un bărbat tânăr" şi o consecinţă, la fel de reală: "mă târăsc fără bucurie, fără dragoste, fără Dumnezeu". Oare de ce oamenii îl amestecă tot timpul pe Dumnezeu în plăsmuirile lor fantasmagorice?
Romanul Doinei Ruşti are elemente fantastice; creat în marginea fantasticului traŹdiţional, îmbinat cu elemente de psihanaliză. Invitată la o petrecere, se retrage într-o cameră mobilată cu un panou uriaş, cât dimensiunile încăperii "din care ieşea un chip eteric, cu trăsături binecunoscute mie, un cap de bărbat tânăr cu pomeţii proeminenţi şi alungiţi spre urechi, zâmbind galeş, mişcându-se uşor într-o parte şi în alta şi privindu-mă cu afecţiune. Credeam că este Andrei. Jos, în dreapta era scris cu litere galben-strălucitoare: alazar". Virtualul suprapus peste real. Viaţa normală, banală, citadinul înghiţit într-un computer. Accesând "alazar" eroina ajunge într-un alt timp, o altă identitate. S-a trezit .,într-o piaţă de zarzavaturi, iar pe lângă mine treceau oameni îmbrăcaţi cu haine albe, largi", fiind în permannţă sfătuită de omuleţul roşu de pe umărul său, care făcea comentarii sceptice "şi atrăgea privirile trecătorilor". Un drum lung cu un singur popas: Vila Roza şi un avertisment: "feriţi-vă de omul care vă trimite la Vila Roza!", o unică potecă, viaţa, şi un unic sfârşit, moartea, pe care o simte omul în momentul unei astfel de desprinderi fizice. Drama dezacordării mentale de la un spaţiu comun: intrarea într-un halou unde primeşte o nouă identitate: "aveam conştiinţa că sunt Margareta... ...o femeie deznădăjduită, a cărei existenţă se derulase lent timp de 60 de ani". Margareta avusese un destin cumplit, un fel de drum haotic, fără punct de reper, fără echilibru şi fără iluzia revenirii la absolutul normal al majorităţii. Unicul scop al femeii din Omuleţul roşu fusese unul profesional, profesionist acesta se transformă în unul obsedant personal: "preocuparea mea principală era să ştiu cum arată Andrei. Mi se părea atunci vital să-i văd faţa"; dar în acelaşi timp imposibilitatea de a-şi întâlni jumătatea plăsmuirilor sale o determină să-şi caute un bărbat, oricare ar fi el, nu mai are nici cea mai mică importanţă atâta timp cât un substitut tot substitut rămâne. Mintea poate suprapune date peste date într-un timp relativ scurt. Acest avantaj pe care Dumnezeu l-a creat pentru om nu poate fi însă exploatat într-un număr infinit de comŹbinaţii. Oboseala şi plictisul cotidian umplu la maximum limitele suportabilului. Când în sfârşit individul în cauză întâlneşte o persoană care l-ar putea scoate din anodin, surmenat de evenimente mărunte, nu mai poate suporta mirajul salvării, se complace cu acribie în normalul absurd.
Două realităţi, specularea a două momente în Omule;ul roşu. Trecerea dintr-unul în altul se face prin disperare, prin eşec pe plan sentimental: "Acesta este destinul meu: să nu ştiu nici măcar cum arată singurul bărbat pe care îl doresc... multă vreme nu puteam să intru singură acolo, în lumea fascinantă pe care eu o numesc alazar". Femeia e chemată în două spaţii diferite de o traumă, nu şi-o poate admite, dar nici nu o poate ignora. Plăcerea de-a trăi în incertitudine, durerea unei iluzii insurmontabile. Voci, multiple voci din lumea virtuală, himera împlinirii într-un spaţiu unde nu trebuie să concurezi cu nimeni. Nebunie, începutul şi sfârşitul unui singur drum care e viaţa. Numai cel ce simte că s-a împlinit respectând toate criteriile societăţii nu se află niciodată la graniţa dintre două lumi; perfectracordat în real nu cunoaşte incertitudinea şi eşecul. Dar atunci când aluneci depăşeşti uşor limitele, inexistente pentru unii, dar totuşi prezente, vrând în acelaşi timp să împlineşti cerinţele sociale. Aici apare trama. A vrea să fii ceea ce nu ţi-e dat să fii. Nu pentru că nu ai putea, ci pentru că e foarte greu să încorporezi voluntar două personalităţi în acelaşi trup şi în acelaşi timp. Pentru a îndeplini codul umanităţii femeia din Omuleţul roşu ar trebui să sacrifice umanul din ea: drama omului care trăieşte în postmodernitate, şi care nu conştientizează postmodernitatea - vrând în acelaşi timp să-şi internalizeze cerinţele epocii, sfârşind în paradoxal. (Mara Magda Maftei- Viaţa Românească, nr 5, 2005, pp. 109-112)    inapoi

Ramuri, Nr. 5-6 (1067-1068), mai-iunie, 2005

Omuleţul roşu sau despre realitatea lumii virtuale

Vrem-nu vrem, trebuie să recunoaştem că lumea virtuală a Internetului a devenit, dacă mi-e permisă folosirea unei figuri retorice, o realitate palpabilă, un adevărat univers paralel, complementar. Este acel spaţiu care permite evadări spectaculoase în lumea imaginarului, de genul celei realizate de Laura Iosa, eroina romanului Doinei Ruşti, Omuleţul roşu (Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004).
Despre secolul al XXI-lea s-au spus, de-a lungul vremii, tot felul de vorbe mari. Dintre acestea, cea mai des citată, aproape banalizată acum, este cunoscuta aserţiune a lui Marlaux. Dar, citind Omuleţul roşu, ajungem la concluzia că aventura umană este una profund individuală şi că, în consecinţă, paradigma acestui veac ar trebui să fie omul, cu angoasele sale, cu imensa lui dorinţă de a comunica, de a se elibera prin logos. 
Dacă ar fi să parafrazăm un comentariu despre Noul Roman, al lui Nathalie Sarraute, am putea spune că Doina Ruşti a trăit mai întâi "senzaţia nouă" a descoperirii ciberspaţiului şi apoi a încercat să o "re-producă" prin intermediul scriiturii, alternând în mod repetat realul cu virtualul ( cum ar zice Jean Ricardou), într-un melanj de elemente aparţinând atât fantasticului, cât şi unui cotidian de dată recentă. De fapt, mult comentata problemă a adecvării/ inadecvării la real, apărută în proza ultimelor decenii, devine la Doina Ruşti una a adecvării/ inadecvării la virtual, la fascinanta lume a Internetului. Este o lume care, uneori, în loc să diminueze însingurarea oamenilor, o adânceşte, după cum aflăm din paginile acestei cărţi (povestea inadaptatului Albert Lazăr, un fel de ciber-ascet). 
Aşadar, afişat ca o posibilă alternativă la real şi avându-şi geneza în proza fantastică (de factură eliadiană), imaginarul propus de Doina Ruşti suferă o evidentă înnoire de paradigmă, conectat fiind la nevoia eroinei de a-şi transcende sinele, de a se salva prin comunicare. 
Doina Ruşti, o specialistă în ştiinţele comunicării, scriind Omuleţul roşu, îşi consolidează şi confirmă, totodată, şi specializarea în simbologie literară (v. Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Ed. Univers Enciclopedic, 2002 şi Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, ed. a III-a, revăzută şi adăugită, Ed. Tritonic, 2005).
Consemnând cele câteva indicii lăsate, nu întâmplător, la vedere de autoare (titlurile unor lucrări publicate, preocupările sale culturale) suntem tentaţi să credem că eroina romanului Omuleţul roşu, profesoara Laura Iosa, este o proiecţie cvasi autobiografică a Doinei Ruşti. Dar nu e cazul să ne hazardăm în speculaţii! 
Marcată de singurătate, dar aflată în căutarea unei posibilităţi de evadare din această stare, Laura suportă cu dificultate agresiunea realului: "Sunt din nou fără bani, fără mâncare, fără şanse prea mari de supravieţuire". Ea îşi consumă energiile, obligată fiind să supravieţuiască din mărunte compromisuri, expediente realizate sub forma unor colaborări cu diverse medii editoriale, literare şi jurnalistice. Astfel, intră într-o competiţie dură cu lolitele, în care rapotul de forţe este net favorabil acestora din urmă. În viziunea  Laurei  (femeie singură şi irascibilă), o lolită este "genul care se poartă acum, femeie-copil genial, serioasă, preocupată de chestiuni sobre, dar care promite să presteze, mă-nţelegi". Aceste tinere fără scrupule, concurentele Laurei, sunt în graţiile fie ale unui celebru critic literar, profesor universitar, zis şi Gioni Castratu, fie ale unui cunoscut filozof şi traducător din greaca veche, şeful editurii Şcoala de Fier, zis şi Neica. 
Uzată din punct de vedere psihic, Laura apelează la Arca lui Andrei Scarlat, folosind-o ca pe un recipient al salvării pentru manuscrisele sale, aflate în pericol. 
Afectată de aceste bătălii cu iz existenţial, protagonista descoperă (şi este absorbită de ea) o lume bazată pe noduri şi semne, numită alazar. Este un fel de perpetum mobile, proiectat să funcţioneze ad infinitum. Ajunsă aici, vulnerabilă fiind, eroina cade victimă unui soi de sugestii manipulatoare (de fapt persuasive şi perverse mesaje subliminale), venite din partea unui hacker, prin intermediul calculatorului. 
Laura devine o Alice pendulând între o virtuală şi iluzorie Ţară a minunilor (alazar), plină de capcane semantice ("Trebuie să ajungeţi la Vila Rosa"), şi un dâmboviţean Bâlci al deşertăciunilor tranziţiei, ostil şi amoral. Tocmai împletirea filonului fantastic (apariţia omuleţului roşu, vederea semnelor şi descifrarea sensului lor ascuns) cu elemente ale cotidianului imund, zugrăvit cu accente ce glisează între ironie şi sarcasm, dau savoare acestei scrieri despre condiţia  intelectualului în vremuri de tranziţie. 
Autoarea construieşte personaje credibile, a căror voce este cu atât mai naturală,  cu cât este mai "împinsă" spre oralitate. E cazul Laurei, al Ralucăi, al Crissinei. Ca o expresie a democraţiei mediatice de pe Net, comentatori de ocazie de pe site-ul ofbrother (iată ce înseamnă vox populi!) devin personaje ascunse în hipertextul din subsolul paginilor cărţii Doinei Ruşti, dând un spectacol al lămuririlor, de-a dreptul stupefiant, în Epilog . 
În mod paradoxal, chiar existenţa acestui straniu omuleţ roşu pare a fi una reală. Produs al unei pure epici fantastice, el apare ca o inserţie narativă de natură omniscientă, fiind un ghiduş înger păzitor şi confident al Laurei. Plăsmuire a minţii "încinse" a eroinei, acest "înger de lumină", numit providenţial Săritoru, este o seducătoare apariţie holografică, un gnom ieşit din tenebrele ciberspaţiului, cel care o conduce  pe Laura, intrată într-un fel de transă hipnotică, prin labirinturile alazarului, dar şi prin diverse locaţii bucureştene.
Deţinând secretul artei povestirii, Doina Ruşti topeşte în interiorul romanului său o serie de poveşti, unele dintre ele stranii şi tenebroase, care, în final, se limpezesc, asamblându-se într-un armonios puzzle al construcţiei prozistice.
(Tudor Negoescu- Ramuri, Nr. 5-6 (1067-1068), mai-iunie 2005, pg. 22-23.)
inapoi
 

A hét, august, 2005
TUDOR NEGOESCU
A kis vörös ember bennünk
(Doina Rusti: Omuletul rosu. Editura Vremea XXI, 2004.)
 

Az id?k során egy halom dolgot állítottak a huszonegyedik századról. Ezek közül a legtöbbet említett, idézett és banalizált eleddig Marlaux közismert állítása. Doina Rusti regényét olvasva azonban, melynek címe A kis vörös ember, arra a végkövetkeztetésre juthatunk, hogy az emberi kaland valójában mélységesen személyes valami, és ennek megfelel?en a huszonegyedik század paradigmájának közepén az embernek kell állnia, a kommunikálás leküzdhetetlen vágyával, azzal a vággyal, hogy a logos által felszabadulhasson végre. 
Ha parafrazálnunk kellene egy, a Nathalie Sarraute regényér?l (Új Regény) írt elemzést, azt mondhatnánk, hogy Doina Rusti el?ször a cybertér felfedezésének vadonatúj érzését élte meg, és csak azután próbálta meg re-produkálni azt az írás eszközeinek segítségével, ismétlésszer?en váltogatva a valóságot a virtuálissal (ahogy Jean Ricardou mondaná), az elemek olyan halmazát mozgatva, amely úgy a fantasztikumnak, mint a mai hétköznapi valóságnak is a része. Valójában az történik, hogy a valósághoz való adekvát és inadekvát viszonynak az utóbbi évtizedek prózájában sokat tárgyalt problémája a virtuálishoz (az Internet leny?g?z? világához) való viszony adekvátságába vagy inadekvátságába megy át. A kapcsolatok világa ez (néha veszélyes kapcsolatoké), egy olyan világ, amely ahelyett, hogy csökkentené az emberek elmagányosodását, valójában még inkább elmélyíti (a technológiai elferdülés jelensége). Jó példa erre a különc Albert Laz?r története, aki egyfajta cyber-aszkétaként él, és aki azért, hogy megfelel?képp kiélhesse megszállottságát, tökéletesen elzárkózik a valóságos világtól, és a számítógép-függ?k világát választja. 
Ígytehát a Doina Rusti-féle m?, amely a valósághoz való viszony egy lehetséges változatát mutatja meg, és amely gyökereiben az eliadei alkatú fantasztikus prózához kapcsolódik, a komputerek posztmodern korszakába helyezve cselekményét, egy nyilvánvaló paradigmaváltást szenved el: a f?h?sn? önmaga megmentésének esélyét a kommunikáció létrehozásának vágyában találja meg, és ez a vágy válik els?dlegessé, mindenek fölöttivé, mondhatnánk: transzcendenssé önmaga számára. 
A kis vörös embert megírva Doina Rusti, a kommunikációs tudományok szakembere, az irodalmi szimbólumok területén való jártasságát is meger?síti és igazolja egyben. Ráadásul összegy?jtve mindazon nyomokat, amelyek, nem vétlenszer?en, a szerz?re utalnak (Az eszmék rövid története siet?s emberek számára, Laura enciklopédiája, valóban egy Doina Rusti-írás címe!), arra engedi képzeletünket ragadtatni, hogy A kis vörös ember h?sn?je, Laura Iosa tanárn? nem más, mint egy kvázi-önéletrajz kivetülésének terméke. De nem ez a legmegfelel?bb alkalom hazardírozásokba merülni! 
Az elbeszélés kezdete meglehet?sen nyugodtnak hat, arra hivatott, hogy mindenféle jelét elrejtse a néhány tíz oldallal arrébb kitörni készül? viharnak. 
Laura Iosa, a 43 éves, munka nélkül maradt latintanárn? magányos, de nem teljesen elveszett: az egyedülétt?l való szabadulás lehet?ségeit kutatja, és nehezen viseli a valóság er?szakosságát: ?Már megint pénz, élelem és a túlélés reménye nélkül maradtam.? Szinte összes energiáját felemésztik a túlélési kényszer apró kompromisszumai, a különböz? kiadói (az iskolai tankönyvekre szakosodott Scoala de Fier ? Vasipari Iskola), irodalmi és újságírói közegekkel való közrem?ködés elengedhetetlen fortélyai. Ígytehát ringbe száll a poszt-decembrista ellenzékiek egy újabb fajtájával, a lolitákkal, egy olyan harcot kezd, amelyben az er?viszonyok határozottan ez utóbbiak javára állnak. Laura (egyedülálló és ingerlékeny n?) szemlélete szerint, egy lolita ?12 évesnek mutat, mulatságosan mozog és agresszíven cselekszik?; ? képviseli azt a ?típust, aki most rendkívül divatos ? zseniális n?-gyerek ? komoly, józan dolgokkal foglalkozik, de ha kell, le tud tenni valamit az asztalra?. Ezek a kétségeket nem ismer? fiatalok, Laura konkurensei, a neves irodalomkritikus és egyetemi tanár Gioni Castratu (Herélt Gioni) kölykének kegyeit élvezik, akinek nagyapja, Gioni Castratu apja, a közismert filozófus és ógörög-fordító, valamint egy fontos bukaresti kiadó f?nöke: Neica. 
A bonyodalom akkor veszi kezdetét, amikor egy lolita a Neica-féle kiadótól megpróbálja ellopni Laurától Az eszmék rövid története siet?s emberek számára cím? enciklopédia kéziratát. Laura rögtön egy, az Egyesült Államokban él? fiatal román író, Andrei Scarlat Bárka elnevezés? site-jához fordul. Scarlat honlapját, ami tulajdonképpen egy online-könyvtár, a publikálatlan szövegek menedékhelye, Laura tárhelyként használja veszélyben lév? szövegei számára. Laura beleszeret Andreiba, az Óceánon túli ismeretlen levelez?társba, de túlságosan sebezhet? lévén, egyfajta manipulatív sugallatok áldozatául esik (igazából meggy?z?en és perverzül fennkölt üzenetek hálójába), amelyeknek Albert a szerz?je, aki egy vírussal fert?zi meg Laura komputerét.
Laura, Alice szerepében, belép egy virtuális, csapdákkal teli Csodaországba (alazár), a ?fehér fénnyel? való találkozás illúzióját élve meg. Az alazár, egyfajta perpetuum mobile, tulajdonképpen egy olyan világ, amelyet Albert vírusa hoz létre a Laura gépén lév? információk feldolgozásával. Másfel?l megmagyaráztatik azon szavak furcsa feltünedezése is, amelyek Laura monitorján virítanak: ?várok?, ?kezdet?, ?alazár?, vagy az olyan üzenetek, mint például ?Muszáj Vila Rosába érnetek.?. A h?sn?, a hacker kelepcéjébe szorulva, egyfajta hipnotikus transzba esik: ?Éreztem, hogy közeledik valaki felém, egy létezés, egy semmib?l érkez? lélegzet vagy lélek (...) Becsukott szemmel és lélegzetvisszafojtva hatoltam át a fehér fényen. A tejszer? és meleg hártyán való átcsúszás valamivel rövidebbnek t?nt. Rajta túl egy város volt.? 
Doina Ru?ti, a hétköznapok érzékeny megfigyel?je, valóságos vádbeszédet készít el? a hiúság tranzíciójának zsibvására, a román társadalom fölött, kigúnyolva annak rákfenéjét. Ezzel együtt, megjelenítésében a valóság néha groteszk jelmezben t?nik föl. Az Eminescu utca, melyen egy alkalommal Laura végighalad, ?tömve volt kutyákkal és majdnem teljesen beborította a mocsok különbnél különb fajtája.? Egy kortárs színdarab olyan, mint ?ami egy, a Megéneklünk Románia! aktivistái által megcenzúrázott mahala-beli lakodalom lenne?, vagy a Parlament úgy t?nik föl, mint ?egy hatalmas terem, amelybe néhány, a diktatúra idejéb?l való népdal-énekes szóródott szét, futballisták, sof?rök, valamennyien a szenátorságig kapaszkodva föl (...) A végén szavazásra emelkedtek, és észrevettem, hogy még egy törvényünk született nem lehet tudni pontosan, mire.? 
Éppen a fantasztikum telérjének (a kis vörös ember megjelenése, jelek észlelése és rejtett értelmük megfejtése) egybekapcsolása a hétköznapi felszíni fejtésével ? megf?szerezve az irónia és a szarkazmus között ingázó hangsúlyokkal ?, jelenti ennek, a tranzícióban lév? intelektusról szóló írásnak a zamatát. 
A regény epikus keretei a vallomásokból n?nek ki. Az elbeszélés, egy váltakozó, kaleidoszkópszer? mozgás szerint, a kortárs történelem egy meglehet?sen hosszú szeletét fedi le (1917?2001.). A mesélés titkos tudománya szerint, Doina Rusti egy egész sorozat kisebb történetet, mesét ?olvaszt? szét regényének belsejében, néhányuk egészen különös és sötét, rend?rségi vagy b?nügyi történetek aurájától vannak áthatva. A történetek végül nagyon szépen beolvadnak, egy arányaiban tökéletes prózakonstrukció puzzle-ját alkotva meg (lásd F?nica és Ana, Paul Vascu és Margareta, Gic? St?nculescu vagy Albert történetét). 
Az írón? hihet? figurákat épít föl (Laura, Crissina, Raluca, Cristian Avram), melyek hangja annál inkább természetesnek hat, minél jobban az él?nyelvnek megfelel? beszédstílus fele vannak ?elmozdítva? megnyilvánulásaik, így nyelvi frusztráltságuk stílusbeli sajátosságot nyer. De az is kedvére való, ha az ?ivartalanítottak? portréját kell megrajzolnia. Rufa doktor, a pszichiáter, Laura szomszédja egy ?elhervadt fiú, a baljósan bámuló ökör fajtájából?; Neica egy ?id?s férfi, és bizonyára igencsak er?sen b?zl?, (...) fanyar, az er?feszítést?l verítékes kopaszsággal?; Gioni Castratu pedig egy ?igazi vénség, elsatnyult, öntelt és bizonyosan impotens.? 
Paradox módon éppen a kis vörös ember létezése t?nik valóságosnak. A szerz?, azáltal, hogy sikeresen képes váltogatni a reális és a fantasztikus regisztereit, a fantasztikus ?valóságos? és ?természetesnek ható? benyomásának képzetét kelti, a valószín?ség kell? adagban való fenntartásának biztosításával. A Laurát kalauzoló ?rangyal, akár a fantasztikus elbeszélések terméke vagy a sci-fi díszletei közül alászálló figura, megtestesülése egy apró, ?tejszer? fényb?l összeálló, áttetsz?? emberkében történik meg. A h?sn? ?lángoló? képzeletének köszönhet?en, ez a ?fény-angyal?, közönséges nevén: az Ugró, egy elb?völ? holografikus jelenség lesz, egy, a fény energiájából kinöv? forma, a cybertérb?l kilépett gnómszer? képz?dmény. ? az, aki az alazár labirintusában Laurát kalauzolja, de nem csak ott, hanem Bukarest különböz? pontjain, felkeltve az ?ket bámulók jókedvét, értetlenségét, vagy a legtöbb esetben csodálkozását. Végs? fokon a csodálatos emberke ? narratív inszert emberi mintára ?, értésre adja, hogy ? tulajdonképpen a h?sn? gondolatainak hordozója és raktárosa, egyfajta elnéz? emlékezet, amely mindent be képes fogadni anélkül, hogy valaha is valamilyen vádat fogalmazna meg. Elkerülhetetlenül, még akkor is, ha nehéz ezt beismerni, 1989 után egy ilyenfajta kis vörös ember mindannyiunkban túlél?ként ott maradt, ellen?rizni tudatalattinkat, cenzúrázva reakcióinkat. 
Meger?sítve az individuum minden más vágy fölött érzett kommunikációs óhaját, Doina Ru?ti A kis vörös emberrel egy érdekfeszít? írást tett le az asztalra, mely lélegzetvisszafojtva olvastatja magát, bizonyságot téve arról, hogy közel sem múlt még el az irodalom ideje. 

Füles Aladár fordítása

inapoi

Cotidianul, 13-14 august, 2005
Cărţi la control
Doina Ruşti -"Omuleţul roşu" (roman)

Puţin lipseşte acestui roman pentru a se înscrie în seria docu-fiction-ului. Dar farmecul cărţii provine tocmai din ceea ce lipseşte: plăcerea de a plăsmui lumi imaginare, adică realităţi pe care le puteţi atinge cu mâna. Cine e omuleţul roşu? Ei bine, aţi putea fi chiar dumneavoastră! (Mircea Mihăieş, Cotidianul, 13-14 august, 2005, p. 17.)
inapoi

Sud, iulie-august, 2005

O femeie (nu ) face carieră

"...Multă lume vrea să devină profesor. Să stea la catedră, să se uite sau nu la ceas, să se audă vorbind, să capete certitudinea că sub vointa lui se modelează lumea viitoare. O catedră la un liceu din Capitală costă cel puţin 1000$. Posturile universitare sunt nu doar cu mult mai scumpe, dar blocate de cu totul alte interese. În primul rând, politicienii vor să fie profesori universitari. Pe urmă vin ziariştii, actorii, fotbaliştii. Bineînţeles, rataţi, jangheli care sunt convinşi că fără ei lumea s-ar duce de râpă. Fiecare universitate are dreptul să angajeze pe cine vrea, mai ales pe cine corespunde: cu spate puternic, bazat, dar neapărat mai prost ca şeful care îl angajează, lipsit de personalitate ori cât de cât cuminte, să nu facă gât, in sfârşit, de-al nostru. Forrest Gump". Am ales citatul acesta de pe prima pagină a romanului Omuleţul roşu, apărut in 2004 la Editura Vremea XXI, pentru că o exprimă foarte bine pe Doina Ruşti ca prozatoare.
Doina Ruşti a început să devină cunoscută in lumea criticii literate datorită in principal unor cărţi apărute in ultimii ani, lucrări solide, care i-au dezvăluit înclinaţii către critica şi teoria literară, către simbologie, diciionarul ei de simboluri din opera lui Mircea Eliade făcându-şi loc, discret, dar tenace, către publicul specializat, dar şi către cel doar interesat de o abordare de tip enciclopedist şi erudit a unor structuri literare care s-au bucurat de un anumit respect dacă nu chiar de o arjumită vogă. Omuleţul roşu este, cum se poate vedea şi din fragmentul reprodus mai înainte, o carte scrisă cu ironie acidă şi cu un soi de îndrăzneală care e cea a demascării. O femeie trecută de prima tinereţe, cu o putere de muncă extraordinară, cu mintea doldora de idei, caută să-şi facă o viaţă cât de cât decentă, cum se zice azi, in lumea intelectuală, culturală bucureşteană de după Revoluţie. Constată însă că e defavorizată complet in competi(ie, pentru că acum e, cum spune personajul narator, "vremea lolitelor". Având aceste date, orice trăitor in aceste vremuri ale noastre înţelege imediat despre ce e vorba. Pontifii culturali şi dirijorii fenomenului producţiei culturale, ştiinţifice şi aşa mai departe au schimbat ierarhiile. Înaintea oricui la orice slujbă, la orice cooptare in colective de lucru care beneficiază de stipendii din partea unor oculte cu aer de organizaţii nonguvernamentale elitiste şi pătrunse de idealuri morale nobile, la orice selecţie pentru posturi înalte in structuri care implică functionărimea înaltă şi bine plătită ca şi pentru bursele congresele sau simpozioanele internaţionale sunt preferate june nu prea bune la carte, dar practicând o curvăsăreală de un tip elevat şi pervers, dar tot pe atât de mizerabil, care le propulsează in ateniia unor "boieri ai minţii" avansaţi bine către vârsta a treia , dar cu libidoul accentuat.
Pretextul romanului îl constituie tertipurile unui patron de editură, scrobit şi onorabil, care, de conivenţă cu una dintre lolitele care orbitează in jurul copleşitoarei lui personalităţi, e pe cale de a reuşi furtul manuscrisului unui dicţionar de simboluri pe care femeia care povesteşte îl avansase către editorul cu pricina. Miza autobiografică e importantă, cu alte cuvinte, când uşor bufă, când tandră şi visătoare, când lucidă sau chiar deprimantă, când trăsnită, când cinică pot fi recunoscute cu relativă uşurinţă, altele sunt pe post de tipuri umane ale contemporaneităţii. Avem in Omuleţul roşu un tablou al acestui mediu al intelectualităţii universitare ca şi al aceluia al editurilor, posturilor de radio, al cafenelelor unde se adună studenţimea laolaltă cu preparatorii sau asistenţii care însă nu s-au desprins de vârsta la care viaţa atârnă de o pasiune oarecare, dar şi de impresia pe care o fac acelora care îi pot ajuta in carieră. Eroina cărţii nu face carieră, ea pare a fi mereu in defazaj cu timpul, cu oamenii, in ciuda faptului ca intelege foarte bine tot cc se int5mpla in jur si tot ce i se intampla ei in acest context.
Cum editorul cel sensibil la farmecul juvenil e pe cale ca impreuna cu protejata lui sa-i ia cartea, personajul narator hotaraste ca singura scăpare pentru a putea denunta plagiatul si pentru a-si apara creatia ar fi sa posteze textul pe Internet. De aici par a pleca mai apoi intamplarile care se deruleaza pe mai multe planuri. Cea care semneaza mesajele de e-mail Laura Iosa se indrăgosteste de un corespondent american, Andrei, rom5n de origine, pe care nu-1 poate cunoaste decat prin intermediul scrisului din aceste ravase electronice, o reeditare a felului in care se infiripau iubiri le in vremea postei celei clasice, cu scrisori parfumate, pe hartie roz. Proiectele si mesajele sensibile schimbate intre cei doi sunt fntretaiate de relatiile Laurei cu un alt corespondent, pe care il porecleste Rufa, un doctor cam posedat, despre care afla, printruna dintre acele intamplari ce dezvaluie coincidente cu turnura mai mult sau mai putin de romant, ca locuieste chiar pe aceeasi scara cu ea. Rufa e personajul negativ prin excelenta al unei carti unde personajele care fac parte din tabara "negrilor" nu sunt putine. Intre timp, pe langa drumurile la Editura Scoala de Fier, de unde primeste cate ceva de lucru - prilej pentru a descrie putin si dificultatile prin care trece o femeie singura, obligata sa se intretina si sa-si plateasca apa, gazul, electricitatea, telefonul, chiria, biletul de autobuz si sa-si mai cumpere, cu ce-i ramane, si cate ceva de mancare, in Bucurestiul anilor '90 - apar prieteni sau prietene, cu tribulatiile lor. Raluca, de pilda, e fatal indragostita de Gioni Castratu, profesor universitar si critic, mare consumator de fragezimi din randul studentelor si al asistentelor (previn cititorul ca desi exista un detaliu care trimite la o carte a lui Eugen Negrici, aceasta poate fi decat pură intamplare, prototipul lui Gioni când va socoti că a venit cu adevărat vremea ei. Nu in ultimul rând, un personaj de coloratură oniric-fantastică, un omuleţ roşu, care apare pe unde vrei şi pe unde nu vrei un timp, martor implicat al câtorva momente mai mult sau mai puţin importante ale cărţii. Omuleţul roşu exprimă, fără îndoială, tendinţa de refugiu in vis a personajului feminin care povesteşte, este confidentul şi ajutorul ei, dar, dincolo de o simbolistică destul de la îndemână pentru decriptarea lui in ordinea psihanalitică sau arhetipală, pare a avea ceva şi din trăsăturile "Asistentului Word", acel căpşor făcut ca din sârme, care însoţeşte paşii celor care se iniţiază in utilizarea acestui program de calculator.
Multe dintre cele care se petrec in carte sunt legate tocmai de calculator, de lumea lnternetului, de posibilităţile ei nu doar evazioniste, dar şi practice. O secţiune importantă o constituie mesajele primite de Laura de la alţi utilizatori de Net, cu onomastica tipică: EXMATRIX, MORFEU, VANKU, ABADON, RAKU, Q121, LORIS, VALECIA, STIL-X şi aşa mai departe. Ele apar menţionate la subsolul paginilor. De aici cititorul cât de cât instruit îşi poate face şi singur interpretările. De ce n-ar fi, de exemplu, o parafrază ironică, postmodernă la modul de redactare al unei celebre opere din literatura română ?
Nu voi dezvălui toate firele care alcătuiesc o tesătură policromă şi destul de captivantă, rezultată dintr-un mod foarte
viu, foarte alert de a povesti şi dintr-o tehnică bună a intersectării planurilor. La un moment dat, ca in Zmeura de câmpie a lui Nedelciu, se reconstituie o poveste petrecută cu vreo şaptezecî de ani in urmă. Pasajele de fantastic sunt însă mai puţin realizate. Poate pentru că Doina Ruşti are un condei prea puternic şi prea realist pentru a fi captivantă şi in aceste rătăciri printr-o altă dimensiune. Chiar şi tristeţile personajului care narează sunt tratate in cheie uşor autoironică. Cel mai tare, eel mai dur este însă portretul intelectualului fariseu al timpului de azi, Cea ce aminteşte un pic de larna e o altă iară, roman de acum douăzeci şi cinci de ani a lui Gabriel Gafiţa. Doina Ruşti şi-a propus să scrie un roman in care să dezvăluie ipocrizia contemporanilor într-o manieră care să-1 "prindă" şi să-I amuze pe cititor. Ba chiar să-1 si înfurie uneori. A reusit admirabil. Ar fi reusit si dacă si-ar fi propus mai mult. (Radu Voinescu - Sud, iulie-august, 2005)
inapoi

---

 

Ziua, 12 octombrie 2005
O carte pe zi

Un roman care ar fi meritat premii literare

Trebuie sa recunosc ca nu stiam mai nimic despre Doina Rusti atunci cand am inceput sa citesc romanul "Omuletul rosu" (Editura Vremea, 2004). N-o cunosc personal si nici nu m-am repezit sa o caut la numarul de telefon lasat amabil, impreuna cu cartea de vizita, la redactia ZIUA, pentru ca am convingerea ca, cu cat ne intalnim mai putin, in general, cu atat mai igienica va fi si viata culturala romaneasca, excedata de prietenii si gesturi de afectiune. Dar, bineinteles, am cautat pe Internet. Si acolo am gasit confirmate unele din realitatile despre care vorbeste eul narator in romanul de fata. Si anume ca Doina Rusti, la fel ca Laura Iosa, a publicat o enciclopedie de idei filozofice, mai multe manuale de romana pentru liceu si inca alte carti despre care nu se aminteste in roman. In plus, intr-adevar are in jur de 40 de ani, adica ar cam face parte din generatia '80. Exact ca in carte, cu mentiunea ca personajul de acolo "isi detesta generatia". Interesanta atitudine... si curajoasa!
De altfel, exact asa si este personajul feminin din acest roman: curajos pana la pagubosenie, vertical pana la inflexibilitate si cu o imensa doza de negativism. Dupa el, literatura romana contemporana arata cam asa: "Uneori ma gandesc sa scriu si fictiune, dar mi se taie elanul la gandul ca a trecut vremea literaturii. De fapt, in momentul de fata lumea scrie proza fantastica sub influenta filmelor, proza scurta in formula cvasidestainuirilor de la o ceasca de cafea, poezie aroganta, poezie cu poante postmoderniste, scarbosenii lirice si eseuri de filozofare". Putem s-o contrazicem? Din pacate, nu total.
Si totusi, asa sictirita cum este, Laura scrie totusi fictiune... pe alocuri adevarata. Pentru ca, daca mi-a atras atentia ceva din primul moment in acest roman, aceasta este forta satirica remarcabila de a portretiza viata culturala romaneasca, in tot ce are ea mai tabu. Iata cum arata un mare director de editura si cum se desfasoara dialogul dintre el si personajul feminin care a scris o carte ce sta de trei ani blocata in editura respectiva, desi a avut cele mai favorabile referate: "M-a privit un moment cu ura deschisa, apoi a trecut la modul lui obisnuit de a privi oamenii ca pe niste hartii mototolite: "Doamna, partea despre Socrate e plina de greseli". Asadar, iata-l prelucrat. Lolita n-a pierdut timpul. As fi putut sa plec in momentul ala, dar era amuzant: un barbat coclit, cu chelia asudata de efort, incercand sa ma convinga sa ce? Sa nu-mi public nicaieri cartulia. Nu-si dadea deloc seama de situatia penibila in care se bagase. Adica ce greseli poate sa aiba o prezentare de cateva randuri despre cine a fost omul?". "O, daca imi puneti o asemenea intrebare, tocmai mie, care am tradus atata filozofie greaca, inseamna ca discutia noastra a fost inutila!"
Cand scrii o asemenea carte, plina de personaje de fapt reale (pe langa editorul respectiv, mai apar o serie intreaga de conducatori de cenacluri, autori de manuale, functionari in Ministerul Educatiei, reviste literare etc.), pericolul este sa fii ridicat in slavi de cei care sunt dusmanii respectivilor si cartea ta sa devina un pretext de razbunare indirecta, ceea ce ar fi cu totul pagubos si deprimant pentru literatura in sine si pentru autorul in cauza. Pentru ca, dincolo de acest palier, important si el, mai ales intr-o literatura plina de "scarbosenii lirice", cartea Doinei Rusti face un efort interesant de constructie si fictionalizare: apare la un moment dat un personaj fantastic, o simpatica entitate care sta pe imprimanta si chiar vorbeste, un inger personal, dar si un fel de zeitate compensatorie in registru minimalist; personajul principal se misca in lumea literara reala, dar si in lumea virtuala a site-urilor autorilor nepublicati si a forumurilor care te vindeca de singuratate; personajele cu care intra in coliziune - o fata de senator, studenta la Litere, indragostita de un critic saizecist, mai multe Lolite comice care au invadat lumea culturala, barbati diversi, de la cei mai importanti social, pana la un biet redactor de radio, care cad in plasele intinse de aceste Lolite etc. - sunt bine conturate, iar cinismul si negativismul personajului narator, cam exagerate totusi, sunt temperate de umor si auto-ironie.
O carte care ar fi meritat premii literare si discutii mai mult decat altele (ma gandesc in special la romanul Ioanei Bradea, "Bagau", cu care are in comun atitudinea blazata a personajului principal, dar pe care il depaseste categoric in maturitatea constructiei si a stilului). "Omuletul rosu" a pierdut, probabil, din cauza vizibilitatii mai mici a editurii si, poate, si din cauza temelor delicate.
(Luminita Marcu - Ziua, 12 octombrie 2005)
 

inapoi