|
|
|
|
|
|
|
| Doina Ruşti | Cămaşa în carouri | Lizoanca | Fantoma din moară | Zogru | Omuleţul roşu |
ACVILĂ/PAJURA
Acvila, numită uneori pajură sau vultur, reprezintă un spirit protector al lumii valahe, atât ca efigie statală, cât şi prin rolul mitologic pe care îl are în imaginarul românesc. Numele ei cel mai vechi este acela de zgripsor, folosit generic atât pentru pasărea fabuloasă din basme cât şi pentru heralda muntenească. Chiar şi monedele, care aveau acvila gravată pe una dintre feţe, s-au numit multă vreme zgripsori, după cum o atestă romanul lui Nicolae Filimon. Încă din epoca medievală cuvântul este concurat acerb de forma pajură, venită din polonă. Însă, zgripsor, deşi evocă forma grecească gryps, continuă să fie puternic ancorat în imageria lexicală, printr-o serie de cuvinte derivate şi asociate cu forţa ghearelor, de unde şi vine numele zgripsorului, după cum explică Şăineanu. Acesta indică o serie de verbe care au sensul de a zgâria ori de a apuca cu ghearele şi care fac parte din aceeaşi familie de cuvinte: a zgrepţa, a zgripţâna, a zgrepţora[1]. Între simbolurile heraldice există, de altfel, şi unul care reprezintă numai două gheare încrucişate, ca arme invincibile. Dar în mod tradiţional, pe stema Ţării Româneşti zgripsorul apare ca pasăre în expectativă, ori cu aripile întinse, întotdeauna unicefală.
Acvila constituie unul dintre arhetipurile esenţiale ale lumii mediteraneene, iar pentru români se poate vorbi despre un totem cu rădăcini arhaice. Ca semn heraldic, destul de răspândit în Europa, acvila simbolizează puterea şi nobleţea, încorporează virtutea Tatălui ideal şi este socotită o pasăre războinică şi protectoare. Pe stema Valahiei este înfăţişată cu aripile desfăcute, în ofensivă, şi într-o ipostază de subliniată vigilenţă. Pentru prima oară este semnalată pe o monedă bătută de Vlaicu Vodă (1368), preluată şi pe un sigiliu al lui Mircea cel Bătrân, la 1390[2], unde apare ţinând crucea în cioc şi privind spre un crai nou care îmbrăţişează soarele. Interesant este aici de adăugat că pe monedele dacice descoperite până acum apare adeseori o acvilă, destul de asemănătoare cu reprezentările de mai târziu ale stemei valahe, ţinând coroana de lauri într-o gheară.
În imaginarul românesc, zgripsorul, zgripţorul ori zgripţuroaica este o pasăre uriaşă, care locuieşte în Lumea de Dincolo. Doar prin intermediul ei eroul de basm poate să iasă din nou în tărâmul cărnii şi al perisabilităţii. Dacă de coborât este uşor, de regulă alunecând în fundul unui puţ ori al unei prăpastii, de ieşit este aproape imposibil. Aici intervine pasărea uriaşă, care zboară înapoi spre lumea oamenilor, ducând pe spatele ei câte un călător temerar. Evident, nu este o filantroapă. Îl ajută pe eroul rătăcit pentru că este o pasăre de onoare. În numeroase basme, Făt-Frumos, Prâslea sau alt prinţ găseşte pe celălalt tărâm cuibul zgripsorului ameninţat de un balaur. El salvează puii, tăind cu paloşul capetele balaurului, iar în semn de recunoştinţă, pasărea îl aduce acasă, în lumea normalităţii. Ea este o pasăre lacomă, carnivoră, gata să devoreze orice om care a pătruns în teritoriul ei, însă faţă de salvatorul puilor arată întotdeauna bunăvoinţă.
Prin urmare, zgripsorul este un monstru care trăieşte în lumea subterană, într-un etern conflict cu şarpele. Ca în numeroasele reprezentări bizantine, şarpele sau balaurul este adversarul tradiţional al acvilei uriaşe. Ca şi cum n-ar avea de ales, ea îşi face întotdeauna cuibul lângă o fântână ori lângă un izvor în care trăieşte un balaur primejdios. Tradiţia eposului vine cel puţin din Antichitatea greacă, din poveştile legate de o pasăre uriaşă, cu gheare de leu şi cioc de fier, numită gryps, de unde şi forma lingvistică românească, de altfel. Această pasăre păzea aurul din nordul Europei şi era adeseori atacată de arimaspi (arimaspoi), un popor de ciclopi giganţi, despre care se credea că trăiesc dincolo de Sciţia, în nişte munţi pe care mulţi istorici (între care Pliniu cel Bătrân) îi asimilează Carpaţilor. Există un poem, pus pe seama lui Aristeas, în care se vorbeşte despre confruntările dintre grypşi (mai cunoscuţi sub numele de griffini) şi uriaşii arimaspi, care călăreau pe cai înaripaţi până în Hyperborea. Eschil îi numeşte pe grypşi câinii lui Zeus[3], fixându-i în aceeaşi zonă, iar în reprezentările picturale apar ca nişte lei înaripaţi. Pe un vas pictat de Pasitheia, pe la 400 î. Cr, grypsul seamănă ceva mai bine cu zgripsorul din mitologia românească; este reprezentat ca o acvilă uriaşă care trage carul lui Dionis. Pliscul puternic este pus în valoare de penajul pictat extrem de realist, iar pe creştet are o creastă ţepoasă. Ghearele, însă sunt tot de leu.
Din informaţia antică este de reţinut în primul rând rolul de paznic pe care îl are grypsul. El este situat la uşa lumii întunecate a lui Hades şi are în grijă aurul. De aici probabil că s-a născut şi relaţia dintre zgripţuroaică şi balaur, el însuşi paznic al comorilor, dar şi fixarea ei într-o lume din adâncul pământului, numită adeseori în basme Lumea de Dincolo. Nu este vorba despre paradisul de dincolo de moarte, cât despre un loc fermecat şi inaccesibil. În basmul Prâslea cel voinic şi merele de aur (Ispirescu), zgripsorul trăieşte în fundul prăpăstiei, unde toate lucrurile sunt schimbate; pământul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. În această lume sunt adunate toate lucrurile magice: biciul care schimbă dimensiunea lucrurilor, cloşca cu puii de aur, o furcă vrăjită, papucii zburători etc., iar stăpânii incontestabili ai acestei lumi sunt uriaşii înaripaţi, numiţi zmei, vagi arhetipuri ale arimaspilor, fără să apară, însă, în postura de adversari ai păsării uriaşe. De altfel, aceasta nu are decât un duşman: balaurul necruţător. Iar uciderea lui reprezintă binele suprem. După ce scapă de balaur, pasărea este cuprinsă de un e entuziasm aşa de mare, încât este în stare să-l înghită de bucurie pe binefăcătorul ei. Viaţa fără ameninţarea balaurului decurge foarte lin, încât zgripsorul pleacă într-o călătorie lungă, spre tărâmul oamenilor, care durează cât douăsprezece sau douăzeci de porţii de mâncare. Împovărată cu pâine, carne şi apă, purtându-l în spate şi pe omul care i-a salvat puii, pasărea gigantică parcurge drumul dintre lumea subpământeană, a eternităţii, şi lumea vieţii efemere. Ea este o fiinţă de coşmar, capabilă să parcurgă spaţii pe care le pot traversa doar caii înaripaţi sau zmeii. Spre deosebire de aceştia, nu are tangenţe cu tărâmul lumii muritoare, nu atacă fiinţele omeneşti şi nu le slujeşte în mod constant, aşa cum face calul fermecat. Zgripsorul face o excepţie doar pentru eroul salvator, pe care îl îmbrăţişează afectuos la despărţire.
În general, pasărea are rolul de curier şi este asociată cu timpul care trece fulgerător şi cu moartea. Dar prototipul acesta monstruos constituie un fel de talpă a iadului, tocmai de aceea numită şi zgripţuroaică, este o fiinţă impetuoasă şi gata să înghită de bucurie sau de nevoie orice mişcă. După ce balaurul este ucis, puii zgripsorului îşi trimit mama în toate cele patru vânturi ca să-l caute pe salvatorul lor şi abia după ce i se mai ostoieşte entuziasmul, îi spun că era ascuns sub o pană. Incapacitatea de a se controla, ca şi lăcomia zgripţuroaicei sunt trăsături ale timpului devorator. Tocmai de aceea apropierea de lumea măcinată de timp o dezechilibrează, îi stimulează poftele şi trebuie să se întoarcă neîntârziat în lumea subpământeană. În mod paradoxal, deşi trăieşte în fundul unei prăpăstii, ea continuă să fie o pasăre solară şi luptătoare; îşi face cuibul pe vârful muntelui, aşa încât să poată să atingă cerul. Mărimea ei este pe măsura locului ales, căci într-un basm se spune că puii zgripţuroaicei sunt cam cât trei dropii, ceea ce presupune că ea este de-a dreptul gigantică, stăpânitoare peste orizonturi vaste.
Pasărea uriaşă, cu rădăcini mitologice ori acvila de pe stemele valahe sintetizează elemente ale unui totem arhaic. Ea face legătura între lumi, reuneşte soarele şi luna, este înaripată şi are gheare necruţătoare. Stăpână peste ţinuturi întinse, imprevizibilă, vigilentă, acvila se leagă în mod decisiv şi de zona geografică. În acest sens, este posibil ca prototipul original să-l fi constituit acvila ţipătoare de câmpie (Aquila pomarina), frecventă cândva în Valahia, atrasă cu precădere de locurile mlăştinoase. Sugestia o dă Dimitrie Cantemir. În Istoria ieroglifică există un personaj, considerat arhitectul intrigilor dar şi înţeleptul clanului conducător, şi care îl întruchipează pe stolnicul Constantin Cantacuzino, despre care se ştie că a fost cea mai însemnată figură a culturii valahe din perioada brâncovenească. Acest personaj este numit brehnace, cu denumirea populară a acvilei ţipătoare de câmpie, pasăre astăzi extrem de rară, ocrotită prin lege. Brehnacea cantemiriană apare însoţită de uliu şi corb, alte păsări răpitoare, o trimitere subtilă la stema Cantacuzinilor, care reprezenta acvila bizantină, bicefală, dar constituie şi o transfigurare satirică a stemei valahe.
Legată de universul real şi instalată în patrimoniul mitic aproape de Hyperborea (Herodot, Pausanias), reactualizată de steagurile legiunilor romane ori în mod constant de diverse populaţii medievale, acvila a continuat să-şi păstreze forţa mitică de pasăre ascunsă în subterana lumii, pregătită să ajute la reinstalarea ordinii. Ea îl aduce din nou acasă pe eroul pe care fraţii săi încercaseră să-l ucidă. Tot ea îl repune în istorie pe eroul rătăcit. Zgripţuroaica de necontrolat, impetuoasă şi gata să înghită pe oricine, renunţă la bucăţica dulce tăiată din coapsa prinţului şi îl reconstruieşte, lipindu-i la loc partea lipsă, vindecându-i rana. Pentru că ea este stăpâna lumii nevăzute şi vehiculul care menţine legătura cu un subsol vast al spiritualităţii balcanice.
În literatura folclorică, în general, păsările răpitoare sunt protectoarele eroului: corbul, vulturii, uliul, vin, uneori, în ajutorul omului aflat la ananghie. Asimilată cu vulturul, acvila, numită şi pajură, îi ocroteşte pe cei slabi. Comentând-i simbolismul, Simeon Florea Marian dovedeşte că denumirea uzuală a acvilei este aceea de vultur[4]. În Dreptatea şi Strâmbătatea, basm cules de Ion Pop-Reteganul, vulturii îl ajută pe omul orb şi-l pedepsesc pe cel care îl orbise. I. A. Candrea prezintă şi el un număr de basme în care vulturul, numit şi pajeră, îl ajută şi îl răsplăteşte pe om[5].
Literatura cultă face distincţie între vultur şi pajură. Tratat în latura lui heraldică, simbolul apare în volumul de versuri Pajere de Mateiu Caragiale. În sonetul din incipit, imaginea norilor plumburii este asociată cu năvala pajurelor, venite dintr-un trecut legendar, pe care îl evocă întregul volum: Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite,/ Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti,/ Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti/ Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.
Tot cu sensul de pasăre destinală, care aminteşte însă de pajera-zgripţuroaică din basme, trebuie înţeleasă şi vulturoaica dintr-o poezie a lui Nichita Stănescu: Stârneam şi înnebuneam vulturoaica,/ mort de oboseală, căţărat pe pisc,/ în loc să găsesc nori, crivăţe, stele albastre,/ am găsit-o pe vulturoaică stând pe ouă./ Am fluierat la ea, am urlat la ea,/ i-am cântat;/ ea, calmă şi măreaţă, sus în vârf/ domnea peste ouăle ei din cuib./ Am vrut s-o alung,/ dar mi-a sfâşiat obrazul cu pliscul./ Vă spun şi vouă:/ Pe muntele ăsta nu e de urcat,/ pentru că nu e de văzut nimic!/ Vă zic şi vouă:/ Ce-a fost de văzut a văzut vulturoaica! (Semn 21) Alegoria aminteşte de eroul de basm popular care urcă spre cuibul zgripţuroaicei, mânat de dorul constant de a vedea celălalt tărâm al lumii, de a ajunge ori de a părăsi lumea nevăzută a eternităţii. Dar pajura lui Nichita este nemiloasă, străjuieşte lumea pe care a învins-o demult. Această pasăre calmă şi măreaţă este inaccesibilă, ca şi istoria unei lumi totalitariste, din care nu există cale de evadare. V. vultur
fragm. din Doina Ruşti - Dicţionar de teme şi simboluri, Ed. Polirom, 2009
[1] Dicţionar universal al limbii române, Ed. Samitca, Craiova, 1914, p. 686
[2] apud Dan Cernovodeanu - Ştiinţă şi artă heraldică în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, planşa IV, p. 215
[3] Prometeu înlănţuit, Ed. Univers, Buc., 1982, p. 227
[4] Mitologie românească, Ed. Paideia, 2000, Bucureşti, pp 115-122.
[5] Lumea basmelor, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, pp. 82-85
Copyright © Doina Ruşti
