O hartă a culturii lumii în  rama cronologiei se poate trasa, în proportia care scrutează - sugerîndu-l doar - întregul: "la scară", asemeni indicatiilor legendei unei viziuni topografice. Eruditia este raportul individual pe care învătatul îl are cu nesfîrsita mathesis, materie universală a cunoasterii. Fiind mereu o variabilă, ea este doar reflectarea sumară a impulsului colectiv, arhetipal, de memorie ancestrală, functionînd în două sensuri complementare, desi concurente: ca activitate conservatoare si totusi selectivă, în lumina care filtrează valorile durabile, le descoperă în componentele rezistente la eroziunea timpului, le clasicizează.
Imaginii alegorice a bibliotecarului lui Archimboldo, obsesiei bibliotecii fără sfîrsit din metafora borgesiană li se asociază, astăzi, cuceririle impetuoase ale retelelor virtuale, promitînd link-uri fără de număr si posibilităti fără sir în labirintica (desi accesibilă - pe trasee cu pasi nenumărati) lume a internetului. Ceea ce rămîne marea provocare a acestei "cărti" (ce departe, poetic, visul mallarméan al Cărtii..., intangibilă, atotcuprinzătoare, atoteternă!) este miscarea supusă hazardului, în materia aleatorie, disponibilă cunoasterii elementare. Nivelînd în absolută măsură, punînd pe acelasi plan, tratîndu-le indistinct, reducînd la definitie lucruri esentiale si trivial de neînsemnate, democratia informatiei participă cu sîrg la profilul epocii postmoderne a "accesării" cunostintelor.
Proiectul enciclopedic hrăneste visul umanitătii de a strînge - în limite asumabile - quintesenta lumii (ne)cunoscute / de cunoscut. Mai precis, aspiratia totalizantă se manifestă, începînd cu secolele Renasterii si  Iluminismului, ca tentatie a spiritului de a cuprinde, prin  functia recuperatorie si creatoare, lărgind mereu însusi universul cognitiv, ceea ce mintea omenească este capabilă de a sintetiza - în sens... chimic si filosofic.
Ca o anamnesis fată de uriasul corpus al literaturilor lumii, al "bibliotecilor" de gîndire - filosofie si istoriografie, filologie sau stiinte pozitive - enciclopedismul înregistrează simultan efortul sintetizator si  evaluativ, operatie de selectie, judecată si situare. Desi covîrsitor poate părea aspectul cumulativ, acela de stocare, enciclopedia nu rămîne uriasa aglomerare de date si coordonate ideologice repertoriate, în intrări ca de dictionar. Un sens al evolutiei cunoasterii, o diagramă a expansiunii mathesice sînt mereu de asteptat, ca o realitate superpusă, deductibilă sau explicită, a expozitiunii domeniilor în enciclopedie, a istoriei concentrate a savoir-ului universal.
Perioada helenistică, reaminteste Umberto Eco, cea a "păgînismului în criză, a primelor încercări de organizare teologică a crestinismului", a dat primele regestes, "repertorii ale cunoasterii naturaliste traditionale", între care Historia naturalis a lui Pliniu cel Bătrîn este principalul exemplu. Se nasc, cu acestea, primele enciclopedii, a căror trăsătură dominantă este structura cumulativă, "une disposition par entassement", care amestecă informatii despre "animale, minerale, vegetatie, locuri exotice, fără cea mai mică discriminare între o informatie verificabilă si una legendară, nici minima încercare de a pune în ordine" toate acestea1. Physiologus, scris în greceste între secolele II-IV după Hristos, "tradus sau parafrazat în latină" este sursă tuturor bestiarelor medievale si tuturor enciclopediilor.
Pentru a păstra imaginea nucleară a primelor orientări umaniste, ne putem întoarce la sursele vointei de reasimilare a existentei culturale antice. În cuvintele lui Jean-Marie Goulemont, scienza nuova visată de Petrarca este "un efort de a îndepărta pulberea timpului, de a descoperi sub ridurile vîrstei prospetimea primelor zîmbete în fata lumii"2. Altfel spus, umanismul renascentist doreste recuperarea momentelor aurorale ale existentei gînditoare si creatoare, atît sub aspectul puritătii "limbii" culturii, limbile clasice ale Antichitătii, cît si sub acela al elevatiei unor modele eterne.
În reveria justificatoare, se desprinde figura-emblemă, acel uomo universale care a marcat specifica aspiratie spre cunoastere a Renasterii, din unghiul unei viziuni antropocentrice. Corespundea deopotrivă, acest profil al eruditului umanist, nevoii de a apropria si a domina prin stiintă marea enigmă "nesplicată", cum a spus poetul, diversitatea infinită sub care se înfătisează spiritului lumea fenomenală si modul în care o percepem.
Cum vorbeste, zilelor noastre, un proiect enciclopedic? Cum se poate el apăra de umbra strivitoare a marilor opere de gen, sub rafturile grele ale cărora se asază? Istoria gesturilor de restaurare si unificare  a sensurilor culturii a fixat modele incontestabile si în spatiul românesc. Dimitrie Cantemir, principe luminat si personalitate avînd pereche în figurile europene de prim rang ale epocii, a fost primul care a înfăptuit în propria operă o sinteză a culturii române. I se alătură în timp, din această perspectivă, visul lui Heliade-Rădulescu de a  alcătui, printr-o campanie de traduceri, o "bibliotecă universală". Semnul timpului devine lizibil în imaginarea tuturor acestor deschideri.
Azi, o Enciclopedie a culturii umaniste (religie, literatură, filozofie) are în vedere componenta receptării, orizontul de asteptare (si de... răgaz) al cititorului, si se adresează, pragmatic si nuantat ludic, unor "oameni grăbiti". Am citat (inclusiv prin prevenitoarea notită paratextuală care captează bunăvointa si promite o lectură concentrată... în timp) cartea excelentă semnată de Doina Rusti, publicată în 2004 la Editura Niculescu, Bucuresti3. Există un efect tonic în rezultatul selectiei pe care autoarea a operat-o, spre a o comunica, inteligibil si variat, cititorului. Nu fiindcă am invidia cultura transoceanică a digest-urilor, abrevierea culturală (re)inventată specific în epoca Lumii Noi, ci tocmai fiindcă, dimpotrivă, operatia de concentrare lasă să se exprime o coerentă a densitătii culturale, a istoriei ideilor, a literaturilor si momentelor de ruptură si instaurare a modurilor de gîndire universală. Din Antichitatea egipteană si pînă în pragul al treilea, socotit în milenii, iluzia cea mai pregnantă a coerentei este dată de formularea unor propozitii definitorii pentru epoca cercetată, precum: "Secolul al III-lea. Întoarcerea la Platon. Antichitatea păgînă se conservă în structurile intime ale crestinismului" (p. 60); "Secolul al XI-lea. Înapoi la Ghilgames. Cultura Europei începe cu epopeea crestină" (p. 81). Fiind cea mai frapantă inventie literară, recuperarea modelului antic în eroicele Chansons de geste  marchează un secol de creatie literară. "Secolul al XII-lea. Orient si Occident. ŤSecolul al XII-lea este secolul exploziei lumii crestine latineť (Jacques Le Goff, Nasterea Purgatoriului)" (p. 84). Pentru un secol al "atitudinii", cum este "Secolul al XIX-lea. Genialitate si revoltă", autoarea găseste o cheie a substratului... pulsional al sutei a 19-a: "În acest veac se pare că s-au declansat toate dorintele secrete ale omenirii". Împovărător pentru statisticianul enciclopedist, cel din urmă secol îsi reclamă, exhibînd-o, nevoia de a cuprinde în forma inteligibilă dispersia nebună a creativitătii si cunoasterii: "Secolul al XX-lea. Setea de sistem. Marcat dramatic de două războaie, secolul... a căpătat, după primul dintre acestea, o exuberantă de nevisat, iar, după cel de-al doilea, o exacerbare tradusă printr-o apologie a solidaritătii. În primele decenii este regăsită valoarea individului. Lumea este preocupată de sinteza informatiei" (p. 171). Nu este greu să descifrăm aici justificarea "abisală", oglindită în efigia timpului, pentru însăsi cartea / enciclopedia care-l "citeste", încercînd să-i surprindă profilul. Autoarea procedează cu o remarcabilă măsură la distinctia între fundalul ideologic, factual, evenimential si strălucirea individuală a operei care si-a pus amprenta pe spiritul  veacului, influentînd viitorul. În spiritul "docent", cu o admirabilă mobilitate intelectuală, reflectată în dinamica tematică si... vizuală a paginii, Doina Rusti creează un manual al secventelor cultural memorabile.  Regăsim cu interes marile creatii ale literaturilor lumii, antologate prin scurte expuneri ale subiectului si semnificatiilor simbolice ale lumii de inventie. Consecvent, rezumatele participă la o imagine coerentă a creativitătii si epistemei temporale, pe care autoarea o îmbogăteste prin contributia metatextuală, indicînd surse fundamentale ale unor bibliografii (în selectia autorizată si sigură, nuantată si informată) propuse cititorilor (mai putin grăbiti!).
Alcătuită cu o facultate ce condensează, mica enciclopedie se desparte de categoria operelor de informatie care se structurează în "intrări" si articole (dictionarele), cele care opun haosului tematic o "ordine" a hazardului, alfabetică.  Cel putin, "tirania cronologiei", una care verifică si constructul narativ, fictional sau nu, capătă un sens în demersul cu perspectivă istorică asupra creativitătii si cunoasterii lumii.
Avînd la îndemînă, spre comparatie, Dictionarul tematic al Evului Mediu occidental, coordonat de Jacques Le Goff si Jean-Claude Schmitt, ori o Encyclopédie d'aujourd'hui, una a Simbolurilor (editia franceză a lucrării lui Hans Biedermann, Knaurs Lexikon der Symbole, 1989, o "recenzie enciclopedică"), ambele redevabile modelului Encyclopedia Universalis, detasăm totusi pornirile elementare ale lucrărilor de gen. Una, analitică si discursivă, atomizează obiectul studiului (o epocă) în suma de perspective deschise de domeniile de interes, multiplicabile  ad libitum: Adunările, Alimentatia, Amorul curtenesc, Animale, Artizanii, Biblia, Biserică si papalitate etc. Cealaltă sacrifică orice posibilitate a coordonării tematice si cronologice, într-o "acronie" a nediferentierii, altfel decît în interiorul articolelor, de fals dictionar (atîta timp cît el încalcă regula definirii nominal-notionale, a explicatiei curente si elementare, înscriindu-se în planul speculatiei alegorico-simbolice, fiindcă autorul gîndeste o sectiune în imaginarul tuturor timpurilor, care a inovat pe canavaua termenului-sensului propriu). Se conturează, astfel, ceva între Atlas, bestiar, fiziolog, tratat si lexicon - dezvoltînd sensurile superpuse ale cuvintelor, într-o implicită istorie a mentalitătilor si viziunilor simbolice. Exemplu: "Cavaler. (...) Acestei conceptii eroice a(supra) cavalerului, influentată în parte de religie, s-a suprapus ulterior, începînd cu secolul al XII-lea, o conceptie propriu-zis spirituală, care a dat nastere diverselor ordine ale cavalerilor, semi-religioase, semi-războinice, precum Ordinul ospitalier al Sfîntului Ioan din Ierusalim (...)"4. În plus, si spre deosebire de Dictionarul tematic ce-si obligă, îsi subordonează autorii-colaboratori, această sinteză este tributară dinainte dorintei de a nu stirbi, de a repertoria indirect viziunile diferite, deja opuse, ale creatorilor de scoală în teoria simbolurilor: Freud, Jung, Dumézil, Walter Otto, Jacques Lacan, Lévi-Strauss, Gilbert Durand, sau, dinspre doctrina crestină, Karl Barth ori Balthasar von Urs. Aceeasi dorintă de a stabili un cosmos ("adică o existentă reglată, ordonată, si cel putin partial inteligibilă, în locul unui simplu chaos"), urmărită în eforturile ultimelor trei sute de ani ale stiintei5, se sprijină pe contributia informală a unor discursuri autorizate.

Note:
Umberto Eco, Art et Beauté dans l'esthétique médiévale, trad. din italiană de Maurice Javion, Bernard Grasset, Paris, 1997, p. 113.
Cf. Christian Amalvi, în Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dictionar tematic al Evului Mediu occidental, Editura Polirom, 2002, p. 260.
Doina Rusti, Enciclopedia culturii umaniste (religie, literatură, filozofie). Pentru oameni grăbiti, Editura Niculescu, Bucuresti, 2004.
Encyclopédie des Symboles, editie franceză coordonată de Michel Cazenave, Librairie Générale Française, 1996, pp. 131-132.
Ibidem, Introducere, de Michel Cazenave, p. XI.