Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot - Doina Ruşti Mămica la două albăstrele - Doina Ruşti Patru bărbaţi plus Aurelius - Doina Ruşti Cămaşa în carouri - Doina Ruşti Lizoanca - Doina Ruşti Fantoma din moară - Doina Ruşti Zogru - Doina Ruşti Omuleţul roşu - Doina Ruşti
Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot Mămica la două albăstrele Patru bărbaţi plus Aurelius Cămaşa în carouri Lizoanca Fantoma din moară Zogru Omuleţul roşu

DICŢIONAR DE SIMBOLURI DIN OPERA LUI MIRCEA ELIADE,

enenglish        it it     fr fr


zogru
omino rosso doina rusti
lizoanca
mamica
camasa
lizoanca
aurelius


eliade

Ed Coresi, 1997, Ed. Vremea, Ed. Tritonic 2005
Dicţionarul cuprinde un număr de 153 se simboluri menţionate ori analizate în opera ştiinţifică a lui Eliade şi urmăreşte semnificaţiile pe care el le adaugă acestora în opera sa artistică. Printre ele se află simboluri definitiv legate de numele lui Eliade, precum centrul, teroarea istoriei, labirintul, nunta în cer, dar şi simboluri legate de noţiuni impuse de Eliade (hierofaniile, metarealitatea, simbolismul eschatologic, alchimia spirituală ş.a.). De asemenea, cartea are în vedere o serie de arhetipuri simbolice (tatăl, mirele, mutul, Jidovul Rătăcitor etc.) ori de toposuri (camera Sambo, noaptea de Sânziene). Pornind de la baza teoretică spre cea literară, dicţionarul constituie o sinteză a gândirii savantului şi a rădăcinilor ei româneşti. Respectiv, fiecare simbol este cercetat în relaţie cu folclorul, cu lecturile şi contextul cultural în care s-a format Eliade. La acestea se adaugă investigaţia operei literare, a modalităţilor de transfigurare prin care istoricul religiilor prelucrează simbolismul mitic în proza fantastică.


Cuprins

Diccionario de símbolos de la obra de Mircea Eliade

DICTIONNAIRE DE SYMBOLES DANS L'OEUVRE DE MIRCEA ELIADE


ed. I

ed. a II-a
eliade
ed. a III-a, Tritonic, 2005
Pret: 120.000 lei


 

ABRAXAS

Pentru gnostici abraxas se numeşte imaginea celor 365 de manifestări succesive atribuite zeului suprem (Soarele cu şapte raze); pentru Eliade, construcţiile create pe o numerologie sacră reprezintă o repetare ritualică a Universului; el comentează următorul exemplu: "Altarul focului este anul [...]. Nopţile sunt pietrele lui de demarcaţie, iar din acestea sunt 360, pentru că 360 de nopţi sunt într-un an" (´Satapatha Brahmana, X, 5, 4, 10). Cetatea construită prin repetarea semnelor cosmice are în centru un altar, este împărţită în patru sectoare sau împrejmuită de un zid susţinut de doisprezece sau douăzeci de stâlpi, toate numerele sugerând diviziunile anului şi prin aceasta repetarea Genezei. Din perspectiva lui Eliade, simbolul ilustrează nostalgia paradisului, adică tocmai condiţia omului în Cosmos, de a spera în dobândirea sau redobândirea condiţiei divine.(TIR )

ACTOR

Fiinţă care trădează istoria generală, actorul trăieşte arhetipal, prin întrupări succesive, căci aşa cum afirmă un personaj eliadesc, "el se identifică pe rând cu nenumărate existenţe umane şi suferă, dacă e un actor bun, întocmai cum ar suferi în viaţă" (NS); prin repetiţie şi retrăire, actorul săvârşeşte un ritual, fără intenţia precisă de a atinge sacralitatea şi, cum orice act ritualic înseamnă o uşă deschisă spre Spiritul Universal, de cele mai multe ori, actorul trăieşte ieşirea din spectacol ca pe un şoc, ca pe o revenire la condiţia de om. Astfel, Bibicescu (din NS) îşi pierde talentul actoricesc şi, frământat de probleme existenţiale, devine mesager : reconstituie manuscrisul pierdut al unui mare scriitor, adică o piesă de teatru, o creaţie despre un vechi ritual al morţii, apoi se străduieşte să scoată din istorie această scriere - ea este dată în păstrarea unui exilat, la Paris, unde, probabil, se va pierde. Alt personaj-actor, Ieronim Thanase (din Unif.;19 t.), are aproape aceeaşi experienţă, numai că el epuizează actul mimetic foarte devreme, în copilărie, adică iese din realitate printr-un ritual învăţat de la văduva generalului Calomfir şi de aceea este capabil să construiască lumea prin spectacol: devine maestru al teatrului experimental, apoi regizor de film, pentru că înţelege că rolul său este de a transmite mesajul primit de la generăleasă prin parabole, sugestii, camuflat în spectacol. Conştientizat sau nu, rolul său este de a salva o gestualitate arhetipală, un model mitic, dar mai ales ideea de libertate individuală.

În mai multe dintre povestirile sale fantastice Eliade vorbeşte despre evadarea în jocul actoricesc sau în spectacol; actorul este liber, dar nu în mod absolut. Limita sa este că nu poate să se roage şi să blesteme, adică nu poate trăi individual (A.).

ADAM

Primul om, cel care a cunoscut paradisul şi căderea, se fixează în centrul lumii, pe Golgota, în locul mitic în care a fost creat şi îngropat Adam: "astfel, sângele Mântuitorului cade pe ţeasta lui Adam, înhumat chiar la picioarele crucii, mântuindu-l" (MER). Această fixare, deşi susţinută aici pe eresuri creştine, are rădăcini mai adânci în conştiinţa lui Eliade şi ea vine de la Nae Ionescu; în Curs de metafizică, acesta spune că omul se află la mijloc, între Dumnezeu şi diavol, pentru că lui i s-a dat calea mântuirii (ceea ce lui Lucifer i s-a refuzat) şi totodată pedeapsa de a-l imita pe Creator, adică de a crea prin suferinţă.

Într-o legendă bogumilică se spune că Adam, după ce a pierdut paradisul, şi-a vâdut sufletul diavolului, dar cărămida pe care a fost înscris zapisul s-a dizolvat în ape. Eliberat de Lucifer şi izgonit de Dumnezeu, omul se află, de fapt, în centrul lumii, acolo unde se deschide calea mântuirii. Fiinţa post-adamică şi-a uitat sensul şi existenţa paradiziacă, dar păstrează latent posibilitatea ieşirii din uitare. Într-o naraţiune fantastică (LTG), Eliade imaginează un elixir capabil să declanşeze procesul de regenerare a celulelor umane; întinerirea periodică a Eufrosinei presupune întoarcerea la perioada adamică, dar mesajul acestui experiment este unul mistic: eroina întruchipează trei vieţi, aşadar, calea de întoarcere la paradis este mântuirea prin asumarea Sfintei Treimi, însă sensul fiinţei rămâne acelaşi, de a repeta destinul adamic - înălţare şi cădere. De aceea Eufrosina este şase luni tânără şi şase luni bătrână. În lumea normală ea devine o aberaţie, adică un avertisment monstruos adresat doctorului Aurelian Tătaru pentru încercarea lui de a reconstitui destinul general al fiinţei printr-un singur prototip. Experimentul său duce la refacerea artificială a omului paradiziac, dar şi la revelaţia că omul adamic este condamnat la dorinţe devoratoare şi la cădere. Nefiind capabil să înţeleagă sensul trinităţii divine, omul o imită superficial: în urma tratamentului medical, cele trei paciente - Aglae, Frusinel şi Italia - devin una singură, o unitate inseparabilă: Frusinel, care îşi ucide din greşeală creatorul. Eşecul întoarcerii la adamism este explicat asfel: "...în paradis, Adam şi Eva erau regeneraţi periodic, aşadar întineriţi, prin neoplasm; [...] după ce a intervenit păcatul originar, corpul omenesc a pierdut secretul regenerării periodice şi deci al tinereţii fără bătrâneţe; iar de atunci încoace, de câte ori, printr-o bruscă şi stranie anamneză, corpul încearcă să repete procesul, proliferarea oarbă a neoplasmului produce o tumoare malignă..." (LTG, III, 19). Simbolic, existenţa dublă a Eufrosinei şi "dorinţa oarbă" de a-şi poseda creatorul sugerează tocmai această "tumoare", aberaţia creată de către om în intenţia lui de a repeta gestualitatea divină.

AGRARE (SIMBOLURI)

Simbolismul agrar conotează sensul morţii şi al regenerării, ceea ce explică numeroasele tradiţii legate de munca pământului, ea însăşi un rit: "nu numai pentru că se împlineşte în trupul Mamei-Glia şi dezlăntuie forţele sacre ale vegetaţiei, ci şi pentru că implică integrarea plugarului în anumite perioade de timp, benigne sau nocive; pentru că este o activitate insoţită de primejdii [...]; pentru că presupune o serie de ceremonii, de structură şi origine diversă, menite să promoveze creşterea cerealelor şi să justifice gestul ţăranului." (TIR, 308). Eliade leagă speranţa omului că va învia dincolo de moarte de diferite ritualuri antice care pregătesc creştinismul (iniţierea mithraică, misteriile eleusine) şi care vedeau în vegetaţie (simbolul grâului) un mesaj despre transcenderea fiinţei; istoricul sintetizează identificarea omului cu regenerarea vegetală printr-o metaforă des circulată în folclorul românesc: floarea câmpului.

AJUN

În tradiţiile româneşti, preziua marilor sărbători este aproape tot la fel de importantă ca şi sărbătoarea propriu-zisă, căci presupune aşteptare şi pregătire, adică situare în preajma sacrului. Tocmai acest presentiment al unei trăiri de excepţie este îndeaproape urmărit de Eliade. Personajele sale trăiesc cu încordare apropierea clipei decisive; Pandele (din 19 t.) are revelaţia morţii individuale în ajunul Crăciunului; alt personaj, Ştefan Viziru (NS) se pregăteşte toată viaţa pentru o anume noapte de Sânziene, iar în ajunul Anului Nou, conform unei credinţe româneşti, pleacă să-şi caute ursita. De obicei, personajele eliadeşti sunt iluminate cu puţin înainte de miracol, de experienţa decisivă sau ultimă.

ALCHIMIST

Iniţiat în alchimie, adică într-o ştiinţă de cunoaştere ocultă a lumii prin descompunere completă şi recompunere subiectivă a materiei, mai exact, prin Marea Operă, alchimistul caută, de fapt, calea nemuririi. Opera sa începe prin despărţirea materiei primare (haosul) în anima (ca principiu activ) şi corpus (principiu pasiv); aceasta este prima fază - de aquaster; urmează apoi reunirea celor două principii (conjunctio) şi întruparea lui Filius Sapientiae, hermafroditul, mercurul trasmutat, închis în oul cosmic, adică experienţa introvertirii în yliaster. Simbolic, practicile alchimiste sugerează o cale de a înţelege nemurirea, reconstituind în plan individual sensul creaţiei generale; viaţa evoluează în două faze majore - coagulare şi dizolvare -, iar momentul armoniei supreme îl constituie întâlnirea dintre cele două stări, moment numit simbolic nuntă alchimică. Această reconstituire a vieţii nu este doar un ritual, pentru că scopul principal este acela de crea fiinţa completă, de aceea, Filius Philosophorum (Mercur) este reprezentat în ou, la conjuncţia soarelui cu luna, adică în condiţiile armoniei ideale. Aproape la toţi alchimiştii apare ideea că absolutul poate fi atins prin reunirea a două mari experienţe: nunta şi moartea. (vezi şi nuntă).
Pentru Paracelsus, scopul alchimiei este de a zămisli lumina, alt simbol al armoniei.
Eliade a studiat numeroase variante ale alchimiei, începând cu antichitatea asiatică şi până la alchimia creştină şi a ajuns la concluzia că toate operaţiile complicate de ardere a metalelor în athanor, precum şi combinaţiile secrete de substanţe folosite în medicina alchimistă nu sunt decât reprezentări într-o alegorie ermetică a confruntării dintre fiinţă şi timpul opresiv.
În Faust, Goethe acordă homunculului, creat de alchimistul Wagner în athanor, rolul de călăuză prin timp, respectiv, fiola în care stă închis homunculus pluteşte, deschizând drumul lui Faust şi lui Mefisto care fac o fabuloasă călătorie dinspre veacul luminilor spre lumea antichităţii; pentru Goethe, homunculus reprezintă "calendarul universal", istoria generală. În acest caz, se poate spune că alchimistul stăpâneşte timpul. Această parte a operei goetheiene a preocupat în mare măsură şi pe Nae Ionescu, iar prin el, aproape pe toţi discipolii săi. Eliade dă un sens interesant alchimistului şi care vine în completarea viziunii lui Goethe, anume de "salvator frăţesc al naturii", capabil să se ridice deasupra timpului şi să accelereze mersul istoriei. Gilbert Durand apreciază în termeni elogioşi această viziune: " Eliade îşi dă limpede seama că aceste mituri ciclice şi operatorii, a căror ilustrare e Marea Operă, sunt prototipurile mitului progresist şi revoluţionar pentru care epoca de aur e maturizarea de la sfârşitul veacurilor şi pe care tehnicile şi revoluţiile o accelerează."
În cultura română, mai apare la D.Cantemir simbolul alchimistului - arhitect subtil al istoriei. În romanul Istoria ieroglifică, Cantemir spune că istoria lumii evoluează după un plan general, o dată cu propriul ei creator, dar există oameni prdestinaţi să "îndulcească" amănuntele acestui plan, ceea ce poate modifica şi istoria. Pentru Eliade, alchimistul este mântuitorul materiei care evoluează, prin faptul că îi înnoieşte mersul, supunând-o repetiţiilor periodice.
În opera artistică, Eliade creează un personaj literar - Dominic Matei (din Tinereţe...) care se ridică deasupra timpului şi participă la salvarea omenirii. După o viaţă anostă ca profesor de provincie, în care încercase să memoreze cât mai multe informaţii, începe să-şi piardă memoria. În această fază de haos, asistând neputincios la propria-i disoluţie spirituală, acidental, suportă o mutaţie: întinereşte şi capătă o memorie monstruoasă. Treptat, conştientizează că rolul său este de a aduna cât mai multe mostre ale civilizaţiei umane, de la limbile moarte până la ultimele descoperiri şitiinţifice, pentru a întocmi, ca şi Noe, o nouă arcă, prin intermediul căreia supravieţuitorii Apocalipsei să poată reconstitui lumea distrusă. Dominic sintetizează întreaga gândire umană, ca să pregătească regenerarea, după ce el însuşi trecuse prin disoluţie şi recompunere. Deşi ieşit de sub opresiunea timpului, este copleşit de dorul originilor, ca şi eroul din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi înţelege că rostul universului este clădit pe misterul cristic al morţii urmată de înviere. După cum explică Eliade miturile alchimiei surprind această pendulare a vieţii, sugerând că "nu există nici o speranţă de reînviere într-un mod de a fi transcendent, adică nici o speranţă de a obţine transmutaţia, fără moartea prealabilă" (FA, 154)
Alchimistul singur poate să întrevadă sensul vieţii, căci, simbolic, el reuneşte într-un plan limitat ambele dimensiuni ale devenirii universale, adică sintetizează sensul lumii, uneori cu putinţa de a corecta amănuntele.

ALES

Selectat printr-o voinţă divină, predestinat să aibă un rol în mersul istoriei universale, sau în existenţa individuală, cel ales de Dumnezeu are, de regulă, rol eschatologic sau de mesager involuntar pentru realitatea imediată. Adrian, Leana (ÎCD), Dominic (Tinereţe...), Ieronim (Unif.) sunt hărăziţi să devieze sau să îndrume istoria prin artă, prin ritual, sau pregătind salvarea (arca lui Dominic). Alesuleste un erou solar, iar "herofaniile solare au tendinţa de a deveni privilegiul unor cercuri închise, al unei minorităţi de aleşi" (TIR), de aceea, din elite trebuie să facă parte misticii şi poeţii şi nu filozofii - "ultimii sosiţi dintre aleşi". În nuvela Dayan, Eliade vorbeşte despre necesitatea unei elite, formată din matematicieni, poeţi şi mistici, capabili să declanşeze procesul de anamneză a lumii şi să refacă civilizaţia.
Tot un ales este şi cel care trăieşte cu sentimentul obsesiv că a făcut o eroare (Ştefan din NS), sau că a fost pedepsit (Gavrilescu din La ţig.), este vorba despre cel ce-şi trădează ursita şi căruia i se permite să-şi intuiască trădarea.

AMINTIRE

Experienţa evocată sau reconstituită obligă obsesiv fiinţa să ia aminte la semnele destinului personal; unele amintiri nasc blocaje în evoluţia fiinţei (camera Sambô, din N.S.), altele, cele mai multe produc anamneza, ca în Tinereţe..., unde, Dominic Matei se hotărăşte să se întoarcă în timpul vieţii din care evadase privind fotografia casei părinteşti. Amintirile fac parte din Spiritul Universal şi ele sunt redate integral omului, abia după moarte (NS); de aceea, miturile reîntoarcerii menţionează obligaţia eroului de a-şi aminti ceva ce s-a petrecut ab origine (MER). Aşa, de pildă, Adrian (ÎCD) îşi aminteşte vag de o întâlnire, ale cărei amănunte îl ajută să se întoarcă la începuturi. (v. memorie)

AMNEZIE

Alături de somn, captivitate, beţie, ignoranţă, dorul originilor, amnezia este o metaforă gnostică a morţii spirituale, dar "gnosa acordă viaţă adevărată, adică răscumpărare şi nemurire". Sufletul care se îndreaptă spre materie, dorind să cunoască plăcerile trupului îşi uită identitatea, nu mai ştie despre fiinţa lui eternă. Eliade porneşte de la Imnul Mărgăritarului (Faptele lui Toma), în care se spune că un prinţ pleacă în căutarea perlei unice, dar când se află foarte aproape de ea, îşi pierde memoria - cade în amnezie - până când părinţii lui îl readuc în viaţa proprie, prin intermediul amintirilor (Ist. cred., II, 368).
Ieşirea din uitare (anamneza) echivalează cu descoperirea unui principiu transcendent în interiorul sinelui, iar această revelaţie constituie "elementul central al religiei gnostice". Amnezia înseamnă scufundare în viaţă şi ea este urmată de anamneză, declanşata prin gesturile, cântecele sau cuvintele unui mesager. Procesul amnezie-anamneză simbolizează reîntoarcerea la sine, la originile individuale şi prin aceasta - recunoaşterea rădăcinilor celeste ale fiinţei. Ca şi Nae Ionescu, Eliade consideră amnezia pedeapsa capitală a fiinţei căzute şi incapabilă să-şi amintească sensul Căderii, povestea despre Turnul Babel fiind o dovadă a amneziei (LTG).
Majoritatea personajelor eliadeşti trec printr-un şoc amnezic care le facilitează intrarea în timpul universal, regăsirea unui trecut anulat, amânarea unei experienţe decisive.
În romanul 19 t., Pandele uită un episod din viaţa sa, deoarece întâmplarea îl sperie; amnezia ia sfârşit în momentul în care apar mesagerii (Laurian şi Niculina), iar el înţelege că trebuie să repete, adică să reia ritualic experienţa ratată. Sugestia acestui mister este dată de mitul lui Orfeu, care i-a inspirat lui Pandele o piesă de teatru, cale de ieşire din infern, pe care el a refuzat-o iniţial, preferând să se "scufunde în viaţă". O dată cu revenirea memoriei, Pandele regăseşte şi drumul salvării, al întoarcerii la Spiritul Universal.
În destinul general, amnezia reprezintă condiţia vieţii profane, tulburată doar rareori de intuirea lumii universale. Arta este unul dintre mijloacele revelării adevărului; gesturile incantaţiile speciale, cuvântul şi mai ales spectacolul declanşează anamneza; ..."acesta este scopul tuturor artelor: să reveleze dimensiunea universală, adică semnificaţia spirituală a oricăriui obiect, sau gest, sau întâmplări, oricât ar fi ele de banale sau ordinare." (19 t., 177)

ANAMNEZĂ (v. amnezie, memorie)

ANDROGIN

Simbol al fiinţei complete, androginul se proiectează în numeroase religii şi mitologii ca posibilitate a anulării limitei prin reunirea femininului cu masculinul; alchimiştii îl asociau cu Hermes, semn al devenirii prin sine însuşi şi al oului cosmic, iar pentru hermetişti el este increatul, viaţa în formă pură. Eliade face o prezentare cuprinzătoare a simbolului şi îi fixează semnificaţia în coincidentia oppositorum, ca dorinţă a omului de a se regăsi în Dumnezeu, de a reface totalitatea divină. Ipresionantă este metoda de sintetizare a simbolului, dintr-un material informativ imens. Pornind de la omul initial, al începuturilor mitice, pe care Platon îl descrie în Banchetul ca o fiinţă bisexuată de formă sferică, către comentariile lui Filon din Alexandria, oprindu-se asupra doctrinelor neopitagoreice, , Eliade asociază alegoria platoniciană despre omul întreg cu imaginea simbolică a lui Hermes Trismegistul, subliniind ideea că pentru gnosticii creştini androginul reprezenta perfecţiunea umană, imaginată ca o unitate fără fisuri. De altfel, Întregul-Unu reflectă imaginea dumnezeirii: "În Discursul perfect, Hermes Trismegistul îi dezvăluie lui Asclepios că Dumnezeu nu are nume, sau mai curând le are pe toate, deoarece el este în acelaşi timp Unu şi Întregul. Bucurându-se în veci de fecunditatea celor două sexe, el dă mereu naştere la tot ceeea ce a avut intenţia să procreeze.
- Cum, Trismegiste, spui că Dumnezeu are ambele sexe?
- Da, Asclepios, şi nu numai Dumnezeu, ci şi toate fiinţele însufleţite şi vegetale..." (MA).
În romanul NS, Ileana şi Ştefan refac unitatea primordială în moarte, simbol al ieşirii din timp şi din roata reîncarnărilor.
Pe Eliade, însă, nu-l interesează simbolul în sine, ci ideea de androginie, respectiv, dualitatea lumii (chestiune care face parte şi dintre obsesile culturale româneşti). În scrierile sale, revine frecvent ideea că la originile oricărui fenomen se află deopotrivă binele şi răul şi de aceea armonia nu se poate atinge decât prin refacerea unităţii primordiale, prin reunirea contrariilor; din această idee se încheagă o serie de simboluri ale dualităţii (v. şi dublu), între care esenţial este cel al fiinţei ideale: savant şi artist totodată. Numeroase personaje aspiră la această diadă: Zalomit e poet şi botanist (LTG), Antim - violoncelist şi entomolog (Unif.), Ştefan, economist, doreşte să picteze, (NS) iar Dayan, matematicianul, eşuează în căutarea ecuaţiei perfecte pentru că nu e şi poet. (v. şi coincidentia oppositorum)

ANIMAL

Simbol al vieţii instinctuale, simbolurile animaliere sunt proiectate în numeroase sectoare ale existenţei. Eliade vorbeşte despre animale totemice, idolatrizate fie pentru că pun fiinţa în legătură cu universul, cu firea iraţională, fie pentru că, dimpotrivă, omul vrea să le câştige astfel bunăvoinţa.
Animelele acvatice simbolizează forţele abisale, terifiante şi monstruoase, în timp ce bestiarul lunii sugerează sensuri temporale. Unele animale sunt puse în legătură cu naştera lumii (Visnu reîncarnat în mistreţ uriaş, coboară în adâncul apelor primordiale şi scoate pământul în lumină).
În creaţiile artistice Eliade introduce animalul cu funcţii bine definite în mitologia românească: ariciul, şarpele, pasărea. Comentând diverse mituri şi ritualuri, în special sacrificiale, Eliade remarcă faptul că zoohermele care invadează viaţa anunţă regenerarea prin întoarcere la natură. În povestirea UOM, Eugen Cucoaneş creşte în înălţime, iar monstruozitatea declanşează haosul şi animalitatea, ca indicii ale dizolvării ce precede renaşterea; semnele degradării sunt pilozitatea aberantă şi afazia treptat instalată, ambele feţe ale animalităţii. (v. arici, şarpe)

ANOMALIE

Nae Ionescu defineşte anomalia ca minune, rătăcire şi alunecare de la lege. Şi la Eliade dereglarea ordinii anunţă o "întâmplare" metafizică, desfăşurată sub imperiul emoţiei, trăită, iară nu conştientizată ca experienţă. Multe dintre personajele lui Eliade receptează cu uimire anomaliile, apoi intră într-o stare de somnolenţă şi vrajă, pe care am putea-o numi amăgire. În La ţig., Gavrilescu află cu stupoare că biletul de tramvai nu mai este valabil de câţiva ani, că oamenii pe care îi văzuse cu câteva ore în urmă nu mai există, că în casa lui locuieşte altcineva, dar nu protestează şi nu disperă, ci se întoarce cu seninătate în locul de unde a început anomalia. Lui Dayan (din D.) i se schimbă infirmitatea de la un ochi la altul, ascensorul în care se află Adrian (ÎCD ) urcă până la etajul 21, deşi clădirea nu are decât cinci etaje, iar personajul trăieşte cu emoţie impresia unui eveniment nelămurit şi profetic. Veronica vorbeşte limbi pe care nu le învăţase niciodată, Dominic întinereşte şi capătă o memorie fără limite.(Tinereţe...). Anomalia nu este sesizată imediat; cel afectat păstrază o iluzorie legătură cu realitatea, suferă un blocaj al ideilor. Aşa de pildă, Gavrilescu pare obsedat de un nume auzit cu puţin înainte, iar Gore (din Douăsprezece...) face socoteli virtuale în legătură cu afaceri pe care le-a ratat. Pentru lumea normată, anomalia este resimţită ca un truc sau ca o ameninţare de care trebuie să se apere. Întinerirea lui Dominic stârneşte iniţial interes ştinţific, apoi el devine un monstru, un vânat şi este nevoit să evadeze.
Anomalia nu se repetă şi prin aceasta seamănă cu monstruozitatea; orice dereglare a ordinii acceptate deschide o cale spre antinomiile lumii cunoscute, semnalează hierofanii, dar cum sacralitatea nu poate fi receptată în normalitate, a. este fie trăită cu intensitate şi inconştienţă, fie urmărită cu teamă şi agresivitate. Eliade consideră că haosul individual, care precede regenerarea fiinţei.

APĂ

Element primordial, prezent cu această semnificaţie în aproape toate mitologiile, apa este substanţa naşterii şi a morţii: "...receptacul al tuturor germenilor, apele simbolizează substanţa primordială, din care toate formele se nasc şi în care toate se reîntorc, prin regresiune sau prin cataclism. Ele au fost la început, ele revin la încheierea oricărui ciclu istoric sau cosmic; ele vor exista neîncetat - deşi niciodată singure, pentru că apele sunt întodeauna germinative, cuprinzând în unitatea lor non-fragmentară virtualităţile tuturor formelor. În cosmogonie, în mit, în ritual, în iconografie, apele îndeplinesc aceeaşi funcţie, oricare ar fi structura ansamblurilor culturale în care s-ar găsi: ele preced orice formă şi suportă orice creaţie." (TIR, 183)
Având funcţii germinative şi purificatoare, apa sintetizează sensul începutului şi al regenerării prin dizolvare; abluţiunile, botezul, potopul, descântecele cu apă neîncepută au sensul ştergerii păcatelor, răutăţilor de tot felul, a istoriei însăşi. Datorită valorilor germinative, apa este asociată feminităţii şi lunii - măsură a timpului. Eliade discută o serie de mituri cosmologice în care apa apare ca matrice a lumii. În mitologia indiană, zeul pluteşte în fericită nepăsare pe noianul de ape, în adâncul căruia zace viaţa nerevelată (pământul). Credinţa naşterii din ape există şi în folclorul românesc şi Eliade face observaţia că legendele noastre au rădăcini orientale. În De la Zal. prezintă o poveste cu influenţe bogumilice (preluată după Tudor Pamfile). La început, înainte ca lumea să fie creată, Dumnezeu şi Satana se plimbau peste întinderea de ape. Dumnezeu l-a trimis pe Satan în adâncul mării de unde a adus sămânţa de pământ.
Semn al oricărui început, apa are virtuţi sacre: întinereşte, vindecă miraculos, iluminează spiritual fiinţa. În nuvela Pe str.M., Eliade creează un personaj (Iozi) care evadează din realitatea opresivă, scufundându-se în apa unei peşteri. După dispariţia lui se răspândeşte zvonul că a trecut în lumea cealaltă; aici apa delimitează un spaţiu infestat (de comunism) şi din care nu se poate ieşi decât prin întoarcere ab iniţio, prin disoluţie şi renaştere. Haosului i se poate pune capăt prin creaţie, iar orice creaţie este precedată de ape, de aceea Cocoaneş (UOM), devenit monstruozitate terifiantă simte instinctual chemarea apelor regenerative şi se îndreaptă spre mare în care dispare pentru ochii oamenilor. În romanul Ş., imaginea apei care înconjoară insula paradiziacă aminteşte de nuvela eminesciană Cezara; Dorina traversează apa într-o luntre şi se refugiază în insulă, corectând visul premonitoriu, evitând moartea. Cele două personaje (Andronic şi Dorina) regăsesc paradisul într-o nouă ordine a lumii, după ce se purifică în apa lacului; iubirea este şi ea o formă de regenerare a fiinţei. Simbolul apei care vindecă şi întinereşte apare în LTG, unde Aurelian Tătaru îşi tratează pacientele cu un elixir incolor despre care le spune că este luat de la fântâna tinereţii. Nuvela D.propune sensul oracular şi spiritualizant al apei, prin transfigurarea unui simbol de basm. Personajul trebuie să aleagă izvorul cel bun, cu apă vie, dar el este deja iniţiat şi ştie că doar cel din dreapta este benefic. După ce bea, este străluminat, capătă acces la memoria generală, toate misterele i se dezvăluie (pentru scurt timp), ştie limbi necunoscute şi îşi regăseşte avatarele anterioare existenţei prezente. Aici izvorul se află în grădina paradisului şi-i conferă lui Dayan puteri vizionare, căci, după cum remarcă Eliade (în TIR) toate oracolele se află lângă ape.

ARBORE

Simbol al vieţii elementare, crescut din apele de la începutul lumii, sau din buricul unui zeu, arborele reprezintă forma iniţială a haosului şi marchează un centru. Eliade acordă o atenţie specială acestui simbol, care face legătura între cer şi pământ. Sintetizând numeroase credinţe, ritualuri şi mituri, Eliade defineşte arborele ca imagine reflectată a cosmosului, teofanie universală, simbol al vieţii, al fecundităţiiinepuizabile, centrul lumii, suport al universului, receptacul al sufletelor strămoşilor, semn al reînvierii etc.
Interesantă este asocierea lui cu simbolul crucii creştine. În acestă interpretare porneşte de la o legendă în care se spune că Seth a primit trei seminţe din pomul cunoaşterii (din rai), din care au crescut trei arbori şi din ei a fost făcută Crucea Mântuitorului. Tot aici aminteşte şi romanul bizantin, de circulaţie românească Varlaam şi Ioasaf, în care pomul vieţii este considerat crucea cu şapte trepte. Pentru creştini crucea are sensul de axis mundi, ca şi arborele în credinţele arhaice, pentru că ea este reazemul lumii şi scara spre Dumnezeu, sau cum spune Firmicus Maternus - pentru că lemnulcrucii susţine edificiul cerului, consolidează temelia pământului, îireaduce la viaţă pe oamenii crucificaţi (TIR, 275).
Sensul generic al arborelui rămâne devenirea, veşnica şi misterioasa evoluţie şi în acceastă acepţie apare şi în proza lui Eliade. De pildă, în Tinereţe..., simbolul este ilustrat de stejarul trăsnit în seara comemorării centenarului lui lui Sean Bran. Povestea reprezintă pentru Dominic, cel care pregătea arca pentru Apocalipsă, un semn că misiunea lui va fi folositoare; din copacul carbonizat răsar "câteva timide ramuri verzi", sugestie a reclădirii lumii după ce istoria va fi ştearsă: prin informaţiile culese şi stocate de Dominic, omenirea o va putea lua de la capăt. Într-o altă naraţiune, arborele este figurat ca centru şi scară către cer; Andronic (din Ş.), urcă pe ramurile unui copac bătrân ca să vadă de deasupra pădurea şi este copleşit de emoţia singurătăţii cosmice. Simpla contemplaţie a arborelui melancolizează fiinţa, căci îi evocă sensul devenirii universale. Gavrilescu (La ţig.) privind nucii ţigăncilor e cuprins "de o infinită tristeţe".

ARCA

Recipientul salvării, arca simbolizează principiul conservării şi regenerării fiinţelor. În Poemul lui Ghilgameş, Utnapiştim, supravieţuitorul potopului, aşază în arca sa rudele, prietenii şi meşteşugarii, aurul şi toate averile, adică valorile lumii sale ceea ce propune o renovare a lumii, o reeditare a vechii lumi şi a aceloraşi valori. Biblicul Noe salvează doar sămânţa vieţii, căci creştinismul propune o lume nouă, clădită pe alte principii şi cu un alt sistem de valori, dec\t cel al lumii arhaice. Eliade imaginează o arcă în care sunt păstrate valorile spirituale, mostre ale gândirii umane, colectate de o memorie colosală, cea a lui Dominic Matei (din Tinereţe...). Această arcă va deveni secretul lumii, Graalul pe care îl vor căuta şi găsi supravietuitorii Apocalipsei, adică oamenii eliberaţi de istorie, condamnaţi la amnezie, dar purificaţi prin moartea colectivă. Este evident că noua lume presupune o infinitate de variante, căci formele arhetipale conservate în arca lui Dominic conţin germnele cosmosului şi putinţa transfigurării, adică logosul revelator, căci printre informaţiile adunate de el se numără şi limbile omenirii, de la limbajele primitive la cele ale lumii moderne. În povestirea La umbra..., arca, în sensul de salvare colectivă, este identificată cu drumul evadării către un spaţiu cu alte dimensiuni, guvernat de memoria colectivă. Însăşi opera lui Eliade reprezintă o astfel de arcă, prin extraordinara strădanie de a sintetiza sensul vieţii în arhetipuri, în simbolurile comune tuturor religiilor şi revelaţiilor universale.

ARHETIP

Într-o frumoasă definiţie a lui Sergiu Al-George, arhetipul reprezintă "nucleul formulei sau formei absolute a cărei magie este transfigurarea lumii". Eliade urmăreşte schema gândirii generale, ascunsă în tradiţii, simboluri conservate de-a lungul şi în pofida istoriei şi dezvăluie modelele anistorice ale fiinţei; I.P.Culianu, în monografia dedicată lui Eliade, lansează ideea că istoricul religiilor a reunit două sensuri în noţiunea de arhetip: "arhetip ca o categorie preformativă din inconştientul colectiv şi arhetipul ca model formativ precosmic şi cosmic, adică o categorie, dacă nu de alt fel, ontologică." Dar el însuşi precizează că a dat cuvântului arhetip sensul de "model exemplar", delimitându-se categoric de Jung şi aderând ca viziune la Platon şi Sfântul Augustin (ÎL, 140).
Mai ales în TIR, Eliade recompune schema logosului uman, stabilind că fiinţa opresată de ideea morţii, caută soluţia nemuririi, punându-se în legătură cu macrocosmosul, în centrul lumii, aspirând la regenerare, prin eliberarea de legile istorice, încercând să împace extremele existenţei - naşterea şi moartea; de aici se nasc o serie de formule esenţiale ale vieţii, cum ar fi consacrarea spaţiului prin construcţia care repetă simbolic creaţia divină, punerea lunii în directă relaţie cu timpul normat şi cu moartea, dorinţa întoarcerii la originile pure şi eliberate de timp - şi de aici ideea renaşterilor ciclice -, eliminarea contrariilor prin săvârşire nunţii în moarte etc. Toate aceste gânduri ţin de natura originară a fiinţei şi de modul ei propriu de a recepta lumea şi pot fi numite arhetipuri, modele exemplare, forme pure ale logosului pe care s-au clădit de-a lungul timpului numeroase tradiţii, mituri, atitudini, superstiţii, modele de viaţă, adică întregul sistem de valori ale lumii noastre; în acest sens, Adrian Marino consideră că arhetipul este pentru Eliade o structură care nu mai poate fi tradusă.
Cât priveşte termenul de arhetip, se pare că istoricul nu l-a preluat de la Jung. Cum am mai spus, Eliade îi atribuie alte dimensiuni antropologice, căci despre o influenţă de conţinut nu se poate vorbi, de vreme ce l-a anticipat în multe direcţii. Culianu chiar îl consideră pe Eliade "precursor indiscutabil şi genial" al lui Jung, în studiul alchimiei. Remarcând inevitabilele confuzii terminologice, Eliade echivalează termenul cu paradigmă - în sensul de imagine sintetică a manifestării mitului (ÎL, 140)

ARICI

Simbol născut, probabil în spaţiul iranian, ariciul apare în mai multe legende româneşti, comentate şi de Eliade, ca sfătuitor al lui Dumnezeu, deţinător al secretelor universale şi animal cu rol important în naşterea lumii. Într-o legendă (pe care o comentează şi Lucian Blaga) se spune că pentru a regăsi echilibrul dintre pământ şi apă, Dumnezeu a cerut sfatul ariciului; Eliade dă povestea în mai multe variante în De la Zal., considerând că este vorba despre un mit de circulaţie populară, ilustrativ pentru spiritualitatea românească - şi în parte, a Europei orientale -, deoarece propune imaginea unui Dumnezeu bolnav de singurătate, "distrat, obosit şi în cele din urmă incapabil să desăvârşească creaţia numai cu propriile lui mijloace" (De la Zal., 97).
În această stare îndepărtată şi tristă se află personajul din NS, un alter-ego al autorului, care trăieşte cu presentimentul creaţiei: are un impuls inexplicabil spre pictură, recontituie sensul existenţei din semne şi fragmente izolate. În legătură cu acest personaj apare simbolul în discuţie. Ştefan are obsesia că nu a găsit calea de comunicare cu ariciul, pe care îl consideră singurul sfătuitor posibil şi deţinătorul unui secret absolut. Există mai multe sugestii în legătură cu oboseala personajului, el însuşi creator al unei lumi ce se schimbă continuu (tabloul neterminat). Între acestea, apare şi episodul întâlnirii sale cu ariciul căruia nu a ştiut să-i vorbească şi care evocă sensul legendei de mai sus.

ARTIST

Alături de matematician şi metafizician, artistul este fiinţă magică prin îndeletnicirile sale. În sensul acesta, Nae Ionescu afirmă că poezia şi metafizica reprezintă anomalii sublime şi magice. În plus, Eliade acordă artei şi rol ritualic, în sensul în care Aristotel defineşte arta ca mimessis (imitaţia imitaţiei realităţii), adică joc. Pornind de aici, în viziune eliadescă, arta devine un spaţiu al libertăţii individuale.
Personajele sale sunt poeţi muzicieni, scriitori, pictori, dar mai ales actori; Ciru Partenie, din NS este un scriitor de succes, lipsit de emoţii estetice, dar care nimereşte subiecte ce transmit experienţe capitale. El a ieşit din timpul normat, dar nu-şi înţelege rolul pentru că îi lipseşte intuiţia mistică, toate emoţiile sale sunt transferate în mod paradoxal unui dublu al său, Ştefan Viziru; şi unul şi altul îşi ratează trăirea, deoarece creează lumi artificiale în timpul individual.

Despre arta scriitoricească un personaj afirmă: "Scrisul te confiscă pe dinlăuntru, te impiedică să trăieşti. Nu orice muncă te confiscă pe dinlăuntru. Poţi încărca o vagonetă cu cărbuni sau poţi semna hârtii administrative şi mintea îţi aleargă liberă. Timpul dumitale interior, singurul care contează, îţi aparţine. Numai munca săvârşită întru împlinirea unei vocaţii, şi în primul rând scrisul, pentru că procesul lui e cel mai complicat, numai această muncă te confiscă definitiv. Numai actul creaţiei îţi cere această jertfă..." (NS, I, 31)
Scrierea în proză prsupune construcţie, în limitele credibilului, precum şi reprezentare individuală, prin taina cititului, în timp ce teatrul oferă, pe lângă plăcerea unui joc irepetabil în planul receptării, şi un ritual de veşnică recreare a universului; din acest motiv, majoritatea prozatorilor din opera lui Eliade îşi încheie viaţa cu o creaţie dramaturgică. Maestrul Pandele, din 19 t. regăseşte în teatru atât propria-i tinereţe cât şi calea anamnezei, iar prin ea, ritualul trecerii şi recuperarea unei experienţe ratate. Ciru Partenie, scriitor de succes (NS) scrie înainte de moarte o piesă de teatru intitulată Priveghiul, titlu simbolic, care el singur constituie mesajul capital pentru dublul său (Ştefan). Manuscrisul se pierde, dar nu are nici o importanţă, de vreme ce tema operei este cunoscută; ideea apare şi în altă naraţiune, în care scriitorul refuză să-şi mai scrie piesa, după ce i se cere să-şi expună proiectul şi mai ales simbolurile pe care le va crea (A).
Între arte, poezia ocupă un loc privilegiat, este un reflex al îndumnezeirii, iar poetul - o fiinţă cu acces la lumea generală. Ca şi textele religioase, poezia este difuzată prin intermediul cântecului, reţinută în memoria generală, dar imposibil de descifrat: mesajul ei este secret şi tocmai prin aceasta incită spiritul la cunoaştere şi eliberare (v. şi poezie). Adrian, poetul din ÎCD, îşi uită viaţa individuală, el are doar conştiinţă culturală.

Întoarcerea la realitate a artistului este dificilă, presupune un spaţiu de trecere, situat în marginea sacralităţii, în universul hierofaniilor posibile şi incontrolabile. Egor, pictorul din DCh, alunecă într-un mister pe cât de terifiant pe atât de seducător, după ce îşi abandonase şevaletul în iarbă. Pictura oferă o imediată suprapunere a imaginii sublimate peste imaginea lumii şi o mai brutală eliberare a pornirilor creatoare; Ştefan (NS) pictează mai multe tablouri pe aceeaşi pânză, sugestie a propriului destin ascuns în umbra lui Partenie. Chiar dacă pictura sa nu are valoare artistică, el face din actul picturii un mod de eliberare şi de renovare a fiinţei lui: întinereşte.
Alt artist, muzicianul Antim (Unif.) descoperă că arta se adresează zeilor, iar pentru cel care nu l-a găsit încă pe Dumnezeu actul sublimării devine ritual tragic al singurătăţii. Caracterul catartic al artei nu este limitat la accepţiunea aristotelică; purificarea prin intermediul actului creator înseamnă regăsirea fiinţei eterne. Maria-Daria, tot muziciană, consideră că trăirea artistică eliberează fiinţa astrală din universul limitat al omului profan: "...fiecare om are în el un înger, nu îngerul păzitor, ci îngerul care geme închis în întunecimile sufletului fiecăruia dintre noi, şi pe care arareori, numai rareori, izbutim să-l descătuşăm, să-l lăsăm liber să-şi ia zborul, să se înalţe, şi atunci, o dată cu el, se purifică şi se înalţă şi sufletul nostru" (Unif., 267).
Artistul are privilegiul ieşirii din lumen, pentru că ritualul artistic imită zidirea lumii şi gestul divin; alături de matematician, artistul are şansa detaşării şi receptivitate la mesajul universal. Doar metafizicianul este mai presus de el.

ASCENSOR

Metaforă a antinomiei înalt/adânc, simbol al înălţării şi al coborârii, ascensorul comportă aceeaşi semnificaţie ca şi scara, semn al trecerii de la un mod de a fi la altul (IS). Eliade studiază numeroase simboluri ascensionale şi observă că toate evocă imagini ale iluminării, iar lumina şi puterea sunt sinonime; înaltul este inacesibil omului, el aparţine fiinţelor supraumane (TIR).
Învăţatorul Fărâmă (din Pe str. M) nu suportă ascensorul, el preferă să urce pe scări, căci lumea sa spirituală e compusă din istorii de demult, care conţin fiecare dintre ele o parte a secretului general. Labirintul de povestiri se cere explorat cu atenţie, iar rolul povestitorului este de a găsi calea evadării, adică de a urca scara spre eternitate. Când Fărâmă e închis într-un lift (la Securitate), pierde controlul asupra realităţii, nu mai ştie câte etaje urcă sau coboară, deoarece nu este pregătit să creeze, sau să renoveze lumea, el nu e decât o parte a memoriei colective, păstrătorul şi martorul unei istorii ucise. Adrian (ÎCD), poet amnezic, face o călătorie fabuloasă în ascensorul unui hotel şi, deşi clădirea nu are decât cinci niveluri, el ajunge la etajul 21, cifră a creaţiei ritualice, act de imitare a creaţiei divine; la ultimul etaj, nu există, însă, decât drumul coborârii. Revelaţia sa este transpusă într-o binecunoscută formulă gnostică: a urca şi a coborî este acelaşi lucru. Fraza revine obsesiv, generează conexiuni de idei şi declanşează în cele din urmă anamneza: Adrian nu aşază ideea într-un context filozofic modern, nu se gândeşte nici la Paracelsus, nici la gnostici, ci la Heraclit, pe care ştie cu siguranţă că l-a citit, deşi nu-şi mai aminteşte când: "Heraclit afirmă că drumul în sus şi în jos sunt, de fapt, unul şi acelaşi lucru. Evident, citisem şi eu ca toată lumea, Fragmentele lui Heraclit, dar când ? în prima tinereţe. Şi vă asigur că ieri, alaltăieri, nu aş fi putut să reproduc fragmentul, şi poate nici nu mi-aş fi amintit că Heraclit a spus aşa ceva."(ÎCD, 197) Viziunea asupra lumii, ca devenire şi trecere nu reprezintă pentru poet o revelaţie de ordin metafizic, ci este un reflex al memoriei generale, căci, aşa cum explică el, poetul nu are decât memorie culturală; existenţa lui de individ a fost abolită printr-un şoc amnezic (un accident de automobil), iar călătoria cu ascensorul îi declanşează amintiri care ţin de fiinţa sa generală, de aceea se regăseşte în prototipul lui Orfeu, adică la începutul începuturilor, acolo unde se fixează poezia, dar şi originea antinomiilor. Ascensiunea şi coborârea reunesc sensul vieţii şi al morţii, aspecte similare în planul unicei realităţi care este devenirea, sau nestatornicia desăvârşită - în termeni heraclitieni. De aceea când poetul se întreabă, ca şi Dionis, eroul eminescian, dacă nu cumva este mort, Leana îi răspunde indirect că doar se află de prea curând în paza Îngerului Morţii. Ignorarea timpului normat face posibilă receptarea unităţii antinomice şi a paradoxului esenţial: reunirea contrariilor. Metaforic, starea se traduce prin ideea de zbor şi ameţeală; înălţarea şi coborârea personajului imită pulsaţiile fiinţării, iar repetarea ciclică inaugurează hipnoza, ca mijloc de regăsire a fiinţei eterice, care îşi ignoră limitele terestre. Simbol al unei singure realităţi, ascensorul sugerează că între viaţă şi moarte nu există diferenţă. Sensul naşterii şi al morţii este conţinut în tot ceea ce există; fiecare element al vieţii poartă în sine mesajul devenirii prin coincidentia oppositorum. De aceea, pictorului (al cărui nume nimeni nu-l mai ştie) "îi plăcea să se plimbe cu asccensorul. Pentru că, afirma el, ori spui jos, ori spui sus, ori urci, ori cobori este totuna." (ÎCD, 204)

BALENĂ

Univers închis, peşteră şi hău totodată, simbol al limitelor ce pot fi depăşite, asociată mitului lui Iona, balena este şi un semn al devenirii, sau cum spune Guénon, un punct de răscruce: "Iona se află într-o perioadă intermediară, între două stări sau două modalităţi de existenţă".
Din perspectiva lui Eliade, animalele acvatice sunt pătrunse de forţa sacră a abisului şi poartă în ele sensul vieţii prin armonioasă unduire (TIR). Un personaj eliadesc (Ştefan Viziru, din NS) compară viaţa cu burta mistuitoare a balenei. Sentimentul de derută şi nemulţumire, imposibilitatea de a se elibera de sub teroarea timpului îi dezvăluie imaginea unei închisori, în care distrucţia prin mistuire nici măcar nu este perceptibilă. Personajul caută ieşire din burta balenei, iar atunci când reuşeşte să iasă în lumină realizează că de fapt existau mai multe ieşiri şi că labirintul în care se rătăcise nu era un spaţiu devorator, ci un ou, a cărui coajă o spărsese întâmplător. În studiul IS, Eliade comentează astfel simbolul oului spart: "a sparge învelişul înseamnă, în parabola lui Buddha, a desfiinţa samsara, roata existenţelor, adică a transcende atât Spaţiul cosmic, cât şi Timpul ciclic". (97) Ştefan Viziru iese în lumină şi se detaşează de destinul individual, iar în final, el descoperă sensul devenirii prin moarte.
La indivizii aleşi, captivitatea în interiorul unui monstru "constituie sindromul vocaţiei lor mistice" (MVM), iar lui Ştefan îi indică un proces de regenerare spirituală, prin depăşirea dublului (Partenie), precum şi prin revelaţia morţii. Ieşirea din burta balenei înseamnă pentru el renaştere şi desfinţare a normei temporale. Sugestie a oului ce pluteşte pe apele primordiale, balena se asociază simbolic bărcii. (v. dublu)

BARCA

Simbolizeazând bucuria plutirii şi teama scufundării, barca e considerată, în majoritatea credinţelor, vehicul al vieţii şi al morţii. În proza lui Eliade apare imaginea bărcii răsturnate, cauză a înecului sau a regenerării spirituale. Andronic (Ş), personaj straniu şi fascinant, a trăit sentimentul înecului, căci barca în care se afla s-a răsturnat iar prietenul său a murit. Episodul e reluat şi în NS, unde Ştefan Viziru are aceeaşi experienţă, fixată în intimitatea morţii. Ambele personaje sunt iluminate pentru că au participat involuntar la taina capitală (moartea), intuiesc sensul instabilităţii şi se eliberează de teroarea morţii. Barca în care pluteşte Dorina (Ş) ajunge la insulă înainte de răsăritul soarelui, pentru că ea şi-a învins tema faţă de şarpe. În mitologia egipteană, Şarpele Apophis - întrupare a zeului Seth - ameninţă bărcile pe care plutesc sufletele celor morţi, iar eliberarea definitivă se produce doar când sufletul ajunge sub imperiul luminii solare. De aceea Andronic este abătut, îngândurat şi trist la apariţia soarelui, căci atunci redevine şarpe. Drumul Dorinei spre insulă, în barca indicată în vis ca vehicul sigur, reprezintă o probă care aboleşte blestemul proferat în timpul mitic, acolo unde se află rădăcinile destinului ei. Ea ajunge pe insula adamică şi încheie astfel un ciclu al deveniriipersonale, prin ritualul moarte-nuntă. Pentru ea, barca este - aşa cum spune un personaj - un "cuib", un spaţiu ocrotitor şi de renaştere.
În sens creştin, barca este vehicol al salvării şi al mântuirii.

BEŢIE / BĂUTURĂ

Mimează detaşarea de lumea fizică şi anticipă bulversarea spiritului de dinaintea oricărei regenerări. Aşa, de pildă, personajele lui Eliade trăiesc experienţe ale trecerii sub acest impuls ameţitor. Gore (Douăsprezece...) alunecă în altă dimensiune a timpului după ce bea o carafă de vin. Coana Viorica, pentru că şi-a pierdut condiţia socială, îşi grăbeşte incoştient viaţa, căci ea bea ca să uite, iar învăţătorul Gheorghe Vasile intuieşte vag ratarea şi resimte incert întoarcerea la rudimentar (NS). Sensul simbolic al beţiei este certificat în nuvela ÎCD; aici Eliade vine cu ideea că oamenii care beau noaptea în cârciumi sunt pregătiţi pentru iniţierea orfică (ÎCD). Ei îşi manifestă amnezia generală în perioade de restrişte istorică, respectiv, după cum afirmă într-o altă scriere "secole sau milenii nu se întâmplă nimic în lumea spiritului, nu se creează nimic, dar istoria continuă, oamenii beau şi petrec ca să uite, iar stăpânii spânzură ca să rămână stăpâni." (A., 88) Înainte de a face vrăji, Andronic bea vin "cu sete, lacom, înghiţind parcă în somn", pentru a se reintegra în lumea oamenilor (Ş.).
În toate situaţiile este vorba despre ritualuri de trecere, experienţe ale descompunerii bineprevestitoare.

BIBLIOTECĂ

Labirint spiritual şi loc de recluziune intelectuală, biblioteca presupune intimitate, secret şi iniţiere. Gilbert Durand consideră cartea un recipient sacru (ca şi Graalul). La Eliade, simbolul apare cel mai bine reprezentat în nuvela SDH; este vorba despre biblioteca lui Zerlendi - un savant indianist - care ar fi făcut gelos pe un Roth, Jacobi sau Sylvain Lévi. Descrierea este făcută în manieră romantică: "Când s-a deschis uşa masivă de stejar, am rămas înmărmurit, în prag. Era una din acele odăi luminoase, care se găsesc rar chiar în cele mai bogate case din veacul trecut. [...] O galerie de lemn înconjura o bună parte din bibliotecă. Erau, poate, treizeci de mii de volume, majoritatea legate în piele, din cele mai diverse ramuri ale culturii: medicină, istorie, religie, călătorii, ocultism, indianistică."(223) Prezentare continuă cu detalii de volume şi autori: cărţi de călătorii, multe despre India, chiar şi unele nevaloroase (scrise de farsori precum Louis Jaccolliot) ceea ce dovedea interesul lui Zerlendi pentru acest capitol; majoritatea sunt însă tomuri serioase, ilustrând o cultură temeinică, în special anume gramatici de limbă sanscrită, sau "enormul tratat al lui Medhaditi asupra Legilor lui Manu." Biblioteca conţine nu numai semne despre proprietar, dar dă informaţii şi despre povestitor, care iniţial este emoţionat de solemnitatea încăperii, inundată de lumina de toamnă, iar mai târziu, după ce răsfoieşte volumele, capătă un sentiment de admiraţie profundă: "nu lipsea nici un autor important". Constatarea introduce în poveste, căci, secretul doctorului este tocmai experienţa completă, pe care naratorul o descoperă treptat şi întâmplător. De policandrele din bibliotecă atârnau nenumărate vârfuri de săgeţi, semne ale imprevizibilelor drumuri din labirint. Ca orice biblotecă, şi aceasta conţine un manuscris ascuns - un jurnal scris în alfabet sanscrit. După ce misterul este revelat, biblioteca dispare şi o dată cu ea dispare şi lumea lui Zerlendi, ba chiar şi amintirea lui (tema e tratată şi în romanul Lumina ce se stinge...).
Un alt sens are biblioteca lui Gheorghe Vasile (NS). Fiinţă mediocră, acesta vinde manuscrise şi obiecte rare din colecţia rafinatului Antim, pentru a-şi face o bibliotecă - şi aceasta completă, ce-i drept - din volume de popularizare a ştiinţei, anticipând era proletcultistă, ce avea să vină foarte curând. Însăşi misia sa de învăţător este aici persiflată în consens cu era îndoctrinării pe treapta de jos a spiritului.

BISERICĂ

Spaţiu consacrat şi teofanic, orice templu dezvoltă simbolic sensurile feminităţii germinative: mireasă, mamă. Fiind, de asemenea, un centru, biserica include semnificaţia Genezei şi prin aceasta valoarea începutului. În povestirea O fotografie..., se produce miracolul vindecării şi al întineririi Theclei, în ciuda faptului că taumaturgul (Martin) este un impostor. Dumitru, personajul principal al naraţiunii, pătrunde întâmplător într-un spaţiu îndumnezeit, aducând cu el o fotografie de tinereţe a Theclei, adică un simbol al anamnezei, iar miracolul se întâmplă pentru că biserica se numeşte a Mântuirii, nume simbolic, pentru a cărui înţelegere, lui Martin i-au trebuit doi ani. Templul face posibilă coborârea divinităţii, atunci când fiinţa păstrează în sine sensurile începutului, printr-o credinţă naivă, idolatră şi vană.
Alt personaj, Adrian (ÎCD) ajunge la ultimul etaj al hotelului, acolo unde nu mai venea nimeni, şi întâlneşte două femei; una este văduvă - la Vedova lui Dante, adică biserica romano-catolică - , iar cealaltă o fostă călugăriţă. Abandonate la etajul 21, pustiu şi ocolit de lume, cele două femei nu-i pot oferi lui Adrian decât cheile de la o anexă, pe care ar trebui s-o aleagă; aşă că el preferă să coboare. Experienţa poetului depăşeşte spaţiul bisericii şi dimensiunile mântuirii căci el reface destinul fiinţei (moarte/înviere) în timpul vieţii sale profane, prin chiar misiunea lui de poet.

BUCUREŞTI

Spaţiul prozei eliadeşti, oraş al melancoliilor, sufocat de căldură, dominat de banalitatea care camuflează misterele, Bucureştiul constituie propria mito-geografie a scriitorului. Aşa după cum observă Eliade Simion, în viziunea lui Eliade, reuneşte toate simbolurile tradiţionale, plasate într-o dimensiune mitică: "Este altă faţă a spaţiului din proza lui I.L.Caragiale. Impresia este în Momente şi schiţe, de agitaţie sterilă, conştiinţele sunt narcotizate de vorbe, lumea în care trăiesc (inclusiv lumea fizică) pare iremediabil goală.[...] Eliade sacralizează lumea lui Mitică, oraşul toropit de căldură e un vast labirint de semne, Mitică însuşi, omul care se grăbeşte mereu, dar părăseşte rareori cafeneaua, Mitică, zic, devine un personaj mitic." Cu fiecare scriere Eliade reconstituie geotipul bucureştean, mitologizând locuri intrate înconştiinţa generală. Pădurea Băneasa este loc al revelaţiilor mistice: Gavrilescu (La ţig.) îşi încheie experienţa, ducându-şi mireasa în pădurea verde a morţii şi tot la Băneasa, Ştefan (NS) are viziunea propriului sfârşit, de asemenea, o nuntă mioritică. Descoperirea libertăţii absolute, călătoria lui Zerlendi în Shambala (SDH) au loc în centrul Bucureştilor.
Pentru Eliade, Bucureştiulnu este doar oraşul natal, ci şi centrul său, universul în care cerul şi pământul se întâlnesc, un Combray în care nu numai timpul este recuperat, ci şi arhetipul fiinţei sale eterne, cum, de altfel, chiar mărturiseşte: "Orice pământ natal alcătuieşte o geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi al adolescenţei devine, mereu, un oraş mitic. Bucureştiul este pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile. Datorită acestei mitologii am reuşit să-i cunosc adevărata istorie. Poate şi pe a mea..." (ÎL p. 34) Într-o povestire îl numeşte cel mai melancolic oraş din lume şi vorbeşte despre inegalabila tristeţe a amurgurilor bucureştene (Podul).
Pe acest simbolism al locului natal se întemeiază în parte şi teoria sa despre veşnica reîntoarcere.

CAMERA (SECRETĂ)

De obicei închisă, adăpostind un secret înfricoşător, la care nu are acces decât fiinţa iniţiată, camera este un microcosmos care reeditează personalitatea fiecăruia. Camera tainică e casa mică în cea mare, un loc de retragere, venit din intuiţia originilor, a liniştii de dinainte de Geneză.
La Eliade camera are un sens special pentru că se leagă de o experienţă personală, pe care el o numeşte descoperireamisterului, şi care se înscrie între primele sale amintiri; este vorba despre camera musafirilor din casa copilăriei, de la Râmnicu-Sărat, în care el îşi aminteşte cum intră pe furiş: "...storurile erau lăsate şi perdelele grele, de catifea verde, erau trase. În odaie plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă m-aş fi aflat dintr-o dată închis într-un bob uriaş de strugure." (Memorii, I,9) Sentimentul intrării într-un paradis interzis îl va urmări multă vreme, iar rememorarea capătă valoarea unui exerciţiu de recuperare a momentuluiepifanic. Această proiecţie intuitivă a sfârşitului se reduce la imaginea neasemuitei lumini, imagine a morţii, în toate operele sale.
Experienţa aceasta trăită în copilărie, apare transfigurată în romanul NS, în care personajul principal, Ştefan Viziru rămâne cu obsesia unei camere secrete, din cauza unei întâmplări din copilărie, când, aflat într-un hotel, aude cuvântul Sambô şi crede că este vorba despre o taină ascunsă în spatele unei uşi închise; camera secretă, numită Sambô, este descrisă astfel: "Storurile erau lăsate şi în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu ştiu de ce mi se părea că totul pluteşte acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile şi lăzi şi coşuri cu hârtii şi jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Şi atunci, în clipa aceea, am înţeles ce este Sambô. Am înţeles că există aici pe pământ, lângă noi la îndemâna noastră, şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi - există un spaţiu privilegiat, un loc paradiziac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita toată viaţa. Căci în Sambô simţeam ca trăiesc aşa cum nu mai trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea fără nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambô, am fost sigur că acolo mă aştepta Dumnezeu şi mă lua în braţe îndată ce-i călcam pragul. N-am mai simţit, apoi, nicăieri şi niciodată o asemenea fericire, în nici o biserică, în nici un muzeu; nicăieri şi niciodată." (I,91) La maturitate, Ştefan Viziru închiriază o cameră într-un hotel, de a cărei existenţă nu ştie nimeni, nici măcar familia; această cameră secretă reprezintă un univers extra-istoric, o replică la camera Sambô în care el regăseşte în parte misterul luminii verzi. Aici durata a fost reprimată, în camera secretă nimic nu aminteşte de lumea profană: nu există alimente, căci în camera Sambô nu se mănâncă, nu se primesc musafiri, aici Ştefan pictează, repetă, fără să conştientizeze, ieşirea sa din timpul istoric, deşi mai târziu descoperă că experienţa misterului cere ruperea legăturilor cu realitatea. În adevărata cameră Sambô, din copilăria sa, a adus într-o zi câteva bomboane şi chiar a încercat să mămânce una, dar în clipa aceea a înţeles că misterul a fost ucis: din acea zi, uşa camerei Sambô a rămas închisă, accesul i-a fost interzis, din cauza gestului său profan. Nevoia de autoclaustrare a personajului subliniază sensul revelaţiei sale, conţinut în imaginea unei maşini, previziune a morţii sale, căci toate simbolurile claustromorfe ascund o eufemizare a mormântului; el nu trăieşte ci aşteaptă să i se dezvăluie ieşirea. De aceea, claustrofilia sa anticipă descoperirea că moartea înseamnă întoarcere, regressus ad uterum.
Alt personaj, Dayan - din nuvela cu acelaşi nume - descoperă că pentru el există o cale unică de evaziune; în labirintul în care îl introduce Ahasverus există o singură cameră cu uşa intredeschisă, simbol al accesului său parţial la misterul cunoaşterii.
Dintr-o altă perpectivă, camera secretă mai este şi o metaforă a vieţii ce se derulează sub teroarea sfârşitului, ca în povestirea Podul. Aici teama de moarte este comparată cu o cameră obscură, fără uşi şi ferestre, închisă în inima muntelui şi din care nu există ieşire decât pentru cel care îşi reprimă frica. Fiecare om îşi are o cameră secretă, din care este posibilă trecerea într-o altă ordine, dar, aşa cum spune un personaj eliadesc (tot în Podul), nu se poate şti dinainte "ce fel de altă lume vei integra, sau ce fel de alt mod vei dobândi."

CAMUFLARE

Pentru Eliade noţiunea defineşte puterea hierofanică a lumii, capacitatea tuturor lucrurilor banale de a ascunde mistere sau de revela dimensiunea sacră a universului. Viaţa cotidiană este plină de semne, pe care doar cei pregătiţi le înţeleg. Tot ceea ce există are un sens profund, "chiar şi cerul fără stele sau vagoanele goale, cu luminile stinse" (La umbra...) În romanul NS, personajul principal este fascinat, aparent fără motiv, de antroponime necunoscute, care duc însă spre descifrarea destinului său; de pildă, d-na Zissu, un nume auzit, întâmplător prin pereţii subţiri ai unui hotel, îl va obseda necontenit, până în momentul în care află că îi aparţinea unei curtezane pe care ar fi putut s-o cunoască şi care a fost iubita căpitanului Sideri. Numele d-nei Zissu îl avertizează asupra ursitei sale, Ioana Sideri, fata căpitanului. Dar acesta este doar un exemplu dintre numeroasele semne care ascund informaţii despre viaţa viitoare a personajului; toate evenimentele importante din existenţa lui Ciru Partenie se reeditează în destinul lui Ştefan Viziru, camera Sambô este o prevestire a timpului fără durată, în care va pătrunde în final, iar maşina pe care o vede aievea în pădure va fi vehicolul morţii sale.
Simbolul apare aproape în toată proza lui Eliade. Ruinele unei case ascund incredibila experienţă yogină a lui Zerlendi (MDH), sau fiinţe care au alunecat într-o altă dimensiune temporală (Douăsprezece...). Tot camuflată este şi pădurea în care va dispărea Pandele (19 t.) şi care în realitatea istorică nu mai exista de douăzeci de ani. Casa ţigăncilor nu este decât un loc rău famat, dar pentru Gavrilescu devine un univers al misterului capital: moarte-nuntă (La ţig.).
Aşa cum explică Sergiu Al-George, camuflarea "ţine de dialectica indiană a sacrului", respectiv de realitatea purtătoare de mesaje, maya indiană, termen tradus de E, prin irealitate imediată, metaforă a materiei în devenire (Podul). În TIR, Eliade arată că există o permanentă solidaritate a omului cu sacralitatea, întreţinută prin simboluri; semnele care definesc destinul individual, capătă sens doar pentru fiinţa preocupată de propria-i salvare. Camuflajul "trebuie să ascundă şi în acelaşi timp să atragă atenţia celor avizaţi" (La umbra...), adică pregătiţi pentru a înţelege misterul devenirii lor dincolo de moarte.
În Memorii, Eliade recunoaşte în acest simbol o dominantă a operei lui ştiinţifice: "Fără să fi ştiut, fără să fi vrut, izbutisem să arăt în Şarpeleceea ce voi dezvolta mai târziu în lucrările mele de filozofia şi istoria religiilor, şi anume, că aparent, sacrul nu se deosebeşte de profan, că fantasticul se camuflează în real, că Lumea este ceea ce se arată a fi şi totodată un cifru. Aceeaşi dialectică - evident, în contextul unei fresce epice de mari proporţii - susţine şi Noaptea de Sânziene, începută 12 ani mai târziu, în 1949; cu deosebirea că de data aceasta nu mai era vorba de semnificaţiile profunde ale Cosmosului, ci de cifrul evenimentelor istorice. Tema camuflării fantasticului în cotidian se regăseşte şi în câteva nuvele, scrise mult mai târziu, bunăoară La ţigănci (1959) şi Podul (1964). Într-un anumit sens aş putea spune că tema acestora constituie cheia de boltă a tuturor scrierilor mele de maturitate."( ed. cit., I, 355)

CARTE

Depozit al tradiţiei ancestrale, recipient inviolabil pentru cei neiniţiaţi, cartea poate fi comparată ca semnificaţie cu vasul Graal şi cu piatra filozofală (Durand). Orice carte este un labirint format din alte cărţi, Eliade însuşi dă în operele sale artistice titluri de studii sau de volume literare, care, nu numai că nu explică, dar deschid alte uşi, adică numeroase posibilităţi de interpretare; bunăoară, pentru a motiva ideea că istoria generală însemnă teroare, un personaj invocă un binecunoscut studiu eliadesc: "Evident, teroarea istoriei e una din obsesiile profesorului. Dacă aţi citit Le mythe de l'eternel retour, vă aduceţi aminte." (Adio, 90) Acest apel, în manieră postmodernistă, la ipostaza lui de savant reface subtil legătura dintre ideile lui ştiinţifice şi povesteea artistică în care le camuflează.
Cartea reprezintă un mod de cunoaştere raţională a lumii, dar şi un mod de salvare individuală. Gavrilescu este fascinat de numele colonelului Lawrence, pentru că e personajul unei cărţi pe care n-a citit-o; obsesia sa anticipă misterul în preajma căruia se află şi care pentru el rămâne închis ca şi povestea colonelului. (La ţig.) Dayan (din nuvela omonimă) îl recunoaşte pe Ahasverus pentru că el a citit Jidovul rătăcitor, şi anume într-un timp revelator, în noaptea de Sânziene.
Un alt sens al cărţii este cel de ghid general al lumii, copie a universului; ca Liber Mundi, simbolul apare în naraţiunea Podul, în care un cuplu ciudat (o bătrână şi o fată tânără) călătoresc, orientându-se după o carte, în care este vorba despre întoarcerea acasă, o Odiseefrumoasă, scrisă pe înţelesul tuturor, pe care o ascultă fermecaţi toţi călătorii unui vagon de tren, cu excepţia povestitorului, care, deşi cuprins de o emoţie nelămurită, nu înţelege cuvintele. Cartea aceasta se integrează în dimensiunea devenirii perceptibile, în care bătrâna pare oarbă, iar fata are când 14, când 20 de ani, apoi întreaga scenă se deplasează cu mult timp în urmă, în amitirile povestitorului (Zamfirescu), în momentul în care a început călătoria celor două personaje - spre casă şi spre moarte. Cartea reprezintă aici harta drumului spre origini şi de aceea bătrâna şi fata traversează istoria, trec prin şcoli, restaurante, sau biserici, cucerind în chip neînţeles pe toţi cei care ascultă lectura fetei şi privesc solemnitatea bătrânei. Cartea aceasta conţine în sine sensul lumii, povesteşte despre "luntrile care ne aşteaptă la apa Vavilonului", despre lucruri "care rup inima de tristeţe", dar şi despre întoarcera la origini; este cartea sacră a istoriei omului (adică naştere şi moarte) al cărei atribut esenţial este feminitatea. (v. şi manuscris )

CASĂ

Centru şi spaţiu domestic totodată, casa, ca şi camera reprezintă o imagine simbolică a omului. De regulă casele din opera literară a lui Eliade sunt vechi şi boiereşti, trăsătură care, la o primă vedere, pare să ţină de romantism; spaţiul povestirii fantastice are nevoie de lucruri peste care a trecut timpul şi, între acestea, ruinele sau casele clădite în alt secol ocupă un loc important. Eliade introduce acest simbol în spirit romantic, dar şi ca o componentă a geografiei bucureştene, iar fixarea spaţială, amănuntele arhitectonice amintesc de preferinţa lui pentru opera balzaciană. La Eliade casa se leagă direct de destinele oamenilor care o locuiesc; de pildă, locuinţa lui Ştefan (NS) este distrusă în timpul unui bombardament, iar aceasta îi anticipă destinul: personajul pleacă în exil, la Paris, apoi el nu mai are nevoie de casă, curând moare.

În Douăsprezece... ruinele unei case păstrează spiritul locatarilor morţi o dată cu distrugerea casei. Căsuţa din pădure, locul în care se întâlnesc doi îndrăgostiţi, se sacralizează datorită iubirii lor şi, deşi pădurea este tăiată, casa demolată, iar singurul supravieţuitor al întâlnirii a devenit amnezic, locul păstrează încă sensul sacru, de poartă a evadării în timp (19 t.). Casa în care se desfăşoară experienţa yogină a lui Zerlendi, din SDH este o casă veche, boierească, aflată în centrul Bucureştiului. Aşadar, tradiţia şi situarea in medias res, simboluri secundare ale evadării, contribuie aici la sensul pe care îl dă Eliade spaţiilor hierofanice. Tot sens simbolic are şi demolarea casei generalului Calomfir. Episodul anunţă moartea unei lumi, cea interbelică, şi instalarea violentă a comunismului (Incog.).

CATABASA

Coborârea în infern (catabasa) reprezintă o temă de largă circulaţie în ritualurile mistice, în mitologie, artă. Eliade îi atribuie valoare iniţiatică, iar în scrierile lui artistice este legată de povestea nefericitului Orfeu. În Odiseea homerică, Ulise coboară în Hades ca să-şi cunoască viitorul de la profetul orb, Tiresias; Orfeu, considerat strămoş al lui Homer se confruntă cu zeii şi cu lumea cealaltă, căci el vrea s-o readucă la viaţă pe Euridice, aşadar, vrea să anuleze însăşi moartea. Deşi învins în idealul său, rămâne ca simbol al celui ce a coborât în lumea morţii şi s-a reîntors. Povestea cuprinde un ritual, pe care Eliade îl numeşte "de tip şamanic". În ciuda faptului că nu se cunosc misterele orfice, se ştie că pregătirea cuprindea o serie de purificări - vegetarianism, asceză, învăţătură religioasă - şi că năzuinţele erau transmigraţia şi imortalitatea sufletului (Ist. cred., II,177 şi urm.).
Coborârea în infern, în timpul vieţii nu înseamnă moarte. De aceea, Pandele (19 t.) acceptă mesajul Euridicei. Ritualul cere purificare - katharsis, tehnică apoloniană -, iar maestrul Pandele se pregăteşte minuţios, prin intermediul teatrului. Spectacolul însuşi sugerează perspectiva accidentului, care salvează istoria, căci este reprezentată povestea despre tornatorna, fratre, întâmplarea care a dat certificat de naştere românilor. Pandele, purificat prin artă, iluminat prin anamnesis, înţelege că poate coborî, deoarece catabasa este urmată de înălţare. Chemarea Euridicei înseamnă eliberarea sufletului din închisoarea materiei, şi, deci, de sub apăsarea morţii. Aşadar, eroul romanului 19 t. coboară în lumea umbrelor pentru a-şi desăvârşi experienţa memoriei. Este ceea ce descoperă şi Adrian (ÎCD), un alt Orfeu pentru care experienţa coborârii (cu ascensorul) declanşează procesul de anamneză, în sensul de acces la memoria generală.(v. şi Orfeu)

CĂDERE

Nae Ionescu asociază căderea din paradis cu încetarea stării contemplative; omul a dorit să devină Dumnezeu, adică să creeze, ceea ce a şi realizat, dar creaţia sa se face prin consum de substanţa, cu suferinţă şi cu muncă; el a devenit un Dumnezeu după putinţele sale. Pierzând existenţa contemplativă, omul a pierdut şi sensul prăbuşirii sale din paradis, a rămas doar cu o nostalgie, el păstrează doar conştiinţa surdă a Căderii. Sensul păcatului originar a constituit o preocupare de interes pentru toată generaţia lui Eliade, dar tradiţia acestei teme exista cu mult înainte în literatura noastră (Cantemir, Heliade Rădulescu, Eminescu). Destinul fiinţei reprezintă un şir nesfârşit de înălţări şi căderi, pentru că ea şi-a uitat dimensiunea astrală. Eliade defineşte omul post-edenic prin amnezie urmată de anamneză; transcendenţa presupune reînnodarea relaţiei cu memoria generală, dar momentele de trezire sunt foarte scurte. Căderea ca şi înălţarea fac parte deopotrivă din natura fiinţării, al cărei rost se conservă, în ciuda periodicei regenerări a vieţii, după cuum în nuvela ÎCD, mesajul orfic se transmite de-a lungul istoriei, deşi au fost uitate şi destinul şi misiunea lui Orfeu. În altă scriere, un personaj lansează ideea că în urma Căderii, omul a uitat calea regenerării, a devenit efemer (LTG); uitarea înseamnă scufundare în viaţă, captivitatea sufletului. Dominic Matei (Tinereţe...) se înalţa, accidental, îşi regăseşte starea eternă, dar natura sa umană îl trădează; el se întoarce la condiţia sa de om, adică blocat în amnezie şi muritor. Dar experienţa sa înseamnă, în ultimă instanţă, progres în plan general.
Căderea stimulează spiritul reacţionar - scrie Cioran - deoarece ea dă sensul invariabilităţii fiinţei, sortită la corupţie şi degradare. Aventura ieşirii din şablonul vieţii înseamnă risc şi revoluţie. Simbolul Căderii apare în multe mituri şi în alte religii decât cea creştină. Pentru tradiţiile primitive, Căderea înseamnă canibalism, moarte şi sexualitate, în timp ce pentru gândirea indiană simbolul presupune "ruptura primordială din interiorul fiinţei" (MVM), ceea ce-l îndreptăţeşte pe Eliade să afirme că între obsesiile arhetipale ale omului există şi intuiţia că viaţa reprezintă o decădere de la condiţia celestă a omului; el vorbeşte despre o cădere, nu neapărat în sensul iudeo-creştin, ci despre o cădere ce se traduce printr-o catastrofă fatală geniului uman şi în acelaşi timp printr-o schimbare ontologică în structura Lumii. (MA, 115) Ideea este valorificată în multe dintre scrierile sale. De pildă, în nuvela Şanţurile se vorbeşte despre năruirile pe care le-a suportat istoria românească, dar şi despre destinul românilor de a căuta şi de a găsi comoara, de a uita şi de-a o lua mereu de la capăt. Tot o cădere care anunţă metamorfoza generală este, la urma urmei, şi cea a lui Dominic Matei, din nuvela Tinereţe'

CĂLDURĂ (MAGICĂ)

În discutarea acestui simbol arhetipal, Eliade porneşte de la sensul dat de Rig-Veda (X) - tapas, caldura iniţială, generată de efortul ascetic al unităţii primordiale (MVM). În concepţie indiană, naştere lumii se datorează unei combustii interioare, de ordin spiritual, individualizare a haosului. Tapas înseamnă puterea căldurii ("ceva asemănător cu clocirea"), iar Eliade prezintă o serie de mituri în care puterea şi căldura se identifică. Această căldură care stăpâneşte este asociată de greci cu focul divin, iar în filozofia indiană generează libertatea absolută. Căldura anormală a fiinţelor este semn al unei hierofanii: "Un sfânt, ca şi un şaman, yoginul sau un erou experimentează căldura supranaturală în măsura în care depăşesc, în planul lor propriu, condiţia umană profană şi se încorporează sacralităţii"(MVM, 242). Conform unei credinţe din India contemporană, un om fierbinte se află în comunicare cu Dumnezeu (MVM, 239). Aproape toate personajele care au o experienţă de excepţie sunt cuprinse de o căldura nefirească, reflex al Genezei, căci orice alunecare din normalitate precede renovarea, renaşterea fiinţei. Gavrilescu este asediat de văpaiafierbinte a străzii, care îl loveşte peste gură, peste obraji; el nu înţelege ceea ce i se întâmplă şi nici măcar intuiţia miracolului nu o are, de aceea când iese de la ţigănci, deşi amiaza zilei trecuse, căldura este şi mai de nesuportat. Doctorul Zerlendi, care declanşează conştient ieşirea din realitatea limitată, simte doar "o vagă căldură a capului" (SDH). Eusebiu, deşi nu participă la experimentul evadării din istorie, prin simplul fapt că se află în preajma sacralităţii este invadat de căldură şi îşi scoate haina şi cizmele, pe un câmp înzăpezit, în noaptea de Crăciun (19 t.). Căldura potenţează transformarea, pregăteşte ieşirea lintre limite, reprezentând, aşadar, o stare intermediară, înainte de ardere.

CÂNTEC

Pentru că se adresează direct sufletului, permite o receptere emoţională completă; de aceea cântecul are funcţii magice. Este asociat iubirii şi ca şi ea constituie un mod de comunicare cu divinitatea. Cântecul este vehicul al mesajului sacru - multe texte religioase s-au conservat şi transmis prin intermediul muzicii. El se imprimă cu uşurinţă, fascinează, dar adesea este purtătorul unor simboluri pe care doar cei iniţiaţi le pot descifra. Cântecul În curte la Dionis, din nuvela cu acelaşi nume, transmite un mesaj despre mântuire. Adrian a scris versurile cu conştiinţa că orice poezie este soteriologică, dar a uitat textul. Leana cântă aceste versuri prin cârciumi, pentru că ştie că mesajul cântecului se adresează oamenilor de joasă cultură, care trăiesc fără gândul salvării, amnezici. Cântecul lui Adrian a fost creat la începutul începutului, sub semnul lui Orfeu, apolinicul, dar vorbeşte despre Dionysos. Împăcarea lui Apollon cu Dionysos, aşa cum explică Eliade (în Ist. cred.), conţine o sugestie a anulării contrariilor, învestită cu titlul de simbol al armoniei. De altfel, însăşi descoperirea lui Adrian (că între coborâre şi înălţare nu există diferenţă) accentuează mesajul stării de graţie: coincidentiaoppositorum, ca principiu al lumii eterne. Un alt muzician, Antim (Unif.) găseşte calea transcenderii prin muzică. Gavrilescu (La ţig.), deşi este şi el tot muzician, nu ştie, însă, că este un posibil purtător de mesaj. Când îşi uită partiturile, emblemă a rutinării sale, se reîntoarce la situaţia de artist îndrăgostit.

CENTRU

Simbol esenţial şi cu multiple semnificaţii în opera lui Eliade, centrul reprezintă locul elibrărilor. Omul arhaic şi-a marcat spaţiul vital prin construcţii care repetă universul, luându-şi ca reper centrul său. Un copac, un stâlp, piatra de temelie (omphalos) au devenit simboluri ale centrului lumii şi, prin extensie, întregul spaţiu din jurul lor a reflectat imaginea macrocosmosului - consfinţit prin abraxas sau prin jertfă. Un astfel de loc se îndumnezeieşte, este purtător al faptului magic (hierofanic), adică sacru. Din această perspectivă, centrul poate fi considerat punctul de întâlnire dintre Cer şi Pământ, adică acolo unde s-a săvârşit Geneza însăşi. Eliade, după o demonstraţie prodigioasă, bazată pe mituri şi credinţe de circulaţie universală, afirmă: "orice nouă aşezare omenească este, într-un anumit sens o reconstrucţie a lumii. Pentru a putea dura, pentru a fi reală, noua locuinţă sau noul oraş trebuie să fie proiectate, cu ajutorul ritualului construcţiei, în Centrul Universului. După numeroase tradiţii, crearea lumii a început într-un centru şi, din acest motiv, construirea oraşului trebuie, de asemenea, să se desfăşoare în jurul unui centru" (TIR, 342). Pornind de la această observaţie simplă, Eliade formulează o serie de idei care ţin de filozofia religiilor. Centrul este singurul loc în care este posibilă creaţia, el reprezintă o intersecţie (crucea creştină) din care izvorăşte energia vieţii. Centrul presupune atât înălţarea cât şi coborârea; este un canal de joncţiune între Pământ şi Infern (asccensorul lui Adrian, din ÎCD). Spaţiu hierofanic şi totodată real, c. permite inserţia in illo tempore, căci aici timpul profan poate fi abolit. Exprimând dorinţa omului de a se afla în inima realităţii şi de a redobândi, într-un sens creştin, condiţia divină, de dinainte de Cădere, centrul este locul spre care aspiră fiinţa de-a lungul întregii vieţi. "Accesul la centru echivalează cu o consacrare, cu o iniţiere. Existenţei de ieri, profană şi iluzorie, îi succede o existenţă nouă, reală, durabilă şi eficace" (TIR, 349). Omul caută cu deznădejde centrul sau nimereşte fără efort în el, iar experienţa identificării cu un centru presupune întâlnirea cu moartea sau cu nemurirea, căci sacrul are o morfologie teribilă, deschide drum şi spre eternitate şi spre efemer (TIR, 351).
Simbolismul centrului dovedeşte o trăsătură arhetipală a fiinţei şi anume, nostalgia formelor transcendentale, nostalgia paradisului pierdut. I.P.Culianu consideră că Eliade a preluat conceptul de nostalgie a paradisului de la Nichifor Crainic; acesta era de părere că fiinţa sfidează moartea prin cultură, prin orice act de creaţie şi din acest punct de vedere, "nostalgia paradisului e impulsul fundamental al plăsmuirilor omeneşti", căci Dumnezeu a făcut omul să participe la iluminarea dumnezeiască. Trebuie spus că Eliade nu pune problema în termeni ortodocşi (nici măcar creştini), ci mai degrabă are o viziune filozofică, dezvoltată din teoriile lui Nae Ionescu, profesorul său, care identifică toate căutările omului (Graalul, călătoriile în lumea de dincolo, scara către Cer, rugăciunea creştină) şi le subordonează nevoii de evaziune a omului, iar evadarea din timpul profan constituie problema fundamentală a metafizicii. Eliade consideră că orice centru cuprinde dorinţa de recăpătare a naturii primordiale, a paradisului, dar această aspiraţie reprezintă şi un mod de a respinge, de a estompa teroarea istoriei, adică de a ieşi din timp.
Aproape toate personajele eliadeştitrăiesc experienţa centrului; Ştefan Viziru, din NS, conştient de această căutare resimte existenţa ca pe o rătăcire in labirint, din care reuşeşte să găsească ieşirea, semn al atingerii centrului. Pentru el, coborârea în prăpastie (adică nuntă-moarte) are valoarea găsirii unui centru, în timp ce pentru Adrian (ÎCD), ascensorul devine centru, iar pentru Pandele (19 t.) - căsuţa din pădure. Partenie (NS) îşi proiectează toate emoţiile şi căutările într-un dublu - Ştefan. Centrul său este celălalt, pe care îl ignoră şi din cauza acestui fapt va muri (este confundat cu dublul său). Zaharia Fărâmă îşi fixează centrul pe str. Mâtuleasa, proiectată mitic într-un lung şir de poveşti. În romanul 19 t., se sugerează ideea că pentru români centrul regenerativ este povestea despre torna, torna, fratre, adică obsesia începutului, dar şi blestemul întoarcerii (în mod convenţional, cuvintele torna, torna, fratre sunt considerate prima atestare a limbii române, pe la anul 600). Aceeaşi idee apare şi în naraţiunea Şanţurile. Gavrilescu (La ţig.), Gore (Douăsprezece...) nu au conştiinţa sacrului, pentru ei experienţa rămâne fără semnificaţie.
Centrul este un spaţiu consacrat şi unanim cunoscut (aşa cum este oraşul natal), sau este camuflat şi la îndemâna oricui este pregătit (nativ sau prin iniţere) să-l găsească. 

DATA

Există puncte de răscruce pentru destinul general şi zile însemnate pentru devenirea individuală, de aceea orice dată calendaristică este o poartă a timpului sau semn al unei coincidenţe astrale. Noaptea sărbătorii de Sânziene (24 iunie) reprezintă o punte spre limbajul Lumii, de aceea majoritatea personajelor lui Eliade capătă acces la memoria generală, intră într‑un timp fabulos şi descoperă mistere în această noapte. Crăciunul devine un semn al renaşterii lui Pandele (Nouăsprezece trandafiri), iar noaptea de Înviere favorizează înălţarea lui Dominic (Tinereţe...) deasupra timpului istoric. Fiecare personaj este legat de o anume dată anticipativă sau de avertizare, o dată care îi creează presentimentul unei mari taine. Cel mai adesea revine data de 19, cod al armoniei, către care aspiră fiinţa; ziarul din nuvela Pelerina poartă data de 19 mai, şi conţine un mesaj pacifist, atrăgând atenţia asupra faptului că fiecare trebuie să ştie să pună întrebarea justă. Doctorul Zerlendi realizează că este invizibil pe data de 19 august. Cătălina (Noaptea de Sânziene), o dată pe an, anume pe 19 octombrie, pătrunde într‑un alt timp, trăieşte în spaţiul morţii din care poate să revină miraculos, deşi nu se ştie până când: „avea expresia ei de la 19 octombrie, avea ochii de la 19 octombrie... nici ea nu‑i poartă decât o singură dată pe an” (194). Intimitatea cu misterul datei de 19 octombrie îi dă lui Ştefan sentimentul evadării din prezent: „i se păru că se prăbuşeşte într‑un timp fabulos, devenit aproape inimaginabil prin beatitudinile pe care le păstra, şi făcu un efort deznădăjduit să revină la suprafaţă, să se reîntoarcă în prezent” (ibidem).

În simbolismul cărţilor de tarot, a nouăsprezecea este cartea Soarelui, simbol al armoniei, centru şi imago mundi, reprezentând zodiacul, soarele cu şapte raze şi fiinţa dublă. Prin aceste atribute, numărul se apropie ca semnificaţie de sugestia evadării, pe care o are în opera lui Eliade.

Aproape toate personajele eliadeşti găsesc sau doar intuiesc o poartă de ieşire din realitate şi ea este marcată de o dată repetată cu ostentaţie în destinul fiinţei. Există puncte ale timpului care avertizează şi îndrumă, iar istoria generală se împarte în perioade. În Dayan, sfârşitul lumii este fixat în anul 2987, iar 1987 este un hotar între era terifiantă şi cea benefică, a viitorului, de după căderea comunismului.

Pentru Eliade însuşi devenirea e marcată de semne revelatoare; în Memorii, afirmă că în anul 1937 (an ce revine adeseori şi în scrierile sale literare, ca reper al istoriei) a simţit că s‑a încheiat perioada de libertate, adică de a face cultură, singurul lucru posibil pentru români[i].

 



[i] ed. cit., I, p. 358.

Cuprins

doina rusti
Doina Rusti

sus

Copyright © Doina Ruşti